Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 12 septembrie 2017.#Schweppes SA împotriva Red Paralela SL și a Red Paralela BCN SL.#Cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Mercantil n° 8 de Barcelona.#Trimitere preliminară – Apropierea legislațiilor – Mărci – Directiva 2008/95/CE – Articolul 7 alineatul (1) – Epuizarea drepturilor conferite de o marcă – Mărci paralele – Cesiunea mărcilor pentru o parte a teritoriului Spațiului Economic European (SEE) – Strategie comercială care favorizează în mod deliberat imaginea unei mărci globale și unice după cesiune – Titulari independenți care au raporturi comerciale și economice strânse.#Cauza C-291/16.

La peste 20 de ani după Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), Curtea este sesizată din nou cu întrebări preliminare privind epuizarea dreptului conferit de marcă în contextul fragmentării voluntare a unor drepturi paralele având aceeași origine, născute în mai multe state ale Spațiului Economic European (SEE). În acest context, Curtea este chemată să reflecteze, încă o dată, la echilibrul dintre protecția dreptului asupra mărcii și libera circulație a mărfurilor.

Cererea de decizie preliminară care face obiectul prezentei cauze privește, în special, interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci ( 2 ), precum și a articolului 36 TFUE.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Schweppes SA, societate spaniolă, pe de o parte, și Red Paralela SL și Red Paralela BCN SL, fostă Carbòniques Montaner SL (denumite în continuare, împreună, „societățile Red Paralela”), pe de altă parte, cu privire la importul în Spania, de către acestea din urmă, de sticle cu apă tonică ce poartă marca SCHWEPPES provenind din Regatul Unit.

Originea mărcii SCHWEPPES datează din anul 1783, când Jacob Schweppe a inventat primul procedeu industrial de carbonatare a apei, dând naștere băuturii cunoscute la acea vreme sub numele „Schweppes’s Soda Water”, și a fondat societatea J. Schweppe & Co. la Geneva (Elveția). De‑a lungul anilor, marca SCHWEPPES a dobândit un renume la nivel mondial pe piața apelor tonice.

În Europa, semnul „Schweppes” este înregistrat ca o serie de mărci naționale, verbale și figurative, identice sau practic identice, în toate statele membre ale SEE.

Cadbury Schweppes a fost, timp de mulți ani, titulara unică a acestor diferite înregistrări. În anul 1999, aceasta a cesionat grupului The Coca‑Cola Company (denumit în continuare „Coca‑Cola”) drepturile referitoare la mărcile SCHWEPPES în 13 state membre ale SEE, păstrând aceste drepturi în celelalte 18 state ( 3 ). În anul 2009, Cadbury Schweppes, devenită Orangina Schweppes Group (denumită în continuare grupul „Orangina Schweppes”), a fost cumpărată de grupul japonez Suntory.

Mărcile SCHWEPPES înregistrate în Spania sunt deținute de Schweppes International Ltd., filială engleză a Orangina Schweppes Holding BV, societate‑mamă a grupului Orangina. Schweppes, filială spaniolă a Orangina Schweppes Holding, este titulara unei licențe exclusive pentru exploatarea acestor mărci în Spania.

La 29 mai 2014, Schweppes a introdus o acțiune în contrafacere împotriva societăților Red Paralela, pentru motivul că au importat și au comercializat în Spania sticle cu apă tonică ce purtau marca SCHWEPPES, provenind din Regatul Unit. Potrivit Schweppes, aceste acte sunt ilicite, dat fiind că sticlele cu apă tonică menționate nu au fost fabricate și introduse pe piață de ea însăși sau cu acordul său, ci de Coca‑Cola, care nu ar prezenta nicio legătură cu grupul Orangina Schweppes. Ea susține în acest context că, având în vedere identitatea semnelor și a produselor în discuție, consumatorul nu este în măsură să distingă originea comercială a acestor sticle.

Împotriva acestei acțiuni în contrafacere, societățile Red Paralela s‑au apărat invocând epuizarea drepturilor asupra mărcii care ar rezulta, în ceea ce privește produsele care poartă marca SCHWEPPES provenind dintr‑un stat membru al Uniunii Europene în care Coca‑Cola este titulara acestei mărci, dintr‑un consimțământ tacit. Societățile Red Paralela afirmă, în plus, că există în mod incontestabil legături juridice și economice între Coca‑Cola și Schweppes International în ceea ce privește exploatarea în comun a semnului „Schweppes” ca marcă universală ( 4 ).

Potrivit constatărilor efectuate de instanța de trimitere, faptele pertinente pentru prezenta cauză sunt următoarele: – Schweppes International a favorizat, în pofida faptului că este titulară a mărcilor paralele doar în unele dintre statele membre ale SEE, o imagine globală a mărcii SCHWEPPES; – Coca‑Cola, titulara mărcilor paralele înregistrate în celelalte state membre ale SEE, a contribuit la menținerea acestei imagini de marcă globală; – această imagine globală este o sursă de confuzie pentru publicul relevant spaniol în ceea ce privește originea comercială a produselor care poartă marca SCHWEPPES; – Schweppes International este responsabilă de site‑ul web european consacrat în mod specific mărcii SCHWEPPES (www.schweppes.eu), care cuprinde nu numai informații generale privind produsele acestei mărci, ci și link‑uri către diverse site‑uri locale și, în special, către site‑ul din Regatul Unit, care este administrat de Coca‑Cola; – Schweppes International, care nu deține niciun drept asupra mărcii SCHWEPPES în Regatul Unit (în care marca este deținută de Coca‑Cola), revendică pe site‑ul său internet originea britanică a mărcii; – Schweppes International și Schweppes utilizează imaginea produselor din Regatul Unit în publicitatea lor; – Schweppes International realizează, în Regatul Unit, promovarea și informarea clientelei în ceea ce privește produsele care poartă marca SCHWEPPES pe rețelele sociale; – prezentarea produselor care poartă marca SCHWEPPES comercializate de Schweppes International este foarte asemănătoare – sau chiar, în anumite state membre precum Regatul Danemarcei și Regatul Țărilor de Jos, identică – cu cea a produselor care poartă aceeași marcă de origine din Regatul Unit; – Schweppes International, al cărei sediu este în Regatul Unit, și Coca‑Cola coexistă în mod pașnic pe teritoriul Regatului Unit; – în urma cesiunii, în anul 1999, a unei părți a mărcilor paralele către Coca‑Cola, cele două titulare ale mărcii SCHWEPPES în SEE au solicitat în paralel, pe teritoriile lor respective, înregistrarea unor noi mărci SCHWEPPES identice sau similare pentru aceleași produse (cum ar fi, printre altele, marca SCHWEPPES ZERO); – deși Schweppes International este titulara mărcilor paralele în Țările de Jos, exploatarea mărcii în această țară (și anume fabricarea, îmbutelierea și comercializarea produsului) este realizată de Coca‑Cola, în calitate de deținătoare a licenței asupra mărcii; – Schweppes International nu se opune ca produse ale mărcii de origine din Regatul Unit să fie comercializate online în mai multe state membre ale SEE în care este titulară a drepturilor asupra mărcii SCHWEPPES, cum ar fi în Germania și în Franța. Produse care poartă această marcă sunt vândute, pe de altă parte, pe întreg teritoriul SEE prin intermediul unor portaluri web, fără deosebire în funcție de origine; – Coca‑Cola nu s‑a opus, în temeiul drepturilor sale asupra mărcii, cererii de înregistrare formulate de Schweppes International a unui model al Uniunii conținând elementul verbal „Schweppes”.

În aceste condiții, Juzgado de lo Mercantil no 8 de Barcelona (Tribunalul Comercial nr. 8 din Barcelona, Spania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Este compatibil cu articolul 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95 și cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/2436 faptul ca titularul unei mărci în unul sau mai multe state membre să împiedice importul paralel sau comercializarea de produse care provin dintr‑un alt stat membru și care poartă o marcă identică sau practic identică, aparținând unui terț, atunci când titularul respectiv a promovat o imagine de marcă globală, asociată cu statul membru de origine a produselor pe care urmărește să le interzică? 2) Este compatibilă cu articolul 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95 și cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2015/2436 o vânzare pe teritoriul UE a unui produs care poartă o marcă notorie, în condițiile în care titularii înregistrărilor mențin o imagine globală a mărcii pe întreg teritoriul SEE, care generează confuzie pentru consumatorul mediu în ceea ce privește originea comercială a produsului? 3) Este compatibil cu articolul 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95 și cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2015/2436 faptul ca titularul unor mărci naționale identice sau similare în diferite state membre să se opună importului, într‑un stat membru în care este titular al mărcii, de produse care poartă o marcă identică sau similară cu a sa și care provin dintr‑un stat membru în care nu este titular al mărcii respective, în cazul în care a consimțit în mod expres sau tacit, în cel puțin un alt stat membru în care este titular al mărcii, importul acelorași produse? 4) Este compatibil cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95, cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2015/2436 și cu articolul 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene faptul că titularul A al unei mărci X dintr‑un stat membru se opune importului de produse care poartă marca respectivă, în cazul în care aceste produse provin din alt stat membru în care este înregistrată o marcă (Y) identică cu marca X de către un alt titular, B, care o comercializează, și: – ambii titulari, A și B, mențin relații comerciale și economice intense, deși fără o strictă dependență în raport cu exploatarea în comun a mărcii X; – ambii titulari, A și B, dispun de o strategie de marcă coordonată, promovând în mod deliberat față de publicul relevant o aparență sau o imagine de marcă unică și globală sau – ambii titulari, A și B, mențin relații comerciale și economice intense, deși fără o strictă dependență în raport cu exploatarea în comun a mărcii X și, în plus, dispun de o strategie de marcă coordonată, promovând în mod deliberat față de publicul relevant o aparență sau o imagine de marcă unică și globală?”

Schweppes, societățile Red Paralela, Schweppes International, Orangina Schweppes Holding, guvernele elen și neerlandez, precum și Comisia au depus observații scrise în fața Curții.

Pledoariile susținute de Schweppes, de societățile Red Paralela, de Schweppes International, de Orangina Schweppes Holding și de Comisie au fost ascultate în ședința din 31 mai 2017.

Schweppes, Schweppes International și Orangina Schweppes Holding solicită Curții, cu titlu principal, să declare trimiterea preliminară inadmisibilă.

Acestea susțin, în primul rând, că contextul factual descris de instanța de trimitere este nu numai afectat de erori vădite ( 5 ), ci și incomplet, având în vedere că poziția Schweppes și Schweppes International ar fi fost în mod deliberat și arbitrar omisă, cu încălcarea drepturilor lor la apărare ( 6 ).

În această privință, amintim că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii preliminare prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze faptele din litigiul principal ( 7 ). În acest cadru, Curtea este abilitată să se pronunțe numai cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii în raport cu situația de fapt și de drept astfel cum este descrisă de instanța de trimitere, pentru a‑i da acesteia din urmă elementele utile soluționării litigiului cu care este sesizată ( 8 ). În consecință, trebuie să se răspundă la întrebările preliminare adresate de Juzgado de lo Mercantil no 8 de Barcelona (Tribunalul Comercial nr. 8 din Barcelona) pe baza elementelor de fapt indicate de această instanță în decizia de trimitere.

În al doilea rând, Schweppes, Schweppes International și Orangina Schweppes Holding susțin că întrebările preliminare adresate ar fi abstracte și s‑ar întemeia pe afirmații generale și ipotetice. Curtea s‑ar afla astfel în imposibilitatea de a aprecia necesitatea și pertinența acestora.

Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe ( 9 ). În cadrul acestei cooperări, instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului se află, în raport cu particularitățile cauzei, în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții ( 10 ). Nu este mai puțin adevărat că este de competența Curții să examineze, dacă este cazul, condițiile în care este sesizată de instanța națională, în scopul de a verifica propria competență și în special de a determina dacă interpretarea dreptului Uniunii solicitată are legătură cu realitatea și cu obiectul litigiului principal, astfel încât Curtea să nu fie pusă în situația de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice ( 11 ).

În speță, nu reiese din trimiterea preliminară și nici din documentele prezentate de Schweppes că întrebările preliminare adresate nu au în mod vădit legătură cu realitatea și/sau cu obiectul litigiului. De altfel, o asemenea legătură nu poate fi negată în temeiul unei simple contestări de către una dintre părțile litigiului a temeiniciei constatărilor de ordin factual ale instanței de trimitere.

În sfârșit, Schweppes, Schweppes International și Orangina Schweppes Holding susțin că, întrucât jurisprudența Curții cu privire la epuizarea drepturilor conferite de marcă este consacrată și constantă, interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere ține de actul clar. Prin urmare, sesizarea Curții nu ar fi fost necesară, iar trimiterea ar trebui să fie declarată inadmisibilă.

În această privință, arătăm că Curtea a avut deja ocazia de a preciza că împrejurarea că un răspuns la o întrebare preliminară poate fi dedus în mod clar din jurisprudență sau că nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile în sensul Hotărârii din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335) ‐ presupunând că aceasta este efectiv situația în prezenta cauză ‐ nu interzice nicidecum unei instanțe naționale să adreseze Curții o întrebare preliminară ( 12 ) și nu are drept efect privarea Curții de competența de a se pronunța cu privire la o astfel de întrebare ( 13 ). Pe de altă parte, jurisprudența care decurge din Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335), lasă numai instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile și, în consecință, de a decide să nu adreseze Curții o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii care a fost invocată în fața sa ( 14 ) și de a o soluționa sub propria responsabilitate ( 15 ).

Având în vedere considerațiile care precedă, trimiterea preliminară trebuie declarată admisibilă.

Prin intermediul celor patru întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește, în esență, să se stabilească dacă articolul 36 TFUE și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95 ( 16 ) se opun, în împrejurări precum cele descrise în decizia de trimitere, ca persoana căreia titularul unei mărci naționale i‑a acordat o licență să invoce dreptul exclusiv de care beneficiază acesta din urmă în temeiul legislației statului membru în care este înregistrată marca menționată pentru a se opune importului și/sau comercializării în acest stat de produse care poartă o marcă identică și care provin dintr‑un alt stat membru, în care această marcă, care aparținea anterior grupului din care fac parte atât titularul mărcii din statul de import, cât și posesorul de licență, este deținută de un terț care a dobândit drepturile asupra acesteia prin cesiune.

Aceste întrebări vor fi analizate împreună. În acest scop, mai întâi vom reaminti principiile stabilite de jurisprudența în materia epuizării drepturilor conferite de marcă, inclusiv în cazurile de fragmentare a unor drepturi paralele în mai multe state ale SEE, care au la origine același titular. În continuare, vom analiza modul în care s‑ar putea aplica aceste principii în împrejurări precum cele din litigiul principal. În sfârșit, în temeiul acestei analize, vom propune un răspuns la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere.

Legislațiile statelor membre recunosc, în principiu, titularului unei mărci dreptul de a se opune importului și comercializării de către terți a produselor care poartă această marcă ( 17 ). Atunci când aceste produse provin dintr‑un alt stat membru, exercitarea acestui drept dă naștere unei restricții privind libera circulație a mărfurilor. Fiind justificată de motive legate de protecția proprietății industriale și comerciale, o astfel de restricție intră în domeniul de aplicare al primei teze a articolului 36 TFUE și este, prin urmare, autorizată, cu condiția să nu constituie un „mijloc de discriminare arbitrară” sau o „restricție disimulată în comerțul dintre statele membre”, potrivit celei de a doua teze a acestui articol.

Introdus în dreptul Uniunii pe cale jurisprudențială, codificat la articolul 7 alineatul (1) din Prima directivă 89/104 ( 18 ), ulterior la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95 și, în sfârșit, la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2015/2436 ( 19 ), principiul epuizării drepturilor conferite de marcă delimitează întinderea drepturilor de exclusivitate recunoscute de statele membre, în scopul de a evita o exercitare a acestor drepturi care să compartimenteze piața internă printr‑o fragmentare a piețelor naționale.

În numele unui echilibru între teritorialitatea mărcii și libera circulație a mărfurilor, acest principiu postulează că, atunci când un produs care poartă în mod legal o marcă a fost introdus pe piață în Uniune (și, în sens mai larg, în SEE) cu consimțământul titularului sau de către el însuși, acesta nu se poate opune, utilizând dreptul său de exclusivitate, circulației ulterioare a acestui produs.

Prima formulare a acestuia își are originea în Hotărârea din 31 octombrie 1974, Centrafarm și de Peijper (16/74, EU:C:1974:115) ( 20 ). În această hotărâre, Curtea amintește mai întâi că, deși tratatul nu afectează existența drepturilor recunoscute de legislația unui stat membru în materia proprietății industriale și comerciale, exercitarea acestor drepturi poate fi totuși afectată de interdicțiile prevăzute de tratat ( 21 ). Aceasta precizează în continuare că, „întrucât introduce o excepție de la unul dintre principiile fundamentale ale pieței [interne], articolul 36 [TFUE] admite […] derogări de la libera circulație a mărfurilor numai în măsura în care aceste derogări sunt justificate de apărarea drepturilor care constituie obiectul specific al acestei proprietăți” ( 22 ). Aceasta indică în continuare că, în materie de mărci, obiectul specific al proprietății comerciale este în special „acela de a garanta dreptul exclusiv al titularului de a utiliza marca pentru prima introducere pe piață a unui produs și de a‑l proteja astfel împotriva concurenților care ar fi tentați să abuzeze de poziția și de reputația mărcii prin comercializarea de produse care afișează în mod nejustificat această marcă” ( 23 ). Aceasta concluzionează, având în vedere un astfel de obiect, că obstacolul care rezultă din dreptul, recunoscut titularului mărcii de legislația unui stat membru în materie de proprietate industrială și comercială, de a se opune importului produsului care poartă marca „nu este justificat atunci când produsul a fost introdus în mod licit pe piața statului membru din care este importat de însuși titularul acestui drept sau cu consimțământul său, astfel încât nu poate fi vorba de un abuz sau de contrafacerea mărcii” ( 24 ). În caz contrar, potrivit Curții, titularul mărcii „ar avea posibilitatea de a fragmenta piețele naționale și de a opera astfel o restricție în comerțul dintre statele membre, fără ca o astfel de restricție să fie necesară pentru a‑i asigura substanța dreptului exclusiv care rezultă din marcă” ( 25 ). Cu alte cuvinte, comerțul ar fi supus, într‑un asemenea caz, unor „obstacole nejustificate” ( 26 ).

Punerea în aplicare a principiului epuizării presupune întrunirea a două condiții, pe de o parte, introducerea pe piață în SEE a unor produse care poartă marca și, pe de altă parte, consimțământul titularului mărcii pentru această introducere pe piață, în cazul în care nu este realizată în mod direct de el. Ca urmare a limitărilor pe care le implică acest principiu pentru dreptul exclusiv al titularului mărcii, se evidențiază o tendință a Curții de a interpreta restrictiv noțiunile care condiționează aplicarea sa.

Astfel, în ceea ce privește prima dintre cele două condiții menționate mai sus, Curtea, pronunțându‑se cu privire la interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Prima directivă 89/104, a considerat că nu există o „introducere pe piață” în sensul acestei dispoziții decât atunci când produsele sunt efectiv vândute, întrucât numai un astfel de act de vânzare permite titularului să „realizeze valorificarea economică a mărcii sale” și terților să dobândească „dreptul de a dispune de produsele care poartă marca” ( 27 ).

În ceea ce privește cea de a doua condiție, care privește imputabilitatea introducerii pe piață a unor produse care poartă marca în sarcina titularului acesteia, Curtea a precizat, de asemenea interpretând articolul 7 alineatul (1) din Prima directivă 89/104, că consimțământul pentru o astfel de introducere pe piață „constituie elementul decisiv” al epuizării dreptului exclusiv conferit de marcă ( 28 ) și trebuie, prin urmare, să fie exprimat „într‑un mod care reflectă în mod cert voința titularului de a renunța la acest drept” ( 29 ).

O astfel de voință rezultă în mod normal dintr‑o formulare expresă a respectivului consimțământ ( 30 ). Totuși, astfel cum a recunoscut Curtea în Hotărârea din 15 octombrie 2009, Makro Zelfbedieningsgroothandel și alții (C‑324/08, EU:C:2009:633, punctul 23), cerințele care decurg din protecția liberei circulații a mărfurilor au determinat Curtea să considere că o asemenea normă „poate fi adaptată”.

Astfel, pe de o parte, Curtea a statuat că epuizarea dreptului exclusiv conferit de marcă poate avea loc, printre altele, atunci când comercializarea produselor este efectuată de un operator legat din punct de vedere economic de titularul mărcii, cum ar fi, în special, o persoană care deține o licență ( 31 ). Vom reveni asupra acestei ipoteze mai târziu în prezentele concluzii.

Pe de altă parte, reiese de asemenea din jurisprudența Curții că, chiar în situațiile în care prima introducere pe piață a produselor în cauză în cadrul SEE a fost efectuată de un subiect care nu are nicio legătură economică cu titularul mărcii și fără consimțământul explicit al acestuia, voința de a renunța la dreptul exclusiv conferit de marcă poate rezulta dintr‑un consimțământ implicit al titularului respectiv, un astfel de consimțământ putând fi dedus pe baza criteriilor enunțate la punctul 46 din Hotărârea din 20 noiembrie 2001, Zino Davidoff și Levi Strauss (C‑414/99-C‑416/99, EU:C:2001:617) ( 32 ).

În această hotărâre, care privea cazul unei prime introduceri pe piață în afara SEE a unor produse care poartă o marcă, a cărei aplicabilitate generală a fost însă recunoscută în Hotărârea din 15 octombrie 2009, Makro Zelfbedieningsgroothandel și alții (C‑324/08, EU:C:2009:633, punctul 26 și următoarele), Curtea a precizat că consimțământul pentru o introducere pe piață în cadrul SEE poate rezulta de asemenea în mod implicit din elemente și din împrejurări anterioare, concomitente sau posterioare acestei introduceri pe piață, care, în aprecierea instanței naționale, exprimă cu certitudine o renunțare a titularului la dreptul său ( 33 ).

La punctele 53-58 din aceeași hotărâre, Curtea a adăugat că un astfel de consimțământ implicit trebuie să se întemeieze pe elemente de natură să dovedească în mod pozitiv renunțarea titularului respectiv al mărcii să opună dreptul său exclusiv și că, în special, acesta nu se poate deduce dintr‑o simplă tăcere a acestui titular ( 34 ). În această privință, ea a precizat că un consimțământ implicit nu poate rezulta, printre altele, din lipsa comunicării de către titularul mărcii tuturor cumpărătorilor succesivi ai produselor introduse pe piață în afara SEE a opoziției sale față de comercializarea în SEE, din lipsa unei mențiuni, pe produse, a interdicției de introducere pe piață în SEE sau din împrejurarea că titularul mărcii a transferat proprietatea produselor care poartă marca fără a impune rezerve contractuale și că, potrivit legii aplicabile contractului, dreptul de proprietate transferat cuprinde, în lipsa unor astfel de rezerve, un drept de revânzare nelimitat sau, cel puțin, un drept de comercializare ulterioară a produselor în SEE ( 35 ).

În ceea ce privește obiectul consimțământului, Curtea a precizat că acesta din urmă privește numai „comercializarea ulterioară” a produselor care poartă marca, cu consecința că principiul epuizării operează numai în privința unor exemplare determinate ale produsului respectiv, titularul având oricând posibilitatea de a interzice utilizarea mărcii pentru exemplarele care nu au făcut obiectul unei prime introduceri pe piață cu consimțământul său ( 36 ).

În sfârșit, trebuie amintit că Curtea a afirmat în mod repetat că dispozițiile directivelor Uniunii privind mărcile care consacră principiul epuizării drepturilor conferite de marcă trebuie interpretate în lumina normelor tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor ( 37 ).

Curtea s‑a confruntat în trei rânduri cu problema dacă titularul unei mărci înregistrate în mai multe state membre, aparținând inițial aceleiași persoane și care a făcut ulterior obiectul unei fracționări, fie voluntară, fie printr‑o măsură de constrângere publică, poate să se opună importului pe teritoriul pe care este protejat dreptul său de produse care poartă aceeași marcă, puse în circulație într‑un stat membru în care această marcă este deținută de un terț.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 3 iulie 1974, Van Zuylen (192/73, EU:C:1974:72) – pronunțată anterior Hotărârii din 31 octombrie 1974, Centrafarm și de Peijper (16/74, EU:C:1974:115), care, astfel cum am menționat mai sus, a consacrat principiul epuizării în materia mărcilor – drepturile asupra mărcii HAG în Belgia și în Luxemburg au fost cesionate în anul 1935 de titularul lor, HAG AG, societatea germană, filialei sale belgiene Café Hag SA. După cel de al Doilea Război Mondial, acțiunile Café Hag, puse sub sechestru de autoritățile belgiene ca bunuri inamice, au fost vândute unor terți. În anul 1971, Café Hag a cesionat drepturile sale asupra mărcii HAG în Belgia și în Luxemburg societății Van Zuylen Frères, care nu producea ea însăși produsele purtând marca, ci se aproviziona de la Café Hag. Întrucât HAG a început să livreze unor comercianți cu amănuntul luxemburghezi produse care purtau marca sa germană HAG, Van Zuylen Frères a formulat o acțiune în contrafacere în fața Tribunalului Districtual din Luxemburg, care a adresat Curții două întrebări preliminare privind aplicarea în privința faptelor din cauza principală a interpretării normelor tratatului referitoare la înțelegeri și la libera circulație a mărfurilor.

După ce a constatat că, în urma exproprierii Café Hag, nu exista nicio legătură juridică, financiară, tehnică sau economică între cei doi titulari ai mărcilor rezultate din fracționarea mărcii HAG, Curtea a înlăturat aplicarea articolului 85 CEE (articolul 101 TFUE) în privința faptelor din procedura principală. În ceea ce privește interpretarea normelor privind libera circulație a mărfurilor, Curtea a amintit mai întâi, pe de o parte, că dreptul asupra unei mărci protejează deținătorul legitim al unei mărci împotriva contrafacerii acesteia de către persoane lipsite de orice titlu juridic și, pe de altă parte, că exercitarea acestui drept este de natură să contribuie la împărțirea piețelor și să aducă astfel atingere liberei circulații a mărfurilor între statele membre. Aceasta a afirmat, în continuare, că exclusivitatea drepturilor asupra unei mărci nu poate fi invocată de deținătorul unei mărci pentru a interzice comercializarea, într‑un stat membru, de mărfuri produse în mod legal într‑un alt stat membru sub o marcă identică, având aceeași origine ( 38 ) (așa‑numita teorie a „identității originii”) ( 39 ). Consacrând această soluție, Curtea a precizat la punctul 14 din Hotărârea din 3 iulie 1974, Van Zuylen (192/73, EU:C:1974:72), că, „în cazul în care, pe [o piață unică], indicarea originii unui produs de marcă este utilă, informarea consumatorilor în această privință poate fi asigurată prin alte mijloace decât cele care ar aduce atingere liberei circulații a mărfurilor”.

Poziția adoptată de Curte în Hotărârea din 3 iulie 1974, Van Zuylen (192/73, EU:C:1974:72) – anticipată, din perspectiva normelor de concurență, prin Hotărârea din 18 februarie 1971, Sirena (40/70, EU:C:1971:18, punctul 11), și confirmată prin Hotărârea din 22 iunie 1976, Terrapin (Overseas) (119/75, EU:C:1976:94, punctul 6) ( 40 ) ‐ a fost infirmată prin Hotărârea din 17 octombrie 1990, HAG GF (C‑10/89, EU:C:1990:359). Cadrul factual era identic, cu unica diferență că, de această dată, HAG era cea care încerca să se opună importului în Germania, de către societatea care succedase Van Zuylen Frères, de produse care purtau marca HAG provenind din Belgia. Curtea a apreciat totuși ca fiind „necesar să fie reconsiderată interpretarea reținută în această hotărâre în lumina jurisprudenței stabilite progresiv în domeniul raporturilor dintre proprietatea industrială și comercială și normele generale ale tratatului, în special în domeniul liberei circulații a mărfurilor” ( 41 ).

După ce a amintit principiul epuizării drepturilor conferite de marcă, astfel cum a fost elaborat în jurisprudența sa, Curtea a subliniat mai întâi că, pentru ca marca să poată juca rolul care îi este atribuit în sistemul de concurență nedenaturată dorit de tratat, aceasta trebuie să constituie „garanția că toate produsele care poartă marca respectivă au fost fabricate sub controlul unei singure întreprinderi căreia îi poate fi atribuită răspunderea pentru calitatea lor”. În continuare, aceasta a precizat că obiectul specific al dreptului asupra unei mărci – pentru protecția căruia sunt admise derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a mărfurilor – constă în special în a asigura titularului dreptul de a utiliza marca pentru prima punere în circulație a unui produs și că, pentru a stabili întinderea exactă a acestui drept exclusiv, trebuie să se țină seama de funcția esențială a mărcii, care este aceea de a garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii produsului care poartă marca, permițându‑i să distingă, fără vreo posibilitate de confuzie, acest produs de cele care au o altă proveniență.

Funcția mărcii de indicație a originii devine, în Hotărârea din 17 octombrie 1990, HAG GF (C‑10/89, EU:C:1990:359), elementul central în lumina căruia trebuie apreciată întinderea drepturilor conferite de marcă, precum și limitele acestora, în timp ce în Hotărârea din 3 iulie 1974, Van Zuylen (192/73, EU:C:1974:72), Curtea recunoscuse acestei funcții doar o importanță redusă în economia raționamentului său (a se vedea punctul 41 din prezentele concluzii). Această schimbare de perspectivă a determinat Curtea să considere că „lipsa oricărui element al consimțământului” HAG la punerea în circulație, într‑un alt stat membru, sub o marcă identică, de produse similare fabricate și comercializate „de o întreprindere care nu are nicio legătură de dependență juridică sau economică” cu aceasta este un fapt „decisiv” în ceea ce privește aprecierea dreptului acesteia de a se opune importului acestor produse în Germania ( 42 ). Astfel, dacă un asemenea drept nu ar fi recunoscut titularului unei mărci, consumatorii nu ar mai fi în măsură să identifice cu certitudine originea produselor care poartă marca. Titularul mărcii ar risca să i se „impute calitatea slabă a unui produs pentru care nu ar fi nicidecum răspunzător” ( 43 ). Potrivit Curții, faptul că cele două mărci în cauză au aparținut inițial aceluiași titular nu este relevant, având în vedere că, „începând de la expropriere și în pofida originii lor comune, fiecare dintre mărci și‑a îndeplinit în mod independent, în cadrul teritorial care îi este propriu, funcția de a garanta că produsele care poartă marca provin dintr‑o singură sursă” ( 44 ).

Curtea a abandonat definitiv teoria identității originii în Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261).

Contextul factual din cauza principală în care s‑a pronunțat această hotărâre era diferit de cel din cauzele principale în care s‑au pronunțat Hotărârea din 3 iulie 1974, Van Zuylen (192/73, EU:C:1974:72), și Hotărârea din 17 octombrie 1990, HAG GF (C‑10/89, EU:C:1990:359), în esență prin faptul că fracționarea mărcii respective nu rezulta dintr‑un act al autorității publice, ci dintr‑o cesiune voluntară, intervenită în cadrul unei proceduri de concordat. Cesiunea privise o singură ramură de activitate a filialei franceze a grupului American Standard, care deținea, prin intermediul filialelor sale interpuse germană și franceză, marca Ideal‑Standard în Germania și în Franța. Filiala germană a American Standard s‑a opus comercializării în Germania de produse care purtau aceeași marcă cu cea a cărei titulară era în acest stat membru, importate din Franța, unde erau fabricate de societatea cesionară a filialei franceze a grupului. Această comercializare era realizată de o filială, cu sediul în Germania, a societății cesionare. Spre deosebire de cauzele principale în care s‑au pronunțat Hotărârea din 3 iulie 1974, Van Zuylen (192/73, EU:C:1974:72), și Hotărârea din 17 octombrie 1990, HAG GF (C‑10/89, EU:C:1990:359), produsele respective nu erau identice, ci numai similare celor fabricate de titularul mărcii în Germania.

În motivarea Hotărârii din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), Curtea a subliniat mai întâi că titlurile naționale în materia mărcilor sunt nu numai teritoriale, ci și independente unele de altele și că această independență implică faptul că drepturile asupra unei mărci pot fi cesionate pentru o țară fără a fi cesionate simultan de titularul lor pentru alte țări ( 45 ). Aceasta a amintit, în continuare, obiectul drepturilor asupra unei mărci, precum și limitele pe care principiul epuizării le impune în privința exercitării acestor drepturi.

În acest context, Curtea a precizat, la punctul 34 din hotărârea menționată, că acest principiu „intervine atunci când titularul mărcii în statul de import și titularul mărcii în statul de export este același sau când, chiar dacă sunt persoane diferite, sunt legate din punct de vedere economic” ( 46 ) și a identificat mai multe situații în care principiul menționat este aplicabil, și anume, pe lângă ipoteza în care produsele care poartă marca sunt puse în circulație de aceeași întreprindere, cazurile în care o astfel de punere în circulație este realizată de un deținător de licență, de o societate‑mamă sau de o filială a aceluiași grup ori de un concesionar exclusiv. Potrivit Curții, toate aceste cazuri au în comun faptul că produsele care poartă marca sunt fabricate sub controlul aceleiași entități, astfel încât libera circulație a acestor produse nu repune în discuție funcția mărcii. În această privință, Curtea a clarificat de asemenea că elementul decisiv este reprezentat de „posibilitatea unui control al calității produselor, iar nu de exercitarea efectivă a acestui control” ( 47 ).

În ceea ce privește aplicarea acestor principii în cazul cesiunii mărcii care este limitată la unul sau la mai multe state membre, Curtea a precizat că această situație trebuie să fie diferențiată clar de cea în care produsele importate provin de la un deținător de licență sau de la o filială căreia i‑a fost transferat dreptul de proprietate asupra mărcii în statul de export. Astfel, după cum arată Curtea, „în sine, mai exact în lipsa oricărei legături economice, contractul de cesiune nu conferă […] cedentului mijloacele de a controla calitatea produselor comercializate de cesionar care poartă marca respectivă” ( 48 ), nici nu permite să se considere că cedentul a consimțit implicit ca aceste produse să circule pe teritoriile pe care acesta încă deține drepturile asupra mărcii ( 49 ).

În temeiul acestor considerații și înlăturând argumentele contrare prezentate de Comisie și de societatea importatoare, Curtea a extins „soluția izolării piețelor” ( 50 ) consacrată în Hotărârea din 17 octombrie 1990, HAG GF (C‑10/89, EU:C:1990:359), la cazul fracționării voluntare a mărcii.

În lumina principiilor expuse, trebuie să se răspundă la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere și să se aprecieze dacă, în împrejurările cauzei principale, Schweppes se poate opune în mod legitim ca un terț să importe în Spania, unde aceasta este titulara mărcilor SCHWEPPES, produse care poartă aceste mărci comercializate în Regatul Unit de Coca‑Cola.

Trebuie recunoscut de la bun început că împrejurările cauzei principale par să admită, la o primă analiză, o aplicare pură și simplă a Hotărârii din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), astfel cum pledează Schweppes, Schweppes International și Orangina Schweppes Holding.

Astfel, precum în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), ne aflăm aici în prezența unei fragmentări voluntare a unor drepturi paralele în mai multe state membre. În plus, este cert că Schweppes International și Coca‑Cola nu sunt legate prin niciunul dintre raporturile luate în considerare de Curte la punctul 34 din această hotărâre. Coca‑Cola nu este nici un deținător de licență, nici un concesionar exclusiv al Schweppes International în Regatul Unit și între aceste două societăți nu există niciun raport de grup.

Societățile Red Paralela și Comisia, precum și guvernele elen și neerlandez, reiterând observațiile instanței de trimitere, solicită totuși Curții să poarte analiza mai departe și să admită că dreptul Schweppes (în calitate de deținător de licență al Schweppes International, titulara mărcilor în discuție) de a se opune importului în Spania al produselor în discuție ar putea fi epuizat, având în vedere împrejurările specifice ale cauzei principale.

Deși poziția lor coincide în esență în ceea ce privește rezultatul, argumentele pe care se întemeiază aceste persoane interesate sunt parțial divergente. În timp ce guvernul elen și Comisia sugerează Curții să precizeze limitele jurisprudenței sale aferente Hotărârii din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), în lumina împrejurărilor cauzei principale, societățile Red Paralela și guvernul neerlandez apreciază în esență că, prin faptul că se opun, în astfel de împrejurări, importului paralel de produse care poartă marca SCHWEPPES care nu sunt fabricate și comercializate de ele, Schweppes și Schweppes International săvârșesc un abuz de drept.

Înainte de a examina aceste diferite poziții, trebuie analizat pe scurt un argument evocat, cu titlu introductiv, de Comisie în observațiile sale scrise și care reprezintă baza dezvoltărilor consacrate de aceasta din urmă, precum și, în special, de societățile Red Paralela întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere. Potrivit acestui argument – care fusese utilizat împotriva abandonării teoriei identității originii în cazurile de sciziune sau de fragmentare voluntară a mărcii – cesiunea unor drepturi paralele doar asupra unei părți a mărcilor naționale deținute de cedent implică în mod necesar o punere în discuție a funcției distinctive a acestor mărci, pe care cedentul o acceptă în mod voluntar și ale cărei consecințe ar trebui să le suporte ( 51 ).

În această privință, trebuie amintit că acest argument a fost respins cu fermitate de Curte în Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), în care aceasta a exclus în mod explicit că acceptarea de către cedent a diminuării funcției distinctive a mărcii care rezultă din fracționarea dreptului originar asupra acesteia ar putea implica o renunțare la dreptul său exclusiv de a se opune importului pe teritoriul său de produse comercializate de cesionar într‑un alt stat al SEE ( 52 ).

Astfel, după cum a subliniat Curtea la punctul 48 din hotărârea menționată, funcția mărcii este apreciată în raport cu un teritoriu. Prin urmare, faptul că, în urma unei cesiuni limitate din punct de vedere teritorial, funcția de indicație a originii mărcii poate fi diminuată pentru o parte a consumatorilor produselor care poartă marca, și anume cei care se deplasează în interiorul SEE între două state în care aceste produse sunt fabricate și comercializate de întreprinderi diferite, nu face să dispară interesul fiecărui titular al mărcii la nivel național de a‑și menține exclusivitatea pe propriul teritoriu, pentru a păstra funcția distinctivă a mărcii sale în raport cu consumatorii stabiliți pe acest teritoriu.

Pe de altă parte, reiese din jurisprudența citată mai sus în prezentele concluzii că epuizarea drepturilor conferite de marcă nu intervine decât în stadiul introducerii pe piață a produselor care poartă marca ( 53 ). Prin urmare, deși este adevărat că, printr‑o cesiune limitată din punct de vedere teritorial, titularul unor drepturi paralele asupra unei mărci renunță în mod voluntar să mai fie singurul care comercializează produse care poartă această marcă în SEE, unei astfel de renunțări nu îi poate fi asociat niciun efect de epuizare, dat fiind că, la momentul la care este dat consimțământul pentru cesiune, nu a intervenit încă niciun act de comercializare a produselor care poartă marca cesionată.

Acestea fiind clarificate, arătăm că, cel puțin în parte, argumentația dezvoltată de societățile Red Paralela în observațiile lor în fața Curții nu este complet străină de logica ce stă la baza argumentului evocat la punctul 56 din prezentele concluzii.

Potrivit societăților Red Paralela, din moment ce Schweppes și Schweppes International au menținut un comportament vizând favorizarea, cu complicitatea atitudinii permisive, dacă nu chiar colaborative a Coca‑Cola, a unei imagini globale și unitare a mărcii SCHWEPPES chiar și după fragmentarea acesteia, acestea ar fi denaturat funcția de indicație a originii mărcii pe care o exploatează în Spania și ar fi pierdut, în consecință, dreptul de a se opune importurilor paralele, în acest stat membru, de produse care poartă în mod legal o marcă identică, comercializate de Coca‑Cola într‑un alt stat al SEE. Societățile Red Paralela subliniază în mod special împrejurarea că Schweppes și Schweppes International au urmărit în mod activ, în cadrul politicii de grup, în cadrul deciziilor comerciale, în relațiile cu clientela, precum și în mesajele lor publicitare să asocieze originea mărcii lor cu Regatul Unit, și anume statul membru din care provine cea mai mare parte a produselor comercializate în Spania de societățile Red Paralela.

Deși este atractivă, argumentația societăților Red Paralela nu ne convinge.

Pe de o parte, astfel cum am precizat mai sus, afectarea funcției mărcii de indicație a originii, cel puțin pentru o parte a consumatorilor vizați, este o consecință inevitabilă a cesiunii limitate din punct de vedere teritorial a unor drepturi paralele asupra aceleiași mărci. Această diminuare poate fi deosebit de importantă atunci când, cum este cazul în cauza principală, marca ce face obiectul sciziunii sau al fragmentării a fost deținută timp de mulți ani de același titular și a dobândit un renume important ca marcă unitară. Or, astfel cum am avut deja ocazia de a sublinia, dintr‑un astfel de efect al cesiunii, previzibil, însă inevitabil, nu se poate deduce vreo restricție privind exercitarea viitoare de către cedent a drepturilor asupra mărcilor paralele care nu au făcut obiectul cesiunii ( 54 ). Pe de altă parte, nici nu poate fi impus cedentului un comportament care să urmărească în mod activ contracararea unui astfel de efect.

Pe de altă parte, renumele unei mărci, precum și imaginea și forța sa evocatoare, care constituie tot atâția factori ai valorii sale, pot depinde într‑o anumită măsură de istoria acestei mărci și, așadar, de originea sa. În asemenea cazuri, titularul unei mărci care face obiectul mai multor înregistrări naționale, care cesionează numai o parte a drepturilor sale paralele asupra acesteia, păstrează un interes de a continua să facă referire la istoria și la originea mărcii unitare atunci când acest fapt îi permite să păstreze valoarea semnului sau a semnelor al căror titular este încă. Prin urmare, nu i se poate reproșa că, după cesiune, continuă să evoce în prezentarea produselor sale, în mesajele publicitare sau în relațiile cu consumatorii originea geografică a mărcilor al căror titular a rămas, chiar și atunci când, cum este cazul mărcii în discuție în litigiul principal, această origine este legată de un stat în care drepturile asupra mărcii sunt deținute în prezent de cesionar. De asemenea și pentru aceleași motive, nu i se poate reproșa că a făcut referire la elemente ale istoriei mărcii unitare atunci când a efectuat înregistrări noi, cum este cazul în cauza principală în ceea ce privește semnătura inventatorului apelor tonice ale mărcii SCHWEPPES.

Comportamentele descrise mai sus, chiar presupunând că sunt de natură să diminueze funcția distinctivă a mărcii exploatate în Spania de Schweppes în raport cu consumatorul spaniol, se înscriu într‑o strategie care vizează să păstreze capitalul de marcă al acestor societăți și nu indică intenția de a crea confuzie în percepția consumatorului menționat în ceea ce privește originea comercială (care nu trebuie confundată, de altfel, cu cea geografică) a produselor în discuție în litigiul principal. În consecință, contrar celor susținute de societățile Red Paralela, faptul că societățile menționate acționează în contrafacere pentru a se opune importului pe teritoriul pe care este protejată marca lor de produse care poartă o marcă identică nu poate constitui o utilizare abuzivă a drepturilor conferite de respectiva marcă ( 55 ).

Mai trebuie menționat că, presupunând că se poate considera că produsele comercializate de Schweppes în Spania și, respectiv, de Coca‑Cola în Regatul Unit provin din surse într‑adevăr independente, aspect care va fi tratat ulterior, liberalizarea importurilor paralele în favoarea căreia pledează societățile Red Paralela nu ar face decât să crească riscul pentru consumatorul spaniol de a se înșela cu privire la originea comercială a acestor produse. Or, nu credem că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95 are în vedere un astfel de efect.

Rămâne de examinat argumentul societăților Red Paralela potrivit căruia Schweppes International își exercită drepturile asupra mărcii astfel încât face o discriminare arbitrară între diferitele state membre, întrucât permite importul paralel de produse comercializate de Coca‑Cola în Regatul Unit pe anumite teritorii pe care este titulară a mărcii SCHWEPPES, însă nu pe altele, precum în Spania.

În această privință, este suficient să se arate că simplul fapt că titularul unei mărci tolerează importul, în statul în care marca sa este protejată, de produse care poartă o marcă identică provenind dintr‑un alt stat membru, în care au fost introduse pe piață de un terț, fără consimțământul său, nu permite să se considere că acest titular a renunțat în mod implicit să se opună importului de produse având aceeași proveniență într‑un alt stat membru în care deține drepturi paralele. Astfel, pe de o parte, după cum am indicat deja la punctul 36 din prezentele concluzii, tăcerea sau o atitudine pasivă a titularului mărcii nu este suficientă, în principiu, pentru a prezuma consimțământul acestuia pentru introducerea pe piață de produse care poartă o marcă identică sau care poate genera confuzie. Această concluzie este valabilă a fortiori atunci când o asemenea atitudine este invocată, astfel cum procedează societățile Red Paralela, pentru a susține o liberalizare generalizată a importurilor paralele care provin dintr‑un anumit teritoriu. Pe de altă parte, astfel cum am menționat de asemenea mai sus, la punctul 37 din prezentele concluzii, drepturile conferite de marcă nu sunt epuizate, ca urmare a consimțământului implicit sau explicit al titularului, decât pentru produsele pentru care acest consimțământ a fost acordat. În sfârșit, precizăm, cu titlu incidental, că renunțarea Schweppes la a‑și exercita drepturile pentru a se opune importurilor paralele provenind din Regatul Unit în ceea ce privește unele dintre teritoriile pe care mărcile sale sunt înregistrate nu pare, având în vedere informațiile furnizate de instanța de trimitere, să aibă un caracter sistematic și este limitată exclusiv la canalul de distribuție prin internet.

După dezbaterea argumentației dezvoltate de societățile Red Paralela, trebuie abordată în prezent teza Comisiei.

Potrivit acesteia din urmă, epuizarea drepturilor conferite de marcă este susceptibilă să intervină nu numai în situațiile enumerate la punctul 34 din Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), ci și atunci când fabricarea și comercializarea de produse care poartă mărci identice paralele sunt supuse unei politici și unei strategii comerciale unice desfășurate de titularii acestor mărci.

Această teză merită, în opinia noastră, atenția Curții.

Spre deosebire de ceea ce susțin Schweppes, Schweppes International și Orangina Schweppes Holding, această teză se înscrie pe linia jurisprudenței aferente Hotărârii din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261).

Deși niciun element al textului Hotărârii din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), nu indică în mod explicit că epuizarea drepturilor conferite de marcă poate interveni în alte ipoteze decât cele enumerate la punctul 34 din această hotărâre, raționamentul urmat de Curte permite cu ușurință ca această listă să fie considerată ca fiind pur și simplu indicativă.

Astfel, după cum a evidențiat în mod corect Comisia, criteriul pe care se întemeiază hotărârea menționată pentru a aplica principiul epuizării atunci când nu există identitate între persoana care deține drepturile asupra mărcii în statul de import și persoana care a pus în circulație produsele care poartă marca în statul de export face trimitere la existența unor „legături economice” între aceste două persoane.

Deși Curtea nu definește noțiunea „legături economice”, limitându‑se să afirme că astfel de legături există în cele trei situații menționate la punctul 34 din Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261) ‐ și anume, în cazul unei licențe sau al unei concesiuni a mărcii ori atunci când cele două entități în cauză fac parte din același grup –, logica din care se inspiră motivarea hotărârii menționate, precum și limbajul utilizat de Curte furnizează indicații în această privință.

Această hotărâre marchează, înainte de toate, o evoluție terminologică în raport cu jurisprudența anterioară. Dacă, în hotărârile precedente, Curtea deducea epuizarea dreptului de a se opune importului de produse introduse pe piață în SEE de către un terț din existența unor „legături de dependență juridică sau economică” între acest terț și titularul mărcii ( 56 ), în Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), aceasta abandonează formularea menționată, referindu‑se mai simplu la „legături economice”, noțiune care permite acoperirea unui spectru potențial mai amplu de raporturi între întreprinderi în cadrul comerțului ( 57 ).

Această evoluție terminologică reflectă, pe plan conceptual, trecerea de la un criteriu formal, în cadrul căruia controlul asupra utilizării mărcii, necesar în scopul epuizării, este considerat susceptibil să se exercite numai în cadrul unei relații de strictă dependență între entitățile în cauză (existența unor legături de proprietate sau a unor contracte care formalizează un raport de autoritate, conferind prerogative de conducere și de administrare uneia dintre părți, căreia cealaltă trebuie să i se supună), la un criteriu mai substanțial, în temeiul căruia importantă nu este atât natura relațiilor dintre entitățile menționate, ci faptul că, datorită acestor relații, marca se află sub un control unic ( 58 ).

Or, un astfel de criteriu este susceptibil să acopere nu numai ipotezele clasice exemplificate la punctul 34 din Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), în care utilizarea mărcii este sub controlul unei singure persoane (cea care acordă licența sau producătorul) sau al unei entități care constituie o unitate economică (grupul), ci și situațiile în care această utilizare este supusă, în statul de import și în statul de export, controlului comun al două persoane diferite – fiecare fiind titulară a unor drepturi recunoscute la nivel național – care acționează, în cadrul exploatării mărcii, ca un unic centru de interes.

În astfel de situații, precum în cazurile evocate la punctul 34 din Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), marca se află sub un control unic, fabricarea și comercializarea produselor care poartă marca putând fi atribuite unui singur centru decizional. Această unicitate a controlului exclude posibilitatea de a invoca legislațiile naționale privind dreptul mărcilor în scopul de a restricționa circulația produselor menționate ( 59 ).

Astfel, atunci când doi sau mai mulți titulari de mărci paralele convin să exercite un control comun asupra utilizării semnelor lor, indiferent dacă acestea au sau nu au o origine comună, fiecare dintre aceștia renunță la exercitarea dreptului de a se opune importului pe propriul teritoriu de produse care poartă marca introduse pe piață în statul de export de către unul dintre ceilalți titulari care participă la acord, trebuind să se considere că această introducere pe piață a fost efectuată cu consimțământul acestuia.

Totuși, pentru ca un astfel de efect de epuizare să se producă, este necesar ca acordul să prevadă posibilitatea de a stabili direct sau indirect produsele pe care este aplicată marca și de a controla calitatea acestora. Această cerință, exprimată cu claritate la punctele 37 și 38 din Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), precum și la punctul 13 din Hotărârea din 17 octombrie 1990, HAG GF (C‑10/89, EU:C:1990:359), se referă la funcția esențială a mărcii ca indicator al originii comerciale a produselor (sau a serviciilor) care o poartă. Trebuie subliniat, în această privință, că în contextul unui control unic asupra mărcii exercitat în comun de doi sau de mai mulți titulari de drepturi paralele, această funcție trebuie înțeleasă în sensul că originea pe care marca este destinată să o garanteze nu este legată de întreprinderea responsabilă cu fabricarea bunurilor, ci trimite la centrul de unde emană alegerile strategice privind oferta pentru aceste bunuri.

Sub rezerva precizării de mai sus referitoare la obiectul controlului, apreciem, așadar, în acord cu Comisia, că nu se poate exclude că titularii de mărci paralele rezultate din fragmentarea unei mărci unice în urma cesiunii limitate din punct de vedere teritorial a acesteia pot fi considerați ca fiind „legați din punct de vedere economic” în scopul aplicării principiului epuizării atunci când își coordonează politicile comerciale pentru a exercita un control comun asupra utilizării mărcilor lor respective ( 60 ).

Considerăm că argumentele formulate împotriva acestei poziții în cursul prezentei cauze nu pot prevala.

În primul rând, contrar a ceea ce s‑a susținut, o astfel de poziție nu constituie o repunere în discuție a Hotărârii din 17 octombrie 1990, HAG GF (C‑10/89, EU:C:1990:359), și a Hotărârii din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261).

Astfel, soluția reținută în aceste hotărâri era subordonată condiției ca după cesiune, în pofida originii lor comune, fiecare dintre mărci să îndeplinească în mod independent funcția sa de a garanta că produsele care o poartă provin dintr‑o singură sursă ( 61 ). Numai în cazul în care această condiție este îndeplinită, dreptul de a se opune liberei circulații a produselor care poartă marca – drept pe care titularul mărcii unitare nu îl deține el însuși la momentul fragmentării acesteia – poate fi recunoscut în favoarea titularilor mărcilor paralele rezultate din această fragmentare, cu consecința că comerțul paralel al acestor produse, autorizat anterior cesiunii, va fi interzis. Or, condiția menționată nu este în mod clar îndeplinită atunci când cedentul și cesionarul (sau cesionarii) convin să își exploateze mărcile în comun și adoptă o strategie comercială care urmărește să păstreze și să întrețină imaginea de marcă unitară a semnelor lor pe piață.

Aplicarea principiului epuizării într‑o astfel de situație este nu numai conformă cu Hotărârea din 17 octombrie 1990, HAG GF (C‑10/89, EU:C:1990:359), și cu Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), ci servește de asemenea scopului care a ghidat Curtea în aceste hotărâri, și anume căutarea unui just echilibru între obiectivele antagoniste ale liberei circulații a mărfurilor și protecția drepturilor conferite de marcă. Astfel cum precizează Curtea la punctul 39 din Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger (C‑9/93, EU:C:1994:261), dispozițiile tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor se opun aplicării unor legislații naționale care permit recurgerea la dreptul mărcilor pentru a împiedica libera circulație a unui produs care poartă o marcă a cărei utilizare se află sub un control unic. Astfel, obiectul drepturilor asupra mărcii nu este de a permite titularilor să împartă piețele naționale și să favorizeze astfel menținerea diferențelor de preț care pot exista între statele membre ( 62 ).

În al doilea rând, nu se poate obiecta că relația dintre titularii mărcilor paralele care convin să își administreze în comun semnele nu este asimilabilă celei care există între un titular de drepturi și persoanele cărora le acordă licențe, între producător și concesionarii săi sau între societățile care fac parte din același grup. Astfel, după cum am subliniat mai sus în prezentele concluzii, ceea ce declanșează epuizarea este unicitatea controlului asupra mărcii care rezultă din toate aceste relații, iar nu aspectele lor formale.

Este adevărat, desigur, că titularul mărcii obține un profit, direct sau indirect, din prima punere în circulație a produsului care poartă marca de către persoana căreia i‑a acordat o licență, de către concesionarul său sau de către o societate a aceluiași grup, ceea ce nu este, în schimb, cazul atunci când această punere în circulație este realizată de titularul unei mărci paralele. În lipsa unui astfel de profit, s‑ar putea contesta că a avut loc o introducere pe piață susceptibilă să epuizeze dreptul titularului mărcii. Jurisprudența referitoare la noțiunea „introducere pe piață”, amintită la punctul 30 din prezentele concluzii, pare să ofere o bază în acest sens.

În această privință, arătăm că perceperea unei remunerații la prima comercializare a produsului nu constituie, spre deosebire de cazul altor obiecte ale drepturilor de proprietate intelectuală sau industrială, cum ar fi, între altele, brevetul, obiectul specific al drepturilor asupra unei mărci, acesta fiind, astfel cum am indicat mai sus, „dreptul de a utiliza marca pentru prima punere în circulație a unui produs” ( 63 ). În consecință, astfel cum a arătat avocatul general Jacobs la punctul 61 din Concluziile sale prezentate în cauzele Bristol‑Myers Squibb și alții (C‑427/93, C‑429/93, C‑436/93, C‑71/94 și C‑232/94, EU:C:1995:440), relevant pentru aplicarea principiului epuizării nu este aspectul dacă titularul dreptului obține o recompensă echitabilă din vânzare, ci dacă consimte la aceasta. Prin urmare, trebuie să se considere că jurisprudența evocată la punctul 30 din prezentele concluzii vizează să precizeze momentul începând de la care produsele care poartă marca sunt puse în circulație mai degrabă decât să stabilească o condiție sine qua non a epuizării ( 64 ).

În al treilea rând, spre deosebire de ceea ce susține în special Schweppes, cesiunea limitată din punct de vedere teritorial a mărcii în calitate de regim autorizat de transfer al drepturilor asupra mărcii nu ar fi nici aceasta repusă în discuție în cazul în care Curtea ar urma, după cum propunem, poziția susținută de Comisie. Astfel, părțile la o astfel de cesiune rămân libere să prevadă, sub rezerva respectării normelor de concurență, o interdicție reciprocă de vânzare pe teritoriile lor respective, cum este cazul contractului de licență exclusivă. Circulația produselor care poartă o marcă de la un teritoriu la altul ar fi astfel posibilă, fără încălcarea contractului de cesiune, doar în cazul în care operațiunea de import este efectuată de un terț.

În al patrulea rând, și este vorba despre aspectul cel mai delicat, în fața Curții s‑a desfășurat o dezbatere cu privire la persoana căreia i‑ar reveni sarcina de a proba existența unei coordonări între titularii mărcilor paralele, susceptibilă să conducă la unicitatea controlului în sensul precizat mai sus.

Pe de o parte, deoarece furnizarea unei astfel de probe de către un terț se poate dovedi dificilă din punct de vedere obiectiv, pare rezonabil să fie adaptată, astfel cum propune Comisia, norma potrivit căreia revine, în principiu, importatorului paralel sarcina de a proba faptele care justifică epuizarea drepturilor conferite de marcă ( 65 ). În această privință, amintim că o inversare a sarcinii probei este admisă de Curte, în special atunci când aplicarea acestei norme ar permite titularului mărcii să fragmenteze piețele naționale, favorizând menținerea diferențelor de prețuri care pot exista între statele membre ( 66 ).

Pe de altă parte, astfel cum solicită societățile grupului Schweppes, trebuie stabilite norme clare în materia probei, în caz contrar creându‑se o situație de incertitudine în detrimentul titularilor de mărci naționale paralele.

Or, deși ar fi excesiv, în situații precum cea din litigiul principal, să se impună importatorului paralel sarcina probei faptului că marca este supusă unui control unic în statul de export și în statul de import, revine totuși acestuia din urmă obligația de a indica un ansamblu de indicii precise și concordante care să permită deducerea existenței unui astfel de control. Faptele descrise de instanța de trimitere și evocate la punctul 10 din prezentele concluzii sunt împrejurări susceptibile să constituie asemenea indicii.

În prezența unei serii de indicii precise și concordante, va reveni titularului care intenționează să se opună importului produselor care poartă marca pe teritoriul său sarcina de a dovedi că nu a intervenit niciun acord sau nicio coordonare cu titularul mărcii din statul de export pentru a supune marca unui control unic.

Va reveni instanței naționale, în lumina tuturor împrejurărilor speței și după ce va solicita, dacă este cazul, prezentarea contractului de cesiune și a altor documente pertinente în vederea clarificării legăturilor dintre titularii mărcilor paralele, sarcina de a aprecia dacă sunt îndeplinite condițiile pentru epuizarea drepturilor titularului mărcii în statul de import în privința produselor în discuție.

În această privință, este important să amintim că astfel de condiții pot fi considerate îndeplinite doar în cazul în care controlul unic asupra mărcii conferă entităților care îl exercită posibilitatea de a stabili în mod direct sau indirect produsele pe care este aplicată marca și de a controla calitatea acestora.

În temeiul analizei care precedă, este necesar, în opinia noastră, ca răspunsul la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere să fie unul comun, în sensul că articolul 36 TFUE și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95 se opun ca persoana căreia titularul unei mărci naționale i‑a acordat o licență să invoce dreptul exclusiv de care beneficiază acesta din urmă în temeiul legislației statului membru în care este înregistrată marca menționată pentru a se opune importului și/sau comercializării în acest stat de produse care poartă o marcă identică și care provin dintr‑un alt stat membru, în care această marcă, care aparținea anterior grupului din care fac parte atât titularul mărcii din statul de import, cât și posesorul de licență, este deținută de un terț care a dobândit drepturile asupra acesteia prin cesiune, atunci când, având în vedere legăturile economice care există între titularul mărcii din statul de import și titularul mărcii din statul de export, rezultă că aceste mărci se află sub un control unic și că titularul mărcii din statul de import are posibilitatea de a stabili în mod direct sau indirect produsele pe care este aplicată marca în statul de export, precum și de a controla calitatea acestora.

În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Juzgado de lo Mercantil no 8 de Barcelona (Tribunalul Comercial nr. 8 din Barcelona, Spania) după cum urmează: „Articolul 36 TFUE și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci se opun ca persoana căreia titularul unei mărci naționale i‑a acordat o licență să invoce dreptul exclusiv de care beneficiază acesta din urmă în temeiul legislației statului membru în care este înregistrată marca menționată pentru a se opune importului și/sau comercializării în acest stat de produse care poartă o marcă identică și care provin dintr‑un alt stat membru, în care această marcă, ce aparținea anterior grupului din care fac parte atât titularul mărcii din statul de import, cât și posesorul de licență, este deținută de un terț care a dobândit drepturile asupra acesteia prin cesiune, atunci când, având în vedere legăturile economice care există între titularul mărcii din statul de import și titularul mărcii din statul de export, rezultă că aceste mărci se află sub un control unic și că titularul mărcii din statul de import are posibilitatea de a stabili în mod direct sau indirect produsele pe care este aplicată marca în statul de export, precum și de a controla calitatea acestora.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 12 septembrie 2017 ( 1 )

Procedura principală, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

Analiză

Cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare

Cu privire la fond

Epuizarea drepturilor conferite de marcă

Epuizarea drepturilor conferite de marcă în cazul fracționării unor drepturi exclusive paralele având o origine comună

Aplicarea acestor principii în împrejurările litigiului principal

Răspunsurile la întrebările preliminare

Concluzie