Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 3 octombrie 2018.#Consiliul Uniunii Europene împotriva Growth Energy și a Renewable Fuels Association.#Recurs – Dumping – Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 157/2013 – Importuri de bioetanol originar din Statele Unite ale Americii – Taxă antidumping definitivă – Marjă de dumping stabilită la nivel național – Acțiune în anulare – Asociații care reprezintă producători care nu sunt exportatori și comercianți/producători de amestecuri – Calitate procesuală activă – Afectare directă – Afectare individuală.#Cauza C-465/16 P.

În prezenta cauză, Consiliul Uniunii Europene, susținut de Comisia Europeană, solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 9 iunie 2016, Growth Energy și Renewable Fuels Association/Consiliul (T‑276/13, EU:T:2016:340), prin care acesta din urmă a anulat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 157/2013 al Consiliului din 18 februarie 2013 de instituire a unei taxe antidumping definitive la importurile de bioetanol originar din Statele Unite ale Americii ( 2 ) în măsura în care privește patru producători de bioetanol reprezentați de asociațiile Growth Energy și Renewable Fuels Association.

La rândul lor, Growth Energy (denumită în continuare „GE”) și Renewable Fuels Association (denumită în continuare „RFA”) au formulat un recurs incident împotriva aprecierilor prin care Tribunalul a constatat inadmisibilitatea parțială a acțiunii lor.

Astfel cum vom arăta în cadrul analizei primului aspect al primului motiv al recursului principal, apreciem că Tribunalul a constatat în mod eronat că acțiunea în primă instanță formulată de GE și de RFA era admisibilă în măsura în care a fost formulată în numele a patru producători americani de bioetanol incluși în eșantion. Prin urmare, în opinia noastră, hotărârea atacată va trebui anulată, iar acțiunea în primă instanță va trebui respinsă în această măsură.

Totuși, această soluție nu exonerează Curtea de examinarea recursului incident. În această privință, astfel cum vom demonstra, considerăm că Tribunalul a constatat în mod eronat că GE și RFA nu aveau calitatea pentru a exercita o acțiune în numele a doi comercianți/producători de amestecuri de bioetanol americani, și anume societățile Murex și CHS. Se impune anularea hotărârii atacate și din această perspectivă.

În sfârșit, ținem să precizăm că, în cazul în care Curtea nu împărtășește analiza noastră și consideră, așadar, că acțiunea în primă instanță este pe deplin și în întregime admisibilă, va fi necesar să statueze cu privire la motivele de fond prezentate de Consiliu în susținerea recursului principal, întemeiate pe interpretarea și pe aplicarea eronate a articolului 9 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene ( 3 ) (denumit în continuare „regulamentul de bază”), interpretat în lumina dispozițiilor Acordului privind aplicarea articolului VI al Acordului general pentru tarife și comerț 1994 (GATT) ( 4 ) (denumit în continuare „Acordul antidumping al OMC”). Deși, în această privință, hotărârea atacată poate fi oarecum surprinzătoare în ceea ce privește raporturile dintre „intenția legiuitorului Uniunii de a executa o obligație specială asumată în cadrul” Acordului antidumping al OMC și „interpretarea conformă” a regulamentului de bază cu acordul menționat, apreciem totuși că, în esență, Tribunalul a interpretat în mod corect articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază.

Tribunalul a expus istoricul cauzei la punctele 1-18 din hotărârea atacată. În considerațiile care urmează sunt reluate numai elementele indispensabile pentru înțelegerea argumentelor invocate de părți în cadrul recursului formulat de Consiliu și al recursului incident formulat de GE și de RFA.

În urma unei plângeri, Comisia a publicat, la 25 noiembrie 2011, Avizul de inițiere a unei proceduri antidumping privind importurile de bioetanol originar din Statele Unite ale Americii ( 5 ), în care își anunța intenția de a recurge la o metodă de eșantionare în vederea selectării producătorilor‑exportatori din Statele Unite ale Americii vizați de anchetă.

La 16 ianuarie 2012, Comisia a notificat cinci societăți membre ale GE și ale RFA, și anume Marquis Energy LLC ( 6 ), Patriot Renewable Fuels LLC, Plymouth Energy Company LLC, POET LLC și Platinum Ethanol LLC, cu privire la faptul că fuseseră reținute în eșantionul de producători‑exportatori.

La 24 august 2012, Comisia a comunicat GE și RFA documentul de informare provizoriu prin care a anunțat continuarea anchetei fără adoptarea de măsuri provizorii și extinderea acesteia la comercianții/producătorii de amestecuri. Acest document indica că nu era posibil în acest stadiu să se aprecieze dacă exporturile de bioetanol originar din Statele Unite fuseseră efectuate la prețuri de dumping, pentru motivul că producătorii incluși în eșantion nu făceau distincție între vânzările interne și vânzările la export și că efectuau toate vânzările lor către comercianți/producători de amestecuri neafiliați stabiliți în Statele Unite, care amestecau ulterior bioetanolul cu benzină și îl revindeau.

La 6 decembrie 2012, Comisia a adresat GE și RFA documentul de informare definitiv, în care examina, pe baza datelor de la comercianți/producători de amestecuri neafiliați, existența unui dumping care ar cauza un prejudiciu industriei din Uniunea Europeană și își propunea să impună măsuri definitive, la o cotă de 9,6 % la nivel național, pentru o perioadă de trei ani.

La 18 februarie 2013, în temeiul regulamentului de bază, Consiliul a adoptat regulamentul în litigiu, care instituie o taxă antidumping pe bioetanol, denumit „etanol combustibil”, la un nivel de 9,5 % la nivel național, pentru o perioadă de cinci ani.

Tribunalul a arătat de asemenea, pe de o parte, că în considerentele (12)-(16) ale regulamentului în litigiu Consiliul a constatat că ancheta arătase că niciunul dintre producătorii incluși în eșantion nu a exportat bioetanol pe piața Uniunii și că nu producătorii americani de bioetanol erau exportatorii produsului în discuție în Uniune, ci comercianții/producătorii de amestecuri, astfel încât, în vederea finalizării anchetei antidumping, acesta s‑a bazat pe datele de la cei doi comercianți/producători de amestecuri care acceptaseră să coopereze (punctul 16 din hotărârea atacată). Acesta a arătat, pe de altă parte, că Consiliul a explicat, în considerentele (62)-(64) ale regulamentului în litigiu, că considera oportun să stabilească o marjă de dumping la nivel național, întrucât structura industriei bioetanolului și modul în care produsul în cauză a fost fabricat și vândut pe piața Statelor Unite și exportat în Uniune făceau imposibilă stabilirea unor marje individuale de dumping pentru producătorii din Statele Unite (punctul 17 din hotărârea atacată).

Tribunalul s‑a pronunțat în continuare cu privire la admisibilitatea acțiunii formulate de GE și de RFA în calitate de asociații profesionale. În esență, Tribunalul a identificat trei ipoteze în care acțiunea în anulare a unei asociații care are sarcina de a apăra interesele colective ale membrilor săi este admisibilă, și anume, în primul rând, atunci când o dispoziție legală recunoaște acest lucru în mod expres, în al doilea rând, atunci când întreprinderile pe care le reprezintă sau unele dintre acestea au calitate procesuală activă în mod individual sau, în al treilea rând, atunci când asociația poate invoca un interes propriu (punctul 45 din hotărârea atacată).

După ce a constatat că GE și RFA nu identificaseră nicio dispoziție legală specifică care să îi autorizeze să formuleze o acțiune, Tribunalul, trecând la cea de a doua ipoteză, a examinat dacă era admisibil ca GE și RFA să formuleze o acțiune ca urmare a calității procesuale active cu titlu individual a membrilor lor.

La finalul raționamentului dezvoltat la punctele 51-62 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat în esență, pe de o parte, că acțiunea în anulare formulată de GE și de RFA era inadmisibilă pentru motivul că ele ar reprezenta Marquis Energy, întrucât aceasta din urmă introdusese propria acțiune în anulare (punctul 51 din hotărârea atacată) ( 7 ), și, pe de altă parte, că asociațiile nu puteau reprezenta în mod valabil Murex și CHS, doi comercianți/producători de amestecuri exportatori de bioetanol, pentru motivul că aceste societăți erau, una, doar un membru „asociat” al GE și, cealaltă, doar un membru „asociat” al RFA, fără drept de vot și, prin urmare, în imposibilitatea de a‑și valorifica interesele în cazul unei eventuale reprezentări a acestora de către asociația respectivă (a se vedea punctele 53-55 din hotărârea atacată). Pe de altă parte, Tribunalul a exclus de asemenea că ar fi admisibil ca GE și RFA să formuleze o acțiune în numele tuturor membrilor lor, alții decât cei patru producători americani care făcuseră obiectul eșantionării în regulamentul în litigiu. Tribunalul a statuat astfel că nu se demonstrase că acești membri ar fi fost direct vizați de taxa antidumping instituită de regulamentul menționat (a se vedea punctele 151-153 din hotărârea atacată).

În schimb, la finalul raționamentului efectuat la punctele 90-149 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat, la punctul 150 din această hotărâre, că, în temeiul celei de a doua ipoteze prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, GE și RFA aveau calitatea pentru a introduce acțiunea în primă instanță, în măsura în care prin aceasta se urmărea anularea regulamentului atacat întrucât îi privește pe cei patru producători incluși în eșantion. Tribunalul a apreciat, astfel, pe de o parte, la finalul analizei dezvoltate la punctele 92-117 din hotărârea atacată, că regulamentul în litigiu îi privea în mod direct pe cei patru producători incluși în eșantion. Acesta a constatat de asemenea, pe de altă parte, că aceiași producători erau vizați în mod individual de regulamentul menționat (a se vedea punctele 123-145 din hotărârea atacată).

În ceea ce privește a treia ipoteză, menționată la punctul 13 din prezentele concluzii, potrivit căreia acțiunea formulată de o asociație este admisibilă atunci când aceasta poate invoca un interes propriu, Tribunalul, pronunțându‑se cu privire la acest aspect la punctele 77-86 din hotărârea atacată, a statuat că GE și RFA aveau calitate procesuală activă cu titlu individual numai în măsura în care acțiunea lor era întemeiată, în cadrul celui de al zecelea motiv, pe protecția garanțiilor procedurale care le sunt acordate de dispozițiile pertinente ale regulamentului de bază (a se vedea punctele 85 și 87 și punctul 162 a doua liniuță din hotărârea atacată).

În concluzie, Tribunalul a declarat, așadar, admisibilă acțiunea în anulare a GE și a RFA numai în măsura în care era formulată a) în numele celor patru producători americani incluși în eșantion, care erau vizați direct și individual de regulamentul în litigiu, și b) cu titlu individual, în limita celui de al zecelea motiv, întemeiat pe încălcarea propriilor drepturi procedurale în cadrul procedurii antidumping.

Cu privire la fond, deși Tribunalul a respins al zecelea motiv invocat de GE și de RFA (a se vedea punctele 250-343 din hotărârea atacată), acesta a admis, în schimb, al doilea aspect al primului motiv prezentat de GE și de RFA în numele celor patru producători incluși în eșantion și a anulat regulamentul în litigiu, fără a se pronunța nici cu privire la celelalte aspecte ale motivului menționat, nici cu privire la celelalte opt motive prezentate în susținerea acțiunii acestora (a se vedea punctul 246 din hotărârea atacată).

În esență, Tribunalul a statuat că Consiliul apreciase în mod eronat că, în temeiul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, era autorizat să rețină o marjă de dumping la nivel național și că nu era, așadar, obligat să calculeze marje de dumping individuale pentru fiecare producător american inclus în eșantionul din regulamentul în litigiu.

Pentru a concluziona în acest sens, Tribunalul a arătat în primul rând că, prin articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, legiuitorul Uniunii intenționase să execute o obligație specială asumată în cadrul OMC, cuprinsă în speță la articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC; prin urmare, articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază trebuia interpretat în conformitate cu articolele menționate (a se vedea punctele 180 și 184 din hotărârea atacată).

În al doilea rând, Tribunalul a considerat că Consiliul era în principiu obligat, în temeiul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, să calculeze o marjă de dumping individuală, precum și să instituie taxe antidumping individuale pentru fiecare dintre cei patru producători incluși în eșantion, întrucât, păstrându‑i pe aceștia din urmă ca membri ai eșantionului producătorilor și exportatorilor americani, instituțiile recunoscuseră că aceștia erau „furnizori” ai produsului care făcea obiectul dumpingului, în sensul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază (a se vedea punctele 194 și 201 din hotărârea atacată).

În al treilea și ultimul rând, Tribunalul a apreciat că, deși există, în temeiul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, o excepție de la calculul individual al valorii taxei impuse atunci când „acest lucru nu este posibil”, ceea ce autorizează în acest caz simpla indicare a țării furnizoare, adică impunerea unei taxe antidumping la nivel național, expresia „nu este posibil” trebuie interpretată conform expresiei analoge utilizate la articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC (a se vedea în acest sens punctele 228 și 232 din hotărârea atacată). Or, în lumina acestor din urmă dispoziții, Tribunalul a statuat că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază nu permite nicio excepție de la obligația de a institui o taxă antidumping individuală unui producător inclus în eșantion care a cooperat la anchetă atunci când instituțiile consideră că nu sunt în măsură să stabilească pentru acesta un preț de export individual (a se vedea punctul 232 ultima teză din hotărârea atacată). Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că, având în vedere explicațiile furnizate de instituții, Consiliul a apreciat în mod eronat că instituirea de taxe antidumping individuale pentru membrii eșantionului de exportatori americani „nu [era posibilă]” în sensul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază (punctul 241 din hotărârea atacată), fără ca faptul că instituțiile considerau că, în ceea ce îi privește pe producătorii incluși în eșantion, au dificultăți pentru identificarea tuturor vânzărilor în mod individual sau pentru compararea valorilor normale cu prețurile de export relevante să poată fi suficient pentru a justifica recurgerea la această excepție (a se vedea în acest sens punctele 242-244 din hotărârea atacată). Prin urmare, Tribunalul a anulat regulamentul în litigiu pentru motivul încălcării articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază și în măsura în care îi privea pe cei patru producători americani incluși în eșantion, reprezentați de GE și de RFA.

În cadrul recursului principal, Consiliul solicită cu titlu principal Curții: – anularea hotărârii atacate; – respingerea acțiunii formulate în primă instanță de GE și de RFA; – obligarea GE și RFA la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

Cu titlu subsidiar, Consiliul solicită Curții: – trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului; – soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată efectuate în primă instanță și în recurs.

Comisia solicită cu titlu principal Curții: – anularea hotărârii atacate; – declararea acțiunii în primă instanță ca fiind inadmisibilă; – obligarea GE și RFA la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața Tribunalului și în fața Curții.

Cu titlu subsidiar, Comisia solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – respingerea celui de al doilea aspect al primului motiv invocat de GE și de RFA în primă instanță și, pentru celelalte aspecte ale primului motiv și pentru celelalte motive, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului; – soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

GE și RFA solicită Curții: – respingerea recursului în totalitate și confirmarea primului punct din dispozitivul hotărârii atacate; – obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acestea aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

În cadrul recursului lor incident, GE și RFA solicită cu titlu principal Curții: – anularea celui de al doilea punct din dispozitivul hotărârii atacate, în măsura în care respinge (în rest) acțiunea lor în anulare; – anularea regulamentului în litigiu în totalitate, în măsura în care le afectează, precum și pe toți membrii lor; – obligarea Consiliului la plata, pe de o parte, a cheltuielilor de judecată efectuate de acestea în primă instanță în fața Tribunalului și în cadrul recursului principal și al recursului incident formulate în fața Curții și, pe de altă parte, a propriilor cheltuieli de judecată.

Cu titlu subsidiar și în ipoteza în care la Curtea ar aprecia că litigiul nu este în stare de judecată, GE și RFA solicită Curții: – trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la primele nouă motive de anulare pe care acestea le‑au invocat cu titlu individual și cu privire la toate motivele de anulare pe care le‑au invocat în numele celorlalți membri ai lor în afara celor patru producători americani incluși în eșantion; – obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acestea până în prezent în procedura în primă instanță și în procedurile de recurs principal și de recurs incident și soluționarea odată cu fondul a cheltuielilor de judecată aferente procedurii care urmează.

Consiliul solicită Curții: – respingerea recursului incident în totalitate și confirmarea celui de al doilea punct din dispozitivul hotărârii atacate; – obligarea GE și RFA la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta atât în primă instanță în fața Tribunalului, cât și în cadrul recursului principal și al recursului incident, precum și a propriilor cheltuieli de judecată.

Comisia solicită Curții: – respingerea recursului incident ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat; – obligarea GE și a RFA la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel cum am indicat deja în observațiile noastre introductive, cele două recursuri, principal și incident, cu care este sesizată Curtea ridică mai multe dificultăți, atât în ceea ce privește admisibilitatea, cât și cu privire la fond. În această privință, este destul de surprinzător că, având în vedere complexitatea aspectelor invocate și a luărilor de poziție ale Tribunalului, acesta nu a decis să se pronunțe cu privire la aceste cauze în complet extins.

În aceste condiții, astfel cum demonstrează considerațiile consacrate examinării recursului principal, apreciem că argumentele prezentate de Consiliu și de Comisie în susținerea primului motiv, întemeiat în esență pe o interpretare eronată a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE și, prin urmare, pe inadmisibilitatea acțiunii formulate de GE și de RFA în primă instanță, sunt atât de temeinice încât se impune, în acest temei, anularea hotărârii atacate.

Consiliul, susținut de Comisie, formulează trei motive în susținerea recursului principal. Primul, astfel cum s‑a precizat deja, privește admisibilitatea acțiunii în primă instanță formulate de GE și de RFA în numele celor patru producători americani incluși în eșantion, în timp ce celelalte două motive privesc fondul litigiului, și anume interpretarea și aplicarea articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază reținute de Tribunal. Comisia adaugă totuși, în memoriul în răspuns, că Tribunalul ar fi trebuit să declare acțiunea în primă instanță inadmisibilă pentru motivul că GE și RFA, având în vedere obiectul lor statutar, nu își puteau reprezenta în mod valabil membrii.

În recursul incident, GE și RFA prezintă două motive de natură procedurală prin care critică Tribunalul, pe de o parte, pentru că a limitat perimetrul calității lor procesuale active în nume propriu la protecția garanțiilor procedurale acordate de regulamentul de bază și, pe de altă parte, pentru că a negat calitatea procesuală activă a GE și a RFA în numele celorlalți membri ai lor în afara celor patru producători americani incluși în eșantion.

Ordinea de examinare a aspectelor invocate în aceste recursuri va fi următoarea. Vom analiza, în primul rând, critica adresată de Comisie Tribunalului potrivit căruia acesta din urmă ar fi omis în mod eronat să constate lipsa de reprezentativitate a GE și a RFA, care afectează admisibilitatea acțiunilor în primă instanță ale acestora (secțiunea A). În al doilea rând, va fi examinat primul aspect al primului motiv al Consiliului în susținerea recursului principal, întemeiat pe interpretarea eronată a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE și pe încălcarea obligației de motivare (secțiunea B), care trebuie admis, în opinia noastră. În al treilea rând, după ce vom respinge pe scurt excepția de inadmisibilitate prezentată de Comisie în ceea ce privește inadmisibilitatea recursului incident formulat de GE și de RFA, vom aborda cele două motive invocate în susținerea acestuia (secțiunea C), în cadrul cărora unul dintre aspecte trebuie, în opinia noastră, de asemenea admis. În sfârșit, în al patrulea rând și cu titlu subsidiar, vor fi analizate pe rând toate motivele recursului principal întemeiate pe interpretarea și pe aplicarea eronate a articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază (secțiunile D și E).

Comisia susține că acțiunea în primă instanță ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă, pentru motivul că statutele GE și RFA nu le permiteau să apere interesele comerciale ale unui anumit sector sau ale membrilor lor, motiv de inadmisibilitate pe care Curtea ar fi, de altfel, obligată să îl examineze din oficiu.

În această privință, Comisia arată că, prin faptul că a descris GE și RFA drept „asociații care reprezintă producătorii americani de bioetanol” (punctul 1 din hotărârea atacată), apoi drept „asociații care reprezintă interesele industriei americane a bioetanolului” (punctul 42 din hotărârea atacată), Tribunalul a denaturat faptele. Astfel, cele două asociații, în calitate de asociații fără scop lucrativ constituite potrivit District of Columbia Non‑Profit Corporation Act (Legea privind asociațiile fără scop lucrativ din districtul Columbia), nu pot desfășura activități de apărare a intereselor comerciale ale unui anumit sector sau ale membrilor lor.

O asemenea activitate ar fi în plus, în opinia Comisiei, incompatibilă cu scopul specific al GE, care este de „a promova etanolul ca sursă de energie regenerabilă, curată și durabilă”, precum și cu obiectul social al RFA, care ar fi de „a promova și de a susține dezvoltarea unei industrii a carburanților din surse regenerabile viabilă și competitivă” și, așadar, care exclude apărarea intereselor comerciale ale membrilor săi pe teritoriul unor entități sau al unor țări terțe. În plus, GE și RFA nu ar fi încercat nicidecum să susțină că acțiunea lor în primă instanță se înscrie în cadrul obiectivelor lor statutare, Tribunalul constatând, dimpotrivă, la punctul 75 din hotărârea atacată, că finalitatea acțiunii lor în justiție era „să protejeze industria americană a etanolului”.

GE și RFA răspund că, în calitate de „cealaltă parte” la recurs, Comisia nu poate invoca în mod valabil, în acest stadiu, denaturarea elementelor de probă care nu a fost invocată cu privire la acest aspect de către Consiliu. Aceste asociații adaugă că faptul că nu au scop lucrativ nu implică nicidecum că nu pot apăra interesele comerciale ale unui anumit sector sau ale membrilor lor. În ceea ce privește RFA, ele precizează că Comisia a concluzionat în mod arbitrar că obiectul social al acestei asociații era circumscris unor considerații naționale și excludea apărarea intereselor comerciale ale membrilor săi în țările terțe. Or, promovarea unei industrii naționale ar privi de asemenea creșterea acesteia, inclusiv la export, ceea ce intră în misiunea RFA.

Amintim că, potrivit articolului 174 din Regulamentul de procedură al Curții, prin memoriul în răspuns se poate cere admiterea sau respingerea, în tot sau în parte, a recursului. Pe de altă parte, conform articolelor 172 și 176 din acest regulament, părțile autorizate să depună memoriu în răspuns pot depune, prin înscris separat, distinct de memoriul în răspuns, un recurs incident prin care, potrivit articolului 178 alineatul (1) și alineatul (3) a doua teză din regulamentul menționat, se poate cere anularea, în tot sau în parte, a hotărârii atacate în temeiul unor motive și argumente de drept diferite de cele invocate în memoriul în răspuns.

Astfel cum a statuat deja Curtea, reiese, așadar, din aceste dispoziții, interpretate coroborat, că prin memoriul în răspuns nu se poate cere anularea hotărârii atacate pentru motive diferite și autonome de cele invocate în recurs, asemenea motive neputând fi invocate decât în cadrul unui recurs incident ( 8 ).

În memoriul în răspuns, Comisia reproșează Tribunalului faptul că a admis, la punctul 45 din hotărârea atacată, că GE și RFA aveau dreptul de a exercita o acțiune în numele producătorilor americani de bioetanol, cu încălcarea vădită a statutelor acestor două asociații.

Deși Consiliul contestă, desigur, calitatea procesuală activă a GE și a RFA în numele celor patru producători americani de bioetanol incluși în eșantion, obiecțiile acestuia privesc recunoașterea de Tribunal a afectării directe și individuale în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE a acestor patru producători, iar nu, astfel cum susține Comisia în memoriul în răspuns, capacitatea GE și a RFA de a reprezenta industria americană a bioetanolului.

În memoriul în răspuns, Comisia invocă, așadar, în mod clar un motiv de anulare parțială a hotărârii atacate diferit și autonom față de cel invocat în recursul principal ( 9 ). Prin urmare, acest motiv de anulare parțială a hotărârii atacate ar fi trebuit invocat, printr‑un înscris separat, în cadrul unui recurs incident, în conformitate cu articolele 176 și 178 din Regulamentul de procedură al Curții.

Totuși, motivul întemeiat pe inadmisibilitatea acțiunii în primă instanță a acestor două asociații, invocat de Comisie, este în mod incontestabil un motiv de ordine publică. Acesta poate și chiar trebuie să fie invocat din oficiu de instanța Uniunii ( 10 ).

Prin urmare, apreciem că Curtea nu poate respinge ca inadmisibilă critica formulată de Comisie împotriva hotărârii atacate potrivit căreia Tribunalul ar fi denaturat statutele GE și RFA prin faptul că a admis în esență că apărarea intereselor colective ale producătorilor americani de bioetanol făcea parte din obiectul social al asociațiilor menționate.

În aceste condiții, considerăm că Comisia nu a demonstrat că Tribunalul ar fi denaturat faptele, în speță obiectul social al GE și al RFA.

Pe de o parte, simpla împrejurare, menționată de Comisie, că asociațiile nu au, în temeiul statutelor lor, niciun scop lucrativ nu înseamnă că le este interzis să reprezinte interesele unei industrii, inclusiv în justiție, astfel cum a admis Tribunalul. Lipsa de scop lucrativ a asociațiilor se referă în general la interdicția de a realiza și de a distribui profit în favoarea membrilor lor, iar Comisia nu a demonstrat că situația ar fi diferită în cazul GE și al RFA, astfel cum au indicat acestea din urmă în replica depusă în cadrul recursului incident.

Pe de altă parte, nu putem subscrie la argumentul Comisiei potrivit căruia ar fi „vădit că protejarea industriei americane a etanolului împotriva măsurilor de apărare comercială adoptate de [Uniune] nu face parte din obiectul [social al celor două asociații]” pentru motivul că obiectul lor social ar fi circumscris unor considerații naționale. Astfel, obiectul social al fiecărei asociații, reprodus parțial de Comisie în memoriul în răspuns, este enunțat în mod suficient de larg pentru a include o acțiune în justiție în numele producătorilor americani de bioetanol, precum cea care a fost formulată de acestea în fața Tribunalului. Aceasta este cu certitudine situația în ceea ce privește statutul GE, care precizează că această asociație exercită orice acțiune necesară, corespunzătoare, recomandată și oportună pentru realizarea scopului său și orice altă acțiune accesorie legată de obiectivele sale. În ceea ce privește RFA, apreciem că denaturarea faptelor invocată de Comisie nu poate fi demonstrată prin faptul că obiectul social al acestei asociații este de a promova și de a susține dezvoltarea unei industrii naționale competitive a carburanților din surse regenerabile. Dimpotrivă, în opinia noastră, protejarea acestei industrii împotriva măsurilor antidumping adoptate de o entitate terță, precum Uniunea, susceptibile să o afecteze poate contribui, după toate probabilitățile, la asigurarea dezvoltării competitive a industriei americane a carburanților din surse regenerabile, precum bioetanolul, și poate corespunde obiectului social al acestei asociații.

Propunem, prin urmare, respingerea obiecției Comisiei referitoare la lipsa de reprezentativitate a GE și a RFA și la lipsa dreptului lor de a exercita o acțiune în numele producătorilor americani de bioetanol, invocată în memoriul în răspuns, ca fiind, în orice caz, nefondată.

În esență, acest motiv se împarte în două aspecte. Prin intermediul primului aspect al primului motiv, Consiliul susține că, prin faptul că a concluzionat că regulamentul în litigiu îi privea direct pe cei patru producători incluși în eșantion, reprezentați de GE și de RFA, Tribunalul nu ar fi respectat interpretarea acestei condiții prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE. Prin cel de al doilea aspect, Consiliul reproșează Tribunalului că a interpretat în mod eronat condiția afectării individuale, prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, fără a explica și fără a demonstra de ce cei patru producători incluși în eșantion aveau calități care îi diferențiau de ceilalți producători americani de bioetanol.

Astfel cum am indicat deja, apreciem că primul aspect prezentat de Consiliu ar trebui admis, ceea ce, având în vedere caracterul cumulativ al celor două condiții de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, trebuie să facă inutilă examinarea celui de al doilea aspect.

Consiliul, susținut de Comisie, afirmă că Tribunalul nu ar fi respectat condiția referitoare la afectarea directă prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, astfel cum a fost interpretată de Curte, pentru că nu a constatat că regulamentul în litigiu producea în mod direct efecte asupra situației juridice a celor patru producători incluși în eșantion, reprezentați de GE și de RFA, ci a evidențiat cel mult un efect indirect asupra situației economice a acestor operatori, care nu își exportă produsele pe piața Uniunii. Or, potrivit acestor instituții, Curtea ar fi respins deja, printre altele în Hotărârea din 28 aprilie 2015, T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia (C‑456/13 P, EU:C:2015:284), teza potrivit căreia, pentru a îndeplini condiția afectării directe, ar fi suficient să se demonstreze că măsura în litigiu are consecințe pur economice sau presupune un dezavantaj concurențial. În speță, erorile de drept săvârșite de Tribunal ar reieși în special din cuprinsul punctelor 110, 111, 114, 116 și 117 din hotărârea atacată. Comisia adaugă că, în conformitate cu jurisprudența referitoare la condiția afectării directe, Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctele 93-104 din hotărârea atacată, că era suficient, pentru a stabili o astfel de afectare, ca cei patru producători incluși în eșantion să fi fabricat un produs care, în cazul exportării de către un terț în Uniune, este supus unei taxe antidumping. O asemenea concepție ar confunda ceea ce este direct și ceea ce este indirect, precum și ceea ce este juridic și ceea ce este economic. În opinia Comisiei, tentativa GE și a RFA de a estompa, în înscrisurile lor în fața Curții, conținutul factual al hotărârii atacate nu ar modifica cu nimic această analiză.

GE și RFA răspund în primul rând că Consiliul invită Curtea să reaprecieze constatările factuale efectuate de Tribunal, ceea ce nu intră în competența instanței de recurs. Aceste critici, care privesc aprecierile factuale efectuate de Tribunal la punctele 103 și 114 din hotărârea atacată, ar fi, așadar, inadmisibile. În al doilea rând, GE și RFA apreciază că faptul că mari cantități din bioetanolul produs de cei patru producători incluși în eșantion au fost exportate în Uniune și că aceștia au fost identificați drept producători/exportatori în regulamentul în litigiu era suficient pentru ca Tribunalul să constate că regulamentul menționat îi privea direct pe acești operatori. Tribunalul ar fi constatat în mod întemeiat că cei patru producători incluși în eșantion erau producători americani de bioetanol care își exportau producția în Uniune și că, din moment ce au fost aplicate taxe antidumping acestei producții, acestea au afectat poziția juridică a societăților menționate. În orice caz, în măsura în care producătorii incluși în eșantion cunoșteau faptul că vânzările lor erau destinate exportului către Uniune și aveau, așadar, un preț de export, lipsa vânzării directe nu ar fi pertinentă. Potrivit GE și RFA, afectarea ar fi de asemenea directă în situația unui exportator potențial al produsului în discuție în Uniune. Pe de altă parte, jurisprudența Curții citată de instituții în susținerea tezei lor nu ar fi pertinentă, întrucât nu ar privi criteriul afectării directe sau ar privi situații de fapt care nu sunt comparabile.

Astfel cum Tribunalul a amintit în mod întemeiat la punctul 67 din hotărârea atacată, punct care, de altfel, este constant în speță, noțiunea de afectare directă prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE necesită întrunirea a două criterii cumulative. Pe de o parte, actul în litigiu trebuie să producă în mod direct efecte asupra situației juridice a persoanei care urmărește anularea acestuia. Pe de altă parte, acest act nu trebuie să lase nicio putere de apreciere destinatarilor acestei măsuri care sunt însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat și decurgând doar din reglementarea dreptului Uniunii, fără aplicarea altor norme intermediare ( 11 ).

În speță, numai aplicarea primului criteriu, și anume efectele directe ale regulamentului în litigiu asupra situației juridice a celor patru producători incluși în eșantion, face obiectul criticilor formulate de Consiliu și de Comisie împotriva hotărârii atacate.

În această privință, este necesar să fie respinse mai întâi afirmațiile GE și ale RFA potrivit cărora primul aspect al primului motiv de recurs al Consiliului ar urmări să repună în discuție în fața Curții constatările și aprecierile factuale efectuate de Tribunal.

Astfel, după cum vom explica mai detaliat, considerăm că Consiliul interpretează în mod corect premisele de ordin factual pe care Tribunalul și‑a întemeiat concluzia juridică potrivit căreia regulamentul în litigiu îi privea direct pe cei patru producători incluși în eșantion, concluzie care este contestată de instituții. Dimpotrivă, mai degrabă GE și RFA sunt cele care încearcă cu diverse ocazii, în înscrisurile lor, să deformeze constatările și aprecierile factuale efectuate de Tribunal în hotărârea atacată.

În cele ce urmează vom explica acest punct de vedere.

Părțile la litigiul în fața Tribunalului au dezbătut îndelung aspectul dacă cei patru producători incluși în eșantion pe durata anchetei exportau producția lor de bioetanol în Uniune sau dacă, dimpotrivă, aceste exporturi erau realizate de comercianții/producătorii de amestecuri neafiliați.

Astfel cum amintește Tribunalul la punctul 94 din hotărârea atacată, regulamentul în litigiu preciza că, întrucât niciunul dintre cei patru producători incluși în eșantion nu a exportat el însuși bioetanol pe piața Uniunii, vânzările acestora s‑au efectuat pe piața internă (americană) către comercianți/producători de amestecuri neafiliați care au amestecau ulterior bioetanolul cu benzină pentru a‑l revinde pe piața internă și la export, în special în Uniune.

În urma diferitor constatări efectuate de Tribunal la punctele 95-102 din hotărârea atacată, care nu sunt repuse în discuție în prezentul recurs, Tribunalul a concluzionat, la punctul 103 din hotărârea menționată, că „s‑a dovedit în mod suficient că volumele foarte importante de bioetanol care au fost cumpărate în perioada de anchetă de cei opt comercianți/producători de amestecuri anchetați de la cei [patru] producători americani de bioetanol incluși în eșantion au fost în mare parte exportate în Uniune. […]”.

Utilizând o formă impersonală și indirectă, deja prezentă, de altfel, la punctul 97 din hotărârea atacată („[…] un volum important de bioetanol care provine de la cei patru producători incluși în eșantion fusese exportat în mod regulat în Uniune în perioada de anchetă”), Tribunalul nu a statuat, chiar și implicit, contrar susținerilor GE și RFA în fața Curții, că aceste societăți își exportau ele însele producția în Uniune.

Astfel, reiese în mod necesar din cuprinsul punctului 103 din hotărârea atacată că Tribunalul a admis că bioetanolul produs de cei patru producători incluși în eșantion fusese „cumpărat” de comercianții/producătorii de amestecuri neafiliați anchetați înainte de a fi exportat de către aceștia din urmă în mare parte în Uniune. Prin urmare, astfel cum arată Comisia, Tribunalul a constatat pur și simplu că bioetanolul produs de cei patru producători incluși în eșantion fusese livrat în mod indirect pe piața Uniunii, adică prin intermediul comercianților/producătorilor de amestecuri neafiliați, după ce aceștia îl amestecaseră cu benzină.

Niciun fragment din hotărârea atacată nu sugerează că Tribunalul ar fi recunoscut producătorilor americani de bioetanol statutul de exportator. Lipsa recunoașterii unei asemenea calități reiese în mod expres din cuprinsul punctului 110 din hotărârea atacată, potrivit căruia Tribunalul a considerat că un producător poate fi „afectat substanțial” de impunerea de taxe antidumping asupra produselor importate în Uniune, „chiar dacă nu are calitatea de exportator al produselor menționate”. Aceasta este confirmată și de punctul 111 din hotărârea menționată, potrivit căruia cei patru producători incluși în eșantion „produceau bioetanol în stare pură în perioada de anchetă și […] produsele lor sunt cele pe care comercianții/producătorii de amestecuri le amestecau cu benzină și le exportau în Uniune”.

În consecință, contrar celor pretinse de GE și de RFA, Consiliul, nu mai mult decât Comisia, nu invită în niciun caz Curtea să reaprecieze faptele. Dimpotrivă, aceste instituții efectuează o interpretare fidelă a punctelor pertinente din hotărârea atacată.

Criticile Consiliului, asemenea celor ale Comisiei, se limitează la a constata deducția juridică efectuată de Tribunal potrivit căreia, în esență, instituirea taxelor antidumping prevăzută de regulamentul în litigiu a produs în mod direct efecte asupra situației juridice a celor patru producători incluși în eșantion ca urmare a statutului lor de producător american de bioetanol a căror producție a fost exportată parțial în Uniune.

Or, apreciem că aceste critici sunt întemeiate, întrucât motivele invocate de Tribunal pentru a concluziona că regulamentul în litigiu producea efecte directe asupra situației juridice a acestor patru operatori sunt, în opinia noastră, insuficiente și eronate.

Amintim în primul rând că, la punctul 104 din hotărârea atacată, Tribunalul a dedus din aprecierile cuprinse la punctele 97-103 din hotărârea atacată că cei patru producători incluși în eșantion erau vizați direct în sensul în special al jurisprudenței menționate la punctul 67 din hotărârea atacată, în timp ce, la punctele 106-117 din aceeași hotărâre, acesta a înlăturat una dintre obiecțiile împotriva acestei concluzii formulate de Consiliu și de Comisie.

Punctele 97-102 din hotărârea atacată se limitează la considerații referitoare la destinația, la volumul și la caracteristicile producției de bioetanol a celor patru producători americani incluși în eșantion. Astfel cum am menționat deja, la punctul 103 din hotărârea atacată, Tribunalul a dedus din aceste considerații că s‑a dovedit în mod suficient că volume foarte importante de bioetanol care au fost cumpărate de la producătorii incluși în eșantion de către comercianții/producătorii de amestecuri neafiliați au fost în mare parte exportate în Uniune.

Deși astfel de aprecieri de ordin economic nu sunt inexacte și, în orice caz, nu sunt contestate de Consiliu, acestea sunt totuși insuficiente pentru a demonstra, astfel cum a considerat în esență Tribunalul la punctul 104 din hotărârea atacată, că taxele antidumping instituite de regulamentul în litigiu afectau în mod direct situația juridică a celor patru producători incluși în eșantion.

Astfel, constatarea potrivit căreia, înainte de instituirea taxelor antidumping, producția de bioetanol a producătorilor incluși în eșantion s‑a regăsit pe piața Uniunii prin intermediul comercianților/producătorilor de amestecuri neafiliați, după ce a fost amestecată cu benzină, nu înseamnă încă că s‑a demonstrat că situația juridică a celor patru producători incluși în eșantion a fost modificată de instituirea acestor taxe.

A considera astfel lasă să se presupună că orice producător dintr‑o țară terță ale cărui produse se regăsesc pe piața Uniunii este afectat în mod direct, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curte, de instituirea unor taxe antidumping care privesc produsele menționate.

Or, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, reglementările de instituire a unei taxe antidumping au, prin natura și prin domeniul lor de aplicare, un caracter normativ prin faptul că se aplică tuturor operatorilor economici și că, prin urmare, numai ca urmare a anumitor împrejurări specifice dispozițiile acestor regulamente pot viza în mod direct (și individual) pe aceia dintre producătorii și exportatorii produsului în cauză cărora le sunt imputate practicile de dumping prin utilizarea datelor provenind din activitatea lor comercială ( 12 ).

Simpla împrejurare că un produs se regăsește pe piața Uniunii, fie și în volum considerabil, nu este suficient pentru a considera că, dacă în privința acestui produs se instituie o taxă antidumping, situația juridică a producătorului său este afectată în mod direct de taxa menționată.

Dacă situația ar fi aceasta, caracterul normativ al regulamentelor antidumping ar fi lipsit de orice temei. Cu alte cuvinte, fiecare producător al unui produs care face obiectul unei taxe antidumping ar fi considerat în mod automat și implicit, datorită calității sale obiective de producător al produsului menționat, ca fiind afectat în mod direct de regulamentul prin care a fost instituită această taxă.

Faptul că acest producător a participat la anchetă, fiind inclus în eșantionul utilizat în cadrul procedurii care a condus la adoptarea regulamentului în litigiu, nu modifică această apreciere. Astfel, includerea unei întreprinderi într‑un eșantion reprezentativ în cadrul anchetei efectuate de Comisie poate constitui cel mult un indiciu al afectării individuale a operatorului ( 13 ). Acesta nu înseamnă că situația juridică a producătorului menționat este afectată în mod direct de instituirea unor taxe antidumping definitive la finalul anchetei respective.

Concluzia la care a ajuns în mod prematur Tribunalul la punctul 104 din hotărârea atacată ni se pare cu atât mai criticabilă cu cât, în același timp, Tribunalul nu a contrazis niciodată constatarea efectuată în regulamentul în litigiu și amintită la punctul 94 din hotărârea atacată, potrivit căreia vânzările producătorilor în discuție s‑au efectuat pe piața internă (americană) către comercianți/producători de amestecuri neafiliați în scopul revânzării de către aceștia din urmă, atât pe piața internă americană, cât și la export, și nici constatarea, amintită de asemenea la punctul 102 din hotărârea atacată, potrivit căreia nu era posibil să se compare valorile normale cu prețurile de export relevante, constatări care susțin teza instituțiilor potrivit căreia producătorii incluși în eșantion își vindeau producția pe piața internă americană comercianților/producătorilor de amestecuri menționați și nu aveau nicio influență asupra stabilirii prețurilor de vânzare la export.

Aprecierile efectuate la punctele 107-110 și 114-117 din hotărârea atacată sub forma respingerii argumentelor prezentate de Consiliu și de Comisie nu sunt nici acestea convingătoare.

Primo, considerațiile Tribunalului, prezentate la punctele 107-110 din hotărârea atacată, potrivit cărora, în esență, afectarea directă a unui operator în temeiul unui regulament care impune taxe antidumping nu depinde de statutul său de producător sau de exportator, un producător, chiar dacă nu are calitatea de exportator al produselor exportate cărora li s‑a aplicat o taxă antidumping, putând fi „afectat substanțial” de impunerea unei astfel de taxe în privința produsului respectiv, nu răspund, în definitiv, la întrebarea referitoare la afectarea directă a situației juridice a celor patru producători incluși în eșantion prin impunerea taxelor antidumping prin regulamentul în litigiu.

Desigur, suntem gata să admitem că simplul statut de producător al unui operator nu este suficient pentru a înlătura ipso iure îndeplinirea condiției referitoare la afectarea directă a acestui operator în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

Totuși, Tribunalul a omis să explice de ce situația juridică a unui producător dintr‑o țară terță care își vinde produsele numai pe piața internă a țării respective unor alți operatori care revând la rândul lor produsul, după adăugarea unei alte substanțe, pe această piață internă, precum și la export poate fi modificată în mod direct prin instituirea unor taxe antidumping asupra acestui produs, aplicabile pe piața Uniunii. În această privință, faptul că, la punctul 110 din hotărârea atacată, Tribunalul a utilizat locuțiunea „afectat substanțial”, care se referă la condiția afectării individuale, iar nu la cea a afectării directe, pare să denote nu numai o aproximare de ordin terminologic, ci, mai fundamental, lipsa unei veritabile examinări a impactului impunerii unor taxe antidumping asupra situației juridice a producătorilor americani de bioetanol incluși în eșantion, care privește condiția afectării directe prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, precum și argumentul instituțiilor potrivit căruia regulamentul în litigiu producea numai un efect indirect, de ordin economic, asupra situației acestor producători.

Secundo, considerații de aceeași natură sunt valabile pentru aprecierile Tribunalului care figurează la punctele 114-116 din hotărârea atacată.

În primul rând, la punctul 114 din această hotărâre, care merită reprodus integral, Tribunalul precizează că „[…] chiar dacă se presupune că comercianții/producătorii de amestecuri suportă taxa antidumping și că s‑a dovedit că lanțul comercial al bioetanolului este întrerupt, astfel încât aceștia nu sunt în măsură să repercuteze taxa antidumping asupra producătorilor, este totuși necesar să se amintească faptul că instituirea unei taxe antidumping schimbă condițiile legale în care va avea loc comercializarea bioetanolului produs de cei patru producători incluși în eșantion pe piața Uniunii. Prin urmare, poziția legală a producătorilor în cauză pe piața Uniunii va fi, în orice caz, direct și în mod substanțial afectată”. Pe de altă parte, la punctul 115 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins de asemenea argumentul, invocat de Comisie, privind efectul exclusiv indirect al impunerii taxelor antidumping asupra situației celor patru producători incluși în eșantion, arătând că în mod eronat Comisia „contestă faptul că o întreprindere din lanțul comercial, alta decât acest din urmă exportator care s‑a constatat că efectuează dumping, poate contesta o taxă antidumping […]”.

Considerăm că aceste puncte din hotărârea atacată includ două erori de drept.

Pe de o parte, Tribunalul omite să explice în ce mod poziția juridică a unui producător dintr‑o țară terță care, asemenea fiecăruia dintre producătorii incluși în eșantion, își vinde produsul numai pe piața internă a țării respective unor operatori independenți cu privire la care s‑a constatat că efectuează dumping, poate fi afectată în mod direct prin impunerea unor taxe antidumping asupra produsului exportat de acești operatori independenți, în timp ce aceștia din urmă nu ar putea repercuta taxele antidumping asupra producătorului menționat.

Cu alte cuvinte, dacă, în ipoteza examinată de Tribunal la punctele 114 și 115 din hotărârea atacată, comercianții/producătorii de amestecuri neafiliați efectuează dumping și suportă în totalitate taxele antidumping impuse de regulamentul în litigiu pe piața Uniunii, nu vedem cum situația juridică a producătorilor produsului în discuție, care vând acest produs exclusiv pe piața internă americană, poate fi afectată în mod direct de prelevarea acestor taxe.

Într‑o asemenea ipoteză, este posibil, desigur, astfel cum susține Comisia, ca impunerea taxelor antidumping să aibă o repercusiune asupra volumului vânzărilor realizate de producătorii de bioetanol pe piața internă americană către comercianții/producătorii de amestecuri neafiliați: astfel, aceștia din urmă pot reduce achizițiile destinate exportului în Uniune fără a fi în măsură să compenseze această scădere prin creșterea aprovizionării destinate pieței interne americane sau altor piețe de export în afara Uniunii. Totuși, aceste consecințe sunt de ordin economic și, prin urmare, în opinia noastră, sunt insuficiente pentru a demonstra că impunerea taxelor antidumping modifică în mod direct situația juridică a producătorilor în discuție pe piața Uniunii. În realitate, în acest caz, contrar a ceea ce a precizat Tribunalul la punctul 76 a doua teză din hotărârea atacată, producătorii americani de bioetanol nu au o „poziție legală” pe piața Uniunii.

Pe de altă parte, Tribunalul pare, cel puțin implicit, să acorde importanță faptului că producătorii în discuție au participat la ancheta efectuată de Comisie. Or, astfel cum am menționat deja la punctul 84 din prezentele concluzii, o asemenea participare poate fi pertinentă cel mult în cadrul verificării îndeplinirii condiției referitoare la afectarea individuală a unui operator, însă nu în cadrul examinării condiției referitoare la afectarea directă în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

În al doilea rând, nici aprecierile efectuate de Tribunal la punctul 116 din hotărârea atacată nu conduc la infirmarea a ceea ce tocmai a fost menționat și la obligația de a constata că Tribunalul ar fi concluzionat în mod întemeiat că regulamentul în litigiu îi privea direct pe cei patru producători incluși în eșantion.

Pe de o parte, este fals să se pretindă, în opinia noastră, că „structura aranjamentelor contractuale dintre operatorii economici din cadrul lanțului comercial al bioetanolului nu are nicio incidență asupra aspectului dacă regulamentul [în litigiu] îl privește direct pe producătorul de bioetanol”, iar a susține contrariul „ar însemna să se considere că numai un producător care își vinde direct produsul importatorului în Uniune poate fi vizat direct […], ceea ce nu reiese deloc din regulamentul de bază”.

Astfel, jurisprudența Curții, de altfel citată în mod corect de Tribunal la punctele 70 și 71 din hotărârea atacată, demonstrează că situațiile în care Curtea a constatat admisibilitatea acțiunilor formulate de operatori economici împotriva unor regulamente de instituire a unor taxe antidumping se întemeiau printre altele pe luarea în considerare a particularităților relațiilor comerciale cu alți operatori, în special în scopul elaborării prețului de export în Uniune.

Prin urmare, nu vedem motivul pentru care particularitățile structurii aranjamentelor contractuale dintre producătorii americani de bioetanol și comercianții/producătorii de amestecuri neafiliați ar trebui să scape acestei logici, deși această luare în considerare ar avea drept rezultat negarea afectării directe a producătorilor menționați.

În plus, nu putem subscrie la afirmația potrivit căreia această concluzie ar echivala cu a admite afectarea directă a unui producător numai în cazul în care acesta din urmă își vinde în mod direct producția pe piața Uniunii. Astfel, pot fi avute în vedere alte ipoteze, tocmai în funcție de aranjamente contractuale precum vânzarea către intermediari/exportatori asociați producătorului în cauză. În orice caz, astfel cum a arătat Tribunalul, faptul că regulamentul de bază păstrează tăcerea cu privire la acest aspect este lipsit de incidență, întrucât condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în anulare, precum cea din speță, sunt reglementate la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE.

Pe de altă parte, contrar a ceea ce a afirmat Tribunalul la punctul 116 ultima teză din hotărârea atacată, abordarea instituțiilor, la care ne raliem, nu are drept „efect să restrângă protecția juridică a producătorilor de produse cărora li se aplică taxe antidumping în funcție de singura structură comercială a exporturilor”.

Această abordare se întemeiază, astfel cum am menționat deja, pe examinarea condițiilor referitoare la afectarea directă a acestor producători, care sunt reglementate la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE.

Pe de altă parte, în cazul în care s‑ar constata, astfel cum propunem, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a recunoscut afectarea directă a celor patru producători incluși în eșantion de regulamentul în litigiu, aceasta nu ar însemna că acești producători sunt privați de protecție juridică.

Astfel, un operator cu privire la care se constată că nu este, cu certitudine absolută, vizat în mod direct și individual de un regulament de instituire a unor taxe antidumping nu poate fi împiedicat – inclusiv, în opinia noastră, în cadrul unei intervenții voluntare – să invoce invalidarea unui astfel de regulament în fața unei instanțe a unui stat membru sesizate cu un litigiu referitor la taxele care trebuie plătite autorităților vamale sau fiscale competente ( 14 ).

Prin urmare, hotărârea atacată a Tribunalului este viciată, în opinia noastră, de mai multe erori de drept prin faptul că acesta a concluzionat că cei patru producători incluși în eșantion erau afectați în mod direct de regulamentul în litigiu.

În consecință, propunem Curții să admită primul aspect al primului motiv de recurs al Consiliului și să anuleze hotărârea atacată, fără a fi nevoie să fie examinat al doilea aspect al motivului menționat. Vom analiza consecințele care trebuie deduse din această anulare în privința litigiului în primă instanță la punctul 251 din prezentele concluzii.

Dorim să precizăm totuși că anularea hotărârii atacate pe care o propunem este doar parțială. Aceasta privește, astfel, numai admisibilitatea acțiunii formulate în primă instanță de GE și de RFA în numele celor patru producători americani de bioetanol incluși în eșantion, iar nu în nume propriu sau în numele celorlalți membri ai acestor asociații în afara producătorilor incluși în eșantion menționați.

Întrucât temeinicia considerațiilor Tribunalului referitoare la aceste alte aspecte ale admisibilității acțiunii formulate de GE și de RFA face obiectul recursului incident al acestora din urmă, este, prin urmare, necesar, în acest stadiu, ca acesta să fie examinat.

Înainte de a aborda motivele invocate în susținerea recursului incident formulat de GE și de RFA, trebuie analizate obiecțiile formulate de Comisie cu privire la admisibilitatea acestuia.

În răspunsul și în duplica sa la recursul incident, Comisia susține, în primul rând, că acest recurs ar fi inadmisibil în măsura în care ar fi fost formulat de un avocat subdelegat de avocatul mandatat de GE și de RFA, cu încălcarea articolului 44 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții. Potrivit Comisiei, o asemenea subdelegare nu ar fi autorizată de articolul menționat din Regulamentul de procedură și, în orice caz, nu ar fi acoperită de mandatul acordat doamnei Vander Schueren de GE și de RFA pentru a le reprezenta în cadrul prezentului litigiu.

În al doilea rând, Comisia susține că recursul incident formulat de GE și de RFA ar fi inadmisibil pentru motivul că aceste asociații nu ar fi abilitate în mod valabil, având în vedere statutele lor respective, să reprezinte interesele comerciale ale membrilor lor.

GE și RFA contestă aceste două argumente.

Independent de aspectul dacă Comisia – care, în speță, nu este, pe de o parte, nici partea care a formulat recursul principal, nici instituția care a adoptat regulamentul în litigiu și, prin urmare, care nu este, spre deosebire de Consiliu, „intimată” în cadrul recursului incident – este abilitată să invoce, în mod autonom, o excepție de inadmisibilitate care nu a fost prezentată de Consiliu, obiecțiile sale cu privire la admisibilitatea recursului incident trebuie, în opinia noastră, să fie respinse.

În ceea ce privește primul argument, amintim că, potrivit articolului 119 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil recursului incident în temeiul articolului 177 alineatul (2) din acest regulament, avocații au obligația să depună la grefă un document oficial sau un mandat eliberat de partea pe care o reprezintă. De asemenea, articolul 173 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții prevede că articolul 119 alineatul (2) din acest regulament se aplică în mod corespunzător memoriului în răspuns în cadrul unui recurs. În plus, rezultă din articolul 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții că, pentru a beneficia de privilegiile, de imunitățile și de facilitățile menționate la articolul 43 din regulamentul menționat, avocații trebuie să facă în prealabil dovada calității lor printr‑un mandat eliberat de partea pe care o reprezintă, atunci când aceasta din urmă este o persoană juridică de drept privat.

În consecință, pentru a reprezenta în mod valabil o parte în fața Curții, inclusiv în contextul unui recurs sau al unui recurs incident, un avocat trebuie să dispună de un document oficial sau de un mandat conferit de această parte.

Fără a repune în discuție validitatea mandatului conferit de GE și de RFA doamnei Vander Schueren pentru a reprezenta aceste asociații în cadrul prezentului litigiu, Comisia susține că acest avocat ar fi subdelegat reprezentarea acestor două părți doamnei Peristeraki.

Or, acest argument se întemeiază pe o interpretare eronată a elementelor prezentate Curții. Astfel, deși este adevărat că doamna Peristeraki a depus, pe cale electronică, actul introductiv al recursului incident, utilizând un cont pentru accesul la aplicația informatică denumită „e‑Curia” ( 15 ), totuși doamna Vander Schueren a semnat recursul incident în original, precum și, de altfel, memoriul în răspuns la recursul principal. Acest avocat nu a subdelegat, așadar, mandatul care i‑a fost conferit de GE și de RFA pentru a reprezenta aceste asociații în fața Curții.

În ceea ce privește al doilea argument invocat de Comisie, nici acesta nu poate fi admis, în opinia noastră, întrucât ar putea conduce, cel mult, la inadmisibilitatea celui de al doilea motiv prezentat în susținerea recursului incident, însă nu la inadmisibilitatea acestuia din urmă în totalitate. Astfel, critica Comisiei este vădit inoperantă, întrucât face referire la primul motiv al recursului incident, care privește aprecierile Tribunalului referitoare la calitatea GE și a RFA de a exercita o acțiune nu în numele membrilor lor, ci în nume propriu. În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a celui de al doilea motiv al recursului incident, aceasta coincide cu excepția de inadmisibilitate prezentată în memoriul în răspuns al Comisiei referitoare la lipsa de reprezentativitate a GE și a RFA și la lipsa dreptului lor de a exercita o acțiune în numele producătorilor americani de bioetanol în fața Tribunalului, a cărei respingere o propunem la punctele 50 și 51 din prezentele concluzii. Întrucât aceste considerații sunt valabile și în ceea ce privește admisibilitatea recursului incident formulat de GE și de RFA, ne permitem, așadar, să facem trimitere la acestea.

În consecință, propunem Curții să respingă excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie în privința admisibilității recursului incident.

Prin urmare, este necesar să fie examinate cele două motive ale recursului incident. În măsura în care al doilea dintre aceste motive privește, asemenea primului motiv al recursului principal al Consiliului, admisibilitatea acțiunii în primă instanță în numele membrilor GE și ai RFA (cu precizarea că privește, de data aceasta, ceilalți membri ai acestor asociații în afara celor patru producători americani de bioetanol incluși în eșantion), propunem să inversăm ordinea analizei acestor motive și să începem, prin urmare, cu al doilea.

GE și RFA susțin că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a negat calitatea lor de a exercita o acțiune în numele celorlalți membri ai lor în afara celor patru producători americani de bioetanol incluși în eșantion, și anume, în primul rând, comercianții/producătorii de amestecuri Murex și CHS și, în al doilea rând, ceilalți membri neincluși în eșantion.

Mai întâi, Tribunalul ar fi statuat în mod eronat, la punctele 52-55 din hotărârea atacată, că apărarea intereselor Murex și ale CHS nu putea justifica admisibilitatea acțiunii, din moment ce acestea aveau doar calitatea de membru „asociat” al GE și al RFA și nu dispuneau, așadar, de drept de vot. Astfel, potrivit GE și RFA, jurisprudența Curții prin care este recunoscută calitatea procesuală activă a asociațiilor nu ar face nicio distincție între membrii asociați și ceilalți, afirmând, în schimb, în mod clar că este admisibilă acțiunea introdusă de o asociație care acționează în locul unuia sau al mai multor membri ai săi care ar fi putut ei înșiși să introducă o acțiune admisibilă.

Tribunalul ar fi statuat de asemenea în mod eronat, la punctele 152-154 din hotărârea atacată, că regulamentul în litigiu nu îi privea direct pe ceilalți membri ai GE și ai RFA neincluși în eșantionul de producători‑exportatori.

GE și RFA adaugă că Tribunalul a omis de asemenea să examineze aspectul afectării lor individuale. Or, ele ar fi intervenit în cursul procedurii în calitate de reprezentante ale tuturor membrilor lor.

Consiliul susține că al doilea motiv al recursului incident este inadmisibil și, în orice caz, lipsit de orice temei juridic. Acesta subliniază astfel, mai întâi, că examinarea care vizează să se stabilească, pe de o parte, dacă membrii asociați ai GE și ai RFA au un grad de afiliere suficient pentru ca cele două asociații să îi poată reprezenta și, pe de altă parte, dacă regulamentul în litigiu produce efecte asupra membrilor asociațiilor care nu au fost reținuți în eșantionul de producători‑exportatori ține de chestiuni de fapt, iar nu de drept. Or, cele două asociații nu ar fi demonstrat că aprecierile efectuate de Tribunal, la punctele 52-55 din hotărârea atacată, cu privire la legăturile pe care acestea le au cu membrii lor asociați provin dintr‑o denaturare a elementelor de probă. De asemenea, la punctele 152-154 din hotărârea atacată, Tribunalul nu ar fi făcut decât să examineze faptele, fără a analiza chestiuni de drept.

În orice caz, în opinia Consiliului, Tribunalul nu ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a negat celor două asociații calitatea de a exercita o acțiune în numele Murex și al CHS. El subliniază, în această privință, că GE și RFA nu au menționat niciun element de natură să demonstreze că distincția dintre membrii „asociați” și ceilalți membri ai unei asociații este lipsită de pertinență în vederea stabilirii calității sale procesuale active. El observă că, în ipoteza contrară, un membru asociat al unei asociații care nu ar fi în măsură să influențeze deciziile acesteia ar putea fi angajat într‑o procedură susceptibilă să dăuneze intereselor sale. De asemenea, Tribunalul nu ar fi săvârșit o eroare de drept nici atunci când a negat calitatea celor două asociații de a exercita o acțiune în numele celorlalți membri neincluși în eșantion.

Comisia susține argumentația Consiliului.

În ceea ce privește al doilea aspect al acestui motiv al recursului incident prin care GE și RFA contestă concluzia Tribunalului referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în primă instanță în numele producătorilor americani neincluși în eșantion, în opinia noastră, aceasta trebuie în mod logic respinsă, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea sa.

Astfel, dacă, după cum propunem Curții să rețină, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a admis că cei patru producători americani de bioetanol incluși în eșantion erau afectați în mod direct de regulamentul în litigiu și dacă, astfel cum credem și cum sugerăm la punctul 251 din prezentele concluzii, acesta ar fi trebuit să constate inadmisibilitatea acțiunii în primă instanță, o asemenea constatare este valabilă cu atât mai mult în ceea ce privește acțiunea formulată de GE și de RFA în numele producătorilor americani de bioetanol neincluși în eșantion. Criticile îndreptate împotriva punctelor 151-154 din hotărârea atacată nu pot fi, așadar, admise.

În schimb, primul aspect al celui de al doilea motiv al recursului incident, care reproșează Tribunalului faptul că a constatat, la punctele 52-55 din hotărârea atacată, inadmisibilitatea acțiunii în primă instanță formulate de GE și de RFA în numele comercianților/producătorilor de amestecuri care au participat la anchetă, și anume Murex și CHS, este mai dificil de soluționat și ni se pare, în definitiv, fondat.

Mai întâi, cu tot respectul față de Consiliu, acest aspect este, în opinia noastră, admisibil.

Astfel, contrar celor susținute de Consiliu, GE și RFA nu contestă nicidecum constatarea factuală a Tribunalului potrivit căreia Murex și CHS sunt numai membri asociați fără drept de vot în cadrul asociațiilor menționate. Aceste asociații reproșează, în schimb, Tribunalului faptul că, pentru a verifica admisibilitatea acțiunii în anulare a unei asociații care reprezintă interesele membrilor săi, a introdus un criteriu de diferențiere întemeiat în esență pe existența sau inexistența unui drept de vot al membrilor săi în cadrul organelor asociației, care ar fi arbitrar și, prin urmare, eronat. Această chestiune, care privește de asemenea întinderea controlului instanței de prim grad referitor la admisibilitatea acțiunilor cu care este sesizată, este în mod cert o chestiune de drept care ține de competența Curții pronunțându‑se în cadrul recursului.

În lumina acestor considerații, punctul de pornire al examinării fondului prezentului aspect trebuie să constea, în opinia noastră, în a reaminti că, potrivit ipotezei în discuție, admisibilitatea unei acțiuni formulate de o asociație profesională mandatată să apere interesele colective ale membrilor săi depinde de calitatea procesuală activă în mod individual a întreprinderilor pe care aceasta le reprezintă sau a unora dintre ele ( 16 ).

Este, așadar, admisibilă, în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, acțiunea unei asociații care acționează în locul unuia sau al mai multor membri ai săi care ar fi putut ei înșiși să introducă o acțiune admisibilă ( 17 ) și în măsura în care aceștia nu au formulat ei înșiși o acțiune pentru apărarea propriilor interese ( 18 ).

GE și RFA nu repun în discuție această jurisprudență, astfel cum a fost menționată în mod corect de Tribunal la punctele 45 și 51 din hotărârea atacată. Aceste asociații se întemeiază, de altfel, pe jurisprudența respectivă pentru a deduce că, întrucât calitatea Murex și a CHS de membri, chiar „asociați”, ai asociațiilor nu a fost contestată, Tribunalul ar fi trebuit să verifice numai dacă Murex și CHS erau vizate direct și individual de regulamentul în litigiu pentru a stabili dacă acțiunea formulată de GE și de RFA în numele lor era admisibilă.

Având în vedere diferitele constatări efectuate de Tribunal, avem tendința să credem că GE și RFA au dreptate.

Amintim mai întâi că, la punctele 42 și 78 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat în mod întemeiat că GE și RFA reprezentau „interesele industriei americane a bioetanolului”. Cu alte cuvinte, astfel cum am precizat de asemenea la punctele 50 și 51 din prezentele concluzii, Tribunalul a apreciat în mod întemeiat că obiectul statutar al fiecăreia dintre aceste asociații le autoriza să exercite o acțiune pentru a apăra interesele colective ale membrilor lor.

În continuare, este cert că, deși au statutul de membru „asociat”, atât Murex, cât și CHS aparțin categoriei „membrilor” GE și, respectiv, ai RFA și participă la adunările acestor asociații.

În sfârșit, niciun punct din hotărârea atacată nu menționează că GE și RFA, care au participat la ancheta desfășurată de Comisie și ale căror misiuni statutare includ apărarea intereselor colective ale membrilor lor, au trebuit să obțină de la aceștia un mandat specific, în urma unui vot al acestora din urmă, pentru a‑i reprezenta în justiție.

La punctul 55 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat totuși că, „fără drept de vot, CHS și Murex nu au posibilitatea să își valorifice interesele în cazul unei eventuale reprezentări a acestora de către asociația respectivă. În aceste condiții și în lipsa altor elemente care ar putea demonstra că un membru «asociat» ar avea o astfel de posibilitate de a‑și valorifica interesele, trebuie să se concluzioneze că, în speță, [RFA] nu are calitate procesuală activă atunci când invocă faptul că reprezintă CHS și că [GE] nu are calitate procesuală activă atunci când invocă faptul că reprezintă Murex” ( 19 ).

Concluzionând astfel, Tribunalul a introdus, așadar, în definitiv, un criteriu suplimentar față de condițiile impuse de jurisprudența menționată la punctele 129 și 130 din prezentele concluzii, și anume că GE și RFA trebuiau nu numai să demonstreze, pentru a exercita o acțiune în numele Murex și, respectiv, al CHS, că regulamentul în litigiu le privea direct și individual pe acestea din urmă, ci de asemenea și în prealabil că acești operatori trebuiau, sub sancțiunea inadmisibilității acțiunii în justiție formulate de GE și de RFA, să poată „să își valorifice”, în cadrul organelor asociațiilor menționate, interesele individuale anterior oricărei acțiuni având ca obiect apărarea intereselor colective pe care asociațiile menționate au sarcina de a le apăra.

Or, adăugarea pe cale pretoriană a unui asemenea criteriu la condițiile de admisibilitate, deja suficient de stricte, prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE constituie, în opinia noastră, o încălcare a acestei dispoziții care, în plus, este insuficient motivată.

Pe de altă parte, abordarea reținută de Tribunal este de natură să introducă o sursă de insecuritate juridică pentru persoanele juridice vizate sau chiar de arbitrar, astfel cum susțin GE și RFA.

Astfel, această abordare ridică inevitabil problema limitelor și a modului în care ar trebui să fie tratate situații similare. Astfel, ce s‑ar întâmpla cu admisibilitatea unei acțiuni formulate de o asociație profesională abilitată să apere interesele colective ale membrilor săi, dintre care unul, dacă este cazul, nu participă la decizia de a introduce o acțiune în anulare în fața instanței Uniunii, nu este de acord cu aceasta sau se abține? Ce se întâmplă de asemenea în privința admisibilității unei acțiuni formulate de o asociație în numele membrilor săi care ar putea să își exercite doar parțial drepturi de vot, cu privire la anumite decizii ale asociației?

În plus, în contextul unor asociații ale căror statute sunt reglementate de dreptul unor țări terțe, precum în speță, nu este exclus ca, în cazul în care ar trebui reținută abordarea Tribunalului, considerații practice precum necunoașterea dreptului respectivei țări sau dificultatea de a înțelege limba sau limbile vorbite în aceasta să conducă la tratarea unor situații identice în mod diferit. Astfel, instituțiile, apoi Tribunalul ar fi fost toate în măsură să aprecieze pur și simplu în același mod statutul unei asociații profesionale care reprezintă, de exemplu, o industrie thailandeză reglementată de dreptul thailandez?

În consecință, având în vedere aceste considerații, apreciem că, prin faptul că a condiționat admisibilitatea acțiunii formulate de GE și de RFA în numele Murex și al CHS de un criteriu prealabil și suplimentar față de condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, ceea ce trebuie să conducă, cu privire la acest aspect, la anularea hotărârii atacate.

Vom examina consecințele care trebuie deduse din această anulare pentru litigiul în primă instanță la punctul 252 din prezentele concluzii.

În primul rând, GE și RFA contestă constatarea efectuată de Tribunal la punctul 79 din hotărârea atacată, potrivit căreia regulamentul în litigiu nu ar fi modificat situația lor juridică, drepturile și obligațiile lor. Acestea consideră că un regulament de instituire a unei taxe antidumping poate afecta situația juridică a unui justițiabil altfel decât prin simpla plată a unei taxe antidumping. Acestea subliniază de asemenea că au participat activ la procedura administrativă în scopul de a‑și reprezenta convenabil membrii în fața instituțiilor Uniunii. În plus, GE și RFA susțin că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a înlăturat, la punctul 86 din hotărârea atacată, pertinența Hotărârii din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia (C‑313/90, EU:C:1993:111), pentru motivul că poziția recurentelor în calitate de asociații reprezentative nu era comparabilă cu cea a unui comerciant care acționează oficial în numele membrilor săi, precum în această cauză.

În al doilea rând, GE și RFA contestă concluzia Tribunalului, prezentată la punctele 85 și 87 din hotărârea atacată, potrivit căreia acestea puteau fi considerate ca fiind vizate direct și individual de regulamentul atacat numai în temeiul celui de al zecelea motiv al acțiunii lor, prin care se urmărea protecția garanțiilor procedurale care le erau acordate de articolul 6 alineatul (4), de articolul 19 alineatele (1) și (2) și de articolul 20 alineatele (2), (4) și (5) din regulamentul de bază.

Aceste asociații subliniază că cele două hotărâri pe care s‑a întemeiat Tribunalul în această privință, și anume Hotărârea din 4 octombrie 1983, Fediol/Comisia (191/82, EU:C:1983:259, punctul 31), și Hotărârea din 17 ianuarie 2002, Rica Foods/Comisia (T‑47/00, EU:T:2002:7, punctul 55), nu permit să se stabilească temeinicia sa. Deși se poate deduce din aceste hotărâri că un justițiabil poate fi vizat individual de un act numai „atunci când reglementarea Uniunii aplicabilă îi acordă anumite garanții procedurale”, în schimb, acestea nu susțin teza potrivit căreia respectiva calitate ar trebui limitată numai la motivele prin care este invocată o încălcare a drepturilor procedurale.

GE și RFA consideră că, odată constatată afectarea directă și individuală a unui justițiabil, acțiunea formulată de acesta trebuie considerată ca fiind admisibilă în totalitate. Toate părțile interesate în sensul regulamentului de bază, fie că sunt producători, exportatori, importatori sau asociațiile lor reprezentative, ar dispune de aceleași drepturi în temeiul acestui regulament.

Consiliul, căruia i se asociază Comisia, arată că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept prin faptul că a limitat calitatea procesuală activă cu titlu individual a celor două asociații la cel de al zecelea motiv al lor, întemeiat pe încălcarea garanțiilor lor procedurale.

Cu titlu introductiv, amintim că, pronunțându‑se cu privire la interesul propriu al GE și al RFA, Tribunalul a admis, la punctele 85 și 87 din hotărârea atacată, că aceste asociații erau vizate direct și individual de regulamentul în litigiu în măsura în care, în calitate de părți interesate în procedură, ele beneficiau de garanțiile procedurale acordate de articolul 6 alineatul (7), de articolul 19 alineatele (1) și (2) și de articolul 20 alineatele (2), (4) și (5) din regulamentul de bază. Tribunalul a dedus că GE și RFA nu puteau invoca, așadar, în mod admisibil decât al zecelea motiv al acțiunii în primă instanță, acesta fiind singurul motiv prin care se urmărea protecția drepturilor lor procedurale.

Trebuie arătat că niciuna dintre părțile din prezenta cauză nu contestă că Tribunalul a recunoscut în mod întemeiat admisibilitatea celui de al zecelea motiv al acțiunii în primă instanță și nici aprecierea Tribunalului potrivit căreia numai prin acest motiv se urmărea protecția drepturilor procedurale recunoscute în speță în favoarea GE și a RFA, în conformitate cu dispozițiile citate anterior din regulamentul de bază.

În schimb, GE și RFA reproșează Tribunalului faptul că a delimitat perimetrul admisibilității acțiunii lor în nume propriu la motivul menționat, în timp ce, în opinia lor, odată recunoscut dreptul lor de a exercita o acțiune, ele ar fi autorizate să conteste legalitatea pe fond a regulamentului în litigiu.

În susținerea acestei argumentații, GE și RFA prezintă în esență trei critici împotriva aprecierii Tribunalului care figurează la punctele 79, 81 și 85-87 din hotărârea atacată, dintre care niciuna nu ni se pare întemeiată.

În primul rând, în opinia noastră, trebuie în mod vădit respinsă critica la adresa punctului 79 din hotărârea atacată potrivit căreia Tribunalul ar fi concluzionat în mod eronat că GE și RFA nu erau vizate individual de regulamentul în litigiu în măsura în care acesta impunea taxe antidumping. Astfel, independent de erorile de drept constatate mai sus, este evident, în opinia noastră, că, astfel cum a statuat Tribunalul, impunerea taxelor antidumping nu a modificat situația juridică a GE și a RFA cu titlu individual, deoarece, printre altele, aceasta nu a impus nicio obligație în sarcina lor, aceste asociații nefiind obligate să achite cu titlu individual taxa menționată.

În al doilea rând, în ceea ce privește critica la adresa punctelor 81 și 85-87 din hotărârea atacată, trebuie subliniat în primul rând că, potrivit jurisprudenței amintite în mod întemeiat de Tribunal la punctul 81 din hotărârea atacată, faptul că o persoană intervine în procesul de adoptare a unui act al Uniunii nu este de natură să individualizeze această persoană în ceea ce privește actul în cauză decât în cazul în care reglementarea Uniunii a prevăzut în favoarea acestei persoane anumite garanții procedurale ( 20 ).

Este adevărat, astfel cum susțin GE și RFA, că nu reiese în mod expres din Hotărârea din 4 octombrie 1983, Fediol/Comisia (191/82, EU:C:1983:259, punctul 31), că faptul de a recunoaște asemenea garanții de procedură în favoarea asociațiilor, precum GE și RFA, presupune că numai motivul întemeiat pe pretinsa încălcare a garanțiilor menționate este admisibil.

Totuși, Curtea a statuat deja, amintind hotărârea menționată și respingând un recurs ca fiind vădit nefondat, că unei persoane sau unei entități care dispune de un astfel de drept procedural nu i se poate recunoaște în principiu, în cazul în care există o anumită garanție procedurală, calitatea procesuală de a exercita o acțiune împotriva unui act al Uniunii pentru a contesta legalitatea pe fond a acestuia ( 21 ). Astfel, după cum reiese în special din Hotărârea din 4 octombrie 1983, Fediol/Comisia (191/82, EU:C:1983:259, punctul 31), întinderea exactă a dreptului la acțiune al unui particular împotriva unui act al Uniunii depinde de poziția juridică recunoscută în favoarea sa de dreptul Uniunii care urmărește protejarea intereselor legitime astfel recunoscute.

În consecință, simplul fapt de a invoca existența unor garanții procedurale, chiar dacă recurentele din recursul incident ar putea beneficia cu titlu personal de asemenea garanții procedurale, nu poate determina admisibilitatea acțiunii în măsura în care se întemeiază pe motive întemeiate pe încălcarea unor norme materiale ( 22 ).

Or, în speță, nici GE și nici RFA nu au indicat și nici, a fortiori, nu au demonstrat, în susținerea recursului lor incident, că regulamentul de bază ar acorda asociațiilor reprezentative, în nume propriu, drepturi de ordin material sau le‑ar impune în nume propriu obligații de natură procedurală care ar depăși garanțiile procedurale care le sunt recunoscute de regulamentul menționat și care ar fi justificat examinarea de către Tribunal a celorlalte motive ale acțiunii în primă instanță invocate de asociații menționate, cu titlu individual, împotriva validității pe fond a regulamentului în litigiu.

În consecință, în opinia noastră, a doua critică invocată de GE și de RFA nu poate fi admisă.

În al treilea rând, GE și RFA reproșează Tribunalului faptul că a înlăturat în speță soluția reținută în Hotărârea din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia (C‑313/90, EU:C:1993:111, punctele 28-30), respingând teza acestor asociații potrivit căreia ele beneficiau de un statut comparabil cu cel al unui negociator în sensul hotărârii amintite, care le conferea, prin urmare, calitate procesuală activă.

Este adevărat că rolul jucat de o asociație în cadrul unei proceduri care a condus la adoptarea unui act în sensul articolului 263 TFUE poate justifica admisibilitatea acțiunii introduse de această asociație, chiar și în cazul în care actul menționat nu îi privește în mod direct și individual pe membrii săi, atunci când poziția sa de negociatoare a fost afectată de acest act ( 23 ).

Totuși, apreciem că, atunci când a considerat că Hotărârea din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia (C‑313/90, EU:C:1993:111), nu era aplicabilă în speță, Tribunal nu a săvârșit nicio eroare de drept.

Astfel, trebuie amintit că, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, CIRFS fusese interlocutorul Comisiei în privința instituirii unei „discipline” în materia ajutoarelor în sectorul fibrelor sintetice, precum și în privința prelungirii și a adaptării acesteia și continuase în mod activ negocieri cu Comisia pe parcursul procedurii anterioare litigiului, în special prezentându‑i observații scrise și menținând un contact strâns cu serviciile competente ale acestei instituții ( 24 ).

Potrivit jurisprudenței Curții, cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia (C‑313/90, EU:C:1993:111), privea, așadar, o situație deosebită în care recurentul ocupa o poziție de negociator clar delimitată și intim legată de obiectul însuși al deciziei, punându‑l într‑o situație de fapt care îl caracteriza în raport cu orice altă persoană ( 25 ), situație de fapt avută în vedere în cadrul procedurilor întemeiate pe articolul 108 alineatul (2) TFUE, pe care le‑a calificat ea însăși ca fiind absolut specifice, chiar excepționale ( 26 ).

Or, GE și RFA nu au demonstrat deloc că, în calitate de reprezentante profesionale ale unei industrii susceptibile să facă obiectul unor măsuri antidumping adoptate de Consiliu, situația lor ar fi fost analogă situației excepționale a negociatorului aflat la originea cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia (C‑313/90, EU:C:1993:111), astfel cum a statuat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 86 din hotărârea atacată.

Propunem, așadar, respingerea celei de a treia critici, precum și a primului motiv al recursului incident în totalitate.

În acest stadiu, în ipoteza în care Curtea ar decide, contrar propunerii noastre, să respingă primul motiv al recursului principal al Consiliului, trebuie examinate, cu titlu subsidiar, al doilea și al treilea motiv ale acestui recurs, care privesc, ambele, fondul litigiului soluționat de Tribunal.

Cu titlu introductiv, Consiliul arată că Tribunalul a concluzionat, la finalul analizei efectuate la punctele 174-246 din hotărârea atacată, că instituțiile erau obligate, fără nicio excepție, să calculeze o cotă a taxei antidumping individuală pentru fiecare producător reținut în eșantion. Acesta consideră că nici Acordul antidumping al OMC, nici articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază nu impun instituțiilor să realizeze imposibilul, întrucât structura și modul de funcționare a industriei bioetanolului pur și simplu nu oferă niciun mijloc de a calcula o marjă individuală pentru cei patru producători incluși în eșantion, reprezentați de GE și de RFA.

Al doilea motiv de recurs cuprinde în esență patru aspecte. Primul aspect este întemeiat pe o eroare de drept în măsura în care Tribunalul ar fi considerat în mod eronat că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază pune în aplicare articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC și că trebuie să facă obiectul unei interpretări conforme cu aceste dispoziții care ar fi contra legem. Prin cel de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, Consiliul reproșează Tribunalului faptul că a denaturat noțiunea „furnizor”, care figurează la articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, extinzând‑o la cei patru producători americani de bioetanol incluși în eșantion. În sfârșit, prin cel de al treilea aspect, Consiliul impută Tribunalului faptul că a interpretat în mod eronat expresia „nu este posibil” în sensul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază.

Potrivit Consiliului, Tribunalul ar fi săvârșit mai multe erori de drept prin faptul că a interpretat articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază în lumina articolelor 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, întemeindu‑se în această privință pe intenția pe care ar fi exprimat‑o legiuitorul Uniunii prin modificarea acestui regulament în 2012 pentru a pune în aplicare decizia Organului de apel al Organului de soluționare a litigiilor al OMC din 15 iulie 2011 în cauza CE‑Elemente de fixare (WT/DS397/AB/R) (denumit în continuare „Raportul «Elemente de fixare»”).

Mai întâi, Tribunalul ar fi considerat în mod eronat, la punctele 174-184 din hotărârea atacată, că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază pune în aplicare atât articolul 9.2, cât și articolul 6.10 din Acordul antidumping al OMC. Or, dispozițiile articolului 9 alineatul (6) și ale articolului 17 din regulamentul de bază ar fi acelea care ar avea drept scop să pună în aplicare articolul 6.10 din Acordul antidumping al OMC, iar nu cele ale articolului 9 alineatul (5). Consiliul subliniază că Tribunalul s‑a întemeiat în această privință, la punctele 178 și 179 din hotărârea atacată, pe faptul că Regulamentul (UE) nr. 765/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iunie 2012 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene ( 27 ) modificase articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază din cauza incompatibilității acestuia cu articolele 6.10, 9.2 și 18.4 din Acordul antidumping al OMC, constatată în Raportul „Elemente de fixare”. Totuși, potrivit Consiliului, modificarea marginală a articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază prin Regulamentul nr. 765/2012 nu poate conduce la concluzia că versiunea originală a acestei dispoziții exprima angajamentul Uniunii de a transpune articolele 6.10, 9.2 și 18.4 din Acordul antidumping al OMC în ordinea sa juridică.

În continuare, Consiliul susține că ar exista o diferență între modul de redactare a articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază și articolul 9.2 din Acordul antidumping al OMC, această din urmă dispoziție limitându‑se la a prevedea obligația de a „indica” furnizorii, iar nu de a „determin[a] valoarea taxei impuse”. Prin urmare, încălcarea Acordului antidumping al OMC constatată în Raportul „Elemente de fixare”, care privea numai importurile provenind din țări fără economie de piață, nu ar putea fi invocată în temeiul Hotărârii din 7 mai 1991, Nakajima/Consiliul (C‑69/89, EU:C:1991:186, punctele 26-31).

În sfârșit, Consiliul arată că interpretarea articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază în conformitate cu articolele 9.2 și 6.10 din Acordul antidumping al OMC, efectuată de Tribunal la punctele 227-233 din hotărârea atacată, ar fi contra legem. Astfel, economia, geneza și modul de redactare a articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază ar indica în mod clar că legiuitorul Uniunii dorea să permită autorității însărcinate cu ancheta să determine o cotă a taxei la nivel național în locul unor cote individuale ale taxelor în situațiile în care determinarea unor cote individuale ale taxelor „nu [era posibilă]”, iar nu numai în cazul eșantionării. Prin faptul că a statuat, la punctele 227-233 din hotărârea atacată, că nimic din modul de redactare a articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază nu se opunea unei interpretări a expresiei „nu este posibil” conforme cu articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, Tribunalul ar fi depășit, așadar, în opinia Consiliului, limitele unei interpretări conforme.

Comisia se raliază argumentației Consiliului, admițând în același timp o „asemănare foarte mare” între modul de redactare a articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază și a articolului 9.2 din Acordul antidumping al OMC. Ea adaugă, în replica sa, că Curtea a statuat, în Hotărârea din 4 februarie 2016, C & J Clark International și Puma (C‑659/13 și C‑34/14, EU:C:2016:74, punctele 85-92), că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază nu urmărește să execute normele OMC, astfel încât întreaga argumentație a asociațiilor ar fi destinată eșecului.

În primul rând, GE și RFA răspund că, statuând că legiuitorul Uniunii, prin adoptarea articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, își manifestase intenția de a executa o obligație specială asumată în cadrul Acordului antidumping al OMC, Tribunalul ar fi efectuat o constatare factuală, a cărei repunere în discuție de către Consiliu ar fi inadmisibilă în stadiul recursului.

În al doilea rând, aceste asociații susțin că Tribunalul a statuat în mod întemeiat că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază punea în aplicare articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, având în vedere Regulamentul nr. 765/2012. Dacă situația nu ar fi aceasta, ar fi admisibilă numai o trimitere explicită.

GE și RFA contestă de asemenea faptul că interpretarea articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază în conformitate cu articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC este contra legem. Ar reieși în mod clar din cuprinsul punctului 339 din Raportul „Elemente de fixare” că excepțiile de la obligația de a institui marje de dumping individuale se referă la situația în care autoritatea însărcinată cu ancheta recurge la un eșantion.

Trebuie amintit în primul rând că, articolul 9 alineatul (5) primul paragraf din regulamentul de bază, în versiunea aplicabilă în speță, „[s]e impune o taxă antidumping a cărei valoare este adecvată fiecărui caz, în mod nediscriminatoriu, la importurile unui produs, indiferent din ce sursă provin, despre care s‑a constatat că fac obiectul unui dumping și produc un prejudiciu, cu excepția importurilor care provin din surse pentru care a fost acceptat un angajament stabilit în conformitate cu [acest regulament]. Regulamentul prin care se impune taxa determină valoarea taxei impuse fiecărui furnizor sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil și, în general, în cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (7) litera (a) [din același regulament], țara furnizoare în cauză” ( 28 ).

Articolul 6.10 din Acordul antidumping al OMC prevede că „[a]utoritățile trebuie să determine, de regulă, o marjă de dumping individuală pentru fiecare exportator cunoscut sau producător în cauză al produsului vizat în investigație. În cazurile în care numărul exportatorilor, producătorilor, importatorilor, sau tipurile de produse vizate este atât de mare încât este practic imposibil să fie stabilită o astfel de determinare, autoritățile pot să limiteze examinarea […] la un număr rezonabil de părți interesate sau de produse, utilizând eșantioane […]”.

Articolul 9.2 din același acord prevede că, „[a]tunci când o taxă antidumping este instituită pentru un produs oarecare, o asemenea taxă, al cărei nivel trebuie să fie corespunzător fiecărui caz, este percepută fără discriminare asupra importurilor produselor în cauză, din orice surse ar proveni, pentru care s‑a constatat că fac obiectul unui dumping și că produc un prejudiciu, cu excepția importurilor provenind din surse pentru care un angajament în materie de preț a fost acceptat în conformitate cu prevederile prezentului acord. Autoritățile trebuie să indice numele furnizorului sau furnizorilor produsului în cauză. Dacă totuși sunt implicați mai mulți furnizori din aceeași țară și este imposibil în practică să se indice toți acești furnizori, autoritățile pot indica țara furnizoare în cauză”.

Prin intermediul primului aspect al prezentului motiv, Consiliul, susținut de Comisie, reproșează Tribunalului faptul că a statuat la punctul 180 din hotărârea atacată că, prin adoptarea articolului 9 alineatul (5) primul paragraf din regulamentul de bază, legiuitorul Uniunii intenționase să execute o obligație specială asumată în cadrul OMC, în speță la articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, în sensul jurisprudenței cunoscute sub numele „Nakajima” (Hotărârea din 7 mai 1991, Nakajima/Consiliul,C‑69/89, EU:C:1991:186). În esență, potrivit raționamentului dezvoltat de Tribunal – și contestat de instituții –, intenția (inițială) a legiuitorului Uniunii s‑ar deduce din modificarea adusă articolului 9 alineatul (5) primul și al doilea paragraf prin Regulamentul nr. 765/2012 în urma Raportului „Elemente de fixare”.

Instituțiile impută de asemenea Tribunalului faptul că a considerat, în temeiul raționamentului anterior, printre altele la punctul 184 din hotărârea atacată, că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază trebuia interpretat în conformitate cu articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, chiar dacă acestea admit în mod clar că există o analogie sau o „asemănare foarte mare”, pentru a relua expresia utilizată de Comisie, între dispozițiile pertinente ale articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază și cele ale articolului 9.2 din Acordul antidumping al OMC.

Subscriem numai parțial la argumentația Consiliului și a Comisiei.

Este adevărat că simpla comparație a modului de redactare a articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, care se referă la impunerea unei taxe antidumping, și a articolului 6.10 din Acordul antidumping al OMC, care privește recurgerea la procedura de eșantionare în vederea determinării marjei de dumping în special în ipoteza unui număr prea important de producători și de exportatori, evidențiază în mod clar că primul dintre aceste articole nu are nicidecum ca obiect să transpună obligația specială cuprinsă în cel de al doilea.

Împrejurarea că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, în măsura în care dispozițiile sale priveau țările care nu au economie de piață, a fost considerat incompatibil în special cu articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC în Raportul „Elemente de fixare” nu înseamnă nicidecum că legiuitorul Uniunii avea intenția să execute o obligație specială asumată în temeiul articolului 6.10 din Acordul antidumping al OMC.

Un raționament similar rezultă, de altfel, din Hotărârea Curții din 4 februarie 2016, C & J Clark International și Puma (C‑659/13 și C‑34/14, EU:C:2016:74), pronunțată cu câteva luni înainte de hotărârea atacată, însă care nu a fost citată de aceasta din urmă. Astfel, deși Curtea, în această hotărâre, a examinat printre altele Raportul „Elemente de fixare”, amintind că Organul de soluționare a litigiilor al OMC constatase că o parte dintre dispozițiile articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, aplicabil la acea dată, erau incompatibile cu unele dintre normele OMC, aceasta nu a împiedicat‑o să considere că Acordul antidumping al OMC nu poate fi invocat pentru a contesta legalitatea unui regulament care impune o taxă antidumping definitivă. În esență, Curtea a reținut că, în măsura în care dispozițiile articolului 9 alineatul (5) primul și al doilea paragraf din regulamentul de bază făceau trimitere la articolul 2 alineatul (7) din regulamentul menționat, care instituia un sistem special de norme detaliate referitoare la calculul valorii normale în privința importurilor care provin din țări care nu au economie de piață, aceste dispoziții făceau parte integrantă din regimul menționat și constituiau astfel expresia voinței legiuitorului Uniunii de a adopta o abordare proprie ordinii juridice a acesteia din urmă în privința țărilor menționate, diferită de normele Acordului antidumping al OMC ( 29 ).

În aceste condiții, nu putem subscrie la argumentul Comisiei potrivit căruia Hotărârea din 4 februarie 2016, C & J Clark International și Puma (C‑659/13 și C‑34/14, EU:C:2016:74), ar constitui, ca atare, un motiv de anulare a hotărârii atacate pentru motivul că Curtea ar fi declarat că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază nu ar executa nicio obligație specială asumată în cadrul Acordului antidumping al OMC. Astfel, pe de o parte, Curtea s‑a pronunțat în această hotărâre numai cu privire la dispozițiile articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază de la acea dată, care făcea trimitere la regimul specific, menționat anterior, referitor la țările fără economie de piață instituit la articolul 2 alineatul (7) din regulamentul menționat. Hotărârea C & J Clark International și Puma (C‑659/13 și C‑34/14, EU:C:2016:74) nu privește, așadar, celelalte dispoziții ale articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, încă în vigoare, în special partea esențială a primului său paragraf, potrivit căreia un regulament prin care se impune o taxă antidumping determină valoarea taxei impuse fiecărui furnizor sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, țara furnizoare în cauză, în contextul țărilor terțe care au economie de piață, dispoziții care sunt în discuție în prezenta cauză.

Prin urmare, deși Tribunalul a constatat în mod eronat, în opinia noastră, că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază constituia executarea unei obligații speciale asumate în temeiul articolului 6.10 din Acordul antidumping al OMC, aprecierea reținută de Curte în Hotărârea din 4 februarie 2016, C & J Clark International și Puma (C‑659/13 și C‑34/14, EU:C:2016:74), nu implică totuși că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că, prin adoptarea articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, legiuitorul Uniunii a intenționat să execute o obligație specială asumată în temeiul articolului 9.2 din acordul menționat.

Totuși, această eroare rezultă, în opinia noastră, din raționamentul prezentat la punctele 178-183 din hotărârea atacată. Astfel, reiese din cuprinsul acestor puncte din hotărârea atacată că Tribunalul a dedus din modificarea adusă articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază prin Regulamentul nr. 765/2012, în special în urma adoptării Raportului „Elemente de fixare”, că legiuitorul Uniunii intenționase să execute obligația specială cuprinsă la articolul 9.2 din Acordul antidumping al OMC prin adoptarea articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, în versiunea sa originală.

Or, în primul rând, ni se pare dificil din punct de vedere juridic să se stabilească retroactiv intenția legiuitorului Uniunii de a executa o obligație specială asumată în cadrul Acordului antidumping al OMC la momentul adoptării regulamentului de bază, în 2009, numai în temeiul modificărilor aduse acestui regulament în 2012. Dimpotrivă, este necesar să se poată deduce din dispoziția specifică de drept al Uniunii în discuție că ea vizează punerea în aplicare în dreptul Uniunii a unei obligații speciale care rezultă din acordurile OMC ( 30 ).

În al doilea rând, modificările aduse în 2012 articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază au privit, astfel cum am indicat deja, dispozițiile primului și ale celui de al doilea paragraf ale articolului respectiv referitoare la regimul specific aplicabil dumpingului care provine din țări fără economie de piață, în temeiul articolului 2 alineatul (7) din regulamentul menționat. Prin urmare, aceste modificări nu priveau dispozițiile articolului 9 alineatul (5) primul paragraf, în discuție în prezenta cauză.

Faptul, menționat de Tribunal la punctele 182 și 183 din hotărârea atacată în susținerea argumentației sale, că aceste modificări nu priveau, tocmai, dispozițiile articolului 9 alineatul (5) primul paragraf din regulamentul de bază nu demonstrează nicidecum că intenția legiuitorului Uniunii la momentul adoptării articolului menționat era de a executa o obligație specială asumată în cadrul Acordului antidumping al OMC. Avem mai degrabă convingerea că această împrejurare susține teza inversă.

Prin urmare, în opinia noastră, Tribunalul a statuat în mod eronat, la punctele 178-183, că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază executa obligații speciale asumate în cadrul articolelor 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC.

Totuși, această eroare nu este suficientă, în opinia noastră, pentru a conduce la anularea hotărârii atacate.

Astfel, după cum reiese din motivele ulterioare ale hotărârii atacate, în special din cuprinsul punctelor 184, 193 și 227 din hotărârea menționată, Tribunalul a reținut în mod întemeiat, în opinia noastră, că dispozițiile pertinente ale articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază trebuie interpretate în conformitate cu articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, în special având în vedere modul de redactare, în esență analog, a articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază și a articolului 9.2 din Acordul antidumping al OMC.

Pe planul principiilor, trebuie amintit că lipsa efectului direct al unei dispoziții a unui acord internațional nu se opune invocării sale în scopul interpretării conforme a dreptului derivat al Uniunii. Astfel, Curtea a statuat deja că supremația acordurilor internaționale încheiate de Uniune față de textele de drept derivat ale acesteia impune ca interpretarea acestora din urmă, în măsura posibilului, să se facă în conformitate cu aceste acorduri ( 31 ), inclusiv atunci când stipulațiile acestora din urmă sunt lipsite de efect direct ( 32 ). Atât Consiliul, cât și Comisia subscriu la aceasta.

Recurgerea la interpretarea conformă a unui act de drept derivat al Uniunii în lumina unui acord internațional presupune totuși o coerență hermeneutică între diferitele norme, limitată la „măsura [în care este posibil]”.

Aceasta înseamnă că trebuie să se lase deschisă posibilitatea unor multiple interpretări ale normei de drept derivat al Uniunii supuse interpretării. În schimb, atunci când sensul normei este neechivoc și contravine domeniului de aplicare al dispoziției cu forță juridică superioară din acordul internațional, aceasta nu va putea fi interpretată conform acestei dispoziții, întrucât numai printr‑o interpretare contra legem – ceea ce echivalează cu lipsirea sa de valoare normativă – este posibil să se ajungă la un rezultat conform cu acordul menționat ( 33 ). Într‑un asemenea caz, interpretarea normei de drept derivat al Uniunii va trebui stabilită fără a se raporta la norma de drept internațional.

Adăugăm, pe de altă parte, că, în ceea ce privește interpretarea anumitor dispoziții ale Acordurilor OMC în lumina cărora trebuie efectuată, în măsura posibilului, interpretarea dreptului Uniunii, Curtea a făcut referire în mai multe rânduri la rapoarte ale unui grup special sau ale Organului de apel al OMC în susținerea interpretării menționate ( 34 ).

În speță, pe de o parte, fără a extinde mai mult, în acest stadiu al analizei, examinarea modului de redactare a articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază și a articolului 9.2 din Acordul antidumping al OMC, trebuie să se constate că, în susținerea criticii potrivit căreia Tribunalul ar fi interpretat contra legem articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, nici Consiliul și nici Comisia nu evidențiază faptul că dispozițiile și termenii pertinenți ai articolului 9 alineatul (5) din regulamentul menționat trebuie să primească în mod necesar o interpretare contrară acelorași dispoziții și termeni utilizați la articolul 9.2 din Acordul antidumping al OMC. Dimpotrivă, susținând în esență că aceste dispoziții și termeni ai articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază trebuie să primească o interpretare diferită, uneori mai restrictivă în ceea ce privește termenul „furnizori”, alteori mai largă în ceea ce privește expresia „nu este posibil”, decât cea reținută de Tribunal, instituțiile au admis, în definitiv, că acest articol este susceptibil de mai multe interpretări posibile ( 35 ). Or, într‑o asemenea situație, supremația acordurilor internaționale față de textele de drept derivat al Uniunii impune ca interpretarea să fie conformă cu dispozițiile acordului internațional în cauză, care prevalează.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că, la punctul 222 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit „paralelismul puternic” evidențiat la punctul 344 din Raportul „Elemente de fixare” între articolul 9.2 și articolul 6.10 din Acordul antidumping al OMC, întrucât acesta din urmă prevede determinarea de marje de dumping individuale, ceea ce are drept consecință obligarea autorităților în cauză să impună taxe antidumping pe o bază individuală precum cea care este prevăzută la articolul 9.2 din acordul menționat.

Fără a pretinde în vreun fel că Tribunalul ar fi denaturat Raportul „Elemente de fixare”, instituțiile, în special Comisia, par să conteste raționamentul întemeiat pe modul de redactare a dispozițiilor în discuție pe baza contextului istoric, a economiei și a finalității ansamblului dispozițiilor menționate.

În această privință, trebuie arătat că, în susținerea acestui argument, Comisia a retranscris lungi fragmente din memorandumul său depus în fața Organului de apel în Raportul „Elemente de fixare”, cu privire chiar la interpretarea articolului 9.2 din Acordul antidumping al OMC, precizând în esență că faptul că acest articol a rămas neschimbat, chiar și după adăugarea, în urma Uruguay Round, a „scenariului” eșantionării, prevăzut la articolul 6.10 din acordul menționat, însemna că înțelesul acestor dispoziții, în special expresia „nu este posibil”, nu putuse fi modificat prin adoptarea articolului 6.10 menționat.

Or, un asemenea raționament, întemeiat pe interpretarea dispozițiilor articolelor 9.2 și 6.10 din Acordul antidumping al OMC, nu demonstrează nicidecum, în opinia noastră, că, în pofida modului lor de redactare analog modului de redactare a dispozițiilor articolului 9.2 menționat, dispozițiile pertinente ale articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază ar fi trebuit să primească în mod necesar o interpretare atât de diferită de cele ale articolului 9.2 încât se impunea numai o interpretare a normei de drept derivat al Uniunii ireconciliabilă cu cea a normei de drept internațional.

În plus, astfel cum vom examina mai detaliat la punctul 231 din prezentele concluzii, deși Organul de apel a rămas prudent, în Raportul „Elemente de fixare”, în ceea ce privește sensul care trebuia dat dispozițiilor articolului 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, nu este mai puțin adevărat că acesta a respins teza instituțiilor. În special, astfel cum se evidențiază în mod corect la punctul 223 din hotărârea atacată, Organul de apel a precizat, la punctul 354 din Raportul „Elemente de fixare”, că articolul 9.2 din Acordul antidumping al OMC obligă autoritățile să precizeze taxele impuse fiecărui furnizor, cu excepția cazului în care este imposibil în practică, atunci când sunt implicați mai mulți furnizori. Precum în fața Tribunalului, Consiliul și Comisia încearcă, așadar, din nou să repună în discuție interpretarea acestui acord reținută de Organul de apel. Or, un asemenea raționament nu susține nicidecum argumentul lor potrivit căruia, prin interpretarea articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază în conformitate cu articolele 9.2 și 6.10 din Acordul antidumping al OMC, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare, reținând o interpretare contra legem a normei de drept derivat al Uniunii.

În aceste condiții, este necesar să se admită că, în pofida erorilor de drept evocate la punctele 184-193 din prezentele concluzii, Tribunalul a considerat în mod întemeiat că dispozițiile pertinente ale articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază trebuiau interpretate în conformitate cu articolele 9.2 și 6.10 din Acordul antidumping al OMC.

Propunem, așadar, respingerea primului aspect al celui de al doilea motiv al recursului principal.

Consiliul admite că, la punctul 187 din hotărârea atacată, Tribunalul a aplicat criteriul juridic adecvat atunci când a considerat că, în conformitate cu articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază și cu articolul 9.2 din Acordul antidumping al OMC, o taxă antidumping ar trebui, în principiu, să fie impusă individual fiecărui „furnizor”. Totuși, Consiliul apreciază că este eronată din punct de vedere juridic concluzia Tribunalului care figurează la punctul 201 din hotărârea atacată, potrivit căreia producătorii americani incluși în eșantion trebuiau recunoscuți drept furnizori, întrucât fuseseră păstrați de instituții în eșantionul producătorilor/exportatorilor. Pe de o parte, Consiliul își reiterează poziția, dezvoltată în cadrul primului aspect al prezentului motiv, potrivit căreia articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază nu poate fi interpretat în lumina articolului 6.10 din Acordul antidumping al OMC. Pe de altă parte, acesta susține că, potrivit articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, numai o „sursă [a unor importuri] despre care s‑a constatat că fac obiectul unui dumping și produc un prejudiciu” poate fi considerată un „furnizor”. Or, producătorii americani incluși în eșantion, cărora nu le‑a fost imputat dumpingul, în măsura în care ei nu decideau ce parte a producției lor va fi exportată și nu dispuneau de prețul de export, nu puteau fi considerați furnizori. Consiliul amintește că, deși acești producători au fost incluși inițial în eșantionul de producători/exportatori de către autoritatea însărcinată cu ancheta, aceasta se datorează exclusiv faptului că ei indicaseră în mod eronat în formularul de eșantionare că exportau bioetanol.

Comisia împărtășește poziția Consiliului. Aceasta adaugă că aprecierea Tribunalului care figurează la punctele 207-210 din hotărârea atacată potrivit căreia instituțiile s‑ar fi putut întemeia pe articolul 2 alineatul (9) din regulamentul de bază este eronată în drept. Această dispoziție, astfel, vizează ipoteza „existenței unei asocieri sau a unui acord de compensare între exportator și importator sau un terț”, care are drept consecință lipsa prețului de export sau lipsa de fiabilitate a acestuia și, așadar, o situație în care producătorul exportă efectiv produsul. Această constatare ar fi confirmată de articolul 9.5 din Acordul antidumping al OMC și de articolul 11 alineatul (4) din regulamentul de bază, care privesc taxele individuale pentru „producătorii din țara exportatoare în cauză care nu au exportat produsul către statul membru importator în timpul perioadei de investigație”, situație în care se aflau cei patru producători americani incluși în eșantion.

GE și RFA susțin că argumentele Consiliului privind interpretarea noțiunii „furnizor” ar fi inadmisibile, în măsura în care repun în discuție constatarea Tribunalului potrivit căreia, prin menținerea celor patru producători americani în eșantionul „producătorilor‑exportatorilor”, instituția îi transformase ea însăși în „furnizori ai produsului care face obiectul dumpingului”. Cu privire la fond, GE și RFA apreciază că, contrar celor afirmate de Consiliu, care ar încerca în mod deliberat să oculteze sensul veritabil al articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că „numai o sursă [a unor importuri] despre care s‑a constatat că fac obiectul unui dumping și produc un prejudiciu poate fi considerată un furnizor”.

Este necesar să fie respinsă, mai întâi, excepția de inadmisibilitate a prezentului aspect al celui de al doilea motiv al recursului invocată de GE și de RFA pentru motivul că Consiliul ar viza să repună în discuție aprecierea faptelor reținută de Tribunal. Astfel, departe de a invita Curtea să reaprecieze situația de fapt, Consiliul reproșează Tribunalului faptul că i‑a calificat în mod eronat pe cei patru producători americani de bioetanol drept „furnizori” în sensul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, astfel cum a fost interpretat în lumina articolelor 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC. O asemenea chestiune de calificare juridică a faptelor ține în mod cert de competența Curții în cadrul recursului.

În continuare, trebuie arătat că Consiliul nu contestă că, în temeiul atât al articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, cât și al articolului 9.2 din Acordul antidumping al OMC, o taxă antidumping individuală trebuie impusă, în principiu, fiecărui „furnizor” la importurile unui produs, indiferent din ce sursă provin, despre care s‑a constatat că fac obiectul unui dumping și că produc un prejudiciu, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 187 din hotărârea atacată.

Numai calitatea de „furnizor” a celor patru producători americani incluși în eșantion, care a fost reținută de Tribunal, este pusă în discuție de instituții. Acestea din urmă apreciază astfel că, contrar concluziilor Tribunalului, o asemenea calitate nu poate decurge numai din faptul că un producător a fost reținut într‑un eșantion în scopul anchetei și că a cooperat la aceasta.

În esență, potrivit acestor instituții, operatorii care nu își exportă producția și care nu dispun de prețuri de export nu pot fi considerați „furnizori” în sensul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază.

Această argumentație este strâns legată de cea dezvoltată de instituții în cadrul examinării afectării directe a celor patru producători americani în discuție. De altfel, la punctul 198 din hotărârea atacată, Tribunalul a făcut el însuși trimitere la aprecierea sa, expusă la punctele 93-104 din hotărârea atacată în cadrul examinării afectării directe a acestor producători, la finalul căreia a constatat în esență existența unor importuri de bioetanol în Uniune care provin în parte de la acești producători americani supuși taxei antidumping instituite de regulamentul în litigiu.

În consecință, în cazul în care Curtea ar confirma analiza Tribunalului referitoare la admisibilitatea acțiunii în primă instanță formulate în numele celor patru producători americani incluși în eșantion, respingând primul motiv al recursului Consiliului, aceasta ar trebui de asemenea să confirme concluzia Tribunalului potrivit căreia acești patru producători trebuie să fie calificați drept „furnizori” ai importurilor de bioetanol care fac obiectul dumpingului în sensul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, pentru care Consiliul era obligat, în principiu, să calculeze o marjă individuală, precum și să instituie taxe antidumping individuale pentru fiecare dintre aceștia. Astfel, în această ipoteză, este evident, în opinia noastră, că acești producători ar fi „surse” ale importurilor produsului căruia i se aplică taxa antidumping instituită de regulamentul în litigiu, astfel cum a constatat Tribunalul la punctul 198 din hotărârea atacată.

În ceea ce privește criticile Comisiei referitoare la interpretarea reținută de Tribunal cu privire la articolul 2 alineatul (9) din regulamentul de bază (a se vedea punctele 207 și 210 din hotărârea atacată), acestea trebuie, în opinia noastră, să fie respinse. Contrar celor pretinse de Comisie, această dispoziție nu este limitată la ipoteza „existenței unei asocieri sau a unui acord de compensare între exportator și importator sau un terț”, care are drept consecință lipsa prețului de export sau lipsa de fiabilitate a acestuia și, așadar, o situație în care producătorul exportă efectiv produsul. Astfel cum a subliniat Tribunalul la punctele 207 și 210 din hotărârea atacată, articolul 2 alineatul (9) din regulamentul de bază reglementează de asemenea ipoteza lipsei prețului de export, permițând reconstituirea unui astfel de preț ( 36 ). În orice caz, astfel cum a statuat Tribunalul la punctul 210 din hotărârea atacată, o dificultate în determinarea prețului de export nu are nicio incidență asupra aspectului dacă există o obligație de a aplica o taxă antidumping individuală anumitor operatori.

În aceste condiții și în cazul în care Curtea ar respinge primul motiv al recursului principal în măsura în care Consiliul invocă inadmisibilitatea acțiunii în primă instanță formulate de GE și de RFA în numele celor patru producători americani incluși în eșantion, va fi necesar de asemenea, în opinia noastră, să fie respins al doilea aspect al celui de al doilea motiv al recursului principal.

În opinia Consiliului, Tribunalul ar fi interpretat în mod eronat termenul „furnizor” de la articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază și de la articolul 9.2 din Acordul antidumping al OMC.

Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a statuat, la punctul 225 din hotărârea atacată, că „nu reiese din Acordul antidumping al OMC că există o excepție de la obligația de a institui o taxă antidumping individuală unui producător inclus în eșantion care a cooperat la anchetă atunci când instituțiile consideră că nu sunt în măsură să stabilească pentru acesta un preț de export individual”. Astfel, analiza Tribunalului în această privință s‑ar întemeia pe interpretarea articolului 6.10 din Acordul antidumping al OMC reținută în Raportul „Elemente de fixare”. Or, această interpretare ar fi lipsită de pertinență, întrucât articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază nu ar transpune această dispoziție.

Același lucru ar fi valabil pentru concluzia Tribunalului care figurează la punctul 233 din hotărârea atacată.

Comisia observă că Tribunalul nu a răspuns la argumentul de fond prezentat de instituții potrivit căruia nu era posibil să se stabilească un preț de export într‑o situație în care producătorul nu exportă, considerând în schimb că o asemenea interpretare ar fi incompatibilă cu articolele 9.2 și 6.10 din Acordul antidumping al OMC. Or, o asemenea interpretare ar fi incompatibilă cu dispozițiile articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază. Comisia, care amintește că Consiliul a explicat deja motivele pentru care interpretarea expresiei „nu este posibil”, reținută de Tribunal la punctele 213-244 din hotărârea atacată, este contrară articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, încearcă să prezinte motivele pentru care aceasta este de asemenea contrară articolului 9.2 din Acordul antidumping al OMC. În cazul în care expresia „nu este posibil” ar fi restrânsă la furnizorii neincluși în eșantion, această dispoziție ar fi privată de efectul său util, ceea ce Comisia susținuse deja în comunicarea sa prezentată în cadrul procedurii care a condus la adoptarea Raportului „Elemente de fixare”. Or, argumentele prezentate nu ar fi fost respinse de acesta din urmă. Teza contrară, susținută de Tribunal la punctele 222-225 din hotărârea atacată, ar fi lipsită de orice temei juridic.

GE și RFA consideră că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de interpretare a expresiei „nu este posibil” în sensul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază.

Astfel cum am evidențiat deja, articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază prevede că regulamentul care impune o taxă antidumping determină valoarea taxei impuse fiecărui furnizor, cu excepția cazului în care acest lucru „nu este posibil”, caz în care se menționează țara furnizoare în cauză.

Potrivit articolului 9.2 din Acordul antidumping al OMC, atunci când o taxă antidumping este impusă, autoritățile (însărcinate cu ancheta) trebuie să indice numele furnizorului sau furnizorilor produsului în cauză, cu excepția cazului în care sunt implicați mai mulți furnizori din aceeași țară și este „imposibil în practică” să se indice toți acești furnizori, caz în care autoritățile pot indica țara furnizoare în cauză.

În plus, articolul 6.10 din Acordul antidumping al OMC prevede, în principiu, că autoritățile determină o marjă de dumping individuală pentru fiecare exportator cunoscut sau producător în cauză, cu excepția cazurilor în care numărul exportatorilor sau al producătorilor este atât de mare încât este „practic imposibil” să fie stabilită o astfel de determinare, caz în care autoritățile pot să limiteze examinarea la un număr rezonabil de părți interesate sau de produse, utilizând eșantioane.

Prin intermediul prezentului aspect, Consiliul și Comisia reproșează în esență Tribunalului a) că a considerat că expresia „practic imposibil” („impracticable” în limba engleză) utilizată la articolul 6.10 din Acordul antidumping al OMC avea o incidență asupra conținutului aceleiași expresii utilizate la articolul 9.2 din acordul menționat și b) că a interpretat expresia „nu este posibil” care figurează la articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază într‑un sens analog aceleiași expresii utilizate la articolele citate anterior din Acordul antidumping al OMC. Prin adoptarea unei astfel de abordări, Tribunalul ar fi privat de efect util, potrivit instituțiilor, articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, limitând cazurile în care nu este posibil să se determine o taxă antidumping și o marjă de dumping individuală numai la situația producătorilor neincluși în eșantion.

Criticile formulate de instituții împotriva raționamentului dezvoltat de Tribunal cu privire la interpretarea și la conținutul expresiei „nu este posibil” nu sunt convingătoare.

În ceea ce privește, în primul rând, examinarea dispozițiilor articolelor 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, amintim mai întâi că, la punctele 217-224 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a limitat la a reproduce punctele pertinente din Raportul „Elemente de fixare”. Nici Consiliul și nici Comisia nu reproșează Tribunalului că a denaturat aceste puncte din raportul menționat, respectiv că a realizat o interpretare vădit contrară conținutului acestui document ( 37 ) sau că a omis ori a selectat anumite fragmente din acest raport care conduc la crearea unei imagini vădit înșelătoare și eronate a conținutului acestuia ( 38 ).

De altfel, observăm că Tribunalul a rezumat în mod fidel aceste puncte din Raportul „Elemente de fixare”. În special, Tribunalul a arătat în mod foarte corect, la punctul 220 din hotărârea atacată, că orice excepție de la regula generală prevăzută în prima teză a articolului 6.10 din Acordul antidumping al OMC trebuie să fie prevăzută în acordurile vizate. De asemenea, la punctul 222 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că Organul de apel explicase că există un „paralelism puternic” între articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC și că, întrucât utilizează aceleași expresii, „practic imposibil” sau „imposibil în practică”, pentru a descrie cazurile în care se aplică excepția, aceste expresii indică faptul că cele două excepții se raportează la situația în care o autoritate determină marje de dumping utilizând un eșantion.

Desigur, astfel cum a arătat de asemenea Tribunalul la punctul 222 din hotărârea atacată, Organul de apel al OMC a mai observat că problema ridicată în fața sa nu privea nici întinderea excepției prevăzute la articolul 9.2 din Acordul antidumping al OMC, nici aspectul dacă această excepție și cea prevăzută la articolul 6.10 din același acord se suprapuneau ( 39 ). Totuși, astfel cum a evidențiat de asemenea Tribunalul la punctul 223 din hotărârea atacată, Organul de apel a concluzionat, la punctul 354 din Raportul „Elemente de fixare”, că articolul 9.2 din Acordul antidumping al OMC obligă autoritățile să precizeze taxele impuse fiecărui furnizor, cu excepția cazului în care este imposibil în practică, atunci când sunt implicați mai mulți furnizori. Tribunalul a mai amintit în mod întemeiat că, la punctul 376 din Raportul „Elemente de fixare”, Organul de apel precizase că articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC nu se opun ca autoritatea însărcinată cu ancheta să determine o marjă de dumping unică și o taxă de dumping unică pentru un anumit număr de exportatori dacă dovedește că aceștia constituie o entitate unică în scopul aplicării articolelor menționate.

La punctul 225 din hotărârea atacată, Tribunalul a dedus în cele din urmă consecința juridică a interpretării articolelor 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, astfel cum a fost reținută de Organul de apel în Raportul „Elemente de fixare”. Tribunalul a arătat astfel că reiese din raportul menționat că, „atunci când autoritatea [însărcinată cu ancheta] a recurs la eșantionare, precum în speță, [A]cordul antidumping [al OMC] stabilește obligația de a determina marje de dumping individuale și de a institui taxe antidumping individuale pentru fiecare furnizor care cooperează la anchetă și că această obligație are, în principiu, ca excepții, primo, cazul producătorilor sau al exportatorilor neincluși în eșantion […] și, secundo, cazul operatorilor care constituie o entitate unică. Dar nu reiese din Acordul antidumping al OMC că există o excepție de la obligația de a institui o taxă antidumping individuală unui producător inclus în eșantion care a cooperat la anchetă atunci când instituțiile consideră că nu sunt în măsură să stabilească pentru acesta un preț de export individual”.

Deși instituțiile își exprimă, desigur, dezacordul față de o asemenea apreciere, ele nu demonstrează nicidecum că concluzia la care a ajuns Tribunalul la lectura interpretării reținute de Organul de apel în Raportul „Elemente de fixare” ar fi denaturat analiza efectuată de acesta sau, cel puțin, ar conduce la o interpretare eronată a articolelor 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC. Argumentul invocat de Consiliu potrivit căruia articolul 6.10 din Acordul antidumping al OMC nu ar fi pertinent trebuie în mod clar respins, întrucât vizează numai să repună în discuție aprecierea reținută de Organul de apel în Raportul „Elemente de fixare” cu privire la relația dintre acest articol și articolul 9.2 din Acordul antidumping al OMC. Același lucru este valabil pentru critica Comisiei prin care aceasta reproșează Tribunalului că nu a luat în considerare analiza articolului 9.2 din Acordul antidumping al OMC, în special a expresiei „imposibil în practică”, pe care o expusese în memorandumul prezentat în fața Organului de apel în cauza „Elemente de fixare”. Astfel, în special, după cum reiese printre altele din cuprinsul punctelor 346-348 din raportul Organului de apel, teza Comisiei potrivit căreia „imposibil în practică” („impracticable” în limba engleză) ar însemna „ineficient” („ineffective” în limba engleză) a fost respinsă în mod clar de Organul de apel ( 40 ). Astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 222 din hotărârea atacată, Organul de apel a constatat un paralelism puternic între articolele 9.2 și 6.10 din Acordul antidumping al OMC, ceea ce poate justifica pe deplin, în opinia noastră, concluzia la care a ajuns Tribunalul la punctul 225 din hotărârea atacată.

În al doilea rând, în ceea ce privește interpretarea articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, Tribunalul a înlăturat în esență teza susținută de Consiliu potrivit căreia expresia „nu este posibil” trebuia interpretată în sens larg, astfel încât să fie acordată instituțiilor o marjă de apreciere în consecință cu privire la posibilitățile de a renunța la instituirea de taxe antidumping individuale. Tribunalul a amintit că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază trebuia interpretat în conformitate cu articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, implicând, prin urmare, că expresia „nu este posibil/imposibil în practică/practic imposibil” utilizată la aceste trei articole avea o semnificație similară și că excepția de la determinarea de marje de dumping individuale, precum și de la instituirea de taxe antidumping individuale pe care o include această expresie, atunci când instituțiile au recurs la eșantionare, precum în speță, este posibilă numai pentru întreprinderile care nu fac parte din eșantion și care nu au altfel dreptul să aibă propria lor taxă antidumping individuală (a se vedea punctele 227-232 din hotărârea atacată).

Or, având în vedere faptul că, pe de o parte, astfel cum am indicat în răspunsul la primul aspect al celui de al doilea motiv al recursului principal, Tribunalul a statuat în mod întemeiat că articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază trebuia interpretat în conformitate cu articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC și, pe de altă parte, că instituțiile nu au demonstrat deloc că expresia „nu este posibil”, care figurează la articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, putea avea numai un sens și un conținut diametral opuse celor conferite de aceeași expresie utilizată la articolele 9.2 și 6.10 din Acordul antidumping al OMC, astfel încât Tribunalul ar fi efectuat o interpretare contra legem a normei de drept derivat al Uniunii, apreciem că argumentația instituțiilor trebuie respinsă.

Adăugăm că, spre deosebire de ceea ce a susținut de asemenea Comisia, prin adoptarea unei interpretări stricte a excepției pe care o include utilizarea expresiei „nu este posibil”, Tribunalul nu a privat nicidecum de orice efect util articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază. Astfel, după cum a indicat însuși Tribunalul la punctul 232 din hotărârea atacată, excepția de la determinarea în principiu a unei marje de dumping și a unei taxe antidumping individuale, ca urmare a caracterului său imposibil, este aplicabilă nu numai producătorilor sau exportatorilor neincluși într‑un eșantion, ci și celor care constituie o entitate unică. În plus, a interpreta în mod strict o excepție de la o regulă prevăzută de o normă de drept al Uniunii care acordă drepturi unor persoane fizice sau juridice este conform cu metoda de interpretare a excepțiilor reținută de instanța Uniunii. În această privință, suntem în special sensibili la argumentul Tribunalului, expus la punctul 228 din hotărârea atacată și care nu a făcut obiectul unor critici precise din partea instituțiilor, potrivit căruia a admite o interpretare „mai generală” a expresiei „nu este posibil”, astfel cum a susținut Consiliul, ar avea drept consecință să îi acorde acestuia o marjă de apreciere extrem de largă cu privire la posibilitățile de a renunța la instituirea de taxe antidumping individuale.

Prin urmare, apreciem că instituțiile nu au demonstrat că, prin faptul că a reținut o interpretare a expresiei „nu este posibil”, care figurează la articolul 9 alineatul (5) din regulamentul de bază, analogă celei a aceleiași expresii care figurează la articolele 6.10 și 9.2 din Acordul antidumping al OMC, hotărârea atacată a Tribunalului ar fi afectată de o eroare de drept.

În aceste condiții, propunem respingerea celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv al recursului principal, precum și, în consecință, a motivului menționat în întregime.

Consiliul subliniază că, la punctele 202-211 și 242-245 din hotărârea atacată, Tribunalul a afirmat că era posibil să fie aplicate taxe antidumping individuale, în măsura în care Comisia ar fi putut să recalculeze prețurile practicate de producătorii americani reținuți în eșantion. Procedând astfel, Tribunalul ar fi efectuat constatări de fapt inexacte din punct de vedere material și ar fi denaturat elementele care îi fuseseră prezentate. Astfel, întrucât bioetanolul provenit de la mai mulți producători americani era amestecat de comercianți/producători de amestecuri neafiliați înainte de a fi exportat, nu era posibil să se ajungă nici la valoarea normală, nici la prețul de export al fiecărui producător, ceea ce instituțiile ar fi demonstrat. Întrucât datele furnizate de producători erau inutilizabile în vederea calculării marjei de dumping, Tribunalul ar fi săvârșit, așadar, o eroare de drept prin faptul că nu a ținut seama de această dovadă a caracterului vădit imposibil al unui asemenea calcul.

Comisia apreciază că Consiliul a definit în mod clar și precis modul în care Tribunalul ar fi denaturat faptele. Întrucât comercianții/producătorii de amestecuri neafiliați amestecau bioetanol provenit de la diferiți producători naționali pentru a obține un singur amestec, era imposibil să se stabilească prețuri individuale de export. Pe de altă parte, nu ar fi avut niciun sens, din punct de vedere practic, să se stabilească un preț de export și o marjă de dumping individuală, întrucât autoritățile vamale nu ar fi avut niciun mijloc de a aplica o astfel de marjă.

GE și RFA susțin că al treilea motiv al Consiliului este inadmisibil în măsura în care nu furnizează o expunere inteligibilă a elementelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu încălcarea articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Consiliul s‑ar limita, astfel, la a reafirma că calcularea de marje individuale de dumping pentru producătorii americani incluși în eșantion nu este posibilă, fără a explica totuși în ce mod ar fi denaturat Tribunalul elementele de probă prin faptul că a ajuns la o concluzie diferită. Simplul fapt că bioetanolul este amestecat înainte de export nu ar dovedi în sine că un astfel de calcul este vădit nerealizabil sau imposibil.

Acestea arată, în continuare, că Tribunalul a explicat în mod clar și simplu, la punctele 242 și 243 din hotărârea atacată, cum trebuie calculate concret marjele de dumping în cazul unor dificultăți în a determina valoarea normală sau prețul de export pentru anumiți producători sau exportatori. Întrucât Consiliul nu a contestat aceste considerații și nici nu a explicat în ce mod ar fi denaturat Tribunalul elementele de probă, acestea solicită respingerea motivului ca nefondat.

Consiliul, susținut de Comisie, reproșează Tribunalului că a denaturat faptele atunci când a statuat, la punctele 242-245 din hotărârea atacată, că Consiliul a concluzionat în mod eronat că instituirea unor taxe antidumping individuale pentru producătorii americani de bioetanol incluși în eșantion „nu [era posibilă]” în sensul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază.

Această critică nu ne convinge.

Trebuie amintit, în primul rând, că raționamentul care a condus Tribunalul la a constata eroarea Consiliului s‑a desfășurat în două etape. În prima etapă, Tribunalul a precizat la punctele 239 și 240 din hotărârea atacată că, pe de o parte, Consiliul a justificat excepția de la regula care constă în determinarea marjelor de dumping individuale și în instituirea taxelor antidumping individuale pe alte motive decât excepția referitoare la producători sau la exportatori neincluși în eșantion sau decât cea privind operatorii care constituie o entitate unică și, pe de altă parte, că Consiliul nu a invocat faptul că excepția pe care a aplicat‑o s‑ar fi întemeiat pe o altă excepție care rezultă din acordurile OMC. În a doua etapă, materializată prin aprecierea care figurează la punctele 242-245 din hotărârea atacată, Tribunalul a explicat din nou, printre altele făcând trimitere la punctele 202-211 din hotărârea atacată, motivele pentru care argumentele instituțiilor referitoare la dificultățile legate de determinarea valorii normale și a prețului de export pentru anumiți producători sau exportatori, precum și cele legate de posibilitatea de a reconstitui parcursul produselor celor patru producători americani incluși în eșantion nu permiteau exonerarea acestor instituții de obligația de a calcula o marjă de dumping și o taxă antidumping individuale pentru acești producători. Având în vedere aceste considerații, Tribunalul a concluzionat, așadar, că nimic nu permitea instituțiilor să considere că, în speță, instituirea unor taxe antidumping individuale „nu [era posibilă]” în sensul articolului 9 alineatul (5) din regulamentul de bază.

Întrucât prima etapă a raționamentului Tribunalului, prezentată la punctele 239 și 240 din hotărârea atacată, nu face obiectul criticilor Consiliului sau întrucât acestea, care se suprapun în mare măsură cu cele prezentate în cadrul celui de al doilea motiv al recursului principal, trebuie, în opinia noastră, să fie respinse, considerăm că aprecierea care figurează la aceste două puncte din hotărârea atacată este suficientă pentru a respinge al treilea motiv al recursului.

În orice caz, pe lângă faptul că al treilea motiv al recursului principal vizează mai degrabă să se constate o eroare de raționament sau de interpretare a dispozițiilor regulamentului de bază mai degrabă decât o denaturare a faptelor care ar fi fost săvârșită de Tribunal, apreciem că considerațiile Tribunalului, prezentate la punctul 242 din hotărârea atacată, referitoare la dificultățile în a determina valoarea normală și prețul de export nu sunt afectate de o astfel de eroare, astfel cum am indicat deja la punctul 217 din prezentele concluzii. Prin urmare, aprecierea prezentată la punctele 239-242 din hotărârea atacată implică în mod necesar, în opinia noastră, respingerea pretinsei denaturări a faptelor invocată de Consiliu în cadrul celui de al treilea motiv al recursului principal.

În consecință, propunem să se respingă motivul menționat.

Astfel cum am precizat la punctele 102 și, respectiv, 142 din prezentele concluzii, apreciem că primul aspect al primului motiv al recursului principal, precum și cel de al doilea aspect al celui de al doilea motiv al recursului incident trebuie admise. Prin urmare, în opinia noastră, hotărârea atacată trebuie anulată în această măsură.

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra ei.

Apreciem că Curtea este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acțiunii în primă instanță formulate de GE și de RFA în numele celor patru producători americani de bioetanol incluși în eșantion, contestată de Consiliu. În această privință, este suficient să se constate, în opinia noastră, că acțiunea formulată de GE și de RFA este inadmisibilă, întrucât aceste asociații nu au demonstrat că producătorii menționați erau afectați în mod direct, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, de taxele antidumping impuse de regulamentul în litigiu.

În schimb, în ceea ce privește calitatea GE și a RFA de a exercita o acțiune în numele Murex și al CHS, întrucât părțile nu au luat poziție în întregime cu privire la această problemă în cadrul procedurii în primă instanță, în special cu privire la aspectul dacă regulamentul în litigiu îi privea în mod direct și individual pe acești doi comercianți/producători de amestecuri neafiliați, litigiul nu este în stare de judecată cu privire la această chestiune.

În consecință, apreciem că se impune trimiterea prezentei cauze Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acțiunii formulate de GE și de RFA în numele Murex și al CHS și, dacă este cazul, cu privire la orice motiv de fond pertinent.

În aceste condiții, se impune ca cererile privind cheltuielile de judecată să se soluționeze odată cu fondul.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să statueze după cum urmează: 1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 9 iunie 2016, Growth Energy și Renewable Fuels Association/Consiliul (T‑276/13, EU:T:2016:340). 2) Respinge ca inadmisibilă acțiunea în primă instanță în măsura în care privește Patriot Renewable Fuels LLC, Plymouth Energy Company LLC, POET LLC și Platinum Ethanol LLC. 3) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene în măsura în care aceasta privește admisibilitatea acțiunii formulate de Growth Energy și de Renewable Fuels Association în numele Murex și, respectiv, al CHS. 4) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 3 octombrie 2018 ( 1 )