Concluziile avocatului general M. Wathelet prezentate la 6 aprilie 2017.#Hannele Hälvä ș.a. împotriva SOS-Lapsikylä ry.#Cerere de decizie preliminară formulată de Korkein oikeus.#Trimitere preliminară – Directiva 2003/88/CE – Articolul 17 – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Indemnizații suplimentare – Asociație de protecție a copiilor – „Părinți din satul copiilor” – Absență temporară a „părinților” titulari – Lucrătoare angajate în calitate de „părinți” suplinitori – Noțiune.#Cauza C-175/16.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru ( 2 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamnele Hälvä, Naukkarinen, Paajanen și Pik, pe de o parte, și angajatorul acestora, SOS‑Lapsikylä ry, pe de altă parte, în legătură cu refuzul de a plăti reclamantelor din litigiul principal indemnizații pentru orele suplimentare, precum și indemnizații pentru munca de seară, de noapte și pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă și de duminică în cursul anilor 2006-2009.

Articolul 17 din Directiva 2003/88 prevede următoarele: „(1) Ținând cont de principiile generale de protecție a securității și sănătății lucrătorilor, statele membre pot deroga de la articolele 3-6, 8 și 16 atunci când, pe baza caracteristicilor specifice ale activității exercitate, durata timpului de lucru nu este măsurată și predeterminată sau poate fi determinată de lucrătorii înșiși, în special în cazul: a) directorilor executivi sau al altor persoane cu puteri decizionale autonome; b) lucrătorilor din cadrul asociațiilor familiale sau c) lucrătorilor care oficiază ceremonii religioase în biserici și în comunitățile religioase. (2) Derogările prevăzute la alineatele (3) - (5) pot fi adoptate prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, cu condiția ca lucrătorii în cauză să beneficieze de perioade de repaus echivalente compensatorii sau dacă, în cazuri excepționale în care nu este posibil, din motive obiective, să se acorde asemenea perioade de repaus echivalente compensatorii, lucrătorii beneficiază de protecție adecvată. (3) În conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol, se poate deroga de la articolele 3-5, 8 și 16: […] (b) în cazul activităților de securitate și supraveghere care necesită prezența permanentă în scopul de a proteja bunuri și persoane, în special gardieni, paznici sau firme de pază și securitate; (c) în cazul activităților care implică nevoia de continuitate a serviciilor sau producției […] […]”

Directiva 2003/88 a fost transpusă în dreptul finlandez prin Legea nr. 605/1996 privind timpul de lucru (työaikalaki).

Articolul 2 alineatul 1 din legea menționată prevede următoarele: „Sub rezerva articolului 15 alineatul 3, această lege nu se aplică: […] 3) muncii prestate de un lucrător la domiciliu sau în condiții în care nu se poate considera că revine angajatorului sarcina de a controla timpul consacrat muncii […]”

SOS‑Lapsikylä este o instituție de protecție a copiilor. Aceasta asigură creșterea și întreținerea copiilor într‑un mediu cât mai apropiat posibil de cel familial. Îngrijirea se realizează în cadrul a șapte „sate ale copiilor”, formate din mai multe case de copii și situate în mai multe regiuni din Finlanda ( 3 ).

Personalul satelor copiilor este format dintr‑un director, din „părinți titulari”, din „părinți suplinitori” și din restul personalului. Satul copiilor este condus de director. În această calitate, el este superiorul direct al „părinților suplinitori”. Aceștia din urmă îi înlocuiesc pe „părinții titulari”, în special în perioadele de absență pentru concedii anuale sau medicale.

Casele de copii constituie domiciliul stabil al copiilor luați în îngrijire. În fiecare casă locuiesc între trei și șase copii, precum și unul sau mai mulți „părinți titulari” și suplinitorii lor (în absența celor dintâi).

Reclamantele din litigiul principal au fost angajate de SOS‑Lapsikylä în calitate de „părinți suplinitori” până în anul 2009 și, în cazul unora dintre ele, până în anul 2010.

În această calitate, reclamantele din litigiul principal au trăit cu copiii în casa de copii. Acestea s‑au ocupat singure de casa respectivă, precum și de creșterea și educarea copiilor minori care locuiau în aceasta. Ele au asigurat aprovizionarea și au însoțit copiii la vizitele la medic, la școală și la activitățile de recreere. Potrivit instanței de trimitere, în cursul acestor perioade de suplinire, sarcinile „părinților suplinitori” sunt identice cu cele ale „părinților titulari”.

Instanța de trimitere mai precizează că reprezentanții angajatorului nu verifică activitatea zilnică a „părinților suplinitori” și că angajatorul nu le dă ordine cu privire la timpul de lucru și de repaus în zilele lucrătoare. În limitele dictate de nevoile copiilor, „părintele suplinitor” poate decide el însuși cu privire la organizarea și la conținutul activității sale. Pentru fiecare copil se elaborează însă un program de îngrijire și de educație, pe care „părintele suplinitor” trebuie să îl respecte în cadrul îngrijirii copilului și cu privire la care acesta redactează un raport într‑un sistem informatic.

Instanța de trimitere subliniază și că directorul elaborează în avans listele din care reiese casa alocată pentru fiecare zi „părintelui suplinitor”. Acesta convine cu „părintele titular” ora la care începe perioada de suplinire. Turele trebuie alocate astfel încât fiecare lucrător să aibă lunar, în medie, cel puțin două sfârșituri de săptămână libere. În timpul perioadei de suplinire, lucrătorul are de asemenea dreptul la o zi de concediu pe săptămână.

Remunerația „părinților suplinitori” se stabilește pe baza unui salariu fix lunar, fiind însă clar că, dacă un „părinte suplinitor” a lucrat mai mult de 190 de zile, acesta are dreptul la o compensație complementară.

Potrivit contractelor de muncă ale reclamantelor din litigiul principal, norma anuală de muncă era de 190 de zile de 24 de ore, cu excepția uneia dintre ele, pentru care norma anuală de muncă era de 170 de zile de 24 de ore, din care trebuiau scăzute 30-33 de zile de concediu anual.

În practică, durata perioadelor de suplinire varia de la câteva zile la câteva săptămâni. Deși, în principiu, un „părinte suplinitor” trebuia alocat întotdeauna la aceeași casă, în realitate acesta era obligat să facă supliniri succesive în mai multe case de copii.

Reclamantele din litigiul principal consideră că activitățile prestate pentru SOS‑Lapsikylä constituie muncă în sensul articolului 1 din Legea privind timpul de lucru. Pe acest temei, ele au introdus o acțiune la Etelä-Savon käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Regiunea Savonia de Sud, Finlanda) prin care au solicitat obligarea SOS‑Lapsikylä la plata unor indemnizații pentru munca suplimentară, pentru munca de seară, pentru munca de noapte și pentru munca din zilele de sâmbătă și duminică pentru anii 2006-2009.

SOS‑Lapsikylä s‑a opus cererii, considerând că munca reclamantelor din litigiul principal intra sub incidența excepției prevăzute la articolul 2 alineatul 1 punctul 3 din Legea privind timpul de lucru.

Etelä-Savon käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Regiunea Savonia de Sud) a urmat argumentația SOS‑Lapsikylä și a respins acțiunea reclamantelor din litigiul principal. Instanța de apel a confirmat hotărârea.

Sesizată în recurs, instanța de trimitere este, așadar, chemată să stabilească dacă Legea privind timpul de lucru și, mai precis, articolul 2 alineatul 1 punctul 3 din aceasta se aplică „părinților suplinitori”. Astfel, instanța de trimitere arată că, potrivit acestei dispoziții, munca pe care lucrătorul o desfășoară acasă sau în alte condiții în care nu se poate considera că revine angajatorului sarcina de a controla timpul consacrat muncii nu intră sub incidența dispozițiilor privind organizarea timpului de lucru, cu excepția articolului 15 alineatul 3 din Legea privind timpul de lucru, care nu este pertinent în speță. Dacă, dimpotrivă, activitățile „părinților suplinitori” nu ar fi excluse din domeniul de aplicare al respectivei legi, SOS‑Lapsikylä ar fi obligată să acorde reclamantelor din litigiul principal indemnizațiile pe care acestea le solicită.

Instanța de trimitere precizează că Legea privind timpul de muncă transpune Directiva 2003/88. Totuși, domeniul său de aplicare material îl depășește pe cel al directivei. Astfel, această lege reglementează nu numai timpul normal de lucru, depășirea acestuia, munca de noapte și în schimburi, precum și perioadele de repaus și munca în zilele de duminică, ci stabilește și remunerațiile datorate din diverse motive pe lângă salariul fix, ca de exemplu indemnizațiile pentru ore suplimentare și pentru munca din zilele de duminică.

Or, deși este conștientă că Directiva 2003/88 nu se aplică, cu unele excepții referitoare la concediul anual plătit, remunerației lucrătorului, instanța de trimitere consideră că interpretarea acestei directive este esențială pentru soluționarea litigiului care se află pe rolul său. Astfel, dreptul la remunerațiile suplimentare stabilite de Legea privind timpul de lucru ar depinde de aplicabilitatea în speță a acestei legi, care reglementează de asemenea timpul de muncă și de repaus.

În special, instanța de trimitere consideră că derogarea cuprinsă la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 este în principal pertinentă în vederea interpretării excepției prevăzute la articolul 2 alineatul 1 punctul 3 din Legea privind timpul de lucru.

În aceste condiții, Korkein oikeus (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții o întrebare preliminară.

Prin decizia din 24 martie 2016, primită de Curte la 29 martie 2016, Korkein oikeus (Curtea Supremă) a decis, așadar, să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că în domeniul de aplicare al acesteia poate intra munca dintr‑o casă de copii, precum cea descrisă mai sus, potrivit căreia, în zilele de concediu ale «părintelui din satele copiilor», lucrătorul care îndeplinește rolul de suplinitor al acestuia pentru copiii luați în grijă locuiește cu copiii în condițiile dintr‑un mediu familial și, în acest context, se ocupă în mod autonom de nevoile acestor copii și ale familiei precum un adevărat părinte?”

Reclamantele din litigiul principal, SOS‑Lapsikylä, guvernul finlandez, guvernul german, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. În plus, toate aceste părți au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 2 martie 2017.

Înainte de a aborda întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere, vom examina mai întâi problema competenței Curții.

Astfel, fondul litigiului principal privește plata către reclamantele din litigiul principal a diferitor indemnizații suplimentare la remunerație. Or, potrivit jurisprudenței Curții, „cu excepția situației speciale prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 în privința concediului anual plătit, directiva se limitează să reglementeze anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel încât, în principiu, nu se aplică în privința remunerării lucrătorilor” ( 4 ).

Problema competenței Curții s‑ar putea pune, așadar, în raport cu această jurisprudență, dar credem că nu este cazul.

Instanța de trimitere constată că numai dispozițiile legii naționale în discuție referitoare la timpul de lucru constituie transpunerea Directivei 2003/88. În schimb, remunerarea „părinților suplinitori” intră în domeniul de aplicare al dreptului național. Totuși, întrucât cele două aspecte sunt reglementate de aceeași lege, iar dreptul la remunerațiile suplimentare depinde de aplicabilitatea dispozițiilor referitoare la timpul de lucru, aceasta consideră că interpretarea Directivei 2003/88 este esențială.

Astfel, dreptul la remunerațiile suplimentare solicitate de reclamantele din litigiul principal este condiționat de aspectul dacă activitatea desfășurată intră în domeniul de aplicare al Legii privind timpul de lucru sau dacă este exclusă din acesta în temeiul articolului 2 alineatul 1 punctul 3 din legea menționată. Or, potrivit instanței de trimitere, interpretarea acestei dispoziții depinde de sensul care trebuie dat derogării permise la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență ( 5 ). În temeiul acestei prezumții, Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că dispoziția din dreptul Uniunii supusă interpretării Curții nu este aplicabilă ( 6 ). Nu considerăm că o astfel de constatare este demonstrată. Dimpotrivă, instanța de trimitere afirmă contrariul la finalul unei explicații, desigur, scurte, dar convingătoare. Pe de altă parte, observăm că niciuna dintre părți nu a pus în discuție această afirmație și nici nu a invocat vreun argument referitor la inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară sau la necompetența Curții.

În plus, este necesar ca domeniul de aplicare al cererii de decizie preliminară să nu fie înțeles greșit: este vorba despre interpretarea unei dispoziții a Directivei 2003/88 în cadrul aplicării de către instanța națională a legii care asigură transpunerea acestei directive. Or, aplicarea acestei directive nu este legată de un element de extraneitate care ar determina necompetența Curții în lipsa unui astfel de element.

Astfel, de exemplu, Curtea s‑a declarat competentă să răspundă la întrebări referitoare la interpretarea dispozițiilor Directivei 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii ( 7 ) în pofida faptului că obligația de clasificare în discuție nu era aplicabilă întreprinderilor stabilite în alte state membre decât Regatul Spaniei ( 8 ). Potrivit Curții, acest aspect al problemei este lipsit de relevanță în ceea ce privește competența sa, întrucât „niciun element din [Directiva] 2004/18 nu permite să se considere că aplicabilitatea dispozițiilor [sale] ar depinde de existența unui raport efectiv cu libera circulație între statele membre. Astfel, [directiva menționată] nu subordonează includerea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice în domeniul [său] de aplicare niciunei condiții referitoare la naționalitate sau la locul de stabilire al ofertanților (a se vedea în acest sens Hotărârea Michaniki, C‑213/07, EU:C:2008:731, punctul 29)” ( 9 ). Aceeași constatare poate fi efectuată în privința Directivei 2003/88.

În plus, în această situație particulară, Curtea a statuat deja, în mod întemeiat, că interesul Uniunii ca noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă este „valabil cu atât mai mult atunci când legislația națională care utilizează o noțiune care figurează într‑o dispoziție de drept [al Uniunii] a fost adoptată în vederea transpunerii în dreptul intern a directivei din care face parte dispoziția menționată” ( 10 ). Or, potrivit Curții, „într‑o asemenea ipoteză, împrejurarea că noțiunea de drept [al Uniunii] a cărei interpretare se solicită trebuie să se aplice, în cadrul dreptului național, în condiții diferite de cele prevăzute de dispoziția [de drept al Uniunii] corespunzătoare nu este de natură să excludă orice legătură între interpretarea solicitată și obiectul litigiului principal” ( 11 ).

În speță, instanța de trimitere a justificat pe deplin existența acestei legături. Legea privind timpul de lucru reglementează atât durata timpului de lucru (care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/88), cât și remunerațiile suplimentare (care nu intră în domeniul de aplicare menționat). Or, articolul care condiționează, în același mod, aplicabilitatea celor două aspecte ale acestei legi asigură transpunerea uneia dintre dispozițiile Directivei 2003/88, și anume articolul 17 alineatul (1) din aceasta.

Considerăm că această specificitate diferențiază prezenta cauză de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 28 martie 1995, Kleinwort Benson (C‑346/93, EU:C:1995:85). Astfel, deși modul de redactare a articolului 2 alineatul 1 punctul 3 din Legea privind timpul de lucru nu este identic cu cel al articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88, nu se contestă că asigură transpunerea acestuia ( 12 ). Pe de altă parte, o asemenea reluare formală a textului directivei nu este necesară ( 13 ). În schimb, din moment ce legiuitorul finlandez a optat pentru utilizarea posibilității de derogare permise la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88, instanța de trimitere este obligată să interpreteze dispoziția națională care o transpune în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88, astfel cum este interpretat de Curte ( 14 ).

În orice caz, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când o lege de transpunere extinde domeniul de aplicare material al unei directive, Curtea este competentă în temeiul articolului 267 TFUE în cazul în care este necesar să fie dată dreptului Uniunii o interpretare uniformă ( 15 ).

Nu ar apărea o astfel de necesitate – și, în consecință, Curtea nu ar fi competentă – în cazul în care actul Uniunii a cărui interpretare este solicitată prevede în mod expres că domeniul în care dreptul național a optat să îl aplice este exclus din domeniul său de aplicare ( 16 ).

Or, nu considerăm că ne aflăm într‑o astfel de ipoteză.

Astfel cum am indicat anterior, Curtea avut deja ocazia să precizeze că Directiva 2003/88 nu se aplică, în principiu, remunerării lucrătorilor ( 17 ).

Acest lucru nu înseamnă însă că Curtea nu este competentă să răspundă la întrebări referitoare la interpretarea uneia dintre dispozițiile Directivei 2003/88, chiar dacă miza litigiului este, în cele din urmă, remunerarea lucrătorului.

Astfel, în cauza în care s‑a dat Ordonanța din 11 ianuarie 2007, Vorel (C‑437/05, EU:C:2007:23), litigiul privea „definirea noțiunii «timp de lucru», în sensul vizat de Directivele 93/104 și 2003/88, în ceea ce privește serviciile de gardă asigurate de un medic într‑un spital, precum și remunerația datorată pentru acestea” ( 18 ).

În această cauză, domnul Vorel a contestat modul de calcul al remunerației sale și a solicitat instanței competente „obligarea NČK la plata unui supliment la salariu […], sumă ce corespunde[a] diferenței dintre remunerația care [îi fusese] alocată cu titlu de servicii de gardă în spital pe care [le efectuase] în cursul perioadei respective și salariul care ar fi trebuit să i se plătească dacă serviciile în cauză ar fi fost recunoscute ca prestație normală de muncă” ( 19 ).

În răspunsul său, Curtea a făcut referire în mod expres la incidența definiției duratei timpului de lucru asupra calculului remunerației, statuând că Directivele 93/104 și 2003/88 „nu se opun aplicării de către un stat membru a unei legislații care, în vederea remunerării lucrătorului și în ceea ce privește serviciul de gardă efectuat de acesta la locul de muncă, ia în considerare în mod diferit perioadele în cursul cărora prestațiile de muncă sunt efectiv realizate și cele în cursul cărora nu se realizează nicio muncă efectivă, în măsura în care un astfel de regim asigură integral efectul util al drepturilor conferite lucrătorilor prin directivele sus‑menționate, în vederea protecției eficace a sănătății și a securității acestora” ( 20 ).

Configurația litigiului principal nu ni se pare fundamental diferită: aceasta privește aspectul dacă Legea privind timpul de muncă se aplică „părinților suplinitori” și dacă, în consecință, aceștia au dreptul la remunerațiile solicitate ( 21 ). Or, pentru a răspunde la această întrebare, instanța de trimitere consideră necesar să se stabilească dacă derogarea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 este aplicabilă.

Cu alte cuvinte, articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 este de natură să aibă incidență asupra aplicării normelor naționale pertinente în litigiul principal. În consecință, întrucât nu reiese în mod vădit că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu ar fi necesară instanței de trimitere, Curtea trebuie să răspundă la întrebarea adresată ( 22 ).

În sfârșit, dacă se admite că necesitatea unei interpretări uniforme constituie criteriul preponderent al competenței Curții atunci când un stat membru a optat pentru extinderea domeniului de aplicare al unei directive ( 23 ), trebuie să se admită că o astfel de interpretare se impune cu atât mai mult atunci când este vorba, precum în speță, despre interpretarea unei clauze derogatorii de la aplicarea directivei.

Astfel, aplicabilitatea unei directive și a protecției conferite de aceasta nu pot fi supuse unor interpretări și unor aplicări diferite în funcție de instanța sesizată. Este în joc protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii ( 24 ).

În consecință, având în vedere elementele care precedă, apreciem, pe de o parte, că instanța de trimitere a demonstrat în mod pertinent și suficient necesitatea întrebării sale și, pe de altă parte, că Curtea este pe deplin competentă să răspundă la aceasta.

Articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 permite să se deroge de la anumite dispoziții instituite prin această directivă. Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere urmărește să afle dacă această dispoziție se aplică lucrătorului care, în zilele libere ale „părinților titulari”, îndeplinește rolul de suplinitor al acestora pentru copiii luați în grijă, locuiește cu copiii în condițiile dintr‑un mediu familial și, în acest context, se ocupă în mod autonom de nevoile acestor copii și ale familiei precum un adevărat părinte.

Este, fără îndoială, util să amintim principiile care trebuie să încadreze interpretarea Directivei 2003/88.

Finalitatea urmărită de această directivă constă în a proteja în mod eficient securitatea și sănătatea lucrătorilor, asigurându‑le perioade minime de repaus și perioade de pauză adecvate ( 25 ).

Din această perspectivă, Directiva 2003/88 definește domeniul său de aplicare într‑un mod larg. Potrivit articolului 1 alineatul (3) din aceasta, ea se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă ( 26 ), cu excepția anumitor sectoare specifice enumerate în mod explicit ( 27 ).

În continuare, în măsura în care, pe baza caracteristicilor specifice ale activității desfășurate, durata timpului de lucru nu este măsurată și/sau predeterminată sau poate fi determinată de lucrătorii înșiși, excepțiile menționate la articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu sunt exhaustive. Astfel, utilizarea adverbului „în special” nu permite o altă interpretare ( 28 ). Totuși, aceste derogări trebuie interpretate în mod restrictiv. Potrivit Curții, acestea trebuie să primească o interpretare „care să reducă domeniul lor de aplicare la ceea ce este absolut necesar pentru a proteja interesele pe care respectivele derogări permit să fie protejate” ( 29 ).

Justificarea derogării de la normele de protecție ale Directivei 2003/88, prevăzută la articolul 17 alineatul (1), este intrinsec legată de noțiunile „timp de lucru” și „lucrător”.

Astfel, potrivit articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88, statele membre pot deroga de la articolele 3-6, 8 și 16 din aceasta „atunci când, pe baza caracteristicilor specifice ale activității exercitate, durata timpului de lucru nu este măsurată și predeterminată sau poate fi determinată de lucrătorii înșiși” ( 30 ).

Noțiunea „timp de lucru” este definită la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88 ca fiind „orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale”.

Prin urmare, persoana trebuie să se afle „la dispoziția” angajatorului. Factorul determinant pentru aprecierea acestui element al definiției este „faptul că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare” ( 31 ). În această privință, nu are incidență împrejurarea că angajatorul pune la dispoziția lucrătorului o cameră de odihnă în care acesta poate ședea atât timp cât serviciile sale profesionale nu sunt necesare ( 32 ).

Noțiunea „lucrător” nu este definită de Directiva 2003/88. Curtea a decis însă că aceasta are o semnificație autonomă specifică dreptului Uniunii ( 33 ). În acest cadru, a amintit că „caracteristica esențială a raportului de muncă o constituie împrejurarea că o persoană îndeplinește, într‑o anumită perioadă, în favoarea unei alte persoane și sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o remunerație” ( 34 ).

Atunci când aceste definiții sunt confruntate cu cadrul factual descris de instanța de trimitere, nu există nicio îndoială că reclamantele din litigiul principal trebuie considerate, în raport cu SOS‑Lapsikylä, „lucrători” în sensul Directivei 2003/88.

Satele copiilor sunt administrate de un director, care este, potrivit instanței de trimitere, superiorul direct al „părinților suplinitori”. În această calitate, el elaborează printre altele listele care indică pentru fiecare zi casa în care trebuie să lucreze „părintele suplinitor”. Deși angajatorul nu dă instrucțiuni „părinților suplinitori” în ceea ce privește perioadele de lucru și timpul de repaus din zilele lucrătoare, se pare că aceștia trebuie să respecte totuși, în cadrul îngrijirii copiilor care le sunt încredințați, un program de îngrijire și de educație.

Pe de altă parte, nu poate fi contestat nici faptul că orele petrecute în satul copiilor constituie „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88, întrucât „părinții suplinitori” se află la dispoziția SOS‑Lapsikylä. Pe de o parte, aceștia sunt obligați să fie prezenți fizic în casa de copii care le este alocată sau, cel puțin, în satul copiilor respectiv ori în apropiere. Pe de altă parte, ei rămân la dispoziția angajatorului pentru a putea furniza imediat serviciile corespunzătoare, și anume a se ocupa de casa de copii și a asigura îngrijirea și educația copiilor care locuiesc în aceasta în conformitate cu programul de îngrijire și de educație elaborat pentru fiecare copil.

Problema care se ridică este, așadar, aceea dacă timpul de lucru petrecut în satul copiilor este măsurat (sau predeterminat) de angajator ( 35 ) sau dacă acesta poate fi determinat de lucrătorii înșiși pe baza caracteristicilor specifice ale activității desfășurate.

Or, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că din modul de redactare a articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 reiese că derogarea care figurează la această dispoziție „se aplică lucrătorilor al căror timp de lucru, în totalitatea acestuia, nu este măsurat sau predeterminat sau poate fi determinat de lucrătorii înșiși datorită caracteristicilor speciale ale activității desfășurate” ( 36 ).

Faptul că determinarea timpului de lucru trebuie să privească totalitatea acestuia nu poate fi repus în discuție. În primul rând, această interpretare este conformă cu norma potrivit căreia derogările prevăzute la articolul 17 din Directiva 2003/88 trebuie interpretate în mod restrictiv ( 37 ). În al doilea rând, aceasta este de asemenea conformă cu obiectivul urmărit de Directiva 2003/88, care constă în a proteja în mod eficient securitatea și sănătatea lucrătorilor, asigurându‑le perioade minime de repaus și perioade de pauză adecvate ( 38 ).

Astfel, din jurisprudența Curții rezultă că, în ceea ce privește atât modul de redactare a Directivei 2003/88, cât și obiectivul și economia acesteia, diferitele prevederi cuprinse în aceasta în materia timpului minim de repaus constituie norme ale dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze toți lucrătorii, fiind cerințe minime necesare pentru a asigura protecția securității și a sănătății acestora ( 39 ).

Importanța lor este atât de mare încât limitarea duratei maxime de lucru și acordarea perioadelor de odihnă zilnică și săptămânală, precum și beneficiul unei perioade anuale de concediu plătit au fost consacrate expres ca drepturi fundamentale la articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În speță, trebuie să se constate că un „părinte suplinitor” angajat într‑un sat al copiilor nu este în măsură să determine în totalitate durata timpului său de lucru. Dimpotrivă, aceasta este în mare măsură predeterminată de contractul de angajare și de angajator.

Astfel, după cum a constatat Curtea în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 octombrie 2010, Union syndicale Solidaires Isère (C‑428/09, EU:C:2010:612, punctul 42), din dosarul înaintat Curții nu reiese că „părinții suplinitori” au posibilitatea să decidă cu privire la numărul de ore de muncă pe care le efectuează.

Dimpotrivă, această durată era, cel puțin, încadrată de angajator la două niveluri pentru reclamantele din litigiul principal. Pe de o parte, norma lor anuală de muncă era stabilită prin contractul de muncă la 190 de zile de 24 de ore (cu excepția uneia dintre ele, a cărei normă anuală de muncă era de 170 de zile de 24 de ore). Pe de altă parte, alocarea lor zilnică era stabilită în avans de directorul satului copiilor, prin intermediul unor liste în care era indicată pentru fiecare zi casa în care trebuia să lucreze „părintele suplinitor”.

Simpla posibilitate de a stabili ordinea în care puteau fi efectuate diferitele sarcini alocate lucrătorului nu este suficientă, de departe, pentru a considera că acesta poate stabili el însuși durata timpului său de lucru. Nu trebuie uitat că „părinții suplinitori” trebuie să fie prezenți la locul de muncă pe toată durata prestațiilor lor, ceea ce limitează posibilitatea de a se dedica unor ocupații personale. În această privință, absența copiilor atunci când sunt la școală nu este de natură să modifice această abordare. Astfel, în ședința din 2 martie 2017 s‑a confirmat că anumite sarcini de îngrijire a casei erau efectuate în această perioadă și, mai ales, că „părinții suplinitori” trebuiau, în orice caz, să poată fi contactați pentru a putea fi gestionate situațiile de urgență medicală sau alte incidente neprevăzute ( 40 ). Libertatea lor în aceste perioade este, așadar, doar relativă și nu le înlătură calitatea de „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88 ( 41 ). Pe de altă parte, revine angajatorului, dacă este cazul, sarcina de a institui instrumentele de control necesare pentru a evita eventuale abuzuri ( 42 ).

Articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 dă trei exemple de împrejurări care implică posibilitatea de a deroga de la articolele 3-6, 8 și 16 din directivă. Printre aceste ipoteze figurează angajarea unor „lucrători din cadrul asociațiilor familiale”.

Contrar celor susținute de SOS‑Lapsikylä, nu considerăm că munca „părinților suplinitori” intră sub incidența acestei excepții.

Conform unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție ( 43 ).

Prin urmare, nu trebuie uitat că finalitatea urmărită de Directiva 2003/88 constă în a proteja în mod eficient securitatea și sănătatea lucrătorilor. Derogările autorizate de Directiva 2003/88 trebuie să primească o interpretare care să reducă domeniul lor de aplicare la ceea ce este absolut necesar pentru a proteja interesele pe care aceste derogări permit să fie protejate ( 44 ).

Derogarea referitoare la lucrătorii din cadrul asociațiilor familiale se explică prin faptul că relațiile care se creează între părțile implicate – lucrător și angajator – nu sunt numai profesionale. Astfel, legăturile speciale care unesc membrii unei familii sunt, inevitabil, susceptibile să împiedice ca durata timpului de lucru să poată fi măsurată sau predeterminată. În schimb, nu este exclus ca aceasta să poată fi determinată mai ușor de lucrătorul însuși.

Această circumscriere a derogării referitoare la lucrătorii din cadrul asociațiilor familiale este, pe de altă parte, în concordanță cu contextul în care se integrează articolul 17 din Directiva 2003/88. Astfel, directiva menționată are ca obiect să stabilească cerințele minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru ( 45 ), care este definit ca fiind perioada în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile ( 46 ). Prin urmare, Directiva 2003/88 tratează relațiile dintre lucrător și angajator.

Or, relația dintre „părinții suplinitori” și angajator nu este de natură familială. Faptul că în satele copiilor se regăsesc o situație locativă și o organizare a muncii care sunt cele mai apropiate posibil de mediul familial are exclusiv un obiectiv pedagogic care vizează relația cu copiii.

Cu alte cuvinte, această metodă de lucru este diferită de relația lucrător‑angajator și nu poate intra, așadar, în domeniul de aplicare al articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88: ea nu este instituită în interesul celui dintâi, nici în beneficiul celui de al doilea, ci exclusiv în interesul copiilor aflați în grija statului.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că extinderea la „părinții suplinitori” a excepției referitoare la lucrătorii din cadrul asociațiilor familiale ar fi contrară nu numai obiectivului general al directivei și contextului acesteia, ci și intereselor specifice ale muncii în familie.

Din considerațiile care precedă reiese că articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că în domeniul său de aplicare nu poate intra munca efectuată într‑o casă de copii de către un lucrător care îndeplinește rolul de suplinitor al unui „părinte titular”, atunci când acest lucrător nu poate stabili liber, în totalitate, durata timpului său de lucru, în pofida faptului că, reproducând condițiile dintr‑un mediu familial, locuiește cu copiii și, în acest context, se ocupă în mod autonom de nevoile acestor copii precum un adevărat părinte.

În observațiile sale scrise, Comisia apreciază că activitățile reclamantelor din litigiul principal întră sub incidența excepțiilor prevăzute la articolul 17 alineatul (3) literele (b) și (e) din Directiva 2003/88.

Desigur, întrebarea instanței de trimitere și‑a limitat întrebarea la interpretarea articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88. Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, „pentru a oferi un răspuns util instanței aflate la originea unei trimiteri preliminare, Curtea poate fi obligată să ia în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut trimitere în întrebările sale preliminare” ( 47 ).

Or, interpretarea dată de Curte acestor dispoziții în Hotărârea din 14 octombrie 2010, Union syndicale Solidaires Isère (C‑428/09, EU:C:2010:612), poate fi utilă instanței de trimitere.

Astfel, Curtea a statuat că derogarea care figurează la articolul 17 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2003/88 era susceptibilă să se aplice activităților unor lucrători, precum titularii de contracte de angajare ca instructor‑educator, care lucrează în centre de vacanță și de recreere, în măsura în care acești lucrători aveau obligația să asigure supravegherea permanentă a minorilor care erau încredințați. Curtea a adăugat că „contribuția pedagogică și educativă a centrelor menționate rezidă în egală măsură, dacă nu chiar în primul rând, în acest mod de funcționare specific și original potrivit căruia minorii găzduiți locuiesc în permanență, pe parcursul mai multor zile, împreună cu animatorii lor și cu directorii” ( 48 ).

Curtea a precizat de asemenea că articolul 17 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2003/88 era susceptibil să se aplice întrucât activitățile personalului din centrele de vacanță și de recreere se caracterizau de asemenea „prin necesitatea asigurării continuității serviciului, din moment ce minorii găzduiți în aceste centre locuiesc în permanență, pe parcursul întregului sejur, împreună cu personalul centrelor menționate și sub supravegherea acestuia” ( 49 ).

Aceste considerații se pot aplica a fortiori„părinților suplinitori” dintr‑un sat al copiilor precum cel descris de instanța de trimitere. Astfel, acestora le revine sarcina de a asigura singuri îngrijirea, dar și educația copiilor găzduiți în casa în care sunt alocați, fără întrerupere.

Aceste derogări sunt subordonate însă întrunirii celor două condiții impuse la articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2003/88.

În primul rând, derogările prevăzute la articolul 17 alineatul (3) din Directiva 2003/88 sunt doar posibilități care, pentru a fi aplicate, trebuie să fi fost adoptate prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective ori acorduri încheiate între partenerii sociali.

În al doilea rând, dacă situația este aceasta, derogările respective pot fi puse în aplicare doar cu condiția ca lucrătorilor în cauză să le fie acordate perioade de repaus echivalente compensatorii sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil din motive obiective, să le fie acordată o protecție adecvată ( 50 ).

Întrucât cererea de decizie preliminară nu cuprinde informații cu privire la aceste două condiții, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica, dacă consideră necesar, aplicabilitatea derogărilor prevăzute la articolul 17 alineatul (3) literele (b) și (c) din Directiva 2003/88.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda) după cum urmează: „Articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că în domeniul său de aplicare nu poate intra munca efectuată într‑o casă de copii de către un lucrător care îndeplinește rolul de suplinitor al unui «părinte titular», atunci când acest lucrător nu poate stabili liber, în totalitate, durata timpului său de lucru, în pofida faptului că, reproducând condițiile dintr‑un mediu familial, locuiește cu copiii și, în acest context, se ocupă în mod autonom de nevoile acestor copii precum un adevărat părinte. În schimb, articolul 17 alineatul (3) literele (b) și (c) din Directiva 2003/88 este susceptibil să se aplice acestui tip de muncă, cu condiția respectării cerințelor prevăzute la articolul 17 alineatul (2), aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, dacă este cazul.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MELCHIOR WATHELET

prezentate la 6 aprilie 2017 ( 1 )