Concluziile avocatului general H. Saugmandsgaard Øe prezentate la 9 noiembrie 2017.#Procedură penalăƒ împotriva lui Altun ș.a.#Cerere de decizie preliminarăƒ formulatăƒ de Hof van Cassatie.#Trimitere preliminară – Lucrători migranți – Securitate socialăƒ –€“ Legislație aplicabilăƒ –“ Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 – “ Articolul 14 punctul 1 litera (a) – “ Lucrăƒtori detașați –€“ Regulamentul (CEE) nr. 574/72 –“ Articolul 11 alineatul (1) litera (a) – Certificat E 101 –€“ Forțăƒ probatorie –€“ Certificat obținut sau invocat în mod fraudulos.#Cauza C-359/16.

„Dreptul încetează unde începe abuzul”. Această formulare utilizată de profesorul de drept francez Marcel Ferdinand Planiol ( 2 ) ilustrează bine problematica cu care se confruntă Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia) în prezenta cauză, care se înscrie într‑o serie ce a condus la o jurisprudență în prezent consacrată cu privire la caracterul obligatoriu al certificatului E 101, care atestă afilierea unui lucrător care se deplasează în cadrul Uniunii Europene la sistemul de securitate socială al statului membru din care provine instituția emitentă ( 3 ).

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atât timp cât nu este retras sau nu este declarat nevalid, certificatul E 101 eliberat de instituția competentă a unui stat membru, conform articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 574/72 ( 4 ) de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 ( 5 ), se impune în ordinea juridică internă a statului membru în care lucrătorul salariat se deplasează pentru a efectua o muncă și, prin urmare, este obligatoriu pentru instituțiile statului membru respectiv. Rezultă că o instanță a statului membru gazdă nu este abilitată să verifice validitatea unui certificat E 101 în raport cu elementele în temeiul cărora a fost eliberat ( 6 ).

Prin cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere solicită în esență Curții să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea acestei jurisprudențe în ipoteza în care o instanță a statului membru gazdă constată că certificatul E 101 a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos ( 7 ).

În prezentele concluzii vom explica motivele pentru care considerăm că certificatul E 101 nu se impune unei instanțe a statului membru gazdă atunci când aceasta constată că certificatul respectiv a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos și că, într‑o asemenea situație, instanța menționată poate înlătura aplicarea certificatului E 101 ( 8 ).

Introdus în cadrul titlului II din Regulamentul nr. 1408/71, denumit „Stabilirea legislației aplicabile”, articolul 13, intitulat „Reguli generale”, prevede la alineatul (1) și la alineatul (2) litera (a): „(1) Sub rezerva articolelor 14c și 14f, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament se află sub incidența legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu. (2) Sub rezerva articolelor 14-17: (a) un lucrător care desfășoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru se supune legislației acelui stat, chiar dacă are reședința pe teritoriul altui stat membru sau dacă întreprinderea sau angajatorul care l‑a încadrat în muncă are sediul sau domiciliul pe teritoriul altui stat membru.”

Articolul 14, care figurează în același titlu din Regulamentul nr. 1408/71, intitulat „Reguli speciale aplicabile lucrătorilor care desfășoară o activitate salariată, cu excepția navigatorilor”, prevede la alineatul (1) litera (a): „Regula enunțată la articolul 13 alineatul (2) litera (a) se aplică având în vedere următoarele exceptări și particularități: (1) (a) un lucrător care desfășoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru pentru o întreprindere de care aparține în mod normal și care este detașat de această întreprindere pe teritoriul altui stat membru pentru a presta o muncă pe seama acesteia continuă să se supună legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a acelei activități să nu depășească 12 luni, iar lucrătorul respectiv să nu fie trimis pentru a înlocui un alt lucrător care se află la sfârșitul perioadei de detașare.”

Regulamentul nr. 1408/71 a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 883/2004, cu efect de la 1 mai 2010 ( 9 ).

Introdus în titlul III din Regulamentul nr. 574/72, denumit „Aplicarea dispozițiilor regulamentului privind stabilirea legislației aplicabile”, articolul 11, intitulat „Formalități în cazul detașării unui lucrător salariat în conformitate cu articolele 14 alineatul (1) și 14b alineatul (1) din regulament în cazul acordurilor încheiate conform articolului 17 din regulament”, prevede la alineatul (1) litera (a): „Instituțiile desemnate de autoritatea competentă a statului membru a cărui legislație urmează să rămână aplicabilă eliberează un certificat care să ateste că lucrătorul salariat rămâne sub incidența legislației respective până la o dată specificată: (a) la cererea lucrătorului salariat sau a angajatorului său, în cazurile menționate la articolul 14 alineatul (1) și [la articolul] 14b alineatul (1) din regulament.”

Regulamentul nr. 574/72 a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 987/2009, cu efect de la 1 mai 2010 ( 10 ).

Sociale Inspectie (Inspecția socială, Belgia) a efectuat o anchetă cu privire la angajarea personalului în cadrul Absa NV, întreprindere de drept belgian care își desfășoară activitatea în Belgia, în sectorul construcțiilor. În urma acestei anchete s‑a constatat că, din anul 2008, Absa nu avea practic niciun angajat și că subcontracta toate lucrările de manufactură către întreprinderi bulgare. Aceste întreprinderi bulgare nu desfășurau de fapt nicio activitate comercială în Bulgaria și detașau lucrători pentru a executa lucrări în Belgia în calitate de subcontractanți ai Absa, în parte cu intervenția și în cooperare cu alte societăți belgiene. Încadrarea în muncă a lucrătorilor în cauză nu a fost înregistrată la nicio instituție belgiană însărcinată cu încasarea contribuțiilor la asigurările sociale, întrucât aceștia dețineau certificate E 101 eliberate de instituția bulgară competentă, care atestau afilierea lor la sistemul de securitate socială bulgar.

Din cererea de decizie preliminară reiese că autoritățile belgiene au introdus la instituția bulgară competentă o cerere motivată de retragere a certificatelor E 101 amintite, dar aceasta s‑a abținut să se pronunțe cu privire la cererea respectivă. În această privință, guvernul belgian a precizat că cererea de retragere a certificatelor E 101 fusese trimisă instituției bulgare competente la 12 noiembrie 2012 și că această instituție furnizase, la 9 aprilie 2013, un răspuns care implică „doar o recapitulare a certificatelor E 101 eliberate, durata lor de valabilitate și notificarea potrivit căreia condițiile detașării erau îndeplinite din punct de vedere administrativ la momentul solicitării certificatelor E 101 în discuție de către diferitele întreprinderi bulgare, fără a examina sau a lua în considerare faptele constatate și stabilite în Belgia”.

Autoritățile belgiene au început urmărirea penală împotriva reclamanților din litigiul principal, domnul Ömer Altun, domnul Abubekir Altun, domnul Sedrettin Maksutogullari, domnul Yunus Altun, Absa, M. Sedat BVBA și Alnur BVBA (denumiți în continuare, împreună, „Altun și alții”), în calitate de angajator, de prepus sau de mandatari, în primul rând, pentru faptul că au determinat sau au permis ca resortisanți străini, cărora le este interzis sau nu sunt autorizați să locuiască în Belgia pentru o perioadă mai lungă de trei luni sau să se stabilească în acest stat, să lucreze fără să fi obținut în prealabil o autorizație de a se angaja, în al doilea rând, pentru că, la data la care lucrătorii și‑au început activitatea, nu au transmis autorității însărcinate cu încasarea contribuțiilor la asigurările sociale declarația impusă de lege și, în al treilea rând, nu i‑au afiliat pe lucrători la Oficiul național de securitate socială (Belgia).

Prin hotărârea din 27 iunie 2014, correctionele rechtbank Limburg, afdeling Hasselt (Tribunalul Corecțional din Limburg, secția din Hasselt, Belgia), i‑a achitat pe Altun și alții. Din observațiile scrise ale guvernului belgian reiese că achitarea persoanelor în cauză se întemeia pe constatarea potrivit căreia „angajarea lucrătorilor bulgari era acoperită complet de formularele E 101/A1, eliberate în prezent în mod corect și legal”. Ministerul Public a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

Prin hotărârea din 10 septembrie 2015, Hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel Antwerpen, Belgia) a condamnat persoanele în cauză. În această privință, instanța de trimitere arată că instanța de apel a constatat că „certificatele E 101 invocate au fost obținute în mod fraudulos, prin declararea unor fapte care nu corespund realității, cu scopul de a eluda condițiile impuse de reglementarea comunitară pentru detașare și de a obține astfel un avantaj care nu ar fi fost posibil în lipsa acestei operațiuni frauduloase”.

Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Hof van Cassatie (Curtea de Casație), care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Altă instanță decât cea din statul membru de origine a detașării poate să anuleze sau să nu ia în considerare un certificat E 101 emis în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul […] nr. 574/72 […], în versiunea aplicabilă înainte de abrogarea sa prin articolul 96 alineatul (1) din Regulamentul […] nr. 987/2009 […], atunci când situația de fapt supusă aprecierii acesteia permite să se constate că certificatul respectiv a fost dobândit sau a fost invocat în mod fraudulos?”

Altun și alții, guvernele belgian, irlandez, francez, maghiar și polonez, precum și de Comisia Europeană au depus observații scrise. La ședința care a avut loc la 20 iunie 2017, aceleași părți și persoanele interesate au prezentat observații orale.

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că întrebarea preliminară privește interpretarea articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 574/72, „în versiunea aplicabilă înainte de abrogarea sa prin articolul 96 alineatul (1) din Regulamentul […] [nr.] 987/2009 […]”.

Cu toate acestea, guvernul belgian arată că întrebarea preliminară trebuie extinsă la interpretarea articolului 5 alineatul (1) și a articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009. Astfel, aceste dispoziții ar fi de asemenea aplicabile ratione temporis în cauza principală, întrucât faptele pentru care reclamanții din litigiul principal sunt urmăriți s‑ar fi produs în parte după 1 mai 2010, și anume data de la care regulamentul menționat a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 574/72 ( 11 ).

Or, trebuie să se constate că, în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere nu indică perioada precisă la care se raportează situația de fapt din litigiul principal. În aceste condiții, considerăm că Curtea nu dispune de elemente de fapt suficiente pentru a‑și extinde răspunsul la alte dispoziții decât cele avute în vedere prin întrebarea preliminară ( 12 ). În prezentele concluzii ne vom limita, așadar, la interpretarea dispozițiilor Regulamentelor nr. 1408/71 și nr. 574/72.

Trebuie să arătăm însă că, în opinia noastră, răspunsul pe care propunem să îl dăm în ceea ce privește interpretarea articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 și a articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 574/72 este pe deplin transpozabil articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 și articolului 5 alineatul (1) și articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009. În această privință, trebuie să se constate, pe de o parte, că, în temeiul regulamentelor noi, articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 a înlocuit, în esență, articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, în timp ce articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009 a înlocuit, în esență, articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 574/72 ( 13 ). Pe de altă parte, astfel cum a constatat Curtea, Regulamentul nr. 987/2009, actualmente în vigoare, a codificat jurisprudența Curții, consacrând, printre altele, caracterul obligatoriu al certificatului E 101 și competența exclusivă a instituției emitente în ceea ce privește aprecierea validității certificatului menționat ( 14 ). Astfel, articolul 5 din Regulamentul nr. 987/2009, intitulat „Valoarea juridică a documentelor și a documentelor justificative eliberate într‑un alt stat membru”, prevede la alineatul (1) că documentele eliberate de instituția unui stat membru care fac dovada statutului unei anumite persoane în scopul aplicării Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009, precum și documentele justificative pe baza cărora au fost eliberate documentele sunt acceptate de instituțiile celorlalte state membre atât timp cât aceste documente nu au fost retrase sau declarate nevalide de către statul membru în care au fost emise.

Totodată, considerăm că este util să se atragă atenția Curții asupra procedurii legislative în curs de desfășurare privind modificarea Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009 pe baza unei propuneri prezentate de Comisie la 13 decembrie 2016 ( 15 ). Printre modificările propuse de Comisie figurează inter alia includerea la articolul 1 din Regulamentul nr. 987/2009 a unei definiții a noțiunii „fraudă” ( 16 ), precum și, la articolul 5 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat, a unor termene precise pentru reexaminarea de către instituția emitentă a temeiniciei eliberării certificatului E 101 și, după caz, pentru retragerea sau rectificarea certificatului respectiv, la cererea unei instituții competente din alt stat membru ( 17 ). Deși aceste lucrări legislative nu au un efect direct asupra analizei care trebuie efectuată în prezenta cauză, care privește exclusiv interpretarea dispozițiilor Regulamentelor nr. 1408/71 și nr. 574/72, abrogate în prezent, acestea au, în opinia noastră, legătură cu contextul juridic în care se înscrie prezenta cauză.

În sfârșit, considerăm că este util să se formuleze câteva observații cu privire la propunerea de „soluție alternativă”, prezentată de Comisie în ședință, în ceea ce privește problematica pe care o ridică prezenta cauză. Comisia consideră astfel că întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere nu este cea mai pertinentă și că ar fi preferabil ca Curtea să stabilească dacă circumstanțele speței fac dovada unei „adevărate detașări” în sensul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 și, prin urmare, dacă certificatele E 101 în cauză au fost emise în mod corect de instituția bulgară competentă ( 18 ). În acest context, Comisia consideră că, în cazul în care Curtea ar răspunde la aceste întrebări în mod negativ, instituțiile belgiene competente ar putea solicita, pe baza hotărârii Curții, instituției bulgare competente retragerea certificatelor E 101 sau declararea nevalidității acestora, iar instituția respectivă ar fi, dacă este cazul, obligată să acționeze. În schimb, în cazul în care Curtea ar trebui să confirme legalitatea certificatelor amintite, litigiul principal s‑ar stinge.

Soluția propusă de Comisie nu ne convinge, pentru motivele prezentate în continuare.

În primul rând, considerăm că această soluție nu este conformă cu articolul 267 TFUE. Reamintim că, în temeiul articolului 267 TFUE, care se întemeiază pe o separare netă a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, aceasta este abilitată să se pronunțe numai asupra interpretării sau a validității unui text al Uniunii pornind de la faptele care îi sunt indicate de instanța națională și că, în schimb, este de competența acesteia din urmă să aplice normele de drept al Uniunii la un caz concret. Prin urmare, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra faptelor din litigiul principal sau să aplice reglementările Uniunii pe care le‑a interpretat unor măsuri sau unor situații naționale, aceste aspecte fiind de competența exclusivă a instanței naționale ( 19 ). Or, abordarea propusă de Comisie presupune, în opinia noastră, că Curtea efectuează o calificare juridică a datelor factuale din speță, ceea ce nu este de competența sa ( 20 ).

În al doilea rând, considerăm că soluția propusă de Comisie conduce, în realitate, la modificarea obiectului și a naturii prezentei cauze. Astfel, în timp ce întrebarea adresată de instanța de trimitere privește competența de care dispune o instanță a statului membru gazdă pentru a înlătura aplicarea unui certificat E 101 în cazul unei fraude, Comisia propune Curții să răspundă la o întrebare cu totul diferită, și anume cea a legalității emiterii certificatelor E 101 în cauză. Or, această problemă ar trebui abordată mai degrabă în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, inițiată conform articolului 258 sau 259 TFUE.

În al treilea rând, presupunând chiar că Curtea constată că nu sunt îndeplinite în speță condițiile de detașare prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, instanța de trimitere continuă să fie obligată, astfel cum admite de altfel Comisia, să țină seama de certificatele E 101 câtă vreme instituția bulgară competentă nu le‑a anulat sau retras. Prin urmare, soluția propusă de Comisie nu poate rezolva situația cu care se confruntă instanța de trimitere.

În consecință, considerăm că nu este necesar să se reformuleze întrebarea preliminară.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă o instanță a statului membru gazdă poate anula sau respinge un certificat E 101, eliberat în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 574/72, în cazul în care faptele supuse aprecierii sale permit să se constate că certificatul respectiv a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos. Cu alte cuvinte, instanța de trimitere solicită în esență Curții să precizeze dacă efectul obligatoriu pe care jurisprudența Curții îl asociază în mod obișnuit cu un certificat E 101 se impune unei instanțe a statului membru gazdă în ipoteza unei fraude constatate de această instanță ( 21 ).

Guvernele belgian și francez consideră, în această privință, că trebuie să se recunoască posibilitatea unei instanțe a statului membru gazdă de a înlătura aplicarea certificatului E 101 în caz de fraudă. În schimb, Altun și alții, guvernele irlandez, maghiar și polonez, precum și Comisia, arată în esență că certificatul E 101 eliberat de instituția competentă din alt stat membru este obligatoriu pentru o instanță din statul membru gazdă chiar și atunci când aceasta din urmă constată că certificatul respectiv a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos.

Înainte de a iniția examinarea întrebării adresate de instanța de trimitere, considerăm că este util să reamintim pe scurt jurisprudența Curții cu privire la caracterul obligatoriu al certificatului E 101, precum și principiile care stau la baza acestei jurisprudențe (prima secțiune).

Vom examina în continuare întrebarea adresată de instanța de trimitere. În primul rând, vom explica motivele pentru care considerăm că jurisprudența cu privire la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 nu se poate aplica atunci când o instanță din statul membru gazdă constată că certificatul E 101 a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos și că, într‑o asemenea ipoteză, această instanță poate înlătura aplicarea certificatului respectiv (a doua secțiune). În al doilea rând, vom prezenta câteva considerații cu privire la constatarea unei fraude de către o instanță a statului membru gazdă (a treia secțiune). În sfârșit, vom examina argumentele invocate în prezenta cauză împotriva soluției pe care o propunem Curții spre adoptare (a patra secțiune).

Caracterul obligatoriu al certificatului E 101 reiese dintr‑o jurisprudență consacrată a Curții. Curtea a constatat în special că, atât timp cât nu este retras sau nu este declarat nevalid, certificatul E 101 se impune în ordinea juridică internă a statului membru în care lucrătorul salariat se deplasează pentru a efectua o muncă și, prin urmare, este obligatoriu pentru instituțiile acestui stat membru ( 22 ). Rezultă, pe de o parte, că instituția competentă a statului membru în care lucrătorul efectuează o muncă trebuie să țină seama de faptul că acesta din urmă este supus deja legislației de securitate socială a statului membru în care are sediul întreprinderea la care este angajat, iar această instituție nu poate, în consecință, să îl supună pe lucrătorul în discuție propriului sistem de securitate socială. Pe de altă parte, o instanță a statului membru gazdă nu este abilitată să verifice validitatea unui certificat E 101 în raport cu elementele în temeiul cărora a fost eliberat ( 23 ).

Or, Curtea a constatat că principiul cooperării loiale, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, impune instituției care a emis certificatul E 101 să efectueze o apreciere corectă a faptelor pertinente pentru aplicarea normelor referitoare la stabilirea legislației aplicabile în materie de securitate socială și, prin urmare, să garanteze exactitatea mențiunilor care figurează în certificatul E 101. În acest context, revine instituției respective sarcina de a reconsidera temeinicia eliberării certificatului E 101 și, dacă este cazul, de a retrage acest certificat atunci când instituția competentă a statului membru gazdă exprimă îndoieli în ceea ce privește exactitatea faptelor care se află la baza certificatului respectiv și, prin urmare, a mențiunilor care figurează în certificatul amintit, în special pentru că acestea nu corespund cerințelor prevăzute de dispoziția Regulamentului nr. 1408/71 în temeiul căreia a fost eliberat certificatul amintit ( 24 ).

În ipoteza în care nu ar reuși să se pună de acord cu privire la stabilirea legislației aplicabile în speță, instituțiile competente ale statelor membre vizate au posibilitatea de a sesiza comisia administrativă. Dacă această comisie nu reușește să concilieze punctele de vedere ale instituțiilor vizate, acestea pot, fără a aduce atingere eventualelor căi de atac de natură jurisdicțională care există în statul membru din care face parte instituția emitentă, să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, conform articolului 259 TFUE ( 25 ).

Astfel cum am arătat în Concluziile noastre prezentate în cauza A‑Rosa Flussschiff, certificatul E 101 are drept obiectiv asigurarea respectării principiului unicității legislației aplicabile, enunțat la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, urmărind să evite, în situații precise, emergența conflictelor de competență care decurg dintr‑o apreciere divergentă a legislației privind securitatea socială aplicabile ( 26 ). În această privință, certificatul E 101 contribuie la asigurarea securității juridice a lucrătorilor care se deplasează în interiorul Uniunii și, prin urmare, la facilitarea liberei circulații a lucrătorilor și a liberei prestări a serviciilor în cadrul Uniunii, ceea ce constituie obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 1408/71.

În opinia noastră, din jurisprudența Curții cu privire la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 rezultă că dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 1408/71, referitoare la stabilirea legislației aplicabile, instituie nu numai un sistem privind conflictul de legi, ci și un sistem de repartizare a competențelor între statele membre, în sensul că numai instituția emitentă a certificatului E 101 este competentă să aprecieze validitatea acestuia și să stabilească, fie din proprie inițiativă, fie ca răspuns la o cerere formulată de instituția competentă a unui alt stat membru, dacă, având în vedere informațiile colectate cu privire la situația lucrătorului în cauză, este necesară retragerea sau anularea certificatului respectiv, ceea ce ar avea drept efect faptul că acest certificat nu s‑ar mai impune instituțiilor competente și instanțelor din alte state membre ( 27 ). Soluția inversă ar implica riscul de a se confrunta cu decizii contrare în ceea ce privește legislația aplicabilă într‑o anumită situație și, prin urmare, riscul unei duble reglementări de securitate socială, cu toate consecințele care ar decurge de aici, în special supunerea lucrătorului la o dublă contribuție ( 28 ).

În plus, caracterul obligatoriu al certificatului E 101 se întemeiază pe principiul cooperării loiale, enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE. Astfel, Curtea a constatat că obligațiile de cooperare care decurg din dispoziția menționată nu ar fi respectate dacă instituția competentă a statului membru gazdă ar considera că nu este obligată să respecte mențiunile din certificatul E 101 ( 29 ).

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea A‑Rosa Flussschiff ( 30 ), Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a solicitat în esență Curții să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea jurisprudenței sale referitoare la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 în situații în care s‑a constatat că condițiile privind activitatea lucrătorului în cauză nu intră în mod vădit în domeniul de aplicare material al dispoziției în temeiul căreia a fost eliberat certificatul E 101. Răspunsul Curții la această întrebare a fost afirmativ. În această privință, Curtea a statuat că faptul că lucrătorii în cauză nu intrau în mod vădit în domeniul de aplicare al articolului 14 din Regulamentul nr. 1408/71 nu schimba cu nimic considerațiile care au stat la baza jurisprudenței sale cu privire la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 ( 31 ).

Trebuie să se arate însă că în cauza A‑Rosa Flussschiff ( 32 ), spre deosebire de prezenta cauză, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) nu a furnizat în cererea sa de decizie preliminară nicio indicație în sensul că faptele cu care era sesizată făceau dovada existenței unei fraude. Acest aspect constituia un factor determinant pentru analiza cauzei. Am pornit astfel de la premisa potrivit căreia întrebarea adresată de instanța menționată nu urmărea să obțină clarificări cu privire la aplicabilitatea jurisprudenței Curții referitoare la efectul obligatoriu al certificatului E 101 în caz de fraudă ( 33 ). Nici în hotărârea pronunțată ulterior în această cauză, Curtea nu a abordat această problemă, ci s‑a limitat să se pronunțe asupra situației în care condițiile privind activitatea lucrătorului în cauză nu intră în mod vădit în domeniul de aplicare al dispoziției Regulamentului nr. 1408/71 în temeiul căreia a fost eliberat certificatul E 101.

Prin urmare, întrebarea adresată de instanța de trimitere în prezenta cauză este inedită. În această privință, Curtea este invitată să stabilească dacă considerațiile care au stat la baza jurisprudenței sale referitoare la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 sunt valabile și în ipoteza unei fraude constatate de o instanță a statului membru gazdă.

Trebuie să indicăm încă de pe acum că, în opinia noastră, la această întrebare se impune un răspuns negativ. Astfel, pentru motivele prezentate în continuare, considerăm că jurisprudența existentă a Curții cu privire la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 nu poate fi extinsă până la acoperirea unei situații cum este cea în discuție în litigiul principal, în care o instanță a statului membru gazdă constată că certificatul respectiv a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos, și că trebuie să se recunoască acestei instanțe posibilitatea de a înlătura aplicarea certificatului E 101 într‑o asemenea situație.

Din jurisprudența constantă a Curții rezultă că justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii, iar instanțele naționale pot ține seama de comportamentul abuziv sau fraudulos al persoanelor vizate, de la caz la caz, întemeindu‑se pe elemente obiective, pentru a le refuza, dacă este cazul, beneficiul dispozițiilor dreptului amintit, luând în considerare obiectivele urmărite de dispozițiile de drept al Uniunii în cauză ( 34 ). În opinia noastră, acest principiu constituie un principiu general al dreptului Uniunii ( 35 ) care se impune indiferent de orice punere în aplicare, în legislația europeană sau în cea națională ( 36 ). Considerăm că din acest principiu decurge că o instanță națională care s‑a confruntat cu o utilizare frauduloasă a dispozițiilor dreptului Uniunii are nu numai posibilitatea, ci și obligația, în calitate de instanță a Uniunii, de a combate frauda, refuzând persoanelor în cauză beneficiul dispozițiilor menționate ( 37 ).

Rezultă, în opinia noastră, că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o instanță a statului membru gazdă constată că certificatul E 101 a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos, revine acestei instanțe obligația de a refuza persoanelor interesate beneficiul care decurge din certificatul respectiv și, prin urmare, din dispoziția dreptului Uniunii în temeiul căreia certificatul amintit a fost eliberat, și anume, în speță, articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71. Aceasta presupune că, într‑o asemenea situație, persoanele interesate nu se pot prevala de excepția prevăzută de dispoziția menționată și că norma generală, enunțată la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din regulamentul respectiv, în temeiul căreia lucrătorul este supus legislației statului membru pe teritoriul căruia își exercită activitatea salariată (lex loci laboris), se poate aplica ( 38 ).

Apreciem că soluția contrară ar conduce la un rezultat inacceptabil. Astfel, menținerea caracterului obligatoriu al certificatului E 101 în ipoteza unei fraude constatate de o instanță a statului membru gazdă ar implica, pe de o parte, că persoanele responsabile de fraudă ar putea obține un beneficiu din comportamentele lor frauduloase și, pe de altă parte, că o asemenea instanță ar trebui, în anumite situații, să tolereze, chiar să susțină, frauda.

În acest context, reamintim că, în cauza FTS, avocatul general Jacobs a arătat că, în cazul în care statul membru gazdă „ar putea demonstra că certificatul a fost obținut în mod fraudulos, autoritatea emitentă nu ar trebui să aibă probleme cu privire la retragerea certificatului său” ( 39 ). În această privință, trebuie să se constate că, întrucât instituția emitentă procedează la anularea sau la retragerea certificatului E 101 pe baza elementelor prezentate de autoritățile statului membru gazdă care fac dovada existenței unei fraude, sesizarea instanțelor acestui stat membru gazdă ar fi efectiv superfluă. Or, pot apărea situații, astfel cum ilustrează prezenta cauză, în care instituția emitentă a certificatului E 101 se abține, indiferent de motiv, să anuleze sau să retragă certificatul respectiv, deși autoritățile din domeniul securității sociale ale statului membru gazdă i‑au prezentat elemente care fac dovada existenței unei fraude ( 40 ). Obligarea în asemenea circumstanțe a unei instanțe a statului membru gazdă să țină seama de certificatul E 101 în pofida constatării potrivit căreia acest certificat a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos ar echivala cu obligarea instanței menționate să nu țină seama de fraudă. În orice caz, considerăm că eventuala posibilitate ca instituția emitentă să poată proceda la anularea sau la retragerea certificatului E 101 nu poate avea incidență asupra competenței pe care o are o instanță a statului membru gazdă de a înlătura aplicarea certificatului E 101 atunci când dispune de suficiente elemente pentru a constata că certificatul respectiv a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos ( 41 ).

În plus, considerații de ordin socioeconomic pledează de asemenea pentru acordarea priorității în favoarea combaterii fraudei într‑o asemenea situație. Astfel, în contextul sistemului privind conflictul de legi instituit prin dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 1408/71, frauda legată de eliberarea certificatelor E 101 reprezintă o amenințare la adresa coerenței sistemelor de securitate socială ale statelor membre ( 42 ). În această privință, considerăm că statele membre au un interes legitim să ia măsurile adecvate pentru protejarea intereselor lor financiare și asigurarea echilibrului financiar al sistemelor lor de securitate socială ( 43 ). Totodată, utilizarea certificatelor E 101 obținute sau invocate în mod fraudulos constituie, în opinia noastră, o formă de concurență neloială și pune în discuție egalitatea condițiilor de muncă pe piața națională a muncii.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că refuzul de către o instanță a statului membru gazdă de a acorda beneficiul care decurge dintr‑un certificat E 101 și, prin urmare, din dispoziția în temeiul căreia certificatul respectiv a fost eliberat nu poate avea loc decât în cazul unei fraude dovedite în mod corespunzător. Este, astfel, imperativ să se evite ca soluția pe care o propunem să fie deturnată astfel încât să se pună în pericol ansamblul sistemului privind conflictul de legi instituit prin dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 1408/71. Cu alte cuvinte, considerăm că combaterea fraudei nu poate repune în discuție caracterul obligatoriu al unui certificat E 101 eliberat de instituția competentă a unui alt stat membru, conform articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 574/72, decât în circumstanțe cu totul specifice, care vor fi descrise în continuare.

Trebuie să se constate că Regulamentele nr. 1408/71 și nr. 574/72 nu conțin o definiție a „fraudei” în sensul aplicării regulamentelor menționate ( 44 ). În lipsa unei asemenea definiții, Curtea este competentă să delimiteze cazurile de fraudă în care o instanță a statului membru gazdă poate înlătura aplicarea unui certificat E 101 eliberat de instituția competentă din alt stat membru.

În opinia noastră, constatarea unei fraude necesită cumularea unui element obiectiv și a unui element subiectiv. Elementul obiectiv constă în faptul că condițiile necesare pentru obținerea avantajului urmărit, și anume, în contextul actual, condițiile prevăzute de dispoziția din titlul II din Regulamentul nr. 1408/71 în temeiul căreia certificatul E 101 a fost eliberat, nu sunt, în realitate, îndeplinite ( 45 ).

Această constatare nu este însă suficientă pentru a decide în sensul existenței unei fraude care să permită unei instanțe a statului membru gazdă să înlăture aplicarea certificatului E 101. Astfel, reamintim că Curtea a constatat, în Hotărârea A‑Rosa Flussschiff, că certificatul E 101 se impune instituțiilor și instanțelor statului membru gazdă chiar și atunci când se constată că condițiile privind activitatea lucrătorului în cauză nu intră în mod vădit în domeniul de aplicare material al dispoziției Regulamentului nr. 1408/71 în temeiul căreia a fost eliberat certificatul E 101 ( 46 ). O asemenea situație poate rezulta, astfel, dintr‑o (simplă) eroare, de natură factuală sau juridică, la momentul eliberării certificatului E 101, sau dintr‑o schimbare a situației lucrătorului în cauză ( 47 ).

Pentru a decide în sensul existenței unei fraude, este de asemenea necesar, în opinia noastră, să se stabilească dacă persoanele în cauză au avut intenția de a disimula faptul că condițiile privind eliberarea certificatului E 101 nu erau, în realitate, îndeplinite, în vederea obținerii avantajului care decurge din certificatul respectiv ( 48 ). Considerăm că această intenție frauduloasă constituie elementul subiectiv care permite să se distingă frauda de simpla constatare potrivit căreia condițiile prevăzute de dispoziția din titlul II din Regulamentul nr. 1408/71 în temeiul căreia a fost eliberat certificatul E 101 nu sunt îndeplinite. Dovada existenței unei asemenea intenții frauduloase poate consta într‑o acțiune voluntară, mai precis o prezentare eronată a situației reale a lucrătorului detașat sau a întreprinderii care detașează lucrătorul respectiv, sau într‑o omisiune intenționată, precum nedivulgarea unei informații pertinente.

Din cererea de decizie preliminară reiese că, în speță, inspecția socială belgiană a dovedit că întreprinderile bulgare în cauză care detașează lucrători în Belgia nu desfășurau, practic, nicio activitate în Bulgaria ( 49 ). Or, potrivit jurisprudenței Curții, doar o întreprindere care desfășoară în mod obișnuit activități semnificative pe teritoriul statului membru de stabilire poate beneficia de avantajul oferit de excepția prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 ( 50 ). Prin urmare, considerăm, sub rezerva verificării de către instanța națională, că una dintre condițiile prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, în temeiul căreia au fost eliberate certificatele E 101 în cauză, nu era îndeplinită ( 51 ).

În plus, din cererea de decizie preliminară reiese că instanțele de apel au constatat că „certificatele E 101 invocate au fost obținute în mod fraudulos, prin declararea unor fapte care nu corespund realității, cu scopul de a eluda condițiile aplicabile în temeiul dispozițiilor Uniunii în materie de detașare și de a obține un avantaj de care părțile interesate nu ar fi putut profita în lipsa acestei operațiuni frauduloase” ( 52 ). În această privință, guvernul belgian a precizat în ședință că, în speță, frauda consta în înființarea în Bulgaria a unor întreprinderi de tip „cutie poștală”, fără activitate sau cu foarte puțină activitate, pentru a putea mai ales să solicite certificate E 101 și ulterior să detașeze lucrători salariați în Belgia, în timp ce contribuțiile ar fi plătite în continuare în Bulgaria.

Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă, în speță, elementele obiectiv și subiectiv necesare pentru a concluziona în sensul existenței unei fraude sunt întrunite. În această privință, trebuie să se țină seama de ansamblul circumstanțelor speței, inclusiv de informațiile furnizate eventual de instituția emitentă a certificatului E 101 ( 53 ).

Trebuie să precizăm că frauda trebuie dovedită în cadrul unei proceduri contradictorii însoțite de garanții legale pentru persoanele interesate și cu respectarea drepturilor lor fundamentale, în special a dreptului la o cale de atac eficientă consacrat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În acest context, revine autorităților competente sarcina de a face dovada existenței unei fraude, și anume de a stabili corespunzător cerințelor legale, pe de o parte, că condițiile prevăzute de dispoziția din titlul II din Regulamentul nr. 1408/71 în temeiul căreia a fost eliberat certificatul E 101 nu sunt îndeplinite în speță (elementul obiectiv) și, pe de altă parte, că persoanele interesate au disimulat în mod intenționat faptul că aceste condiții nu erau îndeplinite (elementul subiectiv). Doar în aceste împrejurări specifice o instanță a statului membru gazdă poate decide în sensul existenței unei fraude care să permită acestei instanțe să înlăture aplicarea certificatului E 101.

Trebuie să precizăm și consecințele juridice ale constatării unei fraude de către o instanță a statului membru gazdă. În primul rând, dat fiind că certificatul E 101 constituie un document care provine de la o instituție a unui alt stat membru, considerăm că unei instanțe a statului membru gazdă nu i se poate recunoaște, nici chiar în cazul unei fraude, competența de a anula sau de a declara nevalid acest certificat. Competența sa se limitează la a înlătura aplicarea certificatului amintit. În al doilea rând, ni se pare evident că constatarea unei fraude de către o instanță a statului membru gazdă poate produce efecte numai în privința autorităților competente ale acestui stat membru.

Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, apreciem că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o instanță a statului membru gazdă constată că un certificat E 101 eliberat în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71 a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos, această instanță poate să nu aplice certificatul respectiv. Pentru a decide în sensul existenței unei fraude care justifică înlăturarea aplicării certificatului E 101, trebuie să se stabilească, pe de o parte, că condițiile prevăzute de dispoziția din titlul II din Regulamentul nr. 1408/71 în temeiul căreia a fost eliberat certificatul E 101 nu sunt îndeplinite în speță (elementul obiectiv) și, pe de altă parte, că persoanele interesate au disimulat în mod intenționat faptul că aceste condiții nu sunt îndeplinite (elementul subiectiv).

În opinia noastră, această concluzie nu poate fi repusă în discuție prin argumentele invocate împotriva ei de părțile și de persoanele interesate care au prezentat observații Curții. Vom examina aceste argumente în continuare.

Anumite argumente au fost invocate în prezenta cauză împotriva soluției pe care propunem Curții să o adopte.

În primul rând, guvernele irlandez, maghiar și polonez au invocat codificarea, la articolul 5 din Regulamentul nr. 987/2009, a jurisprudenței Curții cu privire la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 ( 54 ), subliniind în esență că această circumstanță ar împiedica Curtea să efectueze o modificare a direcției jurisprudenței amintite.

Acest argument nu poate fi admis.

Trebuie, mai întâi, să se constate că, în momentul adoptării Regulamentului nr. 987/2009, problema fraudei nu a fost abordată și cu atât mai puțin soluționată de legiuitorul Uniunii ( 55 ). În lipsa oricărei indicații contrare în textul regulamentului, trebuie să se presupună, în opinia noastră, că legiuitorul Uniunii a urmărit pur și simplu să codifice jurisprudența existentă a Curții cu privire la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 ( 56 ). Or, astfel cum am arătat deja mai sus, Curtea nu a avut încă ocazia de a se pronunța cu privire la efectul obligatoriu al unui certificat E 101 într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o instanță a statului membru gazdă constată că certificatul respectiv a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos ( 57 ). Soluția pe care o avem în vedere nu implică, așadar, nicio modificare a jurisprudenței anterioare a Curții astfel cum a fost codificată prin Regulamentul nr. 987/2009, ci se limitează la a preciza domeniul de aplicare al acestei jurisprudențe și în special aplicabilitatea sa într‑o situație inedită, și anume cea a unei fraude constatate de o instanță a statului membru gazdă. În consecință, codificarea, în Regulamentul nr. 987/2009, a jurisprudenței Curții cu privire la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 nu se opune ca Curtea să recunoască posibilitatea unei instanțe a statului membru gazdă de a înlătura aplicarea certificatului E 101 atunci când această instanță constată că certificatul respectiv a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos.

În al doilea rând, guvernele irlandez, maghiar și polonez, precum și Comisia invocă principiul unicității legislației aplicabile în domeniul securității sociale, enunțat la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, și, în acest context, principiul securității juridice ( 58 ).

În ceea ce privește, primo, principiul unicității legislației aplicabile în domeniul securității sociale, enunțat la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, este necesar să se recunoască faptul că soluția pe care o avem în vedere presupune, în principiu, posibilitatea unei aplicări simultane, cel puțin temporar, a mai multe legislații naționale. Astfel, în ipoteza în care o instanță a statului membru gazdă decide în sensul existenței unei fraude, în conformitate cu principiile prezentate la punctele 48-56 din prezentele concluzii, și înlătură aplicarea certificatului E 101, fără ca instituția emitentă să procedeze, în paralel, la anularea sau la retragerea certificatului respectiv, lucrătorul în cauză și angajatorul său riscă să se găsească în situația unei duble reglementări a securității sociale ( 59 ). Considerăm însă că acest risc este inerent constatării unei fraude. Cu alte cuvinte, apreciem că, într‑o asemenea ipoteză, cerința de a asigura ca persoanele interesate să nu obțină niciun beneficiu din comportamentele frauduloase trebuie să prevaleze în mod necesar în raport cu principiul unicității legislației aplicabile în domeniul securității sociale ( 60 ).

În acest context, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, revine instituției care a emis certificatul E 101, în conformitate cu principiul cooperării loiale, enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE, sarcina de a reconsidera temeinicia eliberării certificatului respectiv și, dacă este cazul, de a retrage acest certificat atunci când instituția competentă a statului membru gazdă exprimă îndoieli în ceea ce privește exactitatea faptelor care se află la baza certificatului respectiv și, prin urmare, a mențiunilor care figurează în certificatul amintit, în special pentru că acestea nu corespund cerințelor prevăzute de dispoziția Regulamentului nr. 1408/71 în temeiul căreia a fost eliberat certificatul ( 61 ). Considerăm că acest lucru este valabil cu atât mai mult în ipoteza în care o instanță a statului membru gazdă constată că certificatul E 101 a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos ( 62 ). Or, în ipoteza în care instituția emitentă a certificatului E 101 procedează la anularea sau la retragerea certificatului respectiv, unicitatea legislației aplicabile în domeniul securității sociale va fi asigurată (din nou).

În ceea ce privește, secundo, principiul securității juridice, considerăm că, în ipoteza în care o instanță a statului membru gazdă constată că certificatul E 101 a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos, autorii și/sau beneficiarii fraudei nu se pot prevala de principiul protecției securității juridice pentru a se opune refuzului acordării beneficiului certificatului respectiv și de articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 ( 63 ). În acest context, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, un asemenea refuz nu înseamnă impunerea ex nihilo a unei obligații particularului vizat, ci este simpla consecință a constatării potrivit căreia condițiile obiective impuse în vederea obținerii avantajului căutat nu sunt, în realitate, îndeplinite ( 64 ).

În sfârșit, în al treilea rând, Altun și alții, guvernele irlandez, maghiar și polonez, precum și Comisia invocă principiul cooperării loiale, enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE, și existența unei proceduri specifice pentru soluționarea litigiilor cu privire la stabilirea legislației aplicabile, în temeiul dispozițiilor titlului II din Regulamentul nr. 1408/71, într‑un anumit caz ( 65 ), subliniind în esență că posibilitatea unei instanțe a statului membru de a înlătura aplicarea certificatului E 101 în cazul unei fraude ar fi incompatibilă cu respectarea principiului respectiv și a procedurii amintite.

Acest argument nu este convingător.

Astfel cum am arătat deja, considerăm că, în ipoteza unei fraude constatate de o instanță a statului membru gazdă, această instanță este obligată, în calitate de instanță a Uniunii, să refuze beneficiul care decurge din certificatul E 101 ( 66 ). În această privință, capacitatea sa de a îndeplini această obligație nu poate depinde nici de intenția instituției emitente de a proceda la anularea sau la retragerea certificatului respectiv, nici de desfășurarea unei proceduri specifice, care de altfel a fost concepută, după toate probabilitățile, pentru a examina situații cu totul diferite ( 67 ). Aceasta ar conduce, astfel, la rezultate inacceptabile ( 68 ).

Reamintim, în acest context, că Curtea nu a avut încă ocazia de a se pronunța cu privire la aplicabilitatea jurisprudenței sale referitoare la caracterul obligatoriu al certificatului E 101 sau la procedura care trebuie urmată pentru soluționarea litigiilor cu privire la stabilirea legislației aplicabile, în temeiul dispozițiilor titlului II din Regulamentul nr. 1408/71, în ipoteza unei fraude constatate de o instanță a statului membru gazdă ( 69 ). În această privință, trebuie să se considere, în opinia noastră, că principiul cooperării loiale nu are caracter absolut și că pot fi aduse unele limitări principiului amintit în situații excepționale, în special în cazul constatării unei fraude ( 70 ). Astfel, este imperativ să se evite ca principiul cooperării loiale dintre statele membre să implice o încredere oarbă, care ar facilita comportamente frauduloase.

Cu toate acestea, considerăm că principiul cooperării loiale enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE impune autorităților din domeniul securității sociale ale statului membru gazdă să se adreseze mai întâi instituției emitente a certificatului E 101 atunci când acestea dispun de elemente care fac dovada existenței unei fraude, ceea ce ar permite acestei instituții să reconsidere temeinicia eliberării certificatului E 101 și să stabilească dacă, având în vedere aceste elemente, este necesară retragerea sau anularea certificatului respectiv. O asemenea consultare ar permite în practică să se înlăture eventualele îndoieli cu privire la circumstanțele de fapt ale speței ( 71 ). În plus, în situația în care instituția emitentă procedează la anularea sau la retragerea certificatului E 101 în urma acestei consultări, sesizarea instanțelor statului membru gazdă ar fi efectiv superfluă ( 72 ). În această privință, consultarea instituției emitente ar putea asigura o economie procedurală. Trebuie să subliniem însă că această consultare nu poate avea incidență asupra competenței de care dispune o instanță a statului membru gazdă de a înlătura aplicarea certificatului E 101 atunci când dispune de elemente suficiente pentru a se constata că certificatul respectiv a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos ( 73 ).

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia) după cum urmează: „Articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 19 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu salariații și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 3795/81 al Consiliului din 8 decembrie 1981, trebuie interpretat în sensul că o instanță a statului membru gazdă poate înlătura aplicarea unui certificat E 101 eliberat de instituția desemnată de autoritatea competentă din statul membru, în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 1390/81 al Consiliului din 12 mai 1981, atunci când această instanță constată că certificatul respectiv a fost obținut sau a fost invocat în mod fraudulos.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE

prezentate la 9 noiembrie 2017 ( 1 )

Concluzie intermediară