Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 26 aprilie 2018.#Grenville Hampshire împotriva The Board of the Pension Protection Fund.#Cerere de decizie preliminară formulată de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division).#Trimitere preliminară – Protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului – Directiva 2008/94/CE – Articolul 8 – Sisteme suplimentare de asigurări sociale – Protecția drepturilor la pensie pentru limită de vârstă – Nivel de protecție minimă garantat.#Cauza C-17/17.

Prezenta cerere de decizie preliminară, care ține de domeniul politicii sociale, privește protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului, mai concret soarta drepturilor ce rezultă dintr‑un sistem de asigurări sociale la nivel de întreprindere instituit de angajator, în cazul insolvenței acestuia din urmă. Astfel de drepturi sunt reglementate la articolul 8 din Directiva 2008/94/CE ( 2 ), care prevede că statele membre au obligația să ia măsurile necesare în vederea protejării intereselor salariaților la data la care a survenit insolvența angajatorului, cu privire la drepturile la pensie pentru limită de vârstă. În Hotărârile pe care le‑a pronunțat în cauzele Robins și Hogan, Curtea a precizat deja această îndatorire de protecție în sensul că, în cazul insolvenței angajatorului, un lucrător trebuie să perceapă cel puțin 50 % din drepturile la pensia pentru limită de vârstă ( 3 ).

Prezenta procedură aduce din nou în prim plan reglementarea prin care s‑a transpus directiva în Regatul Unit, reglementare ce prevede un plafon absolut al valorii indemnizațiilor care revin salariaților în cazul insolvenței angajatorului. Reglementarea națională în litigiu afectează în special salariații ale căror drepturi dobândite în temeiul sistemului suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere au o valoare relativ ridicată. În cazul reclamantului din procedura principală, domnul Hampshire, această reglementare conduce la o reducere a valorii drepturilor sale la pensie pentru limită de vârstă de peste 67 %.

În acest context, se ridică problema privind întinderea și punerea în aplicare practică a garantării cuantumului minim al drepturilor la pensie dobândite, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții.

În plus, se ridică problema privind posibilitatea aplicabilității directe în speță a articolului 8 din directivă. Cu toate că a fost redactată într‑un mod relativ deschis, această dispoziție a fost deja precizată într‑o mare măsură în jurisprudența Curții.

Cadrul juridic al acestei cauze din perspectiva dreptului Uniunii constă în dispozițiile Directivei 2008/94 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (denumită în continuare și „directiva”). Potrivit considerentului (3) al directivei, aceasta urmărește protejarea lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului, în special în ceea ce privește plata creanțelor lor neachitate.

Articolul 8 din directivă prevede: „Statele membre se asigură că sunt luate măsurile necesare în vederea protejării intereselor salariaților și ale persoanelor care au părăsit deja întreprinderea sau unitatea angajatorului la data la care a survenit insolvența acestuia, cu privire la drepturile, dobândite sau pe cale de a fi dobândite, la pensie pentru limită de vârstă, inclusiv pensiile de urmaș, în cadrul sistemelor suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere sau grup de întreprinderi existente în afara sistemelor naționale obligatorii de asigurări sociale.”

În plus, trebuie menționat articolul 12 litera (a) din directivă, care conține următoarele dispoziții: „Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre: (a) de a lua măsurile necesare în vederea evitării abuzurilor;”

În Regatul Unit, în ceea ce privește protejarea drepturilor salariaților la pensie pentru limită de vârstă, Directiva 2008/94 a fost transpusă în principal prin Pensions Act 2004 (Legea pensiilor din 2004).

Prin Legea pensiilor din 2004 s‑a instituit un fond legal de garantare a pensiilor (Pension Protection Fund, denumit în continuare „PPF”). În cazul insolvenței angajatorului, în anumite condiții, PPF preia sarcina garantării drepturilor salariaților din sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere. În scopul finanțării acestei sarcini, PPF percepe o taxă de la toate sistemele suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere eligibile. La preluarea unui astfel de sistem, PPF preia și restul activelor acestuia. Board of the Pension Protection Fund [Consiliul de administrație al Fondului de Protecție a Pensiilor (denumit în continuare „consiliul de administrație”)] administrează PPF.

În conformitate cu articolul 127 alineatul (2) din Legea pensiilor din 2004, printre condițiile preluării de către PPF se numără și condiția ca, la momentul intrării în insolvență, valoarea activelor sistemului să fie inferioară valorii pasivelor protejate la acel moment.

În sensul acestei dispoziții, nu se consideră însă că „pasivele protejate” cuprind drepturile integrale la pensie ale tuturor lucrătorilor din sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere, ci numai drepturile la indemnizație care rezultă din Legea pensiilor din 2004 (așa‑numita „indemnizație PPF”). Consiliul de administrație va stabili astfel nivelul indemnizațiilor datorate de PPF unui pensionar după intrarea în insolvență de‑a lungul unei așa‑numite perioade de evaluare.

Articolul 162 din Legea pensiilor din 2004 nu prevede reducerea valorii drepturilor la pensie în cazul salariaților care, la data insolvenței angajatorului, împliniseră deja vârsta normală de pensionare prevăzută de sistemul de asigurări sociale al acestora. În schimb, salariații care, la momentul intrării în insolvență a angajatorului, nu împliniseră vârsta normală de pensionare au dreptul să primească doar 90 % din valoarea drepturilor dobândite. În plus, la drepturile acestora se aplică plafonul financiar în litigiu în prezenta cauză, prevăzut la punctul 26 din anexa 7 la Legea pensiilor din 2004.

PPF stabilește plafonul financiar aplicabil în cursul unui an în cazul salariaților dintr‑o anumită categorie de vârstă. Cu toate că acest plafon se majorează anual, în funcție de evoluția generală a salariilor, beneficiarul unei indemnizații la care se aplică plafonul financiar primește însă pe durata întregii vieți, prin intermediul PPF, suma stabilită pentru anul în care începe să primească indemnizația.

Punctul 28 din anexa 7 la Legea pensiilor din 2004 prevede în plus ajustări în funcție de inflație, însă în limita a 2,5 % pe an, aplicate la valorile maxime stabilite, dar acestea nu sunt prevăzute în cazul plăților primite în temeiul unui raport de muncă anterior datei de 6 aprilie 1997.

În cazul în care PPF, după ce a finalizat evaluarea și a calculat valoarea totală a pasivelor protejate pe care trebuie să le achite, consideră că, la momentul relevant, activele sistemului suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere sunt suficiente pentru a plăti salariaților prestațiile cel puțin până la nivelul indemnizației PPF, acesta constată, în conformitate cu articolul 154 din Legea pensiilor din 2004, că nu este necesar transferul de responsabilitate către PPF.

În acest caz, sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere se lichidează în afara PPF, iar sistemul respectiv are obligația să plătească indemnizația PPF din fondurile rămase. Potrivit articolului 154 alineatul 7 din Legea pensiilor din 2004, sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere se supune, în acest cadru, instrucțiunilor PPF.

Potrivit articolului 145 din Legea pensiilor din 2004, sub rezerva contestării, după finalizare, evaluarea PPF dobândește caracter obligatoriu.

Domnul Grenville Hampshire, apelantul din procedura principală, a fost încadrat în muncă la Turner & Newall plc (denumită în continuare „T&N”) în perioada 1971-1998. De‑a lungul întregii perioade de încadrare în muncă, el a contribuit la sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivelul T&N. În anul 1998, domnul Hampshire a ieșit la pensie la vârsta de 51 de ani, iar drepturile sale la pensie au fost stabilite de administratorul fiduciar al sistemului suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere al T&N la 48781,80 lire sterline brut anual, la care se adaugă o creștere anuală minimă de 3 %. T&N a fost preluată de întreprinderea americană Federal‑Mogul din SUA, iar în anul 2001, sub denumirea Federal Mogul, a intrat în insolvență în Statele Unite. Ulterior, la 10 iulie 2006, PPF a efectuat, în Regatul Unit, evaluarea referitoare la preluarea sistemului suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere.

După încheierea evaluării, la 19 septembrie 2011, PPF a ajuns la concluzia că, la 10 iulie 2006, sistemul de asigurare al T&N dispunea de fondurile necesare pentru a acorda pe viață lucrătorilor rămași cel puțin indemnizația PPF. Astfel, în cazul domnului Hampshire, valoarea relevantă a indemnizației PPF a fost stabilită la valoarea anuală brută de 19819 lire sterline, întrucât, în anul 2006, el nu împlinise încă vârsta normală de pensionare prevăzută în cadrul sistemului de asigurare T&N, iar astfel i se aplică norma de plafonare.

În plus, în cazul acestei sume, nu se prevede nicio ajustare legată de inflație, întrucât raportul de muncă al domnului Hampshire s‑a desfășurat în mare parte înainte de data de 6 aprilie 1997. În raport cu drepturile în valoare de 60240 de lire sterline pe an de care domnul Hampshire ar fi beneficiat în cazul în care angajatorul său nu ar fi intrat în insolvență în anul 2006, reducerea este astfel de 67 %, cu tendință de creștere.

Pentru acest motiv, domnul Hampshire și alți 15 foști salariați ai T&N afectați de reduceri similare au solicitat inițial o reexaminare a evaluării PPF, conform dispozițiilor Legii pensiilor din 2004, iar ulterior, în temeiul articolului 8 din Directiva 2008/94, aceștia au formulat o cale de atac împotriva deciziei de confirmare a evaluării respective.

Cu toate acestea, PPF consideră că din jurisprudența Curții referitoare la articolul 8 din directivă nu rezultă decât că statele membre au obligația să introducă sisteme de garantare menite să asigure în medie tuturor salariaților care au aderat la un sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere, o indemnizație echivalentă cu cel puțin 50 % din valoarea drepturilor dobândite, fără să aibă însă această obligație pentru fiecare salariat în parte.

Așadar, cauza se află în prezent pe rolul Court of Appeal (Curtea de Apel, Regatul Unit). Prin decizia din 26 iulie 2016, primită de Curte la 16 ianuarie 2017, instanța de trimitere a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarele întrebări în vederea pronunțării unei decizii preliminare: „1) Articolul 8 din Directiva 80/987/CEE (în prezent înlocuit de articolul 8 din Directiva 2008/94/CE) impune statelor membre să se asigure că fiecare salariat primește cel puțin 50 % din valoarea drepturilor la pensie pentru limită de vârstă dobândite în cazul în care angajatorul devine insolvabil [cu singura excepție a cazurilor de abuz, cărora li se aplică articolul 10 litera (a) din această directivă]? 2) În subsidiar, sub rezerva constatărilor instanțelor naționale în ceea ce privește situația de fapt, este suficient ca, în temeiul articolului 8 din Directiva 80/987, un stat membru să aibă un sistem de protecție în baza căruia salariații să beneficieze, de obicei, de peste 50 % din valoarea drepturilor lor la pensie pentru limită de vârstă pe care le‑au dobândit, dar unii salariați să primească mai puțin de 50 % în temeiul: a) unui plafon financiar al valorii indemnizației plătite salariaților (în particular salariaților care nu au împlinit vârsta normală de pensionare prevăzută de sistemul de pensii la momentul intrării în insolvență a angajatorului) și/sau al b) unor norme de limitare a creșterilor anuale ale indemnizației plătite salariaților sau a reevaluării anuale a drepturilor acestora înainte de vârsta de pensionare? 3) Articolul 8 din Directiva 80/987 are efect direct în împrejurările din prezenta cauză?”

În procedura desfășurată în fața Curții, au prezentat observații scrise domnul Hampshire, PPF, Regatul Unit, Irlanda, precum și Comisia Europeană. La ședința din 8 martie 2018 au participat reprezentanți ai acelorași părți interesate.

Întrebările adresate Curții de instanța de trimitere privesc interpretarea care trebuie dată „articolul[ui] 8 din Directiva 80/987, în prezent înlocuit de articolul 8 din Directiva 2008/94”. Conținutul acestei dispoziții a rămas neschimbat după reformarea directivei. Având în vedere că procedura principală are ca obiect decizia PPF din 19 septembrie 2011, vom face în continuare trimitere exclusiv la dispozițiile Directivei 2008/94.

Trebuie să analizăm mai întâi obiecția invocată de Regatul Unit, potrivit căreia cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că întrebările formulate ar fi de natură pur ipotetică.

Acest argument se întemeiază, pe de o parte, pe împrejurarea că, în orice caz, PPF nu este obligat să preia responsabilitatea, întrucât chiar și în cazul unei evaluări a pasivelor protejate la o valoare mai mare, sistemul de asigurări T&N ar dispune de active suficiente.

Pe de altă parte, în lipsa aplicabilității directe a articolului 8 din directivă, domnul Hampshire și‑ar putea valorifica dreptul numai sub forma unei acțiuni în despăgubire îndreptate împotriva statului. O asemenea acțiune ar fi însă de la început lipsită de perspectivă, întrucât, în Hotărârea Hogan, Curtea a decis că o încălcare gravă a articolului 8 din directivă nu poate fi prezumată decât începând de la 25 ianuarie 2007 ( 4 ), în condițiile în care, în speță, angajatorul a intrat în insolvență încă din anul 2006.

În primul rând, trebuie să atragem atenția asupra faptului că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, numai instanța națională are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare, pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Cu toate acestea, se aplică o excepție atunci când este evident că interpretarea dată dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ( 5 ).

Or, în speță, va fi necesar să se clarifice dacă, în orice caz, calculul pasivelor protejate în temeiul Legii pensiilor din 2004 respectă cerințele prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94. În caz contrar, PPF ar trebui să realizeze o reevaluare a pasivelor protejate. Așadar, este incontestabil că întrebările preliminare privesc litigiul concret din cauza principală și că prezintă relevanță pentru soluționarea acestuia.

De altfel, chestiunea dacă, în condițiile din cauza principală, articolul 8 din directivă are un efect direct sau dacă se poate lua în considerare numai o acțiune în răspundere împotriva statului constituie tocmai obiectul cererii de decizie preliminară ( 6 ). Nu este nicidecum evident că articolul 8 din directivă ar putea fi lipsit de efect direct.

Rezultă că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă, în lumina Hotărârilor pronunțate de Curte în cauzele Robins ( 7 ) și Hogan ( 8 ), articolul 8 din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că statele membre trebuie să prevadă sisteme de protecție care să garanteze că orice salariat va beneficia, în cazul în care survine insolvența angajatorului, de cel puțin 50 % din valoarea drepturilor la pensie pentru limită de vârstă dobândite.

Cu titlu subsidiar, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă poate corespunde cerințelor din directivă și un sistem național care a) având în vedere plafoanele financiare sau b) în lipsa majorării anuale a sumelor, produce într‑un caz concret efectul că un lucrător va primi mai puțin de 50 % din drepturile sale dobândite. În ipoteza vizată la litera b), nivelul indemnizației ar putea scădea sub 50 % din drepturile dobândite doar după o anumită perioadă, ca urmare a neajustării valorice.

Pentru răspunsul la întrebarea 2b), prezintă astfel relevanță aspectul dacă valoarea pe care o protejează articolul 8 din directivă este valoarea pe care un salariat ar putea să o pretindă la momentul la care survine insolvența angajatorului sau valoarea totală a drepturilor la pensie pentru limită de vârstă dobândite.

Având în vedere că atât prima, cât și a doua întrebare au ca obiect interpretarea care trebuie dată articolului 8 din directivă în privința nivelului de protecție, precum și interpretarea jurisprudenței de până în prezent referitoare la această dispoziție, primele două întrebări preliminare trebuie examinate împreună.

Astfel, într‑o primă etapă, trebuie să se analizeze dacă articolul 8 din directivă stabilește o garanție individuală pentru fiecare salariat în parte, spre deosebire de un nivel mediu de protecție oferită salariaților în ansamblu (a se vedea în acest sens secțiunea 1), iar într‑o a doua etapă, trebuie să se examineze la care dintre valori se referă eventual o asemenea garanție minimă (a se vedea în acest sens secțiunea 2). În ultimul rând, vom analiza argumentele prezentate de Regatul Unit în susținerea restricționării nivelului de protecție în cazul de față (a se vedea în acest sens secțiunea 3).

Potrivit articolului 8 din Directiva 2008/94, statele membre se asigură că „sunt luate măsurile necesare în vederea protejării intereselor salariaților […], cu privire la drepturile, dobândite sau pe cale de a fi dobândite, la pensie pentru limită de vârstă, […]”.

În Hotărârile Robins și Hogan ( 9 ), Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la nivelul de protecție pe care statele membre trebuie să îl garanteze în mod concret, pe baza acestei dispoziții. Astfel, în cauza Robins, Curtea a decis că „dispozițiile de drept intern susceptibile să ducă, în anumite situații, la o garantare a prestațiilor limitată la 20 % sau la 49 % din drepturile care se cuveneau unui salariat, adică mai puțin de jumătate din aceste drepturi”, nu pot fi considerate conforme cu noțiunea de protejare a intereselor lucrătorilor în sensul dispoziției citate anterior ( 10 ). Ulterior, în cauzele Hogan și Webb‑Sämann, Curtea a confirmat această interpretare ( 11 ).

Opinia Curții, citată mai sus, care privește nivelul de protecție prevăzut la articolul 8 din directivă, trebuie interpretată în sensul unei garanții minime individuale pentru fiecare salariat.

Pe de o parte, această interpretare rezultă deja din formularea aleasă de Curte. Aceasta a arătat că protecția intereselor salariaților, în sensul articolului 8 din directivă, nu mai este garantată atunci când, în anumite situații ( 12 ), se compensează mai puțin de jumătate din valoarea drepturilor dobândite. Astfel, rezultă că chiar și nerespectarea numai a nivelului minim de protecție într‑un caz individual este suficientă pentru a justifica o încălcare a directivei.

În mod analog, pentru a se constata o încălcare gravă a articolului 8 din directivă în cauza Hogan a fost suficient ca, după insolvența fostului lor angajator, 10 salariați identificați nominal să primească, pe baza sistemului aplicabil în Irlanda, mai puțin de 50 % din valoarea drepturilor lor la pensie ( 13 ). De aici rezultă că este suficient chiar și ca un număr redus de beneficiari, în speță aproximativ 0,1 %- 0,2 % din salariații T&N, să fie afectați de reduceri de peste 50 %.

Pe de altă parte, în jurisprudența sa constantă, Curtea subliniază că directiva are drept scop să asigure un grad minim de protecție tuturor lucrătorilor salariați ( 14 ). Cu toate acestea, obiectivul în discuție poate fi atins în mod efectiv numai atunci când gradul minim se aplică în cazul fiecărui salariat, care să se poate prevala de acesta. În schimb, interpretarea preferată de Regatul Unit, potrivit căreia se garantează menținerea „de regulă” a 50 % din drepturile la pensie, ar permite chiar și lipsirea totală de protecție în anumite cazuri individuale. Conceptul unei armonizări minime care stă la baza directivei interzice însă tocmai nerespectarea gradului de protecție minim prevăzut ca fiind obligatoriu în directivă ( 15 ). Astfel, excluderea anumitor salariați de la respectarea acestui standard minim este inadmisibilă.

De altfel, din lucrările pregătitoare care privesc versiunea actuală a articolului 8 din directivă rezultă că, prin această reglementare, legiuitorul Uniunii a intenționat să evite consecințe deosebit de dificile ( 16 ). În esență, o reglementare pentru situații dificile trebuie să țină seama tocmai de aspectele speciale ale cazului individual.

O concluzie analogă rezultă de altfel și din contextul în care s‑au situat Hotărârile Robins și Hogan. Ambele cauze priveau de asemenea problema răspunderii Regatului Unit, respectiv a Irlandei pentru plata de despăgubiri ca urmare a transpunerii incorecte a directivei. O condiție imperativă pentru punerea sa în aplicare constă în împrejurarea că dispoziția încălcată are ca obiect să instituie drepturi în favoarea particularilor ( 17 ). În acest cadru, Curtea a considerat în fond că răspunderea statului membru era subordonată numai constatării unei încălcări grave a obligației de transpunere ( 18 ) și că, prin urmare, erau îndeplinite restul cerințelor, așadar, în special conferirea de drepturi subiective prin intermediul articolului 8 din directivă.

Având în vedere cele ce precedă, în prezentul context trebuie să se pornească de asemenea de la premisa că articolul 8 din directivă conferă salariaților în discuție dreptul individual la garantarea a cel puțin 50 % din drepturile la pensie pentru limită de vârstă dobândite. Având în vedere că, prin urmare, răspunsul la prima întrebare trebuie să fie afirmativ, va trebui să se răspundă negativ la întrebarea 2a).

În sfârșit, trebuie să mai amintim că gradul minim de garanție prevăzut la articolul 8 din directivă trebuie să se aplice în fiecare stadiu al procedurii, în special și în perioada de evaluare prevăzută de Legea pensiilor din 2004 ( 19 ).

În continuare, se ridică problema dacă, potrivit articolului 8 din directivă, garanția minimă privește numai valoarea corespunzătoare cuantumului drepturilor de la momentul intrării angajatorului în insolvență sau include și evoluția nivelului prestațiilor pe toată durata pensionării.

În jurisprudență s‑a precizat deja că articolul 8 din directivă urmărește protecția tuturor drepturilor la pensie dobândite prin plata contribuțiilor. Astfel, în cauza Webb‑Sämann, Curtea a decis că, de exemplu, spre deosebire de articolul 3 din directivă, articolul 8 „urmărește să garanteze o protecție pe termen lung a intereselor lucrătorilor salariați, dat fiind că astfel de interese în ceea ce privește drepturile dobândite sau pe cale de a fi dobândite se întind în principiu pe toată durata pensionării” ( 20 ).

Acest aspect rezultă de asemenea din lucrările pregătitoare privind proiectul de directivă, din care rezultă că articolul 8 din directivă este menit să garanteze drepturile la prestații la care salariatul „a contribuit prin ani de muncă în cadrul întreprinderii” ( 21 ). În conformitate cu aceasta, în jurisprudența sa constantă, Curtea consideră că drepturile la pensie pe care salariații le dobândesc din sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere reprezintă o formă de „remunerație amânată” ( 22 ).

Or, în cazul în care, la calcularea gradului minim de protecție, nu se ține seama de evoluția prevăzută a drepturilor la pensie, se va considera că nu se iau în considerare în mod suficient contribuțiile plătite. Astfel, creșterea anuală prevăzută este inclusă în contribuții.

În consecință, sistemele de protecție din statele membre, prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94, trebuie să garanteze de asemenea evoluția drepturilor, în sensul ca suma garantată să nu scadă nici în timp sub nivelul a 50 % din valoarea dobândită inițial pentru un an de pensie.

Prin urmare, răspunsul la a doua întrebare, în totalitate, trebuie să fie negativ.

Așadar, rămâne de analizat dacă în speță există alte elemente care ar putea justifica un grad de protecție individuală mai redus.

Primul motiv menționat de Regatul Unit în acest sens este faptul că domnul Hampshire beneficiază oricum de o pensie deosebit de mare în raport cu alți salariați, iar compensarea completă a acestor drepturi nu ar fi suportabilă din punct de vedere social.

După cum Curtea a precizat deja în jurisprudență, consideră că articolul 8 din directivă nu instituie obligația de garantare integrală a pierderii unor drepturi ( 23 ). Astfel, aplicarea unui plafon nu este exclusă ca atare. În plus, este posibil și necesar ca, la transpunerea directivei, statele membre să garanteze protecția salariaților ținând seama de necesitatea dezvoltării economice și sociale echilibrate ( 24 ).

Așadar, după cum prevede în fond dispoziția națională în litigiu, este posibil să se reconfigureze nivelul de compensare în funcție de volumul general al drepturilor și, astfel, să fie afectați beneficiarii cu venituri mai mari, cărora le revin în mod corespunzător drepturi la pensie cu o valoare mai mare. Se poate o compensare socială acordându‑se acestor beneficiari de servicii numai 50 % din valoarea drepturilor lor ( 25 ). Cu toate acestea, nu se poate considera că situația în care unor particulari li se refuză în mare măsură protecția conferită prin intermediul directivei constituie o compensare echitabilă.

Pe de o parte, această concluzie rezultă din obiectivul directivei, care constă în a recompensa contribuțiile achitate în timpul vieții active, și ține seama de faptul că drepturile dobândite în temeiul unui sistem de asigurări sociale la nivel de întreprindere reprezintă o „remunerație amânată” ( 26 ). Pe de altă parte, PPF nu este finanțat din fonduri bugetare, ci pe baza contribuțiilor la sistemele suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere și prin preluarea activelor acestora. În ședință s‑a precizat în plus că valoarea acestor contribuții se calculează în funcție de riscuri, astfel încât sistemele de asigurare cu o valoare ridicată a pasivelor trebuie să achite către PPF contribuții proporțional mai mari.

În acest context, pare echitabil din punct de vedere social ca dreptul Uniunii să prevadă un nivel minim de garanție de 50 % pentru toți salariații. De altfel, în litigiul principal, numai un număr redus de salariați sunt afectați de plafonul financiar aplicat asupra drepturilor lor. În consecință, în raport cu costurile totale ale sistemului, posibilele efecte de ordin financiar nu au repercusiuni grave.

Al doilea motiv invocat de guvernul Regatului Unit pentru aplicarea plafonului financiar este evitarea unui așa‑numit „moral hazard”, cu alte cuvinte necesitatea de a se evita riscul ca angajații cu funcții de conducere să aibă o conduită intenționată în dauna activității comerciale a întreprinderii. Astfel, nu trebuie ca angajații cu funcții de conducere, bizuindu‑se pe faptul că drepturile lor la pensie sunt garantate de stat chiar și în cazul insolvenței întreprinderii, să fie tentați să adopte decizii riscante care, în anumite condiții, să conducă la insolvența întreprinderii.

Este adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, nimeni nu se poate prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii ( 27 ), iar în scopul concretizării acestui principiul general de drept ( 28 ), articolul 10 din Directiva 80/987, care în prezent a fost înlocuit de articolul 12 litera (a) din Directiva 2008/94, prevede în mod explicit că statele membre au dreptul să ia măsurile necesare în scopul prevenirii abuzurilor.

Cu toate acestea, Regatul Unit nu susține nicidecum că prin reglementarea privind plafonarea drepturilor ar fi făcut uz de posibilitatea prevăzută la articolul 10 din Directiva 80/987, înlocuit în prezent cu articolul 12 din Directiva 2008/94. De altfel, aplicabilitatea dispoziției naționale nu presupune nici că este necesar ca instanțele naționale să fi constatat un comportament abuziv al beneficiarului prestației ( 29 ). Or, în afară de posibilitatea explicită prevăzută în scopul prevenirii unor cazuri concrete de abuz, directiva nu prevede ca statele membre să poată lua alte măsuri cu scopuri similare.

Așadar, dispoziția din Legea pensiilor din 2004 depășește ceea ce este necesar pentru evitarea unui „moral hazard” ( 30 ).

Pe de o parte, este hazardant să se ia în considerare posibilitatea ca un salariat cu funcție de conducere, care a părăsit întreprinderea în mod anticipat și căruia îi revin drepturi la pensie cu o valoare ridicată, să fie responsabil de insolvența întreprinderii. Pe de altă parte, salariaților cu funcții de conducere care au împlinit deja vârsta normală de pensionare nu li se aplică norma de plafonare, chiar dacă ar fi luat decizii riscante care ar fi contribuit la insolvența angajatorului. Prin urmare, dispoziția națională nu urmărește obiectivul invocat de guvernul Regatului Unit într‑un mod coerent și sistematic ( 31 ). Or, este evident că vârsta nu constituie un criteriu adecvat pentru riscul de abuz.

În concluzie, dispoziția națională instituie în cazul salariaților cu funcții de conducere care nu au împlinit încă vârsta de pensionare un fel de suspiciune generală care contravine conceptului de bază al prevenirii abuzurilor. Or, potrivit jurisprudenței, o justificare generală întemeiată pe combaterea abuzurilor nu este admisibilă ( 32 ).

Prin urmare, este necesar să se răspundă la primele două întrebări preliminare că articolul 8 din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că, cu excepția unor cazuri concrete de abuz în sensul articolului 12 litera (a) din directivă, în cazul insolvenței angajatorului său, fiecare salariat are dreptul la o compensare de cel puțin 50 % din valoarea drepturilor sale la pensie pentru limită de vârstă, dobândite sau pe cale de a fi dobândite.

A treia întrebare preliminară privește aplicabilitatea directă a articolului 8 din Directiva 2008/94 în procedura principală.

Potrivit unei jurisprudențe constante, instanțele naționale trebuie să garanteze protecția juridică ce rezultă pentru fiecare justițiabil din dispozițiile dreptului Uniunii și să asigure eficiența lor deplină ( 33 ). În cazul în care asemenea dispoziții sunt cuprinse într‑o directivă, instanțele naționale au în plus obligația să aplice dispoziții naționale și să le interpreteze, în măsura posibilului, în lumina textului, precum și a finalității acestei directive, în vederea identificării unei soluții conforme cu obiectivul urmărit de aceasta și să respecte în acest mod articolul 288 al treilea paragraf TFUE ( 34 ).

În cazul în care, în opinia instanței naționale, nu este posibilă interpretarea în conformitate cu directiva, o dispoziție a unei directive poate fi aplicată și în mod direct. Această posibilitate există în cazul în care directiva nu a fost transpusă în termen sau a fost transpusă insuficient și se aplică tuturor dispozițiilor unei directive care sunt necondiționate și suficient de precise din punctul de vedere al conținutului (a se vedea punctul 1), în măsura în care sunt invocate împotriva statului (a se vedea punctul 2) ( 35 ).

În cauza Francovich, Curtea a precizat condițiile în care trebuie să se considere că o dispoziție este necondiționată și suficient de precisă din punctul de vedere al conținutului. Astfel, prezintă relevanță trei aspecte: beneficiarul, conținutul dreptului și destinatarul acestuia, mai precis persoana care datorează respectiva acțiune sau obligație ( 36 ). Spre deosebire de cauza Francovich, în speță, cele trei criterii de aplicare directă sunt îndeplinite, iar destinatarul rezultă cu claritate din dispoziția națională de transpunere ( 37 ). – Beneficiarii

Din modul de redactare a articolului 8 din Directiva 2008/94 rezultă cu claritate că se urmărește protecția salariaților afectați de insolvența angajatorului. Anterior, Curtea a decis deja că directiva determină cercul de persoane care trebuie să beneficieze de garanțiile oferite de aceasta în modul precis și necondiționat prevăzut de directivă pentru aplicarea directă a dispoziției ( 38 ). – Conținutul dreptului

Este adevărat că, la o simplă analiză a modului de redactare a articolului 8 din directivă, conținutul concret al dreptului care urmează să fie conferit salariaților nu este atât de clar ( 39 ).

Cu toate acestea, în cauza Francovich, Curtea a precizat deja că posibilitatea de a alege între mai multe mijloace nu exclude ca atare faptul că dispozițiile respective ale directivei pot fi aplicate în mod direct ( 40 ). Astfel, este suficient ca, pe baza respectivei dispoziții, să se poată stabili un nivel minim de garantare ( 41 ). În acest sens, în cauza Webb‑Sämann, Curtea a decis că, deși statele membre beneficiază de o marjă largă de apreciere la punerea în aplicare a articolului 8 din Directiva 2008/94, acestea au deopotrivă obligația, în conformitate cu obiectivul urmărit de directiva menționată, de a garanta lucrătorilor salariați o protecție minimă impusă de respectiva dispoziție ( 42 ).

Conținutul concret al acestui nivel minim de garantare rezultă în mod cert din jurisprudența Curții referitoare la această dispoziție ( 43 ). Astfel, jurisprudența lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare ( 44 ).

Cerința potrivit căreia, din punctul de vedere al conținutului, o normă aplicabilă direct trebuie să fie precisă și necondiționată are drept obiectiv garantarea unui drept care să fie util în practică. În acest sens, în jurisprudența sa constantă, Curtea subliniază că o dispoziție trebuie să fie suficient de precisă pentru a fi invocată de un justițiabil și aplicată de instanța națională ( 45 ). Prin urmare, aprecierea are drept element determinant aspectul dacă acel conținut precis rezultă în mod neechivoc pentru instituția care aplică dreptul, mai precis din normă ca atare, din contextul acesteia și din istoricul normei ( 46 ), precum și prin recurgerea la jurisprudența referitoare la aceasta ( 47 ).

Cel târziu de la data pronunțării Hotărârii Robins, la 25 ianuarie 2007, pentru persoanele responsabile de la PPF era clar că nu pot aplica o bază de calcul potrivit căreia, în cazul anumitor salariați, valoarea compensării se situa sub 50 % din valoarea drepturilor dobândite ( 48 ). În schimb, prin aplicarea directă a articolului 8 din directivă, plafonul maxim al drepturilor de compensare ar fi trebuit stabilit la un nivel de cel puțin 50 % din drepturile la pensie dobândite.

Prin urmare, trebuie să se considere că, la 19 septembrie 2011, data deciziei adoptate de PPF ( 49 ), conținutul obligației care rezulta din Directiva 2008/94 era necondiționat și suficient de precis. – Destinatarul obligației

În ceea ce privește destinatarul obligației, Curtea a evidențiat că, în cadrul articolului 8 din directivă, statele membre dispun de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește realizarea protecției. Astfel, protecția se poate realiza prin finanțarea de către autoritățile publice, printr‑o obligație de asigurare în sarcina angajatorului sau prin crearea unei instituții de garantare ( 50 ).

Cu toate acestea, în cauza Gharehveran, în ceea ce privește caracterul precis al desemnării destinatarului, Curtea a decis că unui justițiabil trebuie să i se permită să invoce directiva în măsura în care statul membru a utilizat pe deplin această marjă de apreciere ( 51 ). Prin urmare, statul membru în discuție trebuie să respecte o decizie adoptată în cadrul transpunerii directivei, atunci când aceasta reprezintă exercitarea puterii de apreciere a respectivului stat membru ( 52 ).

În cauza Francovich, singurul motiv pentru care Curtea a considerat că articolul 3 din Directiva 80/987 nu era aplicabil în mod direct, din perspectiva determinării destinatarului, a fost că acea dispoziție nu fusese transpusă sub nicio formă în statul membru respectiv. La acel moment, Curtea a statuat că nu se poate considera că Republica Italiană avea obligația în cauză pentru simplul motiv că nu transpusese directiva ( 53 ).

În speță, situația este însă diferită. Regatul Unit a adoptat o normă de transpunere a Directivei 2008/94 care nu este conformă dispozițiilor articolului 8 din directivă numai în ceea ce privește nivelul minim de garantare de 50 %. Dispoziția națională determină însă în mod clar entitatea care este competentă să efectueze calculul și care răspunde din punct de vedere juridic, și anume PPF. În plus, s‑au adoptat reglementări detaliate privind finanțarea PPF și lichidarea sistemelor suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere ( 54 ).

Prin urmare, și destinatarul obligației care rezultă din articolul 8 din directivă a fost stabilit în speță în mod necondiționat și suficient de precis.

Se admite că un justițiabil poate invoca dispozițiile necondiționate și suficient de precise ale unei directive nu numai împotriva unui stat membru și a organelor administrației sale ( 55 ), ci și împotriva altor organisme sau entități care sunt supuse autorității sau controlului statului ori care dispun de puteri exorbitante ( 56 ).

Potrivit unei jurisprudențe constante, printre entitățile împotriva cărora se pot invoca dispozițiile unei directive susceptibile să aibă efecte directe figurează și un organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat, în temeiul unui act al autorității publice, să îndeplinească un serviciu de interes public și care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari ( 57 ).

PPF este un asemenea organism. Acesta îndeplinește serviciul de interes public ( 58 ) de a stabili, de la caz la caz, nivelul concret de protecție și de a prelua în anumite condiții garantarea drepturilor salariaților. Mai mult, în sensul definiției de mai sus, acesta dispune de drepturi speciale ( 59 ), întrucât poate colecta o taxă de la sistemele suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere și este autorizat în plus, în temeiul articolului 154 din Legea pensiilor din 2004, să dea organismelor de asigurări sociale suplimentare instrucțiuni necesare pentru lichidarea lor. În rest, din ședință a rezultat că părțile nu contestă calificarea PPF ca organism public.

În schimb, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular ( 60 ).

Pentru acest motiv, Regatul Unit respinge aplicabilitatea directă a articolului 8 din Directiva 2008/94 în procedura principală, întrucât această dispoziție nu este opozabilă unui organism privat precum sistemul de asigurări sociale T&N.

Cu toate acestea, din decizia de trimitere rezultă tocmai că procedura principală nu are ca obiect examinarea aspectului dacă domnul Hampshire poate solicita în mod direct de la T&N plata unei indemnizații cu o valoare minimă de 50 % din drepturile la pensie pe care le‑a dobândit. Pârâtul, respectiv intimatul din procedura principală, este PPF. Instanța națională consideră că obiectul litigiului este evaluarea pasivelor protejate, efectuate de PPF înainte de plată. Prin această decizie s‑a stabilit în mod obligatoriu valoarea indemnizației datorate salariaților, atât în cazul în care PPF preia garanția, cât și în cazul unei eventuale lichidări în afara PPF.

În consecință, în procedura principală, se ridică numai problema dacă un organism precum PPF poate fi obligat să reexamineze evaluarea pasivelor protejate și să aplice astfel în mod direct articolul 8 din directivă.

Or, potrivit dispozițiilor Legii pensiilor din 2004, T&N continuă să fie responsabilă pentru plata drepturilor în cazul în care patrimoniul său conține fonduri suficiente pentru plata indemnizației PPF stabilite de stat. Aceasta nu conduce însă la aplicarea directă a dispoziției menționate împotriva T&N. În plus, în ipoteza specifică a unui excedent, Legea pensiilor din 2004 nu prevede decât că sistemul de pensii ocupaționale nu va fi inclus în PPF, întrucât, într‑o asemenea situație, nu este necesară finanțarea acestuia. Și în acest caz, chiar dacă nu este inclus în PPF, sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere va fi lichidat în conformitate cu instrucțiunile consiliului de administrație. În cazul în care, după reevaluare, valoarea pasivelor protejate o va depăși pe cea a activelor existente, PPF ar trebui să preia în orice caz sarcina de garantare.

După cum reiese din cererea de decizie preliminară și după cum a fost prezentat în ședința desfășurată în fața Curții, obiectul litigiului principal se limitează la a solicita ca, la stabilirea pasivelor, PPF să aplice în mod direct articolul 8 din directivă. În plus, în anumite condiții, acesta ar trebui să fie obligat să își exercite autoritatea asupra T&N în conformitate cu dreptul Uniunii.

În consecință, se poate considera că efectul pe care calculul indemnizației PPF îl va avea, eventual în următoarea etapă, asupra unor asemenea sisteme suplimentare de asigurare, ale căror fonduri sunt suficiente și fără finanțare publică, este un simplu reflex. Acesta rezultă din aspectele specifice ale Legii pensiilor din 2004, iar nu din directivă ca atare. În cazul în care s‑ar considera că acest aspect constituie un dezavantaj pentru T&N, în jurisprudența Curții este admis că simple repercusiuni negative asupra drepturilor terților, chiar dacă sunt certe, nu justifică faptul de a i se refuza unui particular posibilitatea de a invoca dispozițiile unei directive împotriva statului membru respectiv ( 61 ).

Este adevărat că, la repartizarea excedentului care a luat naștere ca urmare a stabilirii unui nivel prea redus al indemnizațiilor care revin domnului Hampshire și celorlalți reclamanți, este posibil ca restul salariaților T&N să primească plăți suplimentare. Trebuie precizat însă în acest context că simpla eliminare a unui asemenea avantaj nu poate fi considerată o obligație care îi revine unui terț în temeiul dispoziției invocate ( 62 ).

Așadar, propunem ca la întrebările preliminare să se răspundă după cum urmează: „1) Articolul 8 din Directiva 2008/94/CE trebuie interpretat în sensul că, cu excepția cazurilor concrete de abuz în sensul articolului 12 litera (a) din directivă, în cazul insolvenței angajatorului, fiecare salariat poate solicita cel puțin 50 % din valoarea drepturilor la pensie pentru limită de vârstă, dobândite sau pe cale să fie dobândite. 2) Articolul 8 din Directiva 2008/94 conține o obligație a statelor membre care este necondiționată și suficient de precisă din punctul de vedere al conținutului, astfel încât un particular o poate invoca în mod direct împotriva unui organism precum Pension Protection Fund.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 26 aprilie 2018 ( 1 )