Ordonanța Tribunalului (Camera a patra) din 30 mai 2018.#PJ împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Marcă a Uniunii Europene – Reprezentare de către un avocat care nu are calitatea de terț independent față de reclamant – Substituire a unei părți din litigiu – Transferul drepturilor solicitantului unei mărci a Uniunii Europene – Reprezentare de către un avocat care nu are calitatea de terț independent față de autorul cererii de substituire – Inadmisibilitate.#Cauza T-664/16.

La 19 septembrie 2011, reclamantul, PJ, a depus o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), în temeiul Regulamentului nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), cu modificările ulterioare [înlocuit prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)].

Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este semnul verbal Erdmann & Rossi.

Produsele și serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte din clasele 12, 37 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și cu modificările ulterioare, și corespund, pentru fiecare dintre aceste clase, următoarei descrieri: – clasa 12: „Mașini, în special vehicule tunate; caroserii pentru automobile”; – clasa 37: „Inclusiv servicii de modernizare de automobile și structuri pentru vehicule; întreținerea și repararea autovehiculelor”; – clasa 42: „Designul, turnarea și dezvoltarea tehnică a caroseriilor pentru vehicule; planificarea dispozitivelor de fabricare; construcția de utilaje și instalații pentru construcția de automobile”.

Marca a fost înregistrată la 3 februarie 2012 sub numărul 010310481.

La 26 martie 2014, intervenienta, Erdmann & Rossi GmbH, a depus o cerere de declarare a nulității mărcii contestate, în temeiul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 59 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001].

Prin decizia din 29 iunie 2015, divizia de anulare a respins cererea de declarare a nulității în totalitate.

Împotriva deciziei diviziei de anulare, intervenienta a formulat, la 18 august 2015, o cale de atac la EUIPO în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenite articolele 66-71 din Regulamentul 2017/1001).

Prin Decizia din 18 iulie 2016 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a EUIPO a admis calea de atac și a anulat decizia diviziei de anulare.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 septembrie 2016, reclamantul a introdus prezenta acțiune. Cererea introductivă era semnată de domnul S., în calitate de avocat.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamantul a solicitat să beneficieze de anonimat și de tratament confidențial pentru anumite date față de public, conform articolului 66 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 7 octombrie 2016, reclamantul a informat Tribunalul că, în urma depunerii cererii sale de anonimat și de omitere a anumitor date față de public din 14 septembrie 2016, EUIPO blocase, provizoriu și până la adoptarea de către Curtea de Justiție a unei decizii finale, accesul pe site‑ul său internet la decizia atacată, precum și la toată corespondența pe care părțile o depuseseră la divizia de anulare și la camera de recurs.

Prin Decizia din 28 octombrie 2016, Tribunalul a admis cererea reclamantului de a omite numele și adresa sa în publicațiile referitoare la cauza în discuție și de a înlocui numele său prin suita de litere „PJ”.

Prin Decizia din 24 ianuarie 2017 și în urma răspunsului reclamantului la o întrebare scrisă adresată de Tribunal, acesta din urmă a respins cererea reclamantului de tratament confidențial pentru anumite date față de public.

La 28 martie 2017, intervenienta a depus la grefa Tribunalului un memoriu în răspuns.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 31 martie 2017, EUIPO a invocat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 3 aprilie 2017 și depusă la dosar prin Decizia președintelui Camerei a patra a Tribunalului din 17 mai 2017, EUIPO a informat Tribunalul că marca contestată fusese înregistrată la 28 februarie 2017 în registrul EUIPO în favoarea unui nou titular, și anume „[X] [GmbH & Co. KG]”. Reiese din anexele atașate la această scrisoare că înregistrarea menționată a făcut obiectul unei rectificări de către EUIPO și că marca fusese înregistrată la 1 martie 2017 în favoarea unui alt titular, și anume „[Y]‑GmbH”.

Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 8 mai 2017 și depusă la dosar prin Decizia președintelui Camerei a patra a Tribunalului din 18 mai 2017, reclamantul a solicitat printre altele, pe de o parte, adoptarea unei măsuri de organizare a procedurii în temeiul articolului 89 alineatul (3) literele (c) și (d) din Regulamentul de procedură în scopul clarificării unor bănuieli privind manipularea dosarului administrativ și, pe de altă parte, suspendarea prezentei proceduri, în conformitate cu articolul 69 litera (d) din Regulamentul de procedură, până la închiderea anchetelor penale împotriva unor colaboratori ai EUIPO.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 23 mai 2017, EUIPO a prezentat, în susținerea excepției sale de inadmisibilitate, noi propuneri de probe în temeiul articolului 85 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 23 mai 2017, reprezentantul reclamantului, domnul S., a formulat, în temeiul articolului 174 din Regulamentul de procedură, o cerere de substituire a reclamantului cu [Y]‑GmbH (denumită în continuare „autoarea cererii de substituire”). La 1 iunie 2017, Tribunalul a invitat părțile la procedură să își prezinte observațiile cu privire la cererea de substituire menționată, în aplicarea articolului 176 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 24 mai 2017, reclamantul și‑a prezentat observațiile cu privire la excepția de inadmisibilitate invocată de EUIPO.

Prin înscrisul depus la grefă la 2 iunie 2017, intervenienta și‑a prezentat observațiile cu privire la scrisoarea EUIPO din 3 aprilie 2017 și la cea a reclamantului din 8 mai 2017.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 7 iunie 2017, reclamantul și‑a prezentat observațiile cu privire la scrisoarea EUIPO din 3 aprilie 2017. În special, reclamantul susține că dreptul său de a fi ascultat, precum și principiul unei proceduri echitabile impun să i se dea posibilitatea să răspundă la memoriul în răspuns al intervenientei din 28 martie 2017.

Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 9 și la 15 iunie 2017, intervenienta și EUIPO au indicat că cererea de substituire fusese deja respinsă ca inadmisibilă.

Prin Decizia președintelui Camerei a patra a Tribunalului din 14 iunie 2017, noile propuneri de probă prezentate de EUIPO prin scrisoarea din 23 mai 2017 (a se vedea punctul 18 de mai sus) au fost depuse la dosar și a fost stabilit un termen, în conformitate cu articolul 85 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, pentru ca reclamantul și intervenienta să poată lua poziție cu privire la aceste noi propuneri de probă, ceea ce au făcut în termenul acordat, respectiv la 28 și la 20 iunie 2017.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 20 iulie 2017, reclamantul și‑a reiterat cererea din 8 mai 2017 de suspendare a procedurii în temeiul articolului 69 litera (d) din Regulamentul de procedură.

Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 14 și, respectiv, la 21 august 2017, intervenienta și EUIPO și‑au prezentat observațiile cu privire la cererea de suspendare, concluzionând în sensul respingerii cererii menționate.

Prin Decizia din 9 octombrie 2017, Tribunalul a respins cererea de suspendare a procedurii formulată de reclamant.

În cererea introductivă, reclamantul solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate; – obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei acțiuni, precum și procedurii de declarare a nulității desfășurate în fața camerei de recurs și în fața diviziei de anulare.

În excepția de inadmisibilitate, EUIPO solicită în esență Tribunalului: – respingerea acțiunii ca inadmisibilă; – obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În observațiile sale cu privire la excepția de inadmisibilitate, reclamantul solicită în esență Tribunalului: – respingerea excepției de inadmisibilitate; – admiterea acțiunii ca admisibilă.

În memoriul său în răspuns, intervenienta solicită în esență Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, pârâtul poate solicita Tribunalului să se pronunțe asupra inadmisibilității, fără a intra în dezbaterea fondului. În temeiul articolului 130 alineatul (6) din regulamentul menționat, Tribunalul poate să decidă deschiderea fazei orale a procedurii cu privire la excepția de inadmisibilitate.

În speță, Tribunalul consideră că înscrisurile de la dosar sunt suficient de lămuritoare și decide să se pronunțe fără să deschidă faza orală a procedurii.

Înainte de a examina admisibilitatea prezentei acțiuni și a cererii de substituire, este necesară pronunțarea cu privire la concluziile prin care reclamantul solicită Tribunalului respingerea atât a excepției de inadmisibilitate din 31 martie 2017, cât și a propunerilor de probă din 23 mai 2017 ca fiind inadmisibile.

Reclamantul invocă un motiv de neadmitere a excepției de inadmisibilitate a EUIPO, întemeiat pe faptul că ar fi tardivă. Mai precis, acesta susține că, pe de o parte, EUIPO nu a respectat termenul de două luni prevăzut la articolul 81 alineatul (1) din Regulamentul de procedură și că, pe de altă parte, acordarea unui termen de 10 zile pentru considerente de distanță, prevăzut la articolul 60 din același regulament, nu este aplicabilă în cadrul unei transmiteri prin intermediul aplicației e‑Curia.

În această privință, trebuie arătat că din coroborarea articolului 81 și a articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură rezultă că o excepție de inadmisibilitate invocată de pârât trebuie să fie depusă prin înscris separat în cele două luni care urmează notificării cererii introductive. În conformitate cu articolul 60 din același regulament, acest termen este prelungit cu 10 zile pentru considerente de distanță (Ordonanța din 23 martie 2017, Gollnisch/Parlamentul, T‑624/16, nepublicată, EU:T:2017:243, punctul 32).

În plus, prin Decizia din 14 septembrie 2011 referitoare la depunerea și la comunicarea de acte de procedură prin intermediul aplicației e‑Curia (JO 2011, C 289, p. 9), Tribunalul a instituit un mod de depunere și de comunicare a actelor de procedură pe cale electronică. În conformitate cu articolul 7 al doilea paragraf prima teză din această decizie, actul de procedură este comunicat în momentul în care destinatarul solicită accesul la acest act.

În speță, întrucât a fost transmis un mesaj către EUIPO prin intermediul aplicației e‑Curia la 24 ianuarie 2017, iar acest organ a solicitat accesul la cererea introductivă la 26 ianuarie 2017, termenul pentru invocarea excepției de inadmisibilitate expira la 5 aprilie 2017.

Rezultă că, întrucât a fost depusă prin înscris separat la grefa Tribunalului la 31 martie 2017, excepția de inadmisibilitate a EUIPO a fost invocată în termen.

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul reclamantului potrivit căruia termenul pentru considerente de distanță nu este aplicabil în speță, pentru motivul că principiul egalității de tratament impune ca articolul 73 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, care prevede că termenul menționat nu este aplicabil atunci când depunerea originalului unui act este precedată de transmiterea sa către grefa Tribunalului prin fax, să fie aplicat prin analogie în privința depunerii unui act prin intermediul aplicației e‑Curia. Contrar a ceea ce pretinde reclamantul, termenul forfetar de 10 zile pentru considerente de distanță prevăzut la articolul 60 din Regulamentul de procedură se aplică tuturor termenelor de procedură prevăzute de tratate, de Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și de Regulamentul de procedură, indiferent de modul de depunere a actului de procedură (în format hârtie sau prin intermediul aplicației e‑Curia). În lipsa unei indicații contrare în Regulamentul de procedură cu privire la depunerea unui act prin intermediul aplicației e‑Curia, se impune să se constate că termenul de 10 zile pentru considerente de distanță prevăzut la articolul 60 din Regulamentul de procedură se aplică în privința depunerii unei excepții de inadmisibilitate prin intermediul aplicației e‑Curia (a se vedea în acest sens Ordonanța din 23 martie 2017, Gollnisch/Parlamentul, T‑624/16, nepublicată, EU:T:2017:243, punctele 32 și 33).

În sfârșit, este necesar să fie înlăturată ca nefondată afirmația reclamantului potrivit căreia depunerea excepției de inadmisibilitate invocate de EUIPO nu ar fi fost efectuată în conformitate cu articolul 5 din Decizia Tribunalului din 14 septembrie 2011 referitoare la depunerea și la comunicarea de acte de procedură prin intermediul aplicației e‑Curia. Astfel, reiese în mod clar din prima pagină a excepției de inadmisibilitate, care a fost notificată părților, că depunerea a fost validată prin intermediul aplicației e‑Curia de către agentul EUIPO, doamna A. Söder, la 31 martie 2017. Cât privește afirmația reclamantului potrivit căreia „nu rezultă din examinarea dosarului efectuată de [reprezentantul reclamantului] la 26 [aprilie] 2017 că, la depunerea din 31 martie 2017, au fost utilizate numele de utilizator și parola doamnei [A. Söder]”, este necesar să se constate că este imposibil din punct de vedere tehnic ca reprezentantul unei părți să verifice el însuși dacă și când a utilizat reprezentantul celeilalte părți numele său de utilizator sau parola sa pentru aplicația informatică e‑Curia.

Prin urmare, motivul de inadmisibilitate al reclamantului trebuie înlăturat.

Reclamantul invocă inadmisibilitatea noilor propuneri de probă pe care EUIPO le‑a prezentat, prin scrisoarea din 23 mai 2017, în susținerea excepției sale de inadmisibilitate. Este vorba despre o scrisoare care a fost transmisă către EUIPO de intervenientă la 11 mai 2017, care conținea un extras din gemeinsames Registerportal der Länder (Portalul de înregistrare comun al landurilor germane), care oferă, cu titlu oneros, acces la toate registrele comerțului din toate landurile germane. Potrivit EUIPO, acest extras urmărește să demonstreze, pe de o parte, că reclamantul este abilitat să reprezinte singur cabinetul de avocatură [Z.] și să încheie operațiuni juridice cu el însuși și, pe de altă parte, că avocatul mandatat de reclamant în cadrul procedurii în fața Tribunalului, și anume domnul S., nu este un asociat al cabinetului menționat mai sus. Prin urmare, ar fi evident că există un contract de muncă și, în consecință, o relație angajator-salariat între cabinetul reclamantului și domnul S.

Potrivit reclamantului, EUIPO ar fi putut și ar fi trebuit să consulte acest registru pentru a‑l putea prezenta ca probă la invocarea excepției de inadmisibilitate, dat fiind că, pe de o parte, extrasul din registru prezentat există din 2013 și, pe de altă parte, EUIPO a indicat în mai multe rânduri în excepția de inadmisibilitate invocată că respectivul cabinet de avocatură era o societate civilă profesională.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 85 alineatele (1) și (3) din Regulamentul de procedură, probele se depun și se propun în cadrul primului schimb de memorii, părțile principale mai putând depune sau propune probe, cu titlu excepțional, înainte de închiderea fazei orale a procedurii, cu condiția ca întârzierea în depunerea sau propunerea acestora să fie justificată.

În speță, trebuie să se constate că EUIPO a prezentat extrasul menționat la punctul 43 de mai sus la 23 mai 2017, respectiv la aproape două luni de la depunerea excepției de inadmisibilitate din 31 martie 2017. Totuși, această prezentare tardivă de către EUIPO se explică prin faptul că, în primul rând, scrisoarea care conținea acest extras i‑a fost transmisă de intervenientă abia la 11 mai 2017, în al doilea rând, EUIPO nu avea acces la Portalul de înregistrare comun al landurilor germane și, în al treilea rând, obținerea cu titlu oneros a unui asemenea acces nu era justificată în raport cu activitățile EUIPO.

Prin urmare, prezentarea tardivă a noii probe este justificată și, în consecință, admisibilă. În orice caz, trebuie amintit că problema reprezentării reclamantului este de ordine publică (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 septembrie 2013, ClientEarth/Consiliul, C‑573/11 P, nepublicată, EU:C:2013:564, punctul 20) și poate, în acest temei, potrivit articolului 129 din Regulamentul de procedură, să fie oricând examinată din oficiu de Tribunal.

Prin intermediul excepției de inadmisibilitate invocate, EUIPO susține în esență că reclamantul nu este reprezentat în mod corespunzător de un avocat în sensul articolului 51 alineatul (1) din Regulamentul de procedură coroborat cu articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și că cererea introductivă nu îndeplinește cerințele articolului 73 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

În susținerea excepției de inadmisibilitate, EUIPO invocă două motive de inadmisibilitate întemeiate, primul, pe faptul că reclamantul, conferind cabinetului de avocatură [Z.], al cărui asociat este, un mandat de reprezentare general, se mandatează în fapt în mod necesar pe sine însuși și, al doilea, pe faptul că reprezentantul care a semnat și a depus acțiunea, domnul S., era angajat al cabinetului de avocatură menționat și nu poate îndeplini cerința de independență care decurge din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și din Regulamentul de procedură, în măsura în care acesta depinde în fapt de reclamant, care, în calitate de asociat și titular al acestui cabinet, dispune de o prerogativă de conducere asupra acestuia.

Reclamantul contestă argumentația EUIPO. Potrivit reclamantului, nici condițiile de existență a unei „autoreprezentări” din partea sa, nici cele privind lipsa de independență a reprezentantului său nu sunt reunite în speță.

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 19 al treilea și al patrulea paragraf și al articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabile procedurii în fața Tribunalului în conformitate cu articolul 53 primul paragraf din același statut, precum și potrivit articolului 73 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, părțile, altele decât statele membre și instituțiile Uniunii Europene, Autoritatea de Supraveghere a Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) sau statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European (SEE), trebuie să fie reprezentate de un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind SEE. În plus, cererea trebuie să cuprindă numele și domiciliul reclamantului și calitatea semnatarului. În sfârșit, originalul oricărui act de procedură trebuie să fie semnat de către agentul sau avocatul părții.

Potrivit unei jurisprudențe constante, reiese din dispozițiile menționate mai sus și în special din folosirea termenului „reprezentate” la articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene că, pentru a sesiza Tribunalul cu o acțiune, o „parte”, în sensul acestui articol, oricare ar fi calitatea sa, nu este autorizată să acționeze ea însăși, ci trebuie să recurgă la serviciile unui terț care trebuie să fie autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui stat parte la Acordul privind SEE (a se vedea Ordonanța din 20 iulie 2016, PITEE/Comisia, T‑674/15, nepublicată, EU:T:2016:444, punctul 8 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit că concepția privind rolul avocatului în ordinea juridică a Uniunii, care emană din tradițiile juridice comune statelor membre și pe care se întemeiază articolul 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, este cea potrivit căreia acesta este considerat un colaborator al justiției chemat să acorde, în deplină independență și în interesul superior al acesteia, asistența juridică de care clientul are nevoie (a se vedea Ordonanța din 16 septembrie 2016, Salavrakos/Parlamentul, T‑396/16, nepublicată, EU:T:2016:588, punctul 9 și jurisprudența citată). Respectiva asistență este cea furnizată de un avocat care este din punct de vedere structural, ierarhic și funcțional un terț în raport cu persoana care beneficiază de această asistență (Hotărârea din 17 septembrie 2007, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia, T‑125/03 și T‑253/03, EU:T:2007:287, punctul 168). Această interpretare a cerinței privind independența avocatului este pertinentă în cadrul reprezentării în fața instanțelor Uniunii [a se vedea în acest sens Ordonanța din 9 noiembrie 2011, Glaxo Group/OAPI – Farmodiética (ADVANCE), T‑243/11, nepublicată, EU:T:2011:649, punctul 16].

Astfel, s‑a statuat deja că cerința independenței avocatului implică absența oricărui raport de muncă între acesta din urmă și clientul său. Astfel, noțiunea de independență a avocatului este definită nu numai în mod pozitiv, și anume printr‑o referire la disciplina profesională, ci și în mod negativ, cu alte cuvinte prin absența unui raport de muncă (a se vedea Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia, C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 24 și jurisprudența citată).

Acest raționament se aplică cu aceeași forță într‑o situație în care un avocat este angajat de o entitate legată de partea pe care acesta o reprezintă (Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia, C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 25) sau atunci când un avocat este legat de reclamant printr‑un contract de drept civil.

S‑a statuat de asemenea că avocatul unei părți în sensul articolului 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu trebuie să aibă o legătură personală cu cauza respectivă sau de dependență cu clientul său de o asemenea natură încât să riște să nu fie în măsură să îndeplinească rolul său esențial de auxiliar al justiției în modul cel mai adecvat. În special, Tribunalul a considerat că raporturile economice sau structurale pe care reprezentantul le avea cu clientul său nu trebuiau să fie de natură să creeze o confuzie între interesele proprii ale clientului și interesele personale ale reprezentantului său (Ordonanța din 6 septembrie 2011, ClientEarth/Consiliul, T‑452/10, nepublicată, EU:T:2011:420, punctul 20).

Cerința impusă de dreptul Uniunii părților neprivilegiate de a fi reprezentate în fața Tribunalului de un terț independent nu poate fi percepută, așadar, ca fiind o cerință care privește doar excluderea unei reprezentări de către salariați ai mandantului sau de către cei care sunt dependenți din punct de vedere economic de acesta din urmă (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 septembrie 2013, ClientEarth/Consiliul, C‑573/11 P, nepublicată, EU:C:2013:564, punctul 13). Este vorba despre o cerință mai generală, a cărei respectare trebuie examinată de la caz la caz (Ordonanța din 20 noiembrie 2017, BikeWorld/Comisia, T‑702/15, EU:T:2017:834, punctul 35).

Acestea sunt principiile în lumina cărora trebuie examinată excepția de inadmisibilitate invocată de EUIPO.

În primul rând, cu privire la primul motiv de inadmisibilitate invocat de EUIPO, care afirmă o presupusă „autoreprezentare”, se impune constatarea că reprezentantul care a semnat și a depus prin intermediul aplicației e‑Curia cererea de sesizare este domnul S., iar nu reclamantul. Rezultă că primul motiv de inadmisibilitate invocat de EUIPO trebuie să fie respins ca nefondat.

Această constatare nu poate fi repusă în discuție de argumentul EUIPO potrivit căruia reclamantul ar fi conferit cabinetului de avocatură [Z.], în care este unul dintre cei doi asociați fondatori, un mandat de reprezentare general, care ar fi, în realitate, un mandat de autoreprezentare. În această privință, trebuie observat că articolul 51 alineatul (3) din Regulamentul de procedură prevede că, atunci când partea pe care o reprezintă este o persoană juridică de drept privat, avocații au obligația să depună la grefă un mandat eliberat de aceasta din urmă. Or, această cerință nu se aplică atunci când reclamantul este o persoană fizică, precum în speță. Prin urmare, faptul că reclamantul a mandatat cabinetul de avocatură [Z.] nu are niciun efect asupra aprecierii presupusei autoreprezentări.

În al doilea rând, în ceea ce privește al doilea motiv de inadmisibilitate invocat de EUIPO, care privește aspectul dacă domnul S. se află în poziția de a furniza reclamantului asistență juridică „în deplină independență”, trebuie să se examineze dacă legăturile dintre domnul S. și reclamant sunt compatibile cu cerințele aplicabile reprezentării părților neprivilegiate în fața instanțelor Uniunii.

În această privință, este cert că reclamantul este unul dintre cofondatorii cabinetului de avocatură [Z.] și unul dintre cei doi asociați ai acestuia. În plus, reiese din dosar și în special din antetul utilizat pentru depunerea cererii introductive, precum și de pe site‑ul internet al cabinetului că domnul S. nu este un asociat al cabinetului de avocatură [Z.] Reiese de asemenea din dosar că cabinetul de avocatură [Z.] este o societate înregistrată și distinctă pe plan juridic de reclamant, chiar dacă acesta din urmă este autorizat să o reprezinte (a se vedea proba prezentată de EUIPO la 23 mai 2017, punctele 43-47 de mai sus). Pe de altă parte, s‑a stabilit că reclamantul a mandatat cabinetul de avocatură [Z.] pentru a‑l apăra și că domnul S. intervine în numele acestui cabinet.

Or, chiar admițând că reclamantul nu este singurul asociat al cabinetului de avocatură [Z.] și că, astfel cum indică reclamantul în observațiile sale scrise cu privire la excepția de inadmisibilitate, întrucât deciziile cabinetului menționat sunt adoptate în unanimitate, reclamantul nu poate „să angajeze, să concedieze sau să promoveze de unul singur” unul dintre colaboratorii cabinetului menționat, nu este mai puțin adevărat că, tocmai ca urmare a faptului că deciziile sunt adoptate în unanimitate de cei doi asociați, reclamantul exercită un control efectiv asupra tuturor deciziilor cabinetului de avocatură, inclusiv asupra celor care privesc colaboratorii cabinetului menționat, dintre care face parte domnul S. Prin urmare, în pofida înscrierii sale în barou și a obligațiilor de etică profesională asociate calității sale de membru al baroului, domnul S. nu beneficiază față de reclamant de același grad de independență precum avocatul care își exercită activitatea în cadrul unui alt cabinet decât cel în care clientul său este asociat. În aceste împrejurări, domnului S. îi este mai dificil să remedieze eventuale tensiuni existente între obligațiile profesionale cărora le este supus și scopurile clientului său (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctul 45).

Pe de altă parte, relația dintre domnul S. și cabinetul de avocatură [Z.], în pofida faptului că acesta este distinct din punct de vedere juridic de reclamant, este susceptibilă să influențeze independența domnului S., din moment ce interesele cabinetului de avocatură [Z.] sunt în mare măsură aceleași cu cele ale reclamantului. Există, prin urmare, un risc ca opinia profesională a domnului S. să fie, cel puțin în parte, influențată de mediul său profesional (Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia, C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 25, și Ordonanța din 14 noiembrie 2016, Dimos Athinaion/Comisia, T‑360/16, nepublicată, EU:T:2016:694, punctul 10).

Această legătură profesională pe care domnul S. o avea cu reclamantul la momentul introducerii acțiunii este, așadar, de o asemenea natură încât există riscul ca acesta să nu fie în măsură să îndeplinească rolul său esențial de auxiliar al justiției în modul cel mai adecvat.

Această concluzie nu este infirmată de argumentele reclamantului.

În primul rând, reclamantul susține că nu este posibilă nicio atingere adusă independenței domnului S., dat fiind că o astfel de atingere este contrară normelor naționale germane prevăzute de Bundesrechtsanwaltsordnung (Legea federală privind avocații) din 1 august 1959 (BGBl. 1959 I, p. 565) și de Berufsordnung für Rechtsanwälte (Regulamentul profesiei de avocat). În această privință, trebuie arătat că, deși concepția privind rolul avocatului în ordinea juridică a Uniunii emană din tradițiile juridice comune statelor membre, această concepție face totuși, în cadrul litigiilor deduse judecății instanțelor Uniunii, obiectul unei puneri în aplicare obiective, care este în mod necesar independentă de ordinile juridice naționale. Prin urmare, dispozițiile care privesc reprezentarea părților neprivilegiate în fața instanțelor Uniunii trebuie interpretate, în măsura posibilului, în mod autonom, fără a face referire la dreptul național (Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej/Comisia, C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctele 34 și 35, și Ordonanța din 14 noiembrie 2016, Dimos Athinaion/Comisia, T‑360/16, nepublicată, EU:T:2016:694, punctul 13). Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 53-56 de mai sus, noțiunea de independență a avocatului este definită, în dreptul Uniunii Europene, nu numai în mod pozitiv, în temeiul apartenenței la un barou sau al respectării unor norme de disciplină și de deontologie profesională, ci și în mod negativ.

În al doilea rând, reclamantul susține că activitatea sa antreprenorială, în calitate de persoană fizică titulară a mărcii contestate, este în mod clar distinctă de cea a persoanei juridice și în special de cabinetul de avocatură [Z.], care nu este parte la litigiu. Or, deși este adevărat că persoana juridică beneficiază de o autonomie juridică în raport cu asociații săi, în speță pare dificil să se stabilească în mod formal o delimitare între comportamentul persoanei juridice și cel al persoanei fizice. Astfel, este evident că activitățile persoanei juridice profită intereselor și activităților asociatului ca persoană fizică.

În al treilea rând, reclamantul constată că independența avocatului impusă de jurisprudență nu este un criteriu prevăzut la articolul 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și nu reiese nici din articolul 51 din Regulamentul de procedură și că inadmisibilitatea acțiunii este, prin urmare, în contradicție cu principiul securității juridice, în măsura în care acesta din urmă impune ca o normă de drept care stabilește obligații în sarcina particularilor să fie clară și precisă, iar aplicarea sa să fie previzibilă pentru persoanele interesate.

În această privință, trebuie observat că principiul general al securității juridice impune, desigur, ca o reglementare să fie clară și precisă, pentru ca justițiabilii să își poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile și să ia decizii în consecință. Pentru a stabili însă dacă cerințele care decurg din acest principiu sunt îndeplinite, trebuie să se țină seama de toate elementele pertinente care rezultă din dispozițiile, din finalitatea sau din economia acestei reglementări, la nevoie cu ajutorul interpretării care este dată acesteia de instanțe.

Or, mai întâi, este necesar să se constate că expresia „[c]elelalte părți trebuie să fie reprezentate de un avocat”, care figurează la articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, exclude, așadar, posibilitatea ca o parte și reprezentantul său să fie una și aceeași persoană (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 septembrie 2015, Lambauer/Consiliul, C‑52/15 P, nepublicată, EU:C:2015:549, punctul 20 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 16 noiembrie 2016, García Ruiz/Parlamentul, T‑628/16, nepublicată, EU:T:2016:669, punctul 8 și jurisprudența citată). În continuare, concepția privind rolul avocatului în ordinea juridică a Uniunii și în special cerința independenței, a cărei respectare trebuie examinată de la caz la caz (a se vedea punctul 57 de mai sus), emană din tradițiile juridice comune statelor membre (a se vedea punctul 53 de mai sus). În sfârșit, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a instanțelor Uniunii că asistența juridică furnizată „în deplină independență” este cea furnizată de un avocat care este, din punct de vedere structural, ierarhic și funcțional, un terț în raport cu persoana care beneficiază de această asistență (a se vedea punctul 53 de mai sus). Prin urmare, faptul că cerința independenței nu este prevăzută în mod explicit de Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene sau de Regulamentul de procedură nu poate aduce atingere principiului securității juridice.

Din ceea ce precedă rezultă că, întrucât cererea introductivă de instanță nu a fost semnată de un avocat independent, prezenta acțiune nu a fost introdusă în conformitate cu articolul 19 al treilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu articolul 51 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

În consecință și fără a fi necesar să se dispună măsura de organizare a procedurii solicitată de reclamant, acțiunea trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă.

EUIPO și intervenienta invocă inadmisibilitatea cererii de substituire a reclamantului cu autoarea cererii de substituire, care ar fi devenit, potrivit reclamantului, titulara cererii de înregistrare a mărcii contestate și, prin urmare, succesoarea în drepturi. Potrivit EUIPO și intervenientei, autoarea cererii de substituire nu este reprezentată conform articolului 175 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

Potrivit dispozițiilor articolului 176 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, cererea de substituire se soluționează prin ordonanță motivată a președintelui sau prin decizia prin care se finalizează judecata.

În conformitate cu articolul 174 din Regulamentul de procedură, în cazul în care un drept de proprietate intelectuală vizat de litigiu a fost transferat unui terț de către o parte din procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a EUIPO, succesorul în drepturi poate solicita să se substituie părții inițiale în cadrul procedurii din fața Tribunalului. Articolul 176 alineatul (5) din Regulamentul de procedură prevede că, în caz de admitere a cererii de substituire, succesorul în drepturi acceptă litigiul în starea în care se află la momentul substituirii. El este ținut de actele de procedură depuse de partea căreia i se substituie. Reiese, pe de altă parte, din articolele 17 și 24 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenite articolele 20 și 28 din Regulamentul 2017/1001) că, după înscrierea transferului unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene în registrul EUIPO, succesorul în drepturi se poate prevala de drepturile care decurg din această cerere.

În sfârșit, în conformitate cu articolul 175 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, autorul cererii de substituire este reprezentat în conformitate cu prevederile articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În primul rând, trebuie să se constate că nu mai este necesară pronunțarea cu privire la cererea de substituire, dat fiind că Tribunalul a apreciat, pentru motivele enunțate la punctele 59-73 de mai sus, că acțiunea este inadmisibilă. Astfel, într‑o cauză precum cea în speță, în care autoarea cererii de substituire este strâns legată de reclamant, cererea de substituire își pierde orice pertinență după ce acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă pentru un motiv întemeiat pe o neregularitate în reprezentarea reclamantului.

În al doilea rând și în orice caz, trebuie arătat că cererea de substituire nu poate fi considerată ca fiind admisibilă având în vedere situația de fapt din speță. Mai precis, domnul S. a informat Tribunalul cu privire la transferul cererii de înregistrare în discuție de la reclamant la autoarea cererii de substituire și a solicitat, în calitate de reprezentant al acesteia din urmă, substituirea reclamantului în prezenta procedură cu autoarea cererii de substituire. Domnul S. a anexat printre altele, ca probă a transferului cererii de înregistrare a mărcii contestate la autoarea cererii de substituire, o comunicare a EUIPO din 1 martie 2017, precum și un extras din registrul EUIPO. Domnul S. a furnizat de asemenea o copie a mandatului conferit cabinetului de avocatură [Z.] de către autoarea cererii de substituire.

Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 77 de mai sus, condițiile de reprezentare potrivit dispozițiilor articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene se aplică de asemenea în cadrul unei cereri de substituire. În această privință, este necesar să se constate că avocatul care a semnat cererea de substituire, domnul S., nu este un avocat independent în raport cu autoarea cererii de substituire în sensul articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, dat fiind că administratorul acestei autoare a cererii și semnatar al mandatului menționat la punctul 79 de mai sus este reclamantul, care este unul dintre cei doi asociați ai cabinetului de avocatură [Z.], în cadrul căruia domnul S. își exercita profesia de avocat la momentul introducerii cererii de substituire (a se vedea în această privință punctele 63-65 de mai sus).

În aceste condiții, nu mai este necesară pronunțarea asupra cererii de substituire formulate de autoarea cererii de substituire.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor EUIPO și ale intervenientei.

Potrivit articolului 176 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, în caz de respingere a cererii de substituire, se dispune cu privire la cheltuielile de judecată aferente cererii menționate, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată ale autorului cererii de substituire, în conformitate cu prevederile articolelor 134 și 135. Întrucât cererea de substituire a fost respinsă și nu au fost prezentate concluzii cu privire la cheltuielile de judecată aferente cererii de substituire, trebuie să se decidă, pe de o parte, că autoarea cererii de substituire suportă propriile cheltuieli de judecată și, pe de altă parte, că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată referitoare la cererea de substituire menționată.

ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

30 mai 2018 ( *1 )

Ordonanță

Istoricul cauzei

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la excepția de inadmisibilitate invocată de EUIPO

Cu privire la admisibilitatea propunerilor de probă prezentate de EUIPO la 23 mai 2017, în temeiul articolului 85 alineatul (3) din Regulamentul de procedură

Cu privire la admisibilitatea acțiunii

Cu privire la cererea de substituire

Cu privire la cheltuielile de judecată