Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 20 iunie 2018.#Procedură inițiată de Società Immobiliare Al Bosco Srl.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Termen prevăzut în dreptul statului membru solicitat pentru executarea unei ordonanțe de instituire a sechestrului asigurător – Aplicabilitatea acestui termen în privința unui titlu de sechestru asigurător obținut în alt stat membru și declarat executoriu în statul membru solicitat.#Cauza C-379/17.

În cadrul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 ( 2 ), o hotărâre prin care s‑a instituit un sechestru asigurător pronunțată într‑un stat membru poate în principiu să fie executată într‑un alt stat membru după ce a fost declarată executorie în acesta din urmă. Modalitățile de executare a hotărârilor prin care s‑a instituit sechestrul asigurător se caracterizează însă prin diferențe profunde. Prin urmare, nu este ușor de stabilit care dintre dispozițiile dreptului statului membru în care se solicită executarea se aplică la momentul executării hotărârilor străine. Acesta este contextul în care se înscrie cauza principală.

Prezenta trimitere preliminară va da Curții posibilitatea de a se pronunța cu privire la aspectul dacă, în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, o dispoziție a dreptului național al statului membru în care se solicită executarea, care stabilește termenul în care un creditor trebuie să execute o hotărâre prin care s‑a instituit sechestrul asigurător, se aplică în privința unor asemenea hotărâri care provin din alte state membre.

Mai precis, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aplicabilitatea unei dispoziții de drept german, și anume articolul 929 alineatul 2 din Zivilprozessordnung (Codul de procedură civilă, denumit în continuare „ZPO”) în cadrul cauzei principale care privește executarea unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător, pronunțată de autoritățile italiene ( 3 ).

Relevanța hotărârii pe care Curtea va fi chemată să o pronunțe în speță depășește însă cadrul statelor menționate în prezenta cauză. Astfel, este vorba despre o problematică potențial importantă pentru toate statele membre al căror drept național prevede un termen pentru introducerea unei cereri de executare a unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător. Pe de altă parte, această problematică s‑ar ridica de asemenea în cadrul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 ( 4 ), care a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001.

Capitolul III din Regulamentul nr. 44/2001, care cuprinde articolele 32-58 din acest regulament, reglementează în esență recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate de instanțele statelor membre, inclusiv procedura de exequatur.

Potrivit articolului 38 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001: „O hotărâre pronunțată într‑un stat membru și care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într‑un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.”

Capitolul III din Regulamentul nr. 1215/2012 cuprinde articolele 36-57 și privește recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate de instanțele statelor membre. Cu toate acestea, la adoptarea Regulamentului nr. 1215/2012, legiuitorul Uniunii a decis să introducă sistemul recunoașterii și executării automate. În acest scop, articolul 39 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede că hotărârile pronunțate în alte state membre pot fi executate fără a fi necesar să se recurgă la procedura de exequatur.

Pe de altă parte, articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 are următorul cuprins: „Sub rezerva dispozițiilor prezentei secțiuni, procedura de executare a hotărârilor pronunțate într‑un alt stat membru este reglementată de legislația statului membru solicitat. O hotărâre pronunțată într‑un stat membru care este executorie în statul membru solicitat este executată în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în statul membru solicitat.”

Articolul 929 alineatul 2 din ZPO prevede: „Executarea ordinului de sechestru nu este admisibilă în cazul în care a trecut o lună de la data la care ordinul a fost emis sau de la data la care i‑a fost comunicat părții solicitante.”

Pe de altă parte, potrivit articolului 932 alineatele 1 și 3 din ZPO: „(1) Executarea sechestrului asupra unui teren […] are loc prin înscrierea unei ipoteci pentru garantarea creanței […]. […] (3) Cererea de înscriere a ipotecii reprezintă în sensul articolului 929 alineatele 2 și 3 executarea ordinului de sechestru.”

La 19 noiembrie 2013, Società Immobiliare Al Bosco Srl, societate de drept italian, a obținut în fața Tribunale di Gorizia (Tribunalul din Gorizia, Italia) instituirea sechestrului asigurător (sequestro conservativo) asupra bunurilor mobile și imobile ale domnului Gunter Hober (denumit în continuare „pârâtul”), până la concurența sumei de 1000000 de euro.

Prin hotărârea din 22 august 2014, instanța competentă a încuviințat executarea acestei hotărâri în Germania.

După mai mult de opt luni, la 23 aprilie 2015, reclamanta a solicitat, pentru garantarea creanței sale, înscrierea unei ipoteci asupra unui bun imobil care era situat în Germania și aparținea pârâtului.

Această cerere de înscriere a fost respinsă de instanța de prim grad.

Ulterior, instanța de apel a respins calea de atac formulată de reclamantă împotriva acestei decizii. Instanța respectivă a considerat că ipoteca nu ar fi trebuit să fie înscrisă, pentru motivul că reclamanta nu a respectat termenul de o lună prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO.

În opinia instanței de apel, caracterul executoriu conferit de articolul 38 din Regulamentul nr. 44/2001 unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru corespunde în esență caracterului executoriu conferit unei hotărâri naționale echivalente. În plus, executarea propriu‑zisă a hotărârilor pronunțate în alte state membre ar fi reglementată de lex fori.

Pe de altă parte, în opinia instanței de apel, sechestrul din dreptul italian (sequestro conservativo) și sechestrul asigurător din dreptul german sunt similare. Așadar, ca urmare a acestei similarități, ar trebui să se respecte, în cauza principală, dispozițiile procedurale aplicabile unor astfel de hotărâri și, în consecință, articolul 929 alineatul (2) din ZPO.

Prin recursul formulat cu privire la un aspect de drept autorizat de instanța de apel în fața Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), reclamanta își menține cererea de înscriere a ipotecii pentru garantarea creanței.

În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Este în conformitate cu articolul 38 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 […] aplicarea termenului prevăzut în legislația statului solicitat, în temeiul căruia un titlu executoriu nu mai poate fi executat după scurgerea unui anumit interval de timp, cu privire la un titlu cu rol similar, dar care a fost emis în alt stat membru și care a fost recunoscut și declarat executoriu în statul solicitat?”

Cererea de decizie preliminară a ajuns la grefa Curții la 26 iunie 2017.

Observații scrise au fost depuse doar de către Comisie. Guvernul german și Comisia Europeană au participat la ședința care s‑a desfășurat la 11 aprilie 2018.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere ridică problema dacă aplicarea unui termen prevăzut de dreptul statului membru de executare, potrivit căruia o hotărâre prin care s-a instituit sechestrul asigurător nu mai poate fi executată după scurgerea unui anumit interval de timp, la o hotărâre prin care s‑a instituit sechestrul asigurător pronunțată într‑un alt stat membru este în conformitate cu articolul 38 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.

Pentru a răspunde la întrebarea preliminară, așa cum a fost formulată de instanța de trimitere, trebuie să se stabilească în esență dacă o dispoziție de drept al statului membru de executare, potrivit căreia o hotărâre prin care s‑a instituit sechestrul asigurător nu mai poate fi executată după scurgerea unui anumit interval de timp, este legată de caracterul executoriu al hotărârii, care este reglementat de dreptul statului membru în care s‑a pronunțat această hotărâre (statul membru de origine), sau dacă această dispoziție trebuie considerată o normă, privind executarea propriu‑zisă, de drept al statului membru în care s‑a solicitat executarea hotărârii (statul membru solicitat).

Instanța de trimitere pornește de la premisa potrivit căreia sechestrul asigurător italian ar trebui considerat, în raport cu rolul său, ca un sechestru asigurător în dreptul german. În acest context, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la chestiunea dacă, în speță, condițiile de executare a hotărârii instanței italiene în Germania sunt reglementate de dispozițiile germane privind executarea hotărârilor prin care se instituie sechestrul asigurător.

Instanța de trimitere arată, pe de o parte, că, din punctul de vedere al tehnicii juridice, termenul prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO nu este legat – spre deosebire, de exemplu, de o dispoziție privind prescrierea drepturilor conferite de o hotărâre – de dreptul material. Din această perspectivă, termenul respectiv ar putea intra sub incidența dreptului în materia executării propriu‑zise, care nu este guvernată de Regulamentul nr. 44/2001.

Pe de altă parte, instanța de trimitere admite că aplicarea termenului prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO are ca efect faptul că, în urma scurgerii unui anumit interval de timp, caracterul executoriu al titlului încetează. Efectul acestui termen nu este diferit, în definitiv, de cel al unei invalidări a titlului în cadrul procedurii căii de atac. În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă o asemenea limitare temporală a unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător, în conformitate cu dreptul statului membru solicitat, ar putea fi incompatibilă cu jurisprudența Curții potrivit căreia aplicarea dispozițiilor procedurale din statul membru de executare nu trebuie să pună în discuție principiile stabilite de Regulamentul nr. 44/2001.

Guvernul german arată, în primul rând, că Regulamentul nr. 44/2001 privește numai procedura de exequatur. În schimb, executarea propriu‑zisă a hotărârilor nu ar fi guvernată de acest regulament. Prin urmare, hotărârile care intră sub incidența Regulamentului nr. 44/2001 ar fi executate în conformitate cu dispozițiile procedurale ale dreptului național al statului membru solicitat, cum ar fi articolul 929 alineatul 2 din ZPO.

În al doilea rând, guvernul german face referire la Hotărârile Apostolides ( 5 ) și Prism Investments ( 6 ) și amintește că Curtea a statuat deja că nu există niciun motiv pentru a atribui unei hotărâri, cu ocazia executării, efectele pe care o hotărâre de același tip, pronunțată în mod direct în statul membru solicitat, nu le‑ar produce. Acest guvern consideră că, în lumina jurisprudenței amintite, este necesar să se aplice termenul prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO în cazul hotărârii prin care s‑a instituit sechestrul asigurător, emisă în Italia, ca urmare a faptului că o hotărâre similară, adoptată în Germania, nu ar mai putea fi executată după expirarea termenului de o lună.

În sfârșit, în al treilea rând, guvernul german, care invocă dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012, consideră că modul de redactare a articolului 41 alineatul (1) a doua teză din acest regulament confirmă poziția prezentată mai sus.

În schimb, Comisia consideră că un raționament întemeiat în esență pe Hotărârea Prism Investments ( 7 ) nu ține seama în mod corespunzător de caracterul transfrontalier al cauzei principale.

Comisia amintește că Curtea a subliniat în jurisprudența sa că diferența dintre procedura de exequatur și executarea propriu‑zisă nu poate constitui un obstacol în calea aplicării principiilor fundamentale ale Regulamentului nr. 1215/2012, în special cel al liberei circulații a hotărârilor judecătorești. Prin urmare, chiar dacă procedura de exequatur prevăzută de Regulamentul nr. 44/2001 ar avea ca efect includerea unei hotărâri străine în ordinea juridică a statului membru solicitat, o aplicare „oarbă” a dreptului statului membru respectiv nu ar ține seama de originea titlului care urmează să fie executat. În speță, s‑ar putea întâmpla ca, dată fiind aplicarea articolului 929 alineatul 2 din ZPO cu ocazia executării hotărârii prin care s‑a instituit sechestrul asigurător de drept italian, executarea acestei hotărâri să nu mai fie posibilă în statul membru solicitat, deși aceasta este executorie în statul membru de origine.

Ținând seama de îndoielile instanței de trimitere și de argumentele invocate de părți, vom analiza mai întâi aspectul dacă o normă care instituie un termen pentru introducerea cererii de executare a unei măsuri asigurătorii, cum este articolul 929 alineatul 2 din ZPO, trebuie calificată drept o dispoziție procedurală lex fori a statului membru solicitat. Vom reexamina apoi concluziile deduse din acest exercițiu de calificare în lumina jurisprudenței Curții referitoare la efectele produse de hotărârile străine în sistemul Regulamentului nr. 44/2001 în materie de exequatur. În sfârșit, vom confrunta considerațiile anterioare cu soluțiile reținute de legiuitorul Uniunii în cadrul Regulamentului nr. 1215/2012.

Amintim că, în contextul Convenției de la Bruxelles ( 8 ), Curtea a considerat că această convenție se limitează la reglementarea procedurii de exequatur a titlurilor executorii străine și nu afectează executarea propriu‑zisă, care rămâne supusă dreptului național al instanței sesizate ( 9 ). Ulterior, Curtea a confirmat că această jurisprudență este aplicabilă în privința Regulamentului nr. 44/2001, întrucât acesta prevede și procedura de exequatur ( 10 ).

În acest context jurisprudențial, guvernul german, asemenea instanței de trimitere, arată că, potrivit dreptului german, articolul 929 alineatul 2 din ZPO este calificat drept dispoziție de drept procedural. În consecință, cel puțin potrivit instanței de trimitere, termenul prevăzut de această dispoziție ar putea intra sub incidența dreptului în materia executării propriu‑zise, care nu este guvernată de Regulamentul nr. 44/2001.

În această privință, observăm că cea mai mare parte a noțiunilor pe care legiuitorul Uniunii le‑a utilizat în actele care țin de cooperarea judiciară în materie civilă, inclusiv Regulamentul nr. 44/2001, au un caracter autonom ( 11 ). În consecință, calificarea unor norme precum articolul 929 alineatul 2 din ZPO în contextul național nu poate fi decisivă pentru soluționarea problemei juridice ridicate în cadrul întrebării preliminare.

Pe de altă parte, în vederea aplicării Regulamentului nr. 44/2001, calificarea autonomă drept „normă de drept procedural” care este atribuită articolului 929 alineatul 2 din ZPO nu este decisivă nici în ceea ce privește răspunsul care trebuie dat la întrebarea preliminară. În speță, nu se contestă că dreptul italian prevede de asemenea un termen pentru introducerea cererii de executare a unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător. Nu există indicii că o dispoziție care prevede un astfel de termen nu poate fi de asemenea calificată drept „normă de drept procedural”, ca și articolul 929 alineatul 2 din ZPO. Astfel, decisiv este aspectul dacă, potrivit calificării autonome, această dispoziție din ZPO ar trebui să fie aplicată în cadrul executării în Germania a hotărârilor prin care s‑a instituit sechestrul asigurător pronunțate în alte state membre ( 12 ).

Instanța de trimitere consideră că nu este necesar să se examineze chestiunea dacă dreptul italian prevede de asemenea un termen pentru introducerea cererii de executare a unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător.

Mai precis, această instanță susține că, în cadrul procedurii principale, autoritatea germană responsabilă de ținerea registrului funciar nu poate stabili dacă dreptul statului membru în care a fost pronunțată hotărârea prevede un termen de executare, nici modalitățile acestei executări, și nici nu ar fi autorizată să aplice o normă de drept străin. În ceea ce privește procedura urmată de autoritatea respectivă, singurul element relevant ar consta în aspectul dacă articolul 929 alineatul 2 din ZPO trebuie sau nu trebuie să fie aplicat. În sfârșit, în cazul în care, ca urmare a expirării termenului prevăzut în dreptul italian, ar trebui ca titlul să nu mai poată fi pus în executare, debitorul ar trebui să invoce totuși acest aspect printr‑o acțiune formulată împotriva hotărârii de exequatur.

Astfel, instanța de trimitere consideră că, în afara procedurii de executare, termenul prevăzut în dreptul italian se aplică de asemenea în privința hotărârii a cărei executare a fost solicitată în procedura principală. Ar rezulta că, pe teritoriul german, o hotărâre prin care s‑a instituit sechestrul asigurător pronunțată în străinătate ar fi supusă celor două sisteme instituite, pe de o parte, de statul membru de origine și, pe de altă parte, de statul membru solicitat.

În acest context, ridicăm problema dacă respectarea acestei duble cerințe de către creditor nu ilustrează punctul slab al interpretării potrivit căreia articolul 929 alineatul 2 din ZPO ar trebui aplicat ca normă a lex fori în materia executării propriu‑zise a hotărârilor prin care s‑a instituit sechestrul asigurător pronunțate în străinătate. În acest caz, pe de o parte, dispoziția de drept german care prevede un termen pentru introducerea cererii de executare ar fi aplicată ca o dispoziție care reglementează executarea propriu‑zisă. Pe de altă parte, o dispoziție a dreptului statului membru de origine care instituie un termen similar ar fi aplicată cu titlu de normă care stabilește caracterul executoriu al unei hotărâri străine ( 13 ).

În lumina acestei constatări, avem îndoieli, în primul rând, cu privire la raportul dintre, pe de o parte, caracterul executoriu al unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător, apreciată în raport cu o dispoziție de drept al statului membru de origine care prevede un termen pentru introducerea cererii de executare a acestei hotărâri, și, pe de altă parte, o limitare a executării efective prin intermediul unui termen similar, prevăzută de o dispoziție a statului membru solicitat.

În al doilea rând, ridicăm problema dacă, dintr‑o perspectivă sistematică, o dispoziție precum articolul 929 alineatul 2 din ZPO are vocația de a se aplica în mod izolat, independent de contextul transfrontalier și de originea hotărârii a cărei executare se solicită în Germania.

În sfârșit, în al treilea rând, ridicăm problema dacă finalitatea acestei dispoziții de drept german ar putea fi compatibilă cu aplicarea sa, care nu ține seama de contextul transfrontalier și de originea unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător.

Potrivit observațiilor Comisiei, deși este adevărat că, în dreptul german, sechestrul asigurător își pierde validitatea juridică ca urmare a expirării unui termen, această situație nu se regăsește în dreptul italian, care prevede că numai anularea formală a acestui sechestru asigurător l‑ar lipsi de orice validitate juridică. Pe de altă parte, în timp ce, în temeiul dreptului german, nerespectarea acestui termen ar fi invocată din oficiu, potrivit dreptului italian, pârâtul însuși trebuie să invoce expirarea acestui termen. Prin urmare, executarea unui sechestru asigurător de drept italian ar rămâne posibilă, în principiu, chiar și după expirarea termenului.

În consecință, este posibil ca forța executorie a hotărârii prin care s‑a instituit sechestrul asigurător, care, potrivit articolului 38 din Regulamentul nr. 44/2001, constituie o condiție pentru executarea acestei hotărâri în statul membru solicitat ( 14 ), să fie afectată în măsura în care un creditor nu ar putea să o execute în Germania, indiferent de caracterul executoriu al hotărârii respective conform dreptului statului membru de origine.

Această observație poate constitui o indicație a faptului că articolul 929 alineatul 2 din ZPO nu privește executarea unei măsuri asigurătorii, ci mai degrabă forța sa executorie, cel puțin în aceeași măsură ca și o dispoziție similară de drept italian.

Un sechestru asigurător constituie o excepție de la regula generală potrivit căreia numai hotărârile pronunțate la încheierea procedurii pe fond și care au rămas definitive pot face obiectul executării silite. În consecință, în pofida faptului că, dat fiind caracterul său excepțional, un sechestru asigurător nu satisface creditorul ( 15 ), acesta poate fi instituit numai în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiții.

Desigur, în majoritatea sistemelor juridice, ceea ce constituie o astfel de condiție de bază este imposibilitatea de a executa ulterior o hotărâre pe fond. Cu toate acestea, potrivit unor analize comparative, în timp ce obiectivul esențial al sechestrului asigurător stabilește această condiție generală, reglementările naționale prezintă diferențe în ceea ce privește condițiile detaliate în care poate fi pronunțată o hotărâre prin care se instituie sechestrul asigurător ( 16 ).

În fapt, condițiile de acordare a unui sechestru asigurător se stabilesc prin opțiunile legislative efectuate de statele membre în căutarea echilibrului dintre interesele creditorilor și cele ale debitorilor. Instituirea unui termen pentru introducerea cererii de executare a unei măsuri asigurătorii de către creditor este de asemenea un efect al acestei căutări.

Reiese din cererea de decizie preliminară că finalitatea urmărită de articolul 929 alineatul 2 din ZPO constă în protejarea debitorului. Mai precis, potrivit instanței de trimitere, această dispoziție urmărește să împiedice ca deciziile adoptate în urma procedurii sumare a măsurilor provizorii să rămână executabile și, prin urmare, să poată fi executate silit o perioadă relativ lungă și în pofida unor eventuale schimbări ale situației. În aceeași ordine de idei, guvernul german a indicat la ședință că termenul prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO urmărește să împiedice ca o hotărâre prin care s‑a instituit sechestrul asigurător să poată fi executată după scurgerea unui termen de o lună, chiar dacă circumstanțele s‑au schimbat în mod considerabil.

Pe de altă parte, chiar partea doctrinei care apreciază că mai ales efectele măsurilor asigurătorii se caracterizează prin profunde diferențe, în timp ce condițiile lor de acordare ar fi mult mai asemănătoare ( 17 ), consideră că din aceste condiții reiese că măsurile asigurătorii sunt legate în mod ireductibil de procedurile în care sunt luate ( 18 ). Prin urmare, s‑ar putea susține teza că, în contextul transfrontalier, o asemenea legătură există între o hotărâre prin care s‑a instituit sechestrul asigurător și reglementările statului membru de origine.

De altfel, din această perspectivă, introducerea de către un legiuitor a unui termen precum cel prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO ar fi într‑o anumită măsură comparabilă cu situația în care instanța ar indica în hotărârea sa termenul în care acțiunile specifice trebuie efectuate de creditor. În cazul în care o hotărâre ar conține o asemenea precizare, aceasta ar constitui, fără îndoială, un element intrinsec al deciziei respective.

În consecință, considerăm că un termen precum cel prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO nu poate fi disociat de condițiile în care poate fi instituit un sechestru asigurător și, ca regulă generală, de dreptul statului membru de origine. Prin urmare, un asemenea termen nu poate fi aplicat ca regulă de executare propriu‑zisă a lex fori în cadrul executării hotărârilor străine în Germania ( 19 ).

Reamintim că din cererea de decizie preliminară reiese că articolul 929 alineatul 2 din ZPO urmărește în principal să garanteze că o măsură asigurătorie nu va fi executată după o perioadă relativ lungă și în pofida eventualelor schimbări ale situației. Pe de altă parte, în ceea ce privește hotărârile străine, reiese din ordonanța de trimitere precum și din explicațiile guvernului german că acest termen se calculează de la data comunicării unei hotărâri de exequatur unui creditor.

Cu toate acestea, un creditor nu are obligația de a introduce o cerere de exequatur în privința unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător imediat după obținerea acestei hotărâri în statul membru de origine. Prin urmare, acesta ar putea amâna introducerea unei astfel de cereri, în pofida unei eventuale modificări a circumstanțelor apărute după obținerea hotărârii prin care s‑a instituit sechestrul asigurător.

Astfel, soluția potrivit căreia articolul 929 alineatul 2 din ZPO se aplică în calitate de normă a lex fori a statului membru solicitat și potrivit căreia termenul prevăzut în această dispoziție se calculează de la data comunicării unei hotărâri de exequatur ar permite unui creditor să facă abstracție în mod sistematic de o asemenea modificare eventuală a circumstanțelor și să procedeze la executarea unei măsuri asigurătorii.

Prin urmare, considerăm că aplicarea articolului 929 alineatul 2 din ZPO în cadrul executării hotărârilor străine nu poate fi compatibilă cu finalitatea acestei dispoziții, astfel cum au explicat instanța de trimitere și guvernul german.

Reiese din această analiză, în primul rând, că o dispoziție națională precum articolul 929 alineatul 2 din ZPO privește mai degrabă forța executorie a unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător decât executarea sa propriu‑zisă. În al doilea rând, un asemenea termen nu poate fi aplicat în mod izolat, independent de originea hotărârii a cărei executare se solicită. În al treilea rând, în cazul în care am fi de acord cu punctul de vedere al instanței de trimitere și al guvernului german cu privire la finalitatea articolului 929 alineatul 2 din ZPO, această dispoziție nu își poate îndeplini rolul în cazul în care ar fi aplicată hotărârilor străine a căror executare a fost solicitată în Germania.

În lumina considerațiilor care precedă, apreciem că o dispoziție națională care prevede un termen pentru introducerea cererii de executare de către creditor, cum este articolul 929 alineatul 2 din ZPO, nu ar trebui să fie calificată drept normă de procedură care ar fi aplicabilă în cadrul executării în Germania a unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător pronunțate într‑un alt stat membru.

Potrivit jurisprudenței constante, pe de o parte, nu există niciun motiv pentru a acorda unei hotărâri pronunțate într‑un stat membru, cu ocazia executării în alt stat membru, drepturi pe care nu le are în statul membru de origine ( 20 ). Este ceea ce denumim în general doctrina „extinderii efectelor” ( 21 ). Reiese din Hotărârea Health Service Executive ( 22 ), pronunțată în cadrul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 ( 23 ) dar care, în opinia noastră, se poate transpune la Regulamentul nr. 44/2001, că această limitare trebuie interpretată în sensul că o hotărâre străină poate constitui temeiul executării în statul membru solicitat numai în limitele care rezultă din hotărâre însăși.

Pe de altă parte, nu există niciun motiv pentru a se atribui unei asemenea hotărâri efecte pe care nu le‑ar produce o hotărâre de același tip pronunțată direct în statul membru solicitat ( 24 ). Această limitare cu privire la efectele hotărârilor executate în statul membru solicitat este denumită „doctrina echivalenței efectelor” ( 25 ).

Inspirându‑se din această jurisprudență, guvernul german consideră că, pentru a asigura echivalența de tratament a hotărârilor străine și a celor naționale, articolul 929 alineatul 2 din ZPO ar trebui aplicat în cadrul executării hotărârilor prin care s‑a instituit sechestrul asigurător de drept italian în Germania.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere. Asemenea Comisiei, considerăm că poziția guvernului german nu ține seama de anumite aspecte legate de caracterul transfrontalier al cauzei principale și de consecințele aplicării articolului 929 alineatul 2 din ZPO în cadrul unei asemenea cauze. În plus, considerăm că această poziție se întemeiază pe o interpretare incompletă a jurisprudenței Curții.

Reiese din ordonanța de trimitere, precum și din poziția guvernului german care a fost prezentată în cadrul ședinței, că, în situațiile interne, atunci când autoritățile germane sunt cele care pronunță o hotărâre prin care s‑a instituit sechestrul asigurător și execută apoi această măsură, creditorul care nu a respectat termenul prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO poate obține din nou, fără întârziere, un sechestru asigurător.

Cu toate acestea, presupunând că, într‑un context transfrontalier, articolul 929 alineatul 2 din ZPO se aplică în calitate de normă a lex fori a statului membru solicitat, nu există un răspuns clar la problema privind modul în care creditorul trebuie să procedeze atunci când nu a respectat termenul prevăzut în această dispoziție.

Ne pare ilustrativ faptul că nici instanța de trimitere, nici guvernul german nu au invocat teza potrivit căreia creditorul ar putea introduce din nou o cerere de exequatur în Germania pentru a redeschide termenul prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO. Ne întrebăm dacă o asemenea soluție ar fi în conformitate cu spiritul articolului 929 alineatul 2 din ZPO. În orice caz, reînnoirea cererii ar permite amânarea pe termen nelimitat a datei de înscriere a ipotecii pentru garantarea creanței pe baza aceleiași decizii. Considerăm că o asemenea posibilitate ar fi contrară logicii acestei dispoziții.

Ca răspuns la o întrebare adresată în ședință, observăm că guvernul german a afirmat că un creditor va putea solicita din nou un sechestru asigurător în statul membru de origine, întrucât și termenele prevăzute în acest stat membru au expirat. În schimb, Comisia a arătat că, în speță, creditorul nu putea solicita o a doua hotărâre în Italia, dat fiind că hotărârea inițială prin care s‑a instituit sechestrul asigurător pronunțată de autoritățile din statul membru respectiv este încă executorie pentru motivele menționate la punctul 44 din prezentele concluzii.

Din aceste observații reiese că un creditor care nu a respectat termenul prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO ar trebui să se adreseze probabil instanțelor din statul membru de origine, în speță instanțele italiene, pentru a obține o a doua hotărâre prin care să se instituie sechestrul asigurător.

Fără a aduce atingere acestor considerații, considerăm că analiza referitoare la întrebarea preliminară adresată Curții nu ar trebui să se limiteze la contextul prezentei cauze. În speță, hotărârea a cărei executare a fost solicitată în Germania a fost pronunțată în conformitate cu dreptul italian care prevede un termen destul de similar celui prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO. Cu toate acestea, presupunem că aceleași îndoieli cu privire la aplicarea acestei dispoziții în cadrul executării unei măsuri asigurătorii, declarată executorie în Germania, ar apărea în legătură cu orice hotărâre prin care s‑a instituit sechestrul asigurător pronunțată în alte state membre.

Astfel, fără a dori să ne pronunțăm cu privire la situația actuală a reclamantei în raport cu dreptul italian, considerăm că, într‑o situație precum cea din cauza principală, creditorul ar fi obligat, în principiu, să demonstreze din nou, în susținerea celei de a doua cereri introduse în fața autorităților din statul membru de origine, cel puțin caracterul plauzibil al circumstanțelor în care poate fi pronunțată o hotărâre prin care s‑a instituit sechestrul asigurător. Prin urmare, nu ar fi vorba despre o a doua pronunțare a aceleiași hotărâri, ci despre adoptarea unei noi hotărâri precedate de o nouă apreciere a tuturor condițiilor care ar trebui îndeplinite pentru a dispune un sechestru asigurător.

Pe de altă parte, nu se poate exclude de la bun început posibilitatea ca dreptul statului membru de origine să prevadă, pentru motive diferite, posibilitatea de a introduce în mod eficient o nouă cerere de decizie. De exemplu, din perspectiva autorităților din statul membru de origine, o nouă cerere ar putea fi inadmisibilă atât timp cât hotărârea anterioară nu a fost anulată sau nu și‑a pierdut valabilitatea juridică din alte motive ( 26 ).

În anumite cazuri, s‑ar putea întâmpla astfel ca aplicarea modalităților stabilite de statul membru solicitat, și anume, în speță, termenul prevăzut la articolul 929 alineatul 2 din ZPO, în cadrul executării unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, să conducă la un impas. În special, creditorul care nu a respectat termenul prevăzut de această dispoziție nu ar mai putea proceda la executarea acestei hotărâri în Germania și, în același timp, nu ar putea solicita o nouă hotărâre în fața autorităților din statul membru de origine.

Amintim că, în ceea ce privește dispozițiile Convenției de la Bruxelles, Curtea a statuat că aplicarea normelor de procedură ale statului membru solicitat nu trebuie să aducă atingere efectului util al sistemului prevăzut de această convenție ( 27 ). În hotărârile care se înscriu în această linie a jurisprudenței, Curtea a precizat de asemenea, în ceea ce privește, mai precis, normele naționale care reglementează executarea propriu‑zisă, că aplicarea normelor de procedură din statul membru solicitat în cadrul executării nu poate aduce atingere efectului util al sistemului prevăzut de Convenția de la Bruxelles în materie de exequatur, încălcând principiile stabilite în materia respectivă, fie expres, fie implicit, chiar de Regulamentul nr. 44/2001 ( 28 ). Ulterior, Curtea a confirmat posibilitatea de a transpune această jurisprudență la Regulamentul nr. 44/2001 ( 29 ).

Pe de altă parte, observăm că această logică a inspirat de asemenea jurisprudența referitoare la ordinele prin care se interzice unei părți să introducă sau să continue o acțiune în justiție în fața unei instanțe naționale. Astfel, Curtea a considerat că asemenea ordine sunt susceptibile să limiteze aplicarea normelor de competență și să priveze de efectul lor util mecanismele specifice prevăzute în cazurile de litispendență și de conexitate ( 30 ). Ulterior, Curtea a statuat că, împiedicând o instanță dintr‑un alt stat membru să își exercite competențele pe care i le conferă Regulamentul nr. 44/2001, asemenea ordine emise în cadrul unei proceduri de arbitraj blochează reclamantului accesul la instanța statală pe care a sesizat‑o în temeiul normelor de competență prevăzute de acest regulament, lipsind astfel acest reclamant de o formă de protecție jurisdicțională la care are dreptul ( 31 ).

În ceea ce privește măsurile asigurătorii, considerăm că faptul că aplicarea unei norme precum articolul 929 alineatul 2 din ZPO în privința hotărârilor străine prin care s‑a instituit sechestrul asigurător poate conduce la un impas, astfel cum s‑a arătat la punctele 71 și 72 din prezentele concluzii, ar putea aduce atingere efectului util al sistemului prevăzut de Regulamentul nr. 44/2001.

Desigur, asemenea Comisiei, considerăm că nu se poate exclude ca, într‑o situație precum cea din cauza principală, creditorul să poată solicita, în temeiul articolului 31 ( 32 ) din Regulamentul nr. 44/2001, o măsură asigurătorie în fața autorităților din statul membru solicitat. Acest creditor s‑ar afla însă într‑o poziție mai puțin favorabilă, întrucât ar fi obligat să se adreseze instanțelor din alt stat membru, cu toate consecințele care decurg de aici ( 33 ). Acest lucru confirmă, în opinia noastră, posibilitatea de a se ajunge la un impas ca urmare a aplicării articolului 929 alineatul 2 din ZPO în cadrul executării hotărârii străine.

În acest caz, pe de o parte, s‑ar putea întâmpla ca instanțele dintr‑un stat membru, competente să se pronunțe pe fond, să nu poată asigura creditorului protecția jurisdicțională la care are dreptul în etapa procedurii care conduce la adoptarea hotărârii definitive. Pe de altă parte, s‑ar aduce atingere competenței acestor instanțe, întemeiată pe dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001, în cazul în care un creditor ar fi obligat să sesizeze instanțele dintr‑un alt stat membru pentru a formula o cerere în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se instituie sechestrul asigurător, deși dorea să formuleze această cerere, pe bună dreptate, în fața instanței competente să soluționeze cauza pe fond.

În consecință, în lumina jurisprudenței cu privire la menținerea efectului util al Regulamentului nr. 44/2001, considerăm că o normă a statului membru solicitat, cum este articolul 929 alineatul 2 din ZPO, nu are vocația de a se aplica în cadrul executării hotărârilor prin care s‑a instituit sechestrul asigurător care provin din alte state membre.

Amintim că rezultă din ceea ce precedă că o dispoziție precum articolul 929 alineatul 2 din ZPO nu poate fi calificată drept normă în materie de executare propriu‑zisă a hotărârilor străine în temeiul Regulamentului nr. 44/2001 ( 34 ).

Chiar dacă s‑ar considera că această dispoziție ar trebui calificată drept dispoziție în materie de executare propriu‑zisă a lex fori a statului membru solicitat, aceasta nu poate fi aplicată în cadrul executării hotărârilor străine în Germania, întrucât ar aduce atingere efectului util al regulamentului în cauză.

De altfel, în opinia noastră, logica și efectele aplicării jurisprudenței referitoare la menținerea efectului util al Regulamentului nr. 44/2001 amintesc soluția adoptată recent de Curte în jurisprudența sa cu privire la Regulamentul (UE) nr. 650/2012 ( 35 ). Reiese din această jurisprudență că a califica dispozițiile naționale în vederea aplicării lor în situații care intră sub incidența Regulamentului nr. 650/2012 nu poate împiedica realizarea obiectivelor acestui regulament și nici efectul util al dispozițiilor sale ( 36 ). În consecință, efectul util al unui act de drept al Uniunii care privește cooperarea judiciară în materie civilă poate avea o incidență asupra calificării autonome, efectuată în vederea aplicării acestui act, a dispozițiilor naționale care intră în domeniul său de aplicare. În aceeași ordine de idei, nici articolul 929 alineatul 2 din ZPO nu ar trebui să fie calificat drept normă în materie de executare propriu‑zisă, întrucât acesta poate aduce atingere efectului util al Regulamentului nr. 44/2001.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește numai Regulamentul nr. 44/2001. Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că prezenta întrebare preliminară se adresează în același mod în cadrul Regulamentului nr. 1215/2012. Pe de altă parte, părțile au invocat de asemenea regulamentul menționat în pledoariile prezentate în cadrul ședinței.

În această privință, considerăm că concluziile desprinse din Regulamentul nr. 1215/2012 nu sunt de natură să repună în discuție considerațiile prezentate mai sus.

În primul rând, deși Regulamentul nr. 44/2001 nu reglementează în mod expres problema rolului lex fori a statului membru solicitat în cadrul executării hotărârilor străine, Regulamentul nr. 1215/2012 prevede, la rândul său, în special la articolul 41 alineatul (1), că hotărârile străine sunt executate în statul membru solicitat în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în statul membru respectiv ( 37 ).

Cu toate acestea, în pofida abolirii procedurii de exequatur în cadrul Regulamentului nr. 1215/2012, distincția dintre caracterul executoriu și executarea propriu‑zisă, guvernată de lex fori a statului membru solicitat, a fost menținută de legiuitorul Uniunii în cadrul acestui regulament ( 38 ).

Aceasta este și interpretarea propusă de guvernul german care, deși a ajuns la concluzii diferite, constată că articolul 41 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește principiile care au fost aplicate în cadrul Regulamentului nr. 44/2001. Pe de altă parte, unii autori consideră că această dispoziție din Regulamentul nr. 1215/2012 codifică principiile enunțate de Curte în jurisprudența sa referitoare la Regulamentul nr. 44/2001 ( 39 ).

În consecință, nu există indicii că intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1215/2012 este de natură să aibă o incidență asupra calificării unei dispoziții precum articolul 929 alineatul 2 din ZPO.

În al doilea rând, considerăm că, în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012, problema unui impas creat de aplicarea unei norme naționale, cum este articolul 929 alineatul 2 din ZPO, ca normă a statului membru solicitat s‑ar ridica în același mod. Din acest motiv, jurisprudența referitoare la menținerea efectului util al sistemului prevăzut de Regulamentul nr. 1215/2012 ar putea fi aplicabilă ( 40 ).

Pentru aceste motive, considerăm că nici concluziile deduse din abolirea procedurii de exequatur, nici cele deduse din introducerea unei dispoziții precum articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu sunt susceptibile să justifice teza potrivit căreia, în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, o dispoziție precum articolul 929 alineatul 2 din ZPO s‑ar putea aplica în cadrul executării hotărârilor străine în Germania.

În concluzie, o dispoziție care, în primul rând, ține nu de executarea unei hotărâri străine, ci mai degrabă de procedura de exequatur ( 41 ) și, în al doilea rând, a cărei aplicare în cadrul executării aduce atingere efectului util al sistemului instituit prin Regulamentul nr. 44/2001 nu constituie o normă a lex fori a statului membru solicitat în materie de executare ( 42 ). Aceste considerații nu pot fi repuse în discuție de concluziile deduse din analiza Regulamentului nr. 1215/2012. Acest regulament nu a modificat nici logica și nici principiile care reglementează limitele aplicării lex fori a statului membru solicitat.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) după cum urmează: „Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în special articolul 38 alineatul (1) din acesta, trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziții de drept al statului membru solicitat, precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede un termen pentru introducerea cererii de executare a unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător, în cadrul executării propriu‑zise a unei hotărâri prin care s‑a instituit sechestrul asigurător care provine din alt stat membru.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 20 iunie 2018 ( 1 )