Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 6 aprilie 2017.#Christian Ferenschild împotriva JPC Motor SA.#Cerere de decizie preliminară formulată de cour d'appel de Mons.#Trimitere preliminară – Vânzare de bunuri de consum și garanțiile conexe – Directiva 1999/44/CE – Articolul 5 alineatul (1) – Perioadă de răspundere a vânzătorului – Termen de prescripție – Articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf – Bunuri de ocazie – Limitare convențională a răspunderii vânzătorului.#Cauza C-133/16.

Prin prezenta trimitere preliminară Cour d’appel de Mons (Curtea de Apel din Mons, Belgia) dorește să afle dacă norma enunțată la articolul 5 alineatul (1) a doua teză din Directiva 1999/44 ( 2 ), în temeiul căreia termenul de prescripție ( 3 ) al acțiunii întemeiate pe o neconformitate a bunului nu poate expira înainte de doi ani de la emiterea acestuia, se aplică de asemenea comerțului de bunuri de consum de ocazie.

Răspunzând întrebării adresate de instanța națională, Curtea va putea preciza dacă și în ce măsură este protejat un consumator care achiziționează bunuri de ocazie. Expirarea termenelor de prescripție la care face trimitere cererea de decizie preliminară poate conduce la stingerea unui drept sau la imposibilitatea exercitării acestuia. În cazul în care consumatorul are un drept, dar nu îl poate exercita, acest lucru s‑ar putea dovedi mai problematic pentru el decât dacă nu ar dispune deloc de acel drept ( 4 ).

Potrivit considerentelor (16) și (17) ale Directivei 1999/44: „(16) […] natura specifică a bunurilor de ocazie le face, în general, imposibil de înlocuit; […] prin urmare, dreptul consumatorului de înlocuire nu este, în general, disponibil pentru astfel de bunuri; […] pentru astfel de bunuri statele membre pot permite părților să convină asupra un[u]i [termen] mai scurt[…] de răspundere. (17) […] [e]ste necesară limitarea perioadei de timp în care vânzătorul este responsabil pentru orice neconformitate existentă la data livrării bunurilor; […] statele membre pot prevedea, de asemenea, o perioadă de limitare în care consumatorii își pot exercita drepturile, cu condiția ca această perioadă să nu expire în termen de doi ani de la data livrării; […] în cazurile în care, în temeiul legislației interne, momentul în care începe perioada de limitare [a se citi «termenul de prescripție»] nu este data livrării bunurilor, durata totală a perioadei de limitare prevăzute [a se citi «termenului de prescripție» prevăzut] de legislația internă nu poate fi mai scurtă de doi ani de la data livrării.”

Articolul 2 din directivă, intitulat „Conformitatea cu contractul”, prevede la alineatul (1): „Vânzătorul trebuie să livreze consumatorului bunuri conforme cu contractul de vânzare.”

Consecințele unei neconformități sunt descrise la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 1999/44, intitulat „Drepturile consumatorului”: „(1) Vânzătorul este răspunzător față de consumator pentru orice neconformitate existentă în momentul livrării bunurilor. (2) În cazul unei neconformități, consumatorul are dreptul ca bunurile să fie repuse în conformitate, gratuit, prin reparare sau înlocuire, în conformitate cu alineatul (3), sau la o reducere de preț corespunzătoare sau la rezoluțiunea contractului pentru acele bunuri, în conformitate cu alineatele (5) și (6).”

Articolul 5 alineatul (1) din aceeași directivă, intitulat „Termenele”, prevede următoarele: „Vânzătorul este considerat responsabil în temeiul articolului 3, în cazul în care neconformitatea devine aparentă în termen de doi ani de la livrarea bunurilor. În cazul în care, în temeiul legislației interne, drepturile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) sunt supuse unei perioade de limitare [a se citi «unui termen de prescripție»], această perioadă [a se citi «acest termen»] nu expiră înainte de doi ani de la data livrării.”

Conform articolului 7 alineatul (1) din Directiva 1999/44: „Orice condiții contractuale sau acorduri încheiate cu vânzătorul înainte ca neconformitatea să fie adusă la cunoștința vânzătorului, prin care se renunță sau se limitează, în mod direct sau indirect, drepturile rezultând din prezenta directivă, nu creează obligații pentru consumator, în conformitate cu legislația internă. Statele membre pot prevedea că, în cazul bunurilor de ocazie, vânzătorul și consumatorul pot conveni asupra unor condiții contractuale sau acorduri având o perioadă de răspundere a vânzătorului mai scurtă decât cea stabilită la articolul 5 alineatul (1). Perioada în cauză nu poate fi mai scurtă de un an.”

Articolul 1649 quater din cod civile (Codul civil) belgian, introdus în ordinea juridică belgiană prin Legea din 1 septembrie 2004 ( 5 ), transpune articolul 3 alineatul (1), articolul 5 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 1999/44. Această dispoziție prevede că: „§ 1. Vânzătorul răspunde față de consumator pentru orice neconformitate existentă la livrarea bunului și care devine aparentă în termen de doi ani de la aceasta. […] Prin derogare de la primul paragraf, vânzătorul și consumatorul pot stabili, în ceea ce privește bunurile de ocazie, un termen mai mic de doi ani, fără ca acest termen să fie mai mic de un an. […] § 3. Acțiunea consumatorului se prescrie în termen de un an de la data la care a constatat neconformitatea, fără ca acest termen să poată expira înaintea expirării termenului de doi ani, prevăzut la § 1.”

La 21 septembrie 2010, domnul Chistian Ferenschild a achiziționat de la JPC Motor SA (denumită în continuare „JPC”) un vehicul de ocazie marca Volvo, la prețul de 14000 de euro.

La 22 septembrie 2010, domnului Ferenschild i‑a fost refuzată înmatricularea acestui vehicul, care era raportat în Sistemul de Informații Schengen ca fiind furat.

În cele din urmă, s‑a constatat că vehiculul cumpărat de domnul Ferenschild nu fusese niciodată furat. Totuși, actele vehiculului fuseseră furate în 2007 pentru „cosmetizarea” unei mașini similare de proveniență frauduloasă în Italia.

La 7 ianuarie 2011, vehiculul domnului Ferenschild a putut fi înmatriculat.

La 12 martie 2012, domnul Ferenschild a introdus o acțiune la tribunal de commerce de Mons (Tribunalul Comercial din Mons, Belgia) împotriva societății JPC și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 5499,83 euro, respectiv 2000,00 euro cu titlu de depreciere rezultată din prețul de achiziție excesiv al vehiculului, 2999,83 euro cu titlu de cheltuieli închiriere mașină de înlocuire în perioada cuprinsă între 21 septembrie 2010 și 14 ianuarie 2011, și 500 de euro cu titlu de cheltuieli administrative și alte cheltuieli.

Tribunal de commerce de Mons a respins toate capetele de cerere.

În urma apelului introdus de domnul Ferenschild, Cour d’appel de Mons (Curtea de Apel din Mons) a hotărât că vehiculul era afectat de neconformitate în sensul dispozițiilor din Codul civil belgian de transpunere a Directivei 1999/44. Instanța de trimitere a declarat totuși că această neconformitate fusese remediată prin înmatricularea vehiculului. Totodată, redeschiderea dezbaterilor a fost dispusă din oficiu pentru a permite părților să pună concluzii cu privire la termenul de prescripție a acțiunii și întinderea prejudiciului.

În cererea de decizie preliminară, instanța națională arată că are îndoieli în privința prescrierii acțiunii întemeiate pe neconformitatea vehiculului achiziționat de domnul Ferenschild.

Potrivit constatărilor instanței de trimitere, domnului Ferenschild i s‑a livrat vehiculul la 21 septembrie 2010, a constatat neconformitatea la 22 septembrie 2010 și a introdus acțiunea menționată anterior la 12 martie 2012.

În dreptul belgian, acțiunea consumatorului întemeiată pe o neconformitate se prescrie, de principiu, în termen de un an de la data la care constată neconformitatea bunului (articolul 1649 quater § 3 din Codul civil belgian).

Având în vedere că acțiunea a fost introdusă la 12 martie 2012, după aproape 17 luni de la constatarea neconformității, cererea domnului Ferenschild ar trebui considerată prescrisă ( 6 ).

Articolul 1649 quater § 3 din Codul civil belgian, citat anterior, prevede, in extenso, că acțiunea consumatorului se prescrie în termen de un an de la data la care a constatat neconformitatea, fără ca acest termen să poată expira înaintea expirării termenului de doi ani, prevăzut la § 1.

Pe baza celor menționate anterior, s‑ar putea concluziona că acțiunea introdusă la 12 martie 2012 nu era încă prescrisă. La această dată, termenul de doi ani de la data livrării nu expirase încă.

Prin transpunerea articolului 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 1999/44, legiuitorul belgian a enunțat, la articolul 1649 quater § 1 al treilea paragraf din Codul civil belgian, că părțile unui contract de vânzare de bunuri de ocazie pot conveni, pentru orice neconformitate, un termen de garanție mai mic de doi ani, fără ca acest termen să fie în orice caz mai mic de un an.

În prezenta cauză, părțile au încheiat un astfel de acord convenind că vânzătorul este responsabil pentru orice neconformitate a bunului pentru o perioadă de un an de la data livrării.

Instanța de trimitere a remarcat că, potrivit interpretării în spiritul căreia au fost efectuate lucrările pregătitoare în vederea transpunerii Directivei 1999/44, dacă părțile stabilesc un termen de garanție mai mic de doi ani (de exemplu un an), trimiterea la § 1 („fără ca acest termen să poată expira înaintea expirării termenului de doi ani, prevăzut la § 1”) efectuată la articolul 1649 quater § 3 din Codul civil belgian trebuie înțeleasă ca vizând un termen de un an.

În aceste condiții, Cour d’appel de Mons a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Dispozițiile articolului [5 alineatul (1)] coroborate cu cele ale articolului [7 alineatul (1) al doilea paragraf] din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe, trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții a dreptului național interpretate în sensul că permite, în cazul bunurilor de ocazie, ca termenul de prescripție a acțiunii consumatorului să expire înaintea împlinirii termenului de doi ani de la livrarea bunului neconform atunci când vânzătorul și consumatorul au convenit un termen de garanție mai mic de doi ani?”

Cererea de decizie preliminară a fost primită la Curte la 4 martie 2016.

Domnul Ferenschild, guvernele belgian și austriac, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

Prin intermediul întrebării sale preliminare, instanța de trimitere dorește să afle dacă articolul 5 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 1999/44 se opun dispozițiilor dreptului național interpretate în sensul că permit, pentru bunurile de ocazie, ca termenul de prescripție să expire înainte de termenul de doi ani de la livrarea bunului, atunci când părțile au convenit că, pentru orice neconformitate, termenul de garanție – în principiu de doi ani de la livrare – s‑ar limita la un an.

Pentru a răspunde în mod util instanței de trimitere, este necesar să se aleagă între două posibilități.

Prima pornește de la principiul potrivit căruia termenul în care vânzătorul este responsabil pentru orice neconformitate, prevăzut la articolul 5 alineatul (1) prima teză din Directiva 1999/44, determină perioada în care „termenul de prescripție”, prevăzut la articolul 5 alineatul (1) a doua teză din Directiva 1999/44, nu poate expira. Limitarea primului termen conduce astfel la limitarea celui de al doilea.

Cea de a doua posibilitate se bazează în esență pe principiul că norma în temeiul căreia „termenul de prescripție” al acțiunilor întemeiate pe o neconformitate nu poate în niciun caz expira înaintea expirării termenului de doi ani de la livrarea bunului este un element al modelului minim de protecție a consumatorilor prevăzut de Directiva 1999/44, inclusiv în măsura în care privește bunurile de ocazie. În consecință, chiar dacă părțile convin că vânzătorul trebuie să răspundă – în cazul bunurilor de ocazie – pentru orice neconformitate constatată în anul care urmează datei livrării, acest lucru nu înseamnă că termenul de prescripție ar putea expira înaintea expirării termenului de doi ani de la această dată.

Înainte de toate, dorim să formulăm câteva remarci introductive. Ca urmare a caracterului atipic al neconformității de care era afectat vehiculul domnului Ferenschild, este permis să apară îndoieli cu privire la faptul că această cauză intră în domeniul de aplicare al Directivei 1999/44. Deși reiese din concluzia la care vom ajunge mai târziu că aceste temeri nu sunt întemeiate, dezvoltările consacrate acestei întrebări pot fi utile instanței naționale în ipoteza în care ar considera că directiva, cel puțin nu în mod direct, nu guvernează situația la care se raportează faptele din prezenta cauză.

Instanța de trimitere arată că domnul Ferenschild, încercând să evite prescrierea acțiunii, nu a invocat dispozițiile referitoare la răspunderea pentru vicii ascunse decât după redeschiderea dezbaterilor, astfel cum reiese din informațiile conținute în cererea de decizie preliminară.

În anumite sisteme juridice, inclusiv în dreptul belgian, pe lângă răspunderea pentru neconformitate în sensul articolului 3 din Directiva 1999/44, există și o răspundere pentru vicii ascunse ( 7 ). Cu toate acestea, instanța națională a considerat că, chiar dacă acțiunea intentată de domnul Ferenschild ar fi fost întemeiată pe o astfel de bază juridică distinctă, tot ar fi fost tardivă.

Este necesar să se lase instanței naționale preocuparea de a aprecia efectele actelor de procedură adoptate de partea în cauză pe baza dispozițiilor procedurale naționale. Această instanță a considerat totuși că răspunsul Curții îi va fi indispensabil pentru soluționarea litigiului. În consecință, în opinia noastră, instanța de trimitere consideră că simpla invocare a unei alte baze juridice nu a condus la o modificare a acțiunii care ar exclude aplicarea dispozițiilor de transpunere a directivei. Astfel, restul cererii de decizie preliminară este dedicat doar interpretării dispozițiilor directivei.

Dorim de asemenea să subliniem că Directiva 1999/44 nu face o distincție clară între răspunderea ce decurge din încălcarea obligației de livrare a unui bun conform și răspunderea pentru încălcarea obligației de livrare a unui bun fără vicii ascunse ( 8 ). În cadrul modelului adoptat în directivă, aceste două categorii sunt considerate ca fiind cazuri de neconformitate în sensul articolului 3 din această directivă ( 9 ).

Nu credem nici că există alte motive care să permită ajungerea la concluzia că trimiterea preliminară nu are legătură cu dreptul Uniunii. Chiar dacă am presupune că Directiva 1999/44 nu vizează viciile juridice – iar livrarea, către cumpărător, a unui vehicul însoțit de documente ce au servit „cosmetizării” unei mașini similare poate fi considerată ca încadrându‑se în sfera acestei noțiuni –, întrebarea preliminară ar rămâne, în opinia noastră, admisibilă.

În unele state membre, există, pe lângă defectele materiale, un caz special de anomalie care afectează lucrul vândut, desemnat de termenul „viciu juridic” (Rechtsmängel). Cu toate acestea, se întâmplă ca legiuitorii să nu confere efecte normative distincției astfel operate, așa încât este dificil de trasat granița dintre defectul material și viciul juridic. Uneori, această distincție nu se regăsește decât în doctrină. În orice caz, apariția unui viciu juridic privește, în general, o situație în care obiectul vândut aparține unui terț sau este grevat de un drept în favoarea unui terț ( 10 ).

Nu suntem convinși că prezenta cauză privește un viciu juridic înțeles în acest mod. De altfel, ne întrebăm dacă directiva se aplică în mod efectiv viciilor juridice în sensul în care această noțiune este definită mai sus.

Cu toate acestea, împărtășim opinia instanței de trimitere care consideră că, în speță, există o neconformitate a bunului în sensul articolului 3 din Directiva 1999/44. Directiva impune vânzătorului obligația de a livra un bun conform contractului, ceea ce trebuie înțeles că un bun trebuie livrat în starea care să permită utilizarea acestuia conform destinației sale ( 11 ). Imposibilitatea de înmatriculare a unui vehicul se opune, în principiu, unei utilizări normale.

Totuși, chiar dacă presupunem că, în prezenta cauză, vehiculul ar fi afectat de un viciu juridic care nu se încadrează în noțiunea „neconformitate a bunului cu contractul” în sensul Directivei 1999/44, Curtea ar trebui totuși să se declare competentă să răspundă la întrebarea adresată de instanța națională. Legiuitorul belgian avea dreptul să adopte soluțiile prevăzute de directivă pentru definirea drepturilor consumatorilor, inclusiv în ceea ce privește cazurile care nu sunt prevăzute în cadrul directivei. Necesitatea de a asigura o interpretare uniformă a dreptului Uniunii, indiferent de împrejurările în care acesta își găsește aplicarea, pledează – în temeiul jurisprudenței inaugurate de Curte în Hotărârea Dzodzi ( 12 ) – în favoarea admisibilității acestei trimiteri preliminare ( 13 ).

Având în vedere considerațiile ce precedă, considerăm că trimiterea preliminară efectuată de Cour d’appel de Mons este admisibilă, ceea ce ne permite să continuăm analiza; dar, înainte de aceasta, vom începe cu câteva considerații introductive. Considerăm că acestea vor permite Curții să examineze prezenta cauză într‑un mod mai complet.

Normele privind răspunderea vânzătorului pentru neconformitatea bunului, enunțate în cadrul Directivei 1999/44, constituie un element esențial al sistemului de protecție a consumatorilor în cadrul Uniunii.

Deși această directivă se întemeiază pe modelul armonizării minime, ea a contribuit la realizarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor în toate statele membre. Ea a permis astfel concretizarea unuia dintre principalele obiective ale politicii Uniunii ( 14 ).

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 1999/44 coroborat cu articolul 2 alineatul (1) din aceeași directivă este expresia principiului pacta sunt servanda. În temeiul acestor dispoziții, vânzătorul răspunde pentru orice neconformitate a bunului cu contractul de vânzare, în măsura în care această neconformitate există la momentul livrării. Constatarea unei neconformități la o dată ulterioară nu modifică cu nimic acest principiu. Momentul relevant pentru aprecierea existenței unei neconformități rămâne data livrării bunului.

În cadrul dispozițiilor consacrate răspunderii vânzătorului, trebuie făcută distincția între două instituții legate de trecerea timpului: termenul de garanție aplicabil pentru neconformitate și termenul în cadrul căruia pot fi exercitate drepturile care decurg din neconformitate, denumit și „termen de prescripție” (Verjährungsfrist, limitation period).

Termenul la care face trimitere articolul 5 alineatul (1) prima teză din Directiva 1999/44 determină perioada în cadrul căreia trebuie să apară neconformitatea. Constatarea unei astfel de neconformități după expirarea acestui termen nu implică răspunderea vânzătorului.

La rândul său, termenul de prescripție prevăzut la articolul 5 alineatul (1) a doua teză din Directiva 1999/44 determină perioada în cadrul căreia consumatorul își poate exercita drepturile față de vânzător în ceea ce privește neconformitatea.

În consecință, dispozițiile ce definesc începutul și sfârșitul termenului de garanție aduc un răspuns la întrebarea în ce moment trebuie să se manifeste neconformitatea astfel încât cumpărătorul să poată beneficia de drepturile specifice față de vânzător. Normele privind termenele de prescripție stabilesc în ce moment, cel mai târziu, își poate exercita consumatorul drepturile născute în cadrul termenului de garanție.

Având în vedere dispozițiile Directivei 1999/44, termenul în cadrul căruia este angajată răspunderea vânzătorului pentru orice neconformitate și termenul prevăzut la articolul 5 alineatul (1) a doua teză din această directivă au obiective diferite.

Articolul 5 alineatul (1) prima teză din Directiva 1999/44 prevede că „vânzătorul este considerat responsabil în temeiul articolului 3, în cazul în care neconformitatea devine aparentă în termen de doi ani de la livrarea bunurilor” ( 15 ). Articolul 5 alineatul (1) a doua teză enunță, la rândul său, norma privind termenele de prescripție: „[î]n cazul în care, în temeiul legislației interne, drepturile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) sunt supuse [unui termen de prescripție], [acesta] nu expiră înainte de doi ani de la data livrării”.

Directiva 1999/44 impune stabilirea unui termen de cel puțin doi ani în cadrul căruia răspunderea vânzătorului este angajată pentru orice neconformitate. În plus, ea lasă legiuitorilor naționali grija de a decide termenul în care consumatorii își pot exercita drepturile legate de o asemenea neconformitate, introducând termene de prescripție. Directiva nu intervine nici în privința duratei acestor termene. Cu toate acestea, dacă astfel de termene sunt introduse, ele nu pot expira, în temeiul articolului 5 alineatul (1) a doua teză din Directiva 1999/44, înainte de doi ani de la data livrării.

În opinia noastră, însuși modul de redactare al articolului 5 alineatul (1) a doua teză din directivă sugerează lipsa unei legături între aceste termene. Această dispoziție nu leagă termenul de prescripție de termenul de garanție vizat la articolul 5 alineatul (1) prima teză, ci de un termen de doi ani de la data livrării. Articolul 5 alineatul (1) a doua teză din Directiva 1999/44 nu face trimitere în niciun caz la prima teză a acestei dispoziții, care privește termenul în cadrul căruia este angajată răspunderea vânzătorului pentru orice neconformitate.

Această argumentare este susținută și de considerentul (17) al directivei, în care se menționează de două ori durata de doi ani aplicabilă termenelor de prescripție: în primul rând, într‑un context mai general, prin confirmarea că aceste termene pot fi introduse în legislația națională și, în al doilea rând, printr‑o trimitere la cazul în care legiuitorul național a ales ca acest termen să înceapă la alt moment decât cel al livrării bunului.

Suntem conștienți de faptul că similitudinea dintre duratele minime ale termenelor de garanție și de prescripție, care, în principiu, nu pot expira înainte de doi ani de la data livrării, poate duce la concluzia că între ele există o strânsă legătură.

Cu toate acestea, dorim să precizăm că termenul de doi ani în cadrul căruia este angajată răspunderea vânzătorului pentru orice neconformitate rezultă dintr‑un compromis care are ca scop concilierea diverselor abordări reținute în acest domeniu de fiecare stat membru ( 16 ). Totuși, deși acest termen este mult mai scurt decât termenele care îndeplinesc o funcție analogă în dreptul unor state membre, s‑a estimat că acesta este suficient, având în vedere modelul de armonizare minimă adoptat, pentru a stabili protecția consumatorilor la nivelul considerat oportun ( 17 ).

Însăși durata termenului de garanție la care face trimitere articolul 5 alineatul (1) prima teză din Directiva 1999/44 se inspiră din dispozițiile Convenției Organizației Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 11 aprilie 1980 ( 18 ), al cărei articol 39 punctul 2 are următorul conținut: „[î]n toate cazurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu o denunță cel mai târziu într‑un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i‑au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanții contractuale”.

Modelul convenției – din care legiuitorul Uniunii s‑a inspirat – nu a fost întemeiat pe premisa potrivit căreia acțiunea cumpărătorului nu se poate prescrie înainte de expirarea termenului de garanție ( 19 ).

Nu considerăm nici că legiuitorul Uniunii a înțeles să lege aceste termene pornind de la principiul că o acțiune nu se putea prescrie înainte de încetarea răspunderii. Există o legătură între termenele de garanție și termenele de prescripție numai în măsura în care o acțiune, pentru a se putea prescrie, trebuie să ia naștere în cadrul termenului de garanție. În schimb, nimic nu justifică relația inversă. Nici dispozițiile directivei nu permit stabilirea sa.

Dacă se încearcă a se explica durata, stabilită de Directiva 1999/44, în cadrul căreia acțiunea nu se poate prescrie, nu se poate decât presupune că un termen de doi ani a fost considerat suficient pentru asigurarea unui nivel minim de protecție consumatorilor.

Având în vedere considerațiile care precedă, avem convingerea că regula conform căreia acțiunea introdusă de un consumator pentru neconformitatea unui bun cu contractul nu se poate prescrie înainte de expirarea unui termen de doi ani de la livrarea bunului este un element al protecției consumatorilor garantate de dreptul Uniunii.

Avem convingerea că articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 1999/44, care prevede posibilitatea de a limita termenul de garanție în cazul bunurilor de ocazie, nu justifică adoptarea unei interpretări diferite.

Interpretarea articolului 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 1999/44, potrivit căruia „[s]tatele membre pot prevedea că, în cazul bunurilor de ocazie, vânzătorul și consumatorul pot conveni asupra unor condiții contractuale sau acorduri având o perioadă de răspundere a vânzătorului mai scurtă decât cea stabilită la articolul 5 alineatul (1)” și că „[p]erioada în cauză nu poate fi mai scurtă de un an”, are o importanță majoră pentru prezenta trimitere preliminară.

Cu toate acestea, în observațiile sale scrise, Comisia subliniază că trimiterea efectuată la articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf la „perioada” stabilită la articolul 5 alineatul (1) este mai degrabă nefericită, deoarece nu indică clar la ce termene face trimitere. Nu știm dacă este vorba despre termenul în cadrul căruia neconformitatea trebuie să apară [articolul 5 alineatul (1) prima teză] sau termenul de prescripție [articolul 5 alineatul (1) a doua teză] ( 20 ).

În anumite versiuni lingvistice ale directivei, articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf prevede posibilitatea de a stabili, pentru răspunderea vânzătorului, un termen mai scurt (la responsabilité du vendeur, liability of the seller, responsabilità del venditore). Aceleași expresii sunt folosite la articolul 5 alineatul (1) prima teză din directivă în ceea ce privește termenul în care trebuie să apară neconformitatea bunului ( 21 ). Prin urmare, nu avem nicio îndoială cu privire la faptul că articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din directivă vizează doar termenul de garanție menționat la articolul 5 alineatul (1) prima teză, iar nu termenul de prescripție prevăzut la articolul 5 alineatul (1) a doua teză.

Această abordare este deopotrivă susținută de analiza procesului legislativ care a condus la adoptarea Directivei 1999/44. Conform unei jurisprudențe constante a Curții, geneza unei dispoziții a dreptului Uniunii poate de asemenea să ofere elemente pertinente pentru interpretarea acesteia ( 22 ).

Propunerea de directivă inițială ( 23 ) nu cuprindea dispoziții privind comerțul cu bunuri de ocazie.

În acea etapă, fusese adoptat un termen de garanție uniform de doi ani, care se aplica tuturor bunurilor ce intrau domeniul de aplicare al directivei.

În urma lucrărilor, Comitetul Economic și Social European (CESE) a arătat că termenul de garanție de doi ani putea fi uneori prea lung având în vedere „natura specială a bunului vândut”. CESE a propus ca, prin derogare de la termenul de doi ani, părțile să poată „limita durata acestei garanții” la un an ( 24 ).

În sfârșit, în cadrul unei poziții comune, Consiliul și Parlamentul au optat pentru o abordare conformă acestui spirit permițând, în ceea ce privește bunurile de ocazie, limitarea prin contract a termenului prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din directivă, în măsura în care această posibilitate este prevăzută în dreptul național. Totuși, acest termen nu poate fi mai scurt de un an [articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf]. În cadrul lucrărilor pregătitoare ( 25 ), la fel ca în considerentul (16) al versiunii definitive a textului Directivei 1999/44, această derogare este justificată de natura specială a bunurilor de ocazie („a ține seama de specificul lor”).

Considerăm că este vorba aici de o trimitere la poziția CESE, care a explicat introducerea unei norme similare prin necesitatea de a diferenția termenele de garanție având în vedere natura specială a anumitor bunuri. Prin urmare, avem convingerea că norma enunțată la articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf vizează termenul de garanție menționat la articolul 5 alineatul (1) prima teză, înscriindu‑se în linia amendamentelor inițiate de propunerea CESE, care privea termenele de garanție („durata […] garanției”).

Cu titlu de concluzie intermediară, constatăm, așadar, că, în temeiul articolului 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 1999/44, legiuitorii naționali pot introduce norme care, în privința vânzării bunurilor de ocazie, permit părților să limiteze la un singur an termenul de garanție prevăzut la articolul 5 alineatul (1) prima teză din această directivă.

În lumina articolului 5 alineatul (1) prima teză din Directiva 1999/44, termenul de doi ani în cadrul căruia vânzătorul își asumă răspunderea pentru neconformitate constituie un element fundamental al nivelului minim de protecție a consumatorilor garantat de dreptul Uniunii. Astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) primul paragraf din directivă, părțile nu pot limita acest termen sau deroga de la acesta.

Cu toate acestea, statele membre au posibilitatea, cu titlu de excepție, să stabilească în dreptul lor național o normă potrivit căreia părțile pot conveni un termen de garanție mai scurt în cazul bunurilor de ocazie. Totuși, acest termen nu poate fi mai scurt de un an [articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf].

Acesta este motivul pentru care articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf, care permite stabilirea unor termene de garanție mai scurte pentru orice neconformitate, trebuie să facă obiectul, ca dispoziție de excepție, al unei interpretări stricte care nu poate depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului pentru care această dispoziție a fost stabilită ( 26 ).

Dat fiind că, cu titlu de excepție, legiuitorii naționali au posibilitatea de a autoriza părțile să convină termene de garanție mai scurte, nu este posibilă extinderea acestei puteri astfel încât să includă și posibilitatea de a modifica dispozițiile referitoare la termenul de prescripție la care face referire articolul 5 alineatul (1) a doua teză din directivă. În consecință, dreptul național nu poate autoriza părțile unui contract de vânzare să înlăture norma în temeiul căreia termenul de prescripție a drepturilor consumatorului nu poate expira în cei doi ani consecutivi datei livrării.

Considerăm că directiva se opune totodată adoptării altor soluții care ar produce rezultate similare. În special, cerința unei interpretări stricte a articolului 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 1999/44 se opune ca momentul în care termenul de prescripție poate expira să fie legat de termenul de garanție, atunci când acesta din urmă poate fi limitat la un an chiar de părți.

Aceste considerații ne determină să concluzionăm că caracterul excepțional al articolului 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 1999/44 se opune unei interpretări a dispozițiilor dreptului național care ar conduce la încălcarea unei norme în temeiul căreia termenul de prescripție nu poate expira în termen de doi ani de la data livrării bunului.

Având în vedere obiectivul urmărit de articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 1999/44, nu considerăm că ar fi necesară interpretarea excepției prevăzute de această dispoziție într‑o manieră diferită, mai largă decât cea prezentată mai sus.

Rezultă din observațiile formulate la punctele 69 și 70 din prezentele concluzii că articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din directivă autorizează luarea în considerare a caracterului specific al bunurilor de ocazie.

În opinia noastră, acest obiectiv reflectă, înainte de toate, o tentativă care vizează să echilibreze interesele vânzătorului și pe cele ale cumpărătorului astfel încât întinderea răspunderii vânzătorului să nu fie disproporționată în raport cu natura bunurilor de ocazie. Analiza considerentului (17) al directivei duce la concluzia că însăși introducerea termenului de garanție de doi ani a fost motivată de teama că limitele răspunderii vânzătorului sunt trasate într‑o manieră prea largă. Considerăm că exact acest argument a avut influență cu privire la adoptarea unei abordări privind bunurile de ocazie care să permită o limitare mai importantă a răspunderii vânzătorului.

Prin urmare, considerăm că obiectivul excepției prevăzute la articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 1999/44 nu este atât luarea în considerare a caracterului specific al bunurilor de ocazie, cât acela de a permite părților să gestioneze riscul contractual. Este vorba de a permite părților, în pofida încheierii unui contract privind bunurile de ocazie, să deroge de la anumite dispoziții ale directivei. Faptul de a impune părților obligația de a respecta toate cerințele prevăzute de directivă ar putea constitui un obstacol în calea dezvoltării pieței bunurilor de ocazie. Menținerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor implică costuri de tranzacție relativ mari, ceea ce poate descuraja întreprinderile să se angajeze în acest tip de activități. Dacă aceste costuri ar trebui incluse în preț și suportate de consumator, piața bunurilor de ocazie și‑ar pierde caracteristica principală, și anume capacitatea de a oferi consumatorilor bunuri la prețuri atractive.

În consecință, în condițiile preocupării pentru menținerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, pentru ca piața internă să se dezvolte, trebuie păstrat un echilibru între interesele părților unui contract de vânzare. Argumentul prezentat de Curte în cadrul interpretării dispozițiilor Directivei 1999/44, în care recunoaște necesitatea de a proteja interesele financiare ale vânzătorului, este în acest spirit ( 27 ).

Se pune întrebarea dacă obiectivul menținerii echilibrului necesar între interesele părților unui contract de vânzare justifică o abordare în temeiul căreia limitarea termenului de garanție are ca efect scurtarea perioadei de doi ani în care termenul de prescripție nu poate expira.

În opinia noastră, trebuie acordat un răspuns negativ la această întrebare.

Însăși Directiva 1999/44 conține o serie de soluții care reflectă preocuparea pentru menținerea echilibrului contractual. Pe lângă termenul de garanție de doi ani aplicabil pentru neconformitate, menționat mai sus, trebuie citată printre acestea – după cum a amintit Curtea în Hotărârea Quelle ( 28 ) – posibilitatea, deschisă la articolul 3 alineatul (3) din directivă, de a refuza înlocuirea bunului dacă acest mod de despăgubire impune vânzătorului costuri nerezonabile. În Hotărârea Gebr. Weber și Putz, Curtea a completat această listă arătând că articolul 4 din directivă conferă vânzătorului dreptul de a introduce o acțiune în regres împotriva producătorului, a unui vânzător anterior sau a oricărui alt intermediar ( 29 ).

În consecință, deși directiva urmărește menținerea echilibrului contractual, privarea consumatorului de orice cale de drept constituie o extremă pe care legiuitorul Uniunii caută să o evite.

Analiza dispozițiilor directivei cu privire la bunurile de ocazie permite să se ajungă la concluzii identice.

Astfel, în directiva însăși – pe lângă posibilitatea de limitare a termenului de garanție –, vedem alte două exemple de soluții potențial pertinente în privința bunurilor de ocazie.

Considerentul (16) al Directivei 1999/44 subliniază că natura specifică a bunurilor de ocazie face în general imposibilă înlocuirea lor. În cuprinsul directivei, această idee este exprimată la articolul 3 alineatul (3), în temeiul căruia vânzătorul poate refuza înlocuirea bunului atunci când acest lucru este imposibil.

În plus, este posibil, în aplicarea articolului 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44, să se înlăture prezumția în temeiul căreia neconformitățile care apar într‑un termen de șase luni de la data livrării există la momentul livrării în cazul în care această prezumție nu este compatibilă cu natura bunului. Chiar înainte de expirarea termenului de transpunere a directivei, doctrina a arătat că această dispoziție se putea aplica bunurilor de ocazie ( 30 ). Legiuitorul belgian s‑a prevalat de asemenea de această posibilitate. Articolul 1649 quater § 4 din Codul civil belgian prevede o condiție privind incompatibilitatea prezumției „cu natura bunului” la nivelul dreptului național, adăugând că, pentru aprecierea acestei incompatibilități, trebuie să se ia în considerare caracterul nou sau de ocazie al bunului.

În orice caz, luarea în considerare a caracterului specific al bunurilor de ocazie nu urmărește privarea consumatorului de protecția care îi este garantată, ci doar limitarea registrului de drepturi de care dispune [articolul 3 alineatul (3) din Directiva 1999/44] sau limitarea ușurării sarcinii probei [articolul 5 alineatul (3)].

Adoptarea unei soluții în temeiul căreia limitarea termenului de garanție ar scurta perioada în care termenul de prescripție nu poate expira este susceptibilă totuși să priveze consumatorul de orice cale de drept chiar înainte de împlinirea termenului de doi ani de la data livrării.

Având în vedere considerațiile care precedă, considerăm că necesitatea luării în considerare a intereselor celor două părți ale unui contract de vânzare nu permite derogarea de la norma în temeiul căreia acțiunea intentată de un consumator nu se poate prescrie înainte de expirarea unui termen de doi ani de la data livrării.

Astfel cum am arătat deja, excepția prevăzută la articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 1999/44 urmărește luarea în considerare a caracterului specific al bunurilor de ocazie.

În observațiile sale scrise, guvernul austriac arată că, deoarece introducerea articolului 7 alineatul (1) al doilea paragraf din directivă urmărește obiectivul care tocmai a fost descris, trebuie aliniată perioada în cadrul căreia drepturile consumatorului nu se pot prescrie la termenul de garanție aplicabil pentru neconformitate, astfel cum a fost scurtat. Dezvoltând acest argument, el consideră, având în vedere natura bunurilor de ocazie, care sunt bunuri care au fost deja utilizate, că, pe de o parte, crește probabilitatea existenței unei neconformități la momentul achiziționării și că, pe de altă parte, se poate dovedi mai dificil, pe măsura trecerii timpului, să probeze că o astfel de neconformitate exista la acel moment.

Cu toate acestea, nu credem că aceste considerații justifică punctul de vedere conform căruia termenul prevăzut la articolul 5 alineatul (1) a doua teză din Directiva 1999/44 trebuie aliniat la termenul de garanție aplicabil pentru neconformitate.

Astfel, având în vedere probabilitatea sporită ca o neconformitate să apară, tocmai limitarea răspunderii vânzătorului în sensul că privește doar neconformitățile apărute în termen de un an de la achiziționare ține seama suficient de mult de caracterul specific al bunurilor de ocazie. Cu toate acestea, această răspundere, cel puțin în contextul probabilității sporite a apariției unei neconformități pe măsura trecerii timpului, nu se extinde pentru simplul fapt al stabilirii unor termene mai lungi de prescripție. Astfel, doar drepturile care se nasc în cursul termenului de garanție pot fi prescrise. Totuși, necesitatea de înlăturare, în privința vânzătorului, a incertitudinii privind problema dacă consumatorul va decide să folosească căile de drept care i se deschid este o altă chestiune.

Nu suntem convinși nici de argumentul întemeiat pe dificultățile de probă legate de trecerea timpului.

Prezenta cauză privește termene relativ scurte. Dovadă stau împrejurările din procedura principală, în care termenul de un an de la achiziționarea bunului a fost depășit cu mai puțin de șase luni ( 31 ).

Considerăm de asemenea că existența unor obstacole în materia probei precum cele evocate de guvernul austriac nu ar aduce atingere intereselor vânzătorului. Doar consumatorul este expus, din cauza trecerii timpului, unor dificultăți de probă legate de a necesitatea de a demonstra că neconformitatea exista deja la momentul achiziționării bunului. În ceea ce privește bunurile de ocazie, consumatorul se poate totuși confrunta cu acest tip de dificultăți. Faptul că un bun este de ocazie poate însemna că consumatorul nu se va putea baza pe prezumția conform căreia neconformitatea exista la momentul livrării bunului, chiar dacă această neconformitate apare în termen de șase luni de la data livrării ( 32 ).

Prin urmare, considerăm că obiectivul de menținere a unui echilibru între părțile contractului de vânzare nu justifică adoptarea unei interpretări a dispozițiilor Directivei 1999/44 care ar face ca lungimea termenului prevăzut la articolul 5 alineatul (1) a doua teză din această directivă să depindă de durata termenului menționat la articolul 5 alineatul (1) prima teză atunci când acesta din urmă este limitat la un an chiar de către părți.

Având în vedere cele ce precedă, suntem de părere că norma în temeiul căreia consumatorul nu poate fi privat de posibilitatea de a exercita drepturile de care dispune față de vânzător în caz de neconformitate a bunului cu contractul înainte de expirarea unui termen de doi ani de la data livrării este un element al modelului minim de protecție a consumatorilor care rezultă din Directiva 1999/44.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Cour d’appel de Mons (Curtea de Apel din Mons) după cum urmează: „Conform articolului 5 alineatul (1) a doua teză din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe, norma în temeiul căreia consumatorul nu poate fi privat de posibilitatea de a exercita drepturile de care dispune față de vânzător în caz de neconformitate a bunului cu contractul înainte de expirarea unui termen de doi ani de la data livrării este un element al modelului minim de protecție a consumatorilor garantat de dreptul Uniunii, inclusiv în ceea ce privește bunurile de ocazie.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 6 aprilie 2017 ( 1 )