Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 2 martie 2017.#Vinyls Italia SpA împotriva Mediterranea di Navigazione SpA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale Ordinario di Venezia.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Proceduri de insolvență – Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 – Articolele 4 și 13 – Acte prejudiciabile pentru adunarea creditorilor – Condițiile în care poate fi atacat actul în cauză – Act supus legii unui alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii – Act care nu poate fi atacat în temeiul acestei legi – Regulamentul (CE) nr. 593/2008 – Articolul 3 alineatul (3) – Lege aleasă de părți – Localizarea ansamblului elementelor situației vizate în statul de deschidere a procedurii – Incidență.#Cauza C-54/16.

Cererea de decizie preliminară cu care a fost sesizată Curtea în prezenta cauză îi oferă ocazia de a extinde jurisprudența referitoare la impactul deschiderii unei proceduri de insolvență asupra caracterului atacabil al actelor prejudiciabile pentru adunarea creditorilor. În dreptul Uniunii, această materie este reglementată la articolul 13 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență ( 2 ). Ea suscită încă – astfel cum dovedește și această trimitere preliminară – numeroase întrebări, în pofida mai multor hotărâri recente ale Curții ( 3 ). În plus, răspunsurile Curții vor avea cu siguranță repercusiuni asupra aplicării în viitor a noului Regulament (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență ( 4 ), care stabilește, în aceiași termeni, la articolul 16, legea aplicabilă actelor prejudiciabile pentru adunarea creditorilor.

De asemenea, Curtea va avea ocazia de a clarifica chestiuni a căror importanță este esențială, nu doar în contextul procedurilor de insolvență internaționale, ci și în cel al problematicilor generale ale dreptului internațional privat. În primul rând, va fi necesar să se interpreteze noțiunea „situații[…] [în] care există un conflict de legi”, care definește domeniul de aplicare material al Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) ( 5 ). În al doilea rând, această trimitere preliminară va reprezenta de asemenea o ocazie de a examina consecințele alegerii legii aplicabile, atunci când aceasta este efectuată în cadrul situațiilor pur interne, și anume care nu prezintă o legătură cu legislația mai multor state.

În sensul articolului 4 alineatul (2) litera (m) din Regulamentul nr. 1346/2000: „(2) Legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special: […] (m) normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile pentru adunarea creditorilor.”

Articolul 13 din acest regulament prevede: „Articolul 4 alineatul (2) litera (m) nu se aplică dacă persoana care a dobândit foloase în urma unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor face dovada că: — respectivul act este supus legii altui stat membru decât cea a statului de deschidere a procedurii și — această lege nu permite în cazul respectiv, sub nicio formă, atacarea actului respectiv.”

Articolul 1 din Regulamentul Roma I, intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede la alineatul (1): „Prezentul regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi.”

În schimb, articolul 3 din Regulamentul Roma I, intitulat „Libertatea de alegere”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta. […] (3) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.”

Dispoziția relevantă din dreptul italian, articolul 67 alineatul 2 din legge fallimentare (Legea privind falimentul), prevede: „Se revocă de asemenea, în cazul în care lichidatorul dovedește că cealaltă parte cunoștea starea de insolvență a debitorului, plățile debitelor lichide și exigibile, actele cu titlu oneros și cele care constituie un drept preferențial pentru [plata] debite[lor], inclusiv al unor terți, create contextual, dacă au fost încheiate în ultimele șase luni anterioare declarării falimentului.”

Articolul 167 din codice di procedura civile (Codul de procedură civilă) prevede, la rândul său: „În memoriul în apărare, pârâtul este obligat să invoce toate apărările sale, răspunzând faptelor reținute de reclamant, să indice datele sale de contact, numărul său de identificare fiscală, mijloacele de probă pe care înțelege să se întemeieze, precum și documentele pe care le anexează la dosar și să își formuleze concluziile. Sub sancțiunea decăderii, acesta trebuie să formuleze eventuale cereri reconvenționale și excepțiile procedurale și de fond care nu pot fi ridicate din oficiu.”

Conform articolului 239 alineatele 2 și 3 din Insolvency Act 1986 (Legea privind insolvența din anul 1986), aplicabilă în Anglia și în Țara Galilor: „2. În cazul în care societatea acordă, la data relevantă [astfel cum este definită de Legea privind falimentul], un tratament favorabil unei persoane, lichidatorul poate solicita instanței să adopte o măsură în temeiul prezentei secțiuni. 3. Conform dispozițiilor menționate în continuare, instanța sesizată cu această cerere adoptă măsura pe care o consideră adecvată pentru restabilirea situației, astfel cum s‑ar fi prezentat aceasta dacă societatea nu ar fi acordat respectivul tratament favorabil.”

Vinyls Italia SpA, societate de drept italian cu sediul în Veneția (Italia), își desfășoară activitatea în sectorul chimic.

La 11 martie 2008, în vederea acoperirii necesităților sale de transport al substanțelor chimice, Vinyls Italia a încheiat un contract de navlosire a unei nave sub pavilion italian cu societatea Mediterranea di Navigazione SpA (denumită în continuare „Mediterranea”), cu sediul în Ravena (Italia).

În temeiul contractului, Vinyls Italia a efectuat către Mediterranea două plăți în cuantum total de 447740,27 euro, după 17 și, respectiv, după 9 zile de la scadențele prevăzute în contract în această privință, stabilite la 24 februarie și la 24 martie 2009.

La câteva luni după ce a efectuat aceste plăți, Vinyls Italia a fost supusă procedurii de administrare extraordinară, care a condus la faliment.

Ulterior, Vinyls Italia a formulat, în temeiul articolului 67 alineatul 2 din Legea italiană privind falimentul, o acțiune revocatorie împotriva Mediterranea pentru a obține revocarea plăților efectuate în favoarea acesteia din urmă și a solicitat restituirea sumei de 447740,27 euro cu dobânzile aferente. Vinyls Italia a indicat că plățile fuseseră efectuate într‑o perioadă când starea sa de insolvență era cunoscută în mod notoriu.

Mediterranea a invocat aplicarea articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 pentru motivul că plățile în litigiu fuseseră efectuate în temeiul unui contract de navlosire supus, conform alegerii părților, dreptului englez. În temeiul dreptului englez, aplicabil aprecierii drepturilor și obligațiilor care decurg din contract (denumit în continuare „lex contractus” sau „legea contractului”) ( 6 ), plățile efectuate în favoarea sa – potrivit afirmațiilor Mediterranea – nu puteau fi atacate. În susținerea acestei afirmații, Mediterranea a prezentat un document redactat de un avocat englez prin care se arăta că, în temeiul dreptului englez, ar fi imposibil să se atace plățile efectuate.

Instanța de trimitere arată că dispozițiile relevante ale dreptului italian, care ar permite atacarea plăților efectuate, ar putea să se dovedească inaplicabile dacă Mediterranea se prevalează în mod valabil de clauza derogatorie prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Articolul 4 alineatul (2) litera (m) din acest regulament precizează că problema nulității, a anulării sau a inopozabilității actelor prejudiciabile pentru adunarea creditorilor este reglementată de dreptul aplicabil procedurii de insolvență (denumit în continuare „lex fori concursus”). Totuși, articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 permite derogarea de la aplicarea lex fori concursus în cazul în care persoana interesată face dovada că legea aplicabilă actului este legea unui alt stat membru decât statul de deschidere a procedurii și că această lege nu permite, sub nicio formă, atacarea actului respectiv.

Tribunale Ordinario di Venezia (Tribunalul Ordinar din Veneția, Italia) precizează faptul că Mediterranea a invocat aplicarea articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 după expirarea termenelor prevăzute de dreptul italian pentru ridicarea excepțiilor procesuale.

Instanța de trimitere arată, în plus, că dreptul englez nu exclude, în mod general și abstract, orice posibilitate de atacare a actelor efectuate cu puțin timp înainte de declararea insolvenței. Potrivit acesteia, din documentul prezentat de Mediterranea rezultă că dreptul englez admite posibilitatea revocării unui act care ar fi fost efectuat pe baza unui tratament „preferențial” al unui creditor în mod special.

Instanța de trimitere a exprimat de asemenea îndoieli cu privire la însuși principiul aplicabilității Regulamentului Roma I în prezenta cauză, întrucât acest regulament, în temeiul articolului 1 alineatul (1), se aplică „obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi”.

Potrivit Tribunale Ordinario di Venezia (Tribunalul Ordinar din Veneția), este de asemenea necesar să se clarifice problema incidenței alegerii legii aplicabile în condițiile descrise la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I asupra posibilității unei părți de a invoca în mod valabil articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Acestea sunt condițiile în care Tribunale Ordinario di Venezia (Tribunalul Ordinar din Veneția) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) «Dovada» pe care articolul 13 din [Regulamentul nr. 1346/2000] o pune în sarcina persoanei care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor, pentru a se opune atacării actului respectiv potrivit dispozițiilor lex fori concursus, impune obligația de a invoca o excepție de procedură în sens strict, în termenele stabilite prin dreptul procesual al instanței sesizate, invocând clauza de exceptare prevăzută de regulament și dovedind întrunirea celor două condiții impuse prin aceeași dispoziție, sau articolul 13 din [Regulamentul nr. 1346/2000] este aplicabil în cazul în care partea interesată a solicitat aplicarea lui în cursul procedurii, inclusiv după expirarea termenelor stabilite pentru excepțiile procedurale prin dreptul procesual al instanței sesizate, sau chiar ex officio, cu condiția ca partea interesată să fi făcut dovada că actul prejudiciabil intră sub incidența lex causae a unui alt stat membru, care nu permite, în speță, atacarea actului cu nicio cale de atac? 2) Trimiterea la norma din lex causae prevăzută la articolul 13 din [Regulamentul nr. 1346/2000], pentru a stabili că «această lege nu permite în cazul respectiv, sub nicio formă, atacarea actului respectiv», trebuie interpretată în sensul că partea căreia îi revine sarcina probei trebuie să demonstreze că în cazul concret lex causae nu prevede în mod general și abstract nicio cale de atac împotriva unui act precum cel considerat în speță prejudiciabil – și anume plata unei datorii contractuale – sau în sensul că partea căreia îi revine sarcina probei trebuie să demonstreze că, în cazul în care lex causae permite atacarea cu o cale de atac a unui act de tipul respectiv, nu sunt îndeplinite în realitate condițiile – diferite de cele prevăzute de lex fori concursus – necesare pentru ca în cazul dedus judecății să poată fi admisă calea de atac? 3) Regimul derogatoriu prevăzut la articolul 13 din [Regulamentul nr. 1346/2000] – având în vedere ratio acestuia de a proteja încrederea legitimă a părților în stabilitatea actului potrivit lex causae – poate fi aplicabil inclusiv în cazul în care părțile la un contract au sediile în același stat membru, a cărui lege este, prin urmare, în mod previzibil destinată să devină lex fori concursus în caz de insolvență a uneia dintre acestea, iar părțile, prin intermediul unei clauze contractuale privind alegerea legii unui alt stat membru drept lege aplicabilă, sustrag revocarea actelor de executare a contractului respectiv de la aplicarea unor norme imperative prevăzute de lex fori concursus stabilite pentru protejarea principiului egalității creditorilor, cu prejudicierea adunării creditorilor în caz de insolvență? 4) Articolul 1 alineatul (1) din [Regulamentul nr. 593/2008] trebuie interpretat în sensul că «situații[…] [în] care există un conflict de legi», în scopul aplicării regulamentului însuși, includ și cazul unui contract de navlosire maritimă încheiat într‑un stat membru între societăți care au sediile în același stat membru, cu clauză de alegere drept lege aplicabilă a legii unui alt stat membru? 5) În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare, articolul 3 alineatul (3) din [Regulamentul nr. 593/2008] coroborat cu articolul 13 din [Regulamentul nr. 1346/2000] trebuie interpretat în sensul că alegerea părților de a supune un contract legii unui stat membru diferit de cel în care se află «toate elementele relevante pentru situația respectivă» nu afectează aplicarea unor norme imperative ale legii acestui din urmă stat membru aplicabile în calitate de lex fori concursus, pentru a putea contesta acte adoptate înainte de insolvență, cu prejudicierea adunării creditorilor, prevalând astfel asupra clauzei de exceptare stabilite la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000?”

Cererea de decizie preliminară a fost primită la Curte la 29 ianuarie 2016.

Au depus observații scrise părțile din procedura principală, guvernele italian și elen, precum și Comisia Europeană. Părțile, guvernul italian, precum și Comisia au participat de asemenea la ședința care a avut loc la 1 decembrie 2016.

Prima întrebare preliminară este formulată de instanța de trimitere sub forma unei alternative; este vorba, așadar, despre două întrebări care se prezintă ca două componente ale acestei alternative.

În partea sa inițială, prima întrebare pare a sugera că instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o persoană care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor are obligația, conform articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, de a invoca o excepție în acest sens și de a se prevala de această dispoziție. Cu toate acestea, întrebarea se bazează pe premisa potrivit căreia persoana în cauză se prevalează efectiv de aplicarea articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000. În orice caz, acesta este modul în care trebuie interpretată, în opinia noastră, formularea utilizată în continuare în întrebare, „invocând clauza de exceptare prevăzută de regulament”.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă persoana care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor are obligația – pentru a evita ca acest act să poată fi atacat în temeiul lex fori concursus – de a invoca articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 în termenele prevăzute de dreptul procesual al statului membru al instanțelor competente pentru examinarea cauzei.

Cea de a doua componentă a alternativei include ea însăși, la rândul său, o dublă întrebare. În primul rând, este vorba de a se stabili dacă partea interesată poate invoca aplicarea articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 independent de restricțiile referitoare la termene prevăzute de lex fori processualis. Prima componentă a alternativei și prima ipoteză avută în vedere în cadrul celei de a doua componente a alternativei privesc, așadar, una și aceeași întrebare.

Cea de a doua întrebare vizează obligația de a aplica din oficiu articolul 13 din acest regulament.

În cazul în care instanța națională are în mod efectiv obligația de a aplica din oficiu articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, nu ar mai subzista problema referitoare la obligația părții interesate de a invoca această dispoziție cu respectarea termenelor prevăzute de dreptul procesual al instanței competente. Prin urmare – și contrar succesiunii întrebărilor propuse de instanța de trimitere în această parte a deciziei de trimitere –, am dori să abordăm în primul rând întrebarea legată de aplicarea din oficiu a articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000.

În cazul în care se dovedește că dreptul Uniunii nu impune instanțelor naționale o astfel de obligație, atunci va fi necesar să se examineze doar dacă partea interesată are obligația de a se prevala de articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 în termenele prevăzute de dreptul procesual al instanței competente.

Prin urmare, pentru a formula un răspuns util la prima întrebare preliminară, este necesar să se stabilească dacă dreptul Uniunii impune instanței naționale obligația de a aplica din oficiu articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, pentru a împiedica posibilitatea atacării unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor în temeiul lex fori concursus, atunci când partea interesată a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cerute de această dispoziție.

În cazul unui răspuns negativ, va fi necesar să se analizeze următoarea întrebare: dreptul procesual al instanței competente prevede și, dacă este cazul, potrivit căror modalități că partea interesată – care face dovada că îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 – trebuie să invoce această dispoziție pentru a împiedica posibilitatea atacării actului în temeiul lex fori concursus?

În temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 1346/2000, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura (lex fori concursus). Această lege determină ansamblul condițiilor referitoare la deschiderea procedurii de insolvență, precum și normele privind desfășurarea și închiderea procedurii. Conform articolului 4 alineatul (2) litera (m) din Regulamentul nr. 1346/2000, această lege stabilește în special normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile pentru adunarea creditorilor.

Cu toate acestea, principiul prevăzut la articolul 4 din Regulamentul nr. 1346/2000 are anumite limite care impun – astfel cum arată considerentul (24) al respectivului regulament – protecția încrederii legitime a operatorilor și obligativitatea asigurării securității juridice. În acest sens, Regulamentul nr. 1346/2000 prevede, la articolele 5-15, excepții care permit derogarea de la principiul aplicării legii statului de deschidere.

Regulamentul nr. 1346/2000 este, în principiu, favorabil unei uniformități a lex fori concursus și se bazează pe principiul unei „universalități atenuate”. Cu alte cuvinte, ansamblul aspectelor care au legătură cu procedura de insolvență trebuie să fie reglementate, cu doar câteva excepții, de lex fori concursus.

Printre aceste excepții, articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 ocupă un loc esențial, întrucât prevede, sub rezerva respectării anumitor condiții, că legea statului de deschidere a procedurii nu se aplică aspectelor enumerate la articolul 4 alineatul (2) litera (m) din acest regulament, mai precis celor referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prejudiciabile pentru adunarea creditorilor. Această dispoziție cuprinde o clauză derogatorie specială care permite excluderea aplicării lex fori concursus atunci când această lege permite atacarea unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor. Persoana care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor trebuie totuși să facă dovada că respectivul act este supus legii altui stat membru decât statul de deschidere și că această lege nu permite, sub nicio formă, atacarea actului respectiv.

Articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 are ca obiect protejarea încrederii legitime a unei persoane care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor. Dispoziția menționată pare a‑și avea originea în principiul potrivit căruia această persoană trebuie să se poată baza pe stabilitatea unui astfel de act, care se apreciază în lumina legii care îi este aplicabilă, fără a fi luată prin surprindere dacă lex fori concursus devine relevantă ca urmare a deschiderii unei proceduri de insolvență.

Pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie să se stabilească dacă – presupunând că partea interesată a făcut dovada că cele două condiții cerute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 sunt îndeplinite – instanța națională are obligația de a aplica din oficiu această dispoziție și de a deroga de la aplicarea legii statului de deschidere (lex fori concursus), în măsura în care aceasta permite atacarea unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor.

Îndoielile instanței de trimitere în această privință pot fi explicate prin modul de redactare a articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, care, pe de o parte, obligă partea interesată să „facă dovada” respectării celor două condiții menționate în cadrul acestei dispoziții și, pe de altă parte, prevede că, dacă se face această dovadă, articolul 4 alineatul (2) litera (m) din Regulamentul nr. 1346/2000 „nu se aplică”. Această formulă categorică utilizată de legiuitor ar putea lăsa să se înțeleagă că instanței îi revine obligația de a acționa din oficiu din moment ce partea interesată prezintă elemente de probă care permit să se concluzioneze că cele două condiții enunțate la articolul 13 din respectivul regulament sunt îndeplinite.

Totuși, considerăm că această analiză nu este justificată.

Un ajutor prețios pentru interpretarea Regulamentului nr. 1346/2000 este furnizat de comentariile cuprinse în raportul întocmit de M. Virgós și de E. Schmit ( 7 ), care privește, desigur, Convenția privind procedurile de insolvență, dar este, în aceeași măsură, considerat în general drept o sursă de indicații utile privind interpretarea acestui regulament ( 8 ).

În acest raport se precizează că mecanismul adoptat în dispoziția din această convenție care a servit drept model pentru articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 se întemeiază pe principiul de „veto”. Autorii raportului au observat că partea interesată nu trebuie doar să încerce să excludă aplicarea dreptului statului de deschidere a procedurii de insolvență, ci trebuie de asemenea ca aceasta să fie „cerută”: „articolul 13 reprezintă o apărare în fața aplicării legii statului de deschidere, care trebuie să fie invocată de către persoana interesată” (punctul 136).

În acest spirit se înscrie de asemenea argumentația pe care Curtea a reținut‑o în Hotărârea Nike European Operations Netherlands ( 9 ), arătând că sarcina probei cu privire la respectarea condițiilor prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 revine părții „care invocă acest articol”.

Considerăm că dreptul Uniunii subordonează aplicarea excepției prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 condiției ca partea care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor să joace un rol activ în procedură.

De asemenea, dorim să arătăm că această parte a întrebării preliminare pornește de la premisa potrivit căreia partea a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, dar nu a invocat totuși aplicarea acestei dispoziții.

Nu suntem siguri că se pot distinge în mod clar două aspecte în rolul activ al părții interesate, și anume cel care constă în prezentarea de elemente care să poată face dovada unor împrejurări relevante pentru aplicarea articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 și, respectiv, cel care constă în solicitarea aplicării excepției prevăzute la această dispoziție.

Aceste elemente sunt strâns legate între ele. Astfel, dacă partea interesată prezintă elemente de probă în cursul procedurii, scopul său este de a ajunge la un anumit rezultat procesual. Nu dorim să intrăm aici în detaliile diverselor soluții reținute de dreptul procesual al diferitor state membre. Cu toate acestea, apreciem că o dovadă obținută la inițiativa unei părți este considerată, în principiu, că servește la stabilirea unei împrejurări esențiale pentru soluționarea litigiului. Prin urmare, nu suntem siguri că pot fi strânse probe la inițiativa unei părți, în scopul de a stabili că au fost îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, și că se poate afirma, în același timp, că această parte nu solicită aplicarea respectivei dispoziții.

În orice caz, va reveni instanței de trimitere obligația de a aprecia, conform dispozițiilor dreptului procesual al statului membru în cauză, dacă partea care prezintă elementele care au ca scop să dovedească îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 solicită, în același timp, aplicarea respectivei dispoziții.

Astfel cum am arătat în cele ce precedă, Regulamentul nr. 1346/2000 subordonează aplicarea excepției prevăzute la articolul 13 rolului procesual activ al persoanei care a beneficiat de actul prejudiciabil pentru adunarea creditorilor. Cu toate acestea, regulamentul nu reglementează aspectul privind modalitățile potrivit cărora partea interesată poate invoca acest articol. Acesta nu cuprinde nici norme cu privire la termenele care trebuie respectate pentru a invoca aplicarea articolului 13 din acest regulament.

Din informațiile prezentate de instanța de trimitere în decizia de trimitere rezultă că, pentru a aplica articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, dreptul italian impune părții interesate să invoce excepția procedurală corespunzătoare înainte de expirarea unui anumit termen.

Prin intermediul primei sale întrebări – în partea care nu privește obligația de a aplica din oficiu articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 –, instanța de trimitere solicită, așadar, să se stabilească dacă statul membru are dreptul de a defini modalitățile potrivit cărora articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 poate fi invocat pentru a se opune atacării unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor potrivit dispozițiilor lex fori concursus.

În Hotărârea Nike European Operations Netherlands, Curtea a apreciat că articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 nu cuprinde dispoziții referitoare printre altele la modalitățile de administrare a probelor, la mijloacele de probă admisibile în fața instanței naționale competente sau la principiile care guvernează aprecierea de către această instanță a forței probante a elementelor de probă care îi sunt prezentate. Revine statelor membre atribuția de a stabili aceste reguli în temeiul principiului autonomiei procedurale. Cu toate acestea, dispozițiile introduse nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile situațiilor similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) ( 10 ).

Dorim să subliniem că, deși în Hotărârea Nike European Operations Netherlands Curtea a vizat în esență desfășurarea procedurii privind administrarea probelor, revine statelor membre – în absența unor dispoziții în această materie în cuprinsul Regulamentului nr. 1346/2000 –, în cadrul autonomiei lor procedurale, atribuția de a legifera cu privire la integralitatea aspectelor procedurale privind aplicarea articolului 13 din regulamentul respectiv.

Astfel cum am arătat deja la punctul 48 din prezentele concluzii, cele două forme pe care le poate avea rolul activ al părții interesate în cadrul procedurii (prin solicitarea de a se proceda la administrarea de probe pentru a se stabili că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 și prin invocarea chiar a acestei dispoziții) sunt strâns legate între ele. Prin urmare, ele trebuie să fie supuse normelor derivate din același sistem juridic.

Pentru a completa această analiză, am dori de asemenea să arătăm că dreptul procesual al statului membru competent într‑o cauză poate prevedea termene pentru prezentarea probelor. Regulamentul nr. 1346/2000 nu reglementează – în afara termenelor pentru prezentarea excepțiilor, despre care este vorba în cadrul trimiterii preliminare – nici termenele pe care partea interesată trebuie să le respecte pentru prezentarea tuturor cererilor referitoare la probe. Problema întrunirii elementelor de probă este atât de strâns legată de garantarea bunei desfășurări a procedurii jurisdicționale încât este dificil să fie separată de ansamblul dispozițiilor procedurale aplicabile în statul membru în cauză. Prin urmare, astfel de termene sunt reglementate de dreptul procesual al statului membru ale cărui instanțe sunt competente să examineze cauza (lex fori processualis).

La expirarea termenelor prevăzute pentru prezentarea cererilor referitoare la probe, partea interesată pierde posibilitatea de a face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 13 din regulament; aceasta nu va putea, în consecință, să se prevaleze de protecția oferită de această dispoziție. Dispozițiile care stabilesc termene pentru prezentarea excepțiilor procedurale, care au fost menționate în cadrul prezentei proceduri preliminare, au o funcție comparabilă, cel puțin în contextul analizat aici. Așadar, nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că problema termenelor care trebuie respectate pentru invocarea unei excepții procedurale trebuie să fie reglementată de dreptul statului ale cărui instanțe sunt competente să se pronunțe în cauză.

În plus, considerăm necesar să delimităm domeniul de aplicare al lex fori processualis și, respectiv, al lex causae, pentru a identifica legea care, în speță, decide condițiile pe care partea interesată trebuie să le îndeplinească pentru a invoca aplicarea excepției prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Din articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 rezultă că persoana care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru creditori poate să invoce legea aplicabilă actului respectiv, precizând totuși că aceasta nu poate decât să se aștepte ca dispozițiile legii în cauză să se aplice și să îi definească drepturile și obligațiile în afara procedurii de insolvență. Legea aplicabilă contractului, desemnată prin dispozițiile Regulamentului Roma I, reglementează printre altele, conform articolului 12 alineatul (1) litera (d) din acesta, „prescripția și decăderea din drepturi”, dar doar în contextul „diferit[or] moduri de stingere a obligațiilor”. Aceasta nu este aplicabilă în ceea ce privește aprecierea termenelor pentru prezentarea excepțiilor de procedură. Chiar dacă exercitarea unui drept procedural (constând, de exemplu, în invocarea unei excepții de procedură) produce efecte de drept material, modalitățile de exercitare a acestor drepturi procedurale rămân totuși – conform principiului lex fori processualis – o chestiune reglementată de dreptul procesual al statului membru al instanței sesizate. Acest lucru este confirmat în mod indirect de articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul Roma I, care prevede că contractele și actele juridice pot fi probate cu orice mijloace de probă admise de legea forului sau de oricare dintre legile care reglementează validitatea formală (articolul 11), cu condiția ca mijloacele de probă respective să poată fi administrate în fața instanței sesizate.

Dispozițiile care limitează în timp posibilitatea de a invoca articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 nu corespund, în plus, nici noțiunii „norme” referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor prevăzute la articolul 4 alineatul (2) litera (m) din regulamentul menționat. Aceste dispoziții nu fac parte din regimul de invalidare a actelor, doar normele care fac parte din acest regim putând fi reglementate de lex causae, după cum am arătat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza Lutz ( 11 ). Acestea nu privesc căile de atac exercitate în scopul atacării unui act juridic.

În opinia noastră, ca urmare a acestei analize, nu există nicio îndoială că, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, revine statelor membre atribuția de a defini modalitățile pe care partea interesată trebuie să le respecte pentru a invoca articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 cu scopul de a se opune atacării unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor.

Sarcina de a aprecia dacă o dispoziție procedurală care stabilește un termen pentru prezentarea excepțiilor de procedură este conformă cu principiile echivalenței și efectivității trebuie să revină instanțelor naționale. Printre elementele prezentate în decizia de trimitere nu există nimic care să indice că aceste principii nu ar fi fost respectate.

În lumina acestor considerații, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară în felul următor: „Pentru aplicarea excepției prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, îi revine părții care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor sarcina de a juca un rol activ în cadrul procedurii. Cu toate acestea, conform principiului autonomiei procedurale a statelor membre, definirea modalităților pe care partea interesată – care face dovada că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 13 din regulament – trebuie să le respecte pentru a invoca această dispoziție în scopul de a se opune atacării unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor potrivit lex fori concursus este reglementată de dreptul procesual al statului ale cărui instanțe sunt competente să soluționeze cauza.”

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, pentru îndeplinirea condiției prevăzute la articolul 13 a doua liniuță din Regulamentul nr. 1346/2000, trebuie să se stabilească faptul că actul nu este atacabil în mod general și abstract sau că actul, deși atacabil în principiu, nu poate fi contestat în mod eficace luând în considerare ansamblul împrejurărilor din acțiunea principală.

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se reamintească faptul că articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 permite să se deroge de la aplicarea legii statului de deschidere a procedurii în favoarea legii aplicabile actului în cauză, întrucât această lege nu permite „în cazul respectiv, sub nicio formă, atacarea actului respectiv”.

Considerăm că interpretarea termenilor „în cazul respectiv” are o importanță crucială pentru a răspunde la această a doua întrebare.

Autorii Raportului Virgós/Schmit referitor la Convenția privind procedurile de insolvență au menționat faptul că expresia „în cazul respectiv” („in the relevant case”) ar trebui să fie interpretată în sensul că actul nu trebuie să fie susceptibil de a fi atacat în mod concret sub nicio formă. Prin urmare, nu se poate pune problema de a invoca doar în mod abstract imposibilitatea de a ataca un act în temeiul dispozițiilor lex causae (punctul 137).

Dacă aplicăm aceste considerații în contextul dreptului Uniunii, trebuie să se constate că expresia „în cazul respectiv” apare în versiunile în limbile italiană („nella fattispecie”) și engleză („in the relevant case”) ale Regulamentului nr. 1346/2000. Cu toate acestea, Curtea a avut deja ocazia să arate, în jurisprudența sa, că diferitele versiuni lingvistice ale acestui regulament prezintă anumite divergențe cu privire la acest aspect și că articolul 13 nu utilizează întotdeauna, se pare, expresia „în cazul respectiv” sau o expresie analogă ( 12 ). Necesitatea unei interpretări uniforme a unei dispoziții a dreptului Uniunii impune totuși ca, în caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice ale acesteia, dispoziția în cauză să fie interpretată în funcție de contextul și de finalitatea reglementării din care face parte ( 13 ).

Pe baza acestor principii privind interpretarea, Curtea a precizat în Hotărârea Nike European Operations Netherlands că aplicarea articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 este supusă condiției ca actul în discuție să nu poată fi atacat în temeiul lex causae, „ținând seama de toate circumstanțele cauzei” ( 14 ).

În plus, am dori să reamintim că excepția prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 are drept finalitate protejarea încrederii legitime în ceea ce privește stabilitatea actului juridic.

Potrivit tezei care stă la baza acestei dispoziții, persoana care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor poate invoca legea aplicabilă acestui act juridic, fiind vorba despre admisibilitatea și modalitățile de atacare a respectivului act. În Concluziile noastre prezentate în cauza Lutz, am observat astfel că expirarea termenului face parte dintre împrejurările care pot influența posibilitatea de a contesta actul în temeiul lex causae ( 15 ). Se întâmplă uneori ca numai în momentul expirării anumitor termene să nu mai existe posibilitatea de a contesta un act. Abia în acel moment persoana care a beneficiat de respectivul act poate fi sigură de stabilitatea acestuia. În opinia noastră, articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 protejează de asemenea încrederea legitimă în ceea ce privește validitatea actului juridic, care a fost generată de apariția unor astfel de împrejurări.

În cazul în care caracterul atacabil al unui act ar trebui să fie apreciat în mod independent de împrejurările cazului concret, protecția acestei încrederi legitime nu ar fi, așadar, asigurată. Astfel, în absența procedurii de insolvență, partea interesată ar trebui să se aștepte ca aceste împrejurări să influențeze caracterul atacabil al actului în sensul că acestea nu ar mai fi luate în considerare după deschiderea unei proceduri de insolvență.

Obligația de a face dovada că actul nu poate fi atacat în temeiul legii care îi este aplicabilă privește de asemenea – pe lângă dispozițiile lex causae în materie de insolvență – toate dispozițiile și toate principiile generale ale acestei legi ( 16 ). În diferitele sisteme juridice, există dispoziții variate și uneori numeroase cu privire la nulitatea sau inopozabilitatea actelor juridice. Se poate pleca de la principiul că majoritatea actelor prejudiciabile pentru creditori sunt atacabile, cel puțin în teorie. Rămâne de văzut dacă obligația de a face dovada că actul nu este atacabil, în mod general și abstract, nu ar impune părții interesate obligații excesive de natură să o priveze de orice posibilitate de a invoca excepția instituită la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, propunem Curții să răspundă la cea de a doua întrebare preliminară după cum urmează: „Pentru a invoca în mod valabil excepția prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, persoana care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor trebuie doar să facă dovada – în cazul în care lex causae permite atacarea unui act de tipul respectiv – că actul, deși atacabil în principiu, nu poate fi sub nicio formă atacat în mod efectiv în temeiul lex causae ținând seama de toate împrejurările cauzei.”

În măsura în care a treia și a cincea întrebare preliminară privesc consecințele alegerii legii aplicabile în condițiile descrise la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, este necesar, în opinia noastră, să analizăm în prealabil cea de a patra întrebare preliminară, care solicită să se stabilească dacă respectivul regulament are vocația de a se aplica în prezenta cauză.

În cadrul acestei a patra întrebări, instanța de trimitere solicită de fapt precizări cu privire la domeniul de aplicare material al Regulamentului Roma I, presupunând astfel că acest regulament ar fi aplicabil ratione temporis în prezenta procedură. În opinia noastră, această întrebare necesită anumite considerații preliminare.

Domeniul de aplicare ratione temporis al Regulamentului Roma I este definit la articolul 28 din acesta, care precizează că „regulament[ul] se aplică contractelor încheiate începând cu 17 decembrie 2009”.

Cu toate acestea, plățile vizate în procedura principală au fost efectuate în temeiul unui contract încheiat la 11 martie 2008, a cărui durată de validitate – potrivit indicațiilor care reies din observațiile scrise ale Mediterranea – a fost ulterior prelungită printr‑un act adițional din 9 decembrie 2009. Trebuie să se concluzioneze că Regulamentul Roma I nu este aplicabil procedurii principale. În ambele cazuri, este vorba despre evenimente anterioare datei de 17 decembrie 2009.

Faptul că procedura principală privește prestații care au fost efectuate la mai multe luni de la încheierea contractului nu schimbă cu nimic acest lucru. Astfel, plățile au fost de asemenea efectuate înainte de 17 decembrie 2009, după 17 și, respectiv, după 9 zile de la scadențele stabilite în acest sens, și anume la 24 februarie și la 24 martie 2009.

În orice caz, apreciem că Regulamentul Roma I nu ar fi aplicabil chiar dacă aceste plăți ar fi fost efectuate la 17 decembrie 2009 sau la o dată ulterioară.

Astfel, inaplicabilitatea Regulamentului Roma I depinde nu de data la care au fost efectuate prestațiile contractuale, ci de data încheierii contractului. În jurisprudența sa actuală, Curtea precizează că legiuitorul Uniunii a exclus posibilitatea ca Regulamentul Roma I să aibă o aplicare imediată care ar face ca în domeniul său de aplicare să intre efectele viitoare ale unor contracte încheiate înainte de 17 decembrie 2009 ( 17 ).

Aceste considerații ne determină să concluzionăm că dispozițiile Regulamentului Roma I nu se aplică în analiza prezentei cauze.

În cazul în care instanța de trimitere ar trebui să concluzioneze că Regulamentul Roma I nu are vocație de a se aplica în procedura principală, ar trebui să se recurgă la regimul aplicabil conflictului de legi în temeiul Convenției de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, semnată la 19 iunie 1980 ( 18 ), care a fost înlocuită de Regulamentul Roma I.

Cu toate acestea, Convenția de la Roma nu este un act de drept al Uniunii. Conform articolului 1 litera (a) și articolului 2 literele (a) și (b) din Primul protocol al Convenției de la Roma, Curtea are bineînțeles competența de a se pronunța cu privire la interpretarea acestei convenții, dar numai pe baza solicitărilor în acest sens din partea anumitor instanțe ale statelor membre. Instanțele de prim grad de jurisdicție nu intră în această categorie. Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că Tribunale Ordinario di Venezia (Tribunalul Ordinar din Veneția) este instanță de prim grad de jurisdicție.

Vom prezenta totuși în cele ce urmează în prezentele concluzii opinia noastră cu privire la interpretarea articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, în contextul aplicării articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Astfel, revine în cele din urmă instanței de trimitere atribuția de a stabili dacă împrejurările de fapt ale prezentei cauze justifică aplicarea Regulamentului Roma I. Conform unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările adresate de o instanță națională beneficiază de o prezumție de pertinență.

Interpretarea dreptului Uniunii poate să fie utilă și instanței de trimitere. Trebuie să se precizeze că există o anumită convergență între dispozițiile Convenției de la Roma și Regulamentul Roma I, care – pentru statele membre – înlocuiește dispozițiile respectivei convenții.

Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă contractul de navlosire maritimă încheiat într‑un stat membru între societăți care au sediile în același stat membru, cu clauză de alegere ca lege aplicabilă a legii unui alt stat membru, intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului Roma I.

Dorim să menționăm că Mediterranea, atât în observațiile sale scrise privind cea de a cincea întrebare preliminară, cât și în observațiile orale prezentate în cadrul ședinței, a făcut trimitere la alte împrejurări – pe lângă alegerea legii aplicabile – care, potrivit acesteia, ar subordona contractul în litigiu față de legislația a mai mult decât un stat. Aceasta a menționat în special posibilitatea de a utiliza nava în afara apelor teritoriale italiene. Instanța de trimitere a ținut de asemenea seama de o parte dintre aceste împrejurări, arătând, în decizia de trimitere, că contractul fusese redactat în limba engleză și cuprindea o clauză compromisorie în favoarea LMAA (London Maritime Arbitrators Association).

Totuși, instanța de trimitere nu a menționat aceste împrejurări în cuprinsul celei de a treia, al celei de patra și al celei de a cincea întrebări preliminare. Astfel, în cea de a treia întrebare, instanța de trimitere s‑a limitat la a enumera îndoielile sale cu privire la aplicabilitatea articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 în privința solicitărilor referitoare la contractele încheiate între părți care au sediul în același stat membru, cu clauză de alegere a legii unui alt stat membru. În cea de a patra și în cea de a cincea întrebare, instanța respectivă a completat aceste mențiuni precizând că contractul a fost încheiat în statul membru în care aveau sediul cele două părți.

Prin urmare, pentru a răspunde la cea de a patra întrebare fără a o modifica pe fond, este necesar să se stabilească dacă un contract încheiat într‑un stat membru în care au sediul părțile contractante și pentru care au desemnat legea unui alt stat membru intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I.

Dorim să precizăm, cu riscul de a anticipa într‑o oarecare măsură considerațiile noastre ulterioare, că unele dintre pasajele următoare vor fi consacrate unei analize eminamente teoretice și abstracte. În calitate de avocat general, considerăm că este oportun să ne prezentăm punctul de vedere cu privire la o chestiune care divizează de mult timp doctrina dreptului internațional privat. Suntem pe deplin conștienți – după cum vor demonstra și concluziile noastre în continuare – că nu va fi suficient să se opteze pentru una dintre tezele care vor fi prezentate pentru a răspunde într‑un mod definitiv la cea de a treia și la cea de a cincea întrebare preliminară formulate în prezenta cauză. Nu este mai puțin adevărat că este vorba despre o problemă care se poate dovedi importantă pentru interpretarea dreptului Uniunii. Suntem de asemenea convinși că o reflecție aprofundată este de natură să permită Curții să aprecieze în toate aspectele problema în discuție în prezenta procedură.

Cea de a patra întrebare preliminară vizează problema dacă situațiile de fapt care nu au, pentru a prelua termenii utilizați în doctrina referitoare la conflictul de legi, niciun „element de extraneitate” și care, prin urmare, nu prezintă nicio legătură cu legislația a două sau mai multe state membre intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I.

Acest aspect figurează printre cele care au fost discutate cel mai pe larg și de cel mai mult timp în dreptul privind conflictul de legi ( 19 ). Uniformizarea regimului acestor norme în dreptul Uniunii nu a făcut să dispară îndoielile existente în această privință.

O parte a doctrinei afirmă că dispozițiile de drept internațional privat au vocația de a se aplica exclusiv raporturilor juridice care prezintă o legătură cu legislația a mai mult decât un singur stat membru ( 20 ). Această teză este uneori nuanțată prin afirmația potrivit căreia existența unei legături oarecare cu o lege străină nu este suficientă. Dimpotrivă, este necesar să se constate împrejurări esențiale din punctul de vedere al dreptului privind conflictul, și anume de natură să provoace un conflict de legi în spațiu ( 21 ).

Teza opusă pleacă de la principiul că normele de drept internațional privat acoperă integralitatea raporturilor juridice, inclusiv pe cele de natură pur internă ( 22 ). Într‑o astfel de situație, regimul relevant al conflictului de legi conduce în mod necesar la aplicarea legii statului membru de care acest raport juridic este legat în mod integral.

Pentru a încerca definirea domeniului de aplicare material al Regulamentului Roma I, trebuie, în primul rând, să se facă trimitere la articolul 1 alineatul (1) din acesta, care prevede că acest regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi.

Textul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Roma I face trimitere la articolul 1 alineatul (1) din Convenția de la Roma, care definea domeniul său de aplicare ratione materiae. Conform acestui articol, această convenție se aplica obligațiilor contractuale în toate situațiile în care exista un conflict de legi.

Raportul privind Convenția de la Roma redactat de M. Giuliano și P. Lagarde ( 23 ) explică importanța acestei dispoziții precizând că convenția este aplicabilă doar în chestiunile care implică un conflict de legi. Este vorba despre situațiile care presupun unul sau mai multe elemente de extraneitate în raport cu viața socială internă a unei țări.

Din modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Roma I – care se bazează pe analiza autorilor Raportului Giuliano/Lagarde – s‑ar putea deduce că acest regulament nu privește situațiile de fapt pur interne.

În egală măsură ar putea fi însă susținută și teza opusă, conform căreia Regulamentul Roma I se aplică și situațiilor pur interne, dat fiind că articolul 3 alineatul (3) din regulament vizează aceste situații.

Această teză este sprijinită de interpretarea prin analogie, aplicată articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, a dispoziției care figurează în regulamentul geamăn, Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) ( 24 ).

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul Roma II – la fel ca și articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul Roma I – prevede că acest act se aplică „obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi […]” ( 25 ).

Conform articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul Roma II, care este echivalentul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, „[î]n cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc faptul cauzator de prejudicii, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor imperative ale legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord” ( 26 ). În sensul articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul Roma II, alegerea unei legi nu este, așadar, o împrejurare de natură să caracterizeze o situație de conflict de legi ( 27 ). Spre deosebire de ipoteza alegerii unei legi în sensul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, această alegere nu este astfel considerată în cadrul Regulamentului Roma II drept un „[alt]” element al situației. Considerăm că Regulamentul Roma II și mai ales articolul 14 alineatul (2) din acesta privesc, prin urmare, și situațiile pur interne care rămân circumscrise spațiului juridic al unui singur stat membru.

Domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I ar trebui totuși să coincidă cu domeniul de aplicare al Regulamentului Roma II, în conformitate cu cerințele de concordanță enunțate în considerentul (7) al celor două regulamente ( 28 ).

Susținem, așadar, teza potrivit căreia normele care reglementează conflictul de legi sunt aplicabile chiar și atunci când situația este de natură pur internă ( 29 ).

În plus, orice încercare de a defini domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I prin trimitere la criteriul „dimensiunii internaționale” a unei situații date – și care s‑ar inspira, așadar, din teoria inițială evocată de autorii Raportului Giuliano/Lagarde – se lovește, în opinia noastră, de imprecizia acestei noțiuni, care ar risca să favorizeze apariția unor complicații greu de depășit.

Permiteți‑ne să ilustrăm originea unor astfel de dificultăți prin exemplul următor: Regulamentul Roma I ar fi aplicabil în ipoteza în care locatorul solicită locatarului plata chiriei datorate în temeiul unui contract de locațiune a unui bun mobil încheiat în statul membru în care părțile contractului menționat au reședința obișnuită, dar locatarul este resortisantul unui alt stat membru, presupunându‑se de asemenea că părțile nu au desemnat legea aplicabilă contractului?

Ne putem întreba într‑un astfel de caz – având în vedere că situația implică un element de extraneitate legat de cetățenia sau naționalitatea uneia dintre părțile la contract – dacă este necesar să se aplice Regulamentul Roma I pentru a se desemna legea aplicabilă analizării litigiului privind plata chiriei.

Or, dacă se face trimitere la Regulamentul Roma I, ar trebui ca în primul rând să se determine care dintre dispozițiile sale permite identificarea legii aplicabile acestui contract. Cu toate acestea, în cuprinsul Regulamentului Roma I nu există nicio dispoziție care să privească în mod clar locațiunea bunurilor mobile.

Prin urmare, ar fi necesar să se interpreteze noțiunile utilizate în diferitele dispoziții ale Regulamentului Roma I pentru a stabili condițiile de aplicare a acestora. Potrivit doctrinei referitoare la normele care reglementează conflictul de legi, o astfel de muncă de interpretare corespunde căutării unei „calificări” („kwalifikacja”, „Qualifikation”, „characterisation”) ( 30 ).

În mod absolut sigur, instanța națională ar fi pusă în situația ca, în urma acestei munci de interpretare, să califice contractul de locațiune drept un „contract de prestări servicii” în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Roma I. Abia în această etapă ar apărea problema că cetățenia sau naționalitatea locatarului este lipsită de relevanță în cadrul unui litigiu privind plata chiriei, dat fiind că – în absența alegerii legii aplicabile – un contract de prestare de servicii este reglementat de legea țării în care are reședința obișnuită prestatorul de servicii (locatorul). Dorim totuși să precizăm că cetățenia sau naționalitatea ar putea să se dovedească un factor relevant dacă litigiul ar privi incapacitatea juridică a locatarului ( 31 ).

Aceste aspecte justifică, în opinia noastră, concluzia că încercările de a distinge între obligațiile contractuale după cum acestea aparțin unui context pur intern sau prezintă o legătură cu legislația mai multor state sunt lipsite de temei. Astfel de criterii nu ar putea fi aplicate decât în cazul unor probleme concrete legate de nașterea, de executarea sau de stingerea unei obligații contractuale.

În opinia noastră, aceasta înseamnă că dimensiunea internațională a unui litigiu concret care poate rezulta dintr‑un contract nu poate aduce atingere aplicării Regulamentului Roma I la contractul ca atare. Acest lucru ar presupune, în mod necesar sistematic, să se aprecieze dacă – în mod independent față de împrejurările cauzei analizate –, în cazul unor alte litigii eventuale, situația cuprinde elemente de natură a justifica aplicarea legii unei alte țări. Decizia privind aplicarea Regulamentului Roma I ar trebui, așadar, să fie precedată de o analiză riguroasă a dispozițiilor acestuia și de o întreagă serie de interpretări, surse de multiple întrebări al căror nivel de complexitate va depăși cu mult simpla identificare a legii aplicabile în temeiul dispozițiilor Regulamentului Roma I.

În lumina acestor considerații, apreciem că Regulamentul Roma I se aplică și situațiilor pur interne, care nu au legătură cu legislația a mai mult de un stat membru. Rezultă că simplul fapt al desemnării legii unui alt stat membru, menționat în cea de a patra întrebare preliminară, nu are nicio incidență asupra problemei de a se stabili dacă situația intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului Roma I. Prin urmare, nu este necesar să se analizeze dacă alegerea legii aplicabile are ca efect caracterizarea unei situații care presupune un conflict de legi, pentru că nu este vorba despre o condiție de aplicare a Regulamentului Roma I.

Așadar, propunem Curții să răspundă afirmativ la cea de a patra întrebare și să aducă următoarele precizări: „Dispozițiile coroborate ale articolului 1 alineatul (1) și ale articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I trebuie să fie interpretate în sensul că un contract de navlosire maritimă încheiat într‑un stat membru între societăți care au sediile în același stat membru intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I, indiferent dacă acest contract conține o clauză de alegere a legii unui alt stat membru ca lege aplicabilă.”

În ipoteza în care Curtea nu va împărtăși punctul nostru de vedere, răspunsul va fi totuși același – în prezenta cauză – dacă reținem analiza potrivit căreia, deși Regulamentul Roma I nu se aplică situațiilor pur interne, faptul că contractul conține o clauză de alegere a legii unui alt stat membru este suficient pentru a crea o legătură suficient de strânsă cu un alt sistem juridic pentru a justifica aplicarea dispozițiilor Regulamentului Roma I.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere adresează Curții o întrebare cu privire la aplicabilitatea articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 în ipoteza în care părțile la un contract au sediile în același stat membru și desemnează ca lege aplicabilă, prin intermediul unei clauze din contract, legea unui alt stat membru. În această parte a întrebării sale preliminare, instanța de trimitere nu menționează încă în mod expres articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I. Totuși, din punctul nostru de vedere, elementul crucial al celei de a treia întrebări este cel privind consecințele alegerii legii aplicabile în condițiile descrise de această dispoziție.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă alegerea legii aplicabile în situația descrisă la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I privează partea interesată de posibilitatea de a invoca în mod valabil derogarea prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Cea de a treia și cea de a cincea întrebare preliminară privesc în esență aceeași problemă, și anume cum poate influența alegerea legii aplicabile efectuată în condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I posibilitatea de a invoca articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000. Considerăm, așadar, că aceste două întrebări preliminare trebuie să fie analizate împreună.

În primul rând, vom analiza legătura dintre articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I și articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000. Ulterior, vom aborda problema efectelor unei clauze contractuale prin care se desemnează legea aplicabilă în condițiile descrise la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I.

Articolul 13 prima liniuță din Regulamentul nr. 1346/2000 impune părții interesate să facă dovada că actul prejudiciabil pentru adunarea creditorilor este supus legii altui stat membru decât cea a statului de deschidere.

Considerentul (23) al Regulamentului nr. 1346/2000 arată că acest regulament ar trebui să prevadă norme care reglementează conflictul de legi unitare, care să înlocuiască – în cadrul domeniului lor de aplicare – normele naționale de drept internațional privat. Cu toate acestea, Regulamentul nr. 1346/2000 nu cuprinde norme care reglementează conflictul de legi care ar permite desemnarea legii aplicabile actului juridic atacat vizat de articolul 13 din acest regulament. Așadar, legea aplicabilă acestui act este, în opinia noastră, stabilită de normele privind conflictul de legi, pe baza cărora ar trebui să se caute lex causae, independent de procedura de insolvență. Regulamentul nr. 1346/2000 a fost adoptat într‑o perioadă în care legea aplicabilă obligațiilor contractuale – fiind vorba despre statele membre – era desemnată prin intermediul Convenției de la Roma. Luând în considerare observațiile noastre în privința celei de a patra întrebări, ne vom referi totuși, în continuarea prezentelor concluzii, la dispozițiile Regulamentului Roma I. Astfel, plecăm de la principiul că, în scopul aplicării articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 – în prezenta cauză –, legea aplicabilă actului atacat se stabilește pe baza dispozițiilor Regulamentului Roma I, inclusiv articolul 3 din acesta, care autorizează alegerea legii aplicabile obligațiilor contractuale.

Rezerva menționată în Raportul Virgós/Schmit, și anume că dispoziția din Convenția de la Roma care corespunde articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 are scopul de a proteja așteptările legitime ale creditorilor sau ale terților, „conform dreptului național aplicabil în mod obișnuit”, nu poate să nu dea naștere anumitor întrebări. Poate că este vorba despre a arăta, în scopul articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 (în măsura în care această dispoziție impune dovada că actul este supus „legii altui stat membru decât cea a statului de deschidere a procedurii”), că doar legea desemnată în temeiul normelor privind conflictul de legi întemeiate pe criterii de legături obiective este pertinentă, independent de legea aleasă de părți.

Această abordare ar putea fi coroborată cu concluziile pe care le putem deduce din considerentul (24) al Regulamentului nr. 1346/2000, care precizează că excepțiile prevăzute în cadrul acestui regulament, inclusiv cea prevăzută la articolul 13, au scopul de a proteja – pe lângă încrederea legitimă – și „siguranța tranzacțiilor într‑un alt stat membru decât cel de deschidere”. Un astfel de mod de redactare ar putea semnifica faptul că, în scopul articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, sunt relevante doar elementele situației de fapt, deoarece acestea sunt cele care – potrivit concepțiilor care stau la baza articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I – „situează” un anumit act juridic într‑un alt stat (sau alte state) membru (membre) decât statul de deschidere.

Cu toate acestea, nu considerăm că acest punct de vedere este convingător. Articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 exprimă o cerință, aceea a protejării încrederii legitime. Este greu de conceput că niște părți care acționează în conformitate cu legea pe care au ales‑o, în limitele autonomiei care le este conferită de dreptul internațional privat, nu pot beneficia de această protecție. Alegerea legii aplicabile, în materia conflictului de legi, este un mod de desemnare a legii aplicabile în totalitate. Principiul autonomiei de voință ocupă un loc esențial printre normele Uniunii în materie de drept internațional privat ( 32 ).

În opinia noastră, rezultă că, în scopul aplicării articolului 13 prima liniuță din Regulamentul nr. 1346/2000, problema consecințelor alegerii legii aplicabile de către părți care au sediul în statul de deschidere a procedurii de insolvență continuă să fie reglementată de dispozițiile Regulamentului Roma I, în special de articolul 3 din acesta.

Dorim să arătăm că cea de a treia întrebare – după cum observă și Comisia în observațiile sale scrise – pornește de la prezumția că părțile la un contract care au sediul în același stat membru pot să prevadă, încă din faza alegerii legii care îi va fi aplicabilă, care va fi legea aplicabilă ca lex fori concursus după deschiderea unei proceduri de insolvență care o vizează pe una dintre ele.

Această analiză ni se pare totuși a fi puțin simplistă. La momentul încheierii actului juridic, părțile nu știu încă, în principiu, dacă va fi deschisă o procedură de insolvență și cine va face obiectul acesteia.

Prin urmare, acestea nu pot să cunoască a fortiori, în această etapă, legea care va fi aplicabilă unei eventuale proceduri de insolvență.

Legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura [articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000]. Instanțele statului membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului sunt competente pentru a deschide procedura de insolvență [articolul 3 alineatul (1) din acest regulament].

Prin urmare, acestea sunt normele de competență stabilite la articolul 3 din Regulamentul nr. 1346/2000 care decid legea care va fi aplicabilă în cele din urmă ansamblului aspectelor care țin de procedura de insolvență. Împrejurările de care depinde competența instanțelor unui anumit stat membru pot evolua chiar și după întocmirea actului de către societatea care va fi în faliment.

Or, dacă această societate își transferă sediul într‑un alt stat membru, înainte de depunerea cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență, instanțele acestui stat membru sunt, ca regulă generală, cele care vor fi competente pentru examinarea contenciosului legat de această procedură de insolvență. Data cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență constituie data relevantă pentru verificarea existenței criteriului de legătură prevăzut la articolul 3 din Regulamentul nr. 1346/2000 ( 33 ).

Prin urmare, consecințele alegerii legii aplicabile nu trebuie să se limiteze la a porni, într‑o oarecare măsură, de la prezumția că părțile – cunoscând că legea unui stat membru are în special vocație de a se aplica drept lex fori concursus – încearcă să se sustragă de la aplicarea acesteia. Astfel, ca regulă generală, atunci când aleg legea aplicabilă contractului, părțile nu pot ști dacă va fi deschisă o procedură de insolvență, nici care parte va face obiectul acesteia și nici, a fortiori, care va fi legea aplicabilă acestei proceduri.

Pentru a relua o problemă ridicată de Comisie în observațiile sale scrise, nu credem nici că părțile care aleg legea aplicabilă contractului au întotdeauna drept singur obiectiv să se sustragă de la dispozițiile unei legi în special, după cum pare a sugera într‑o anumită măsură cea de a treia întrebare preliminară.

Doctrina în domeniul dreptului privind conflictul de legi a dezvoltat noțiunea „fraudarea legii” („Gesetzesumgehung”, „evasion of law”) ( 34 ). Această noțiune este utilizată pentru a califica comportamentul unei părți (sau al părților) la un raport juridic prin care se urmărește să se eludeze efectele legii care ar fi în mod normal aplicabilă înlocuind‑o cu o altă lege. Potrivit anumitor autori, pentru a proteja interesul general și securitatea tranzacțiilor, ar trebui să se împiedice aceste practici și, încă de la desemnarea legii aplicabile, ar trebui să se elimine împrejurările care sunt consecința unei intervenții a părților (care rezultă, de exemplu, din alegerea legii aplicabile de către părți).

În contextul actual al rolului din ce în ce mai mare al autonomiei de voință în materia normelor care reglementează conflictul de legi, pertinența unei astfel de teorii, în special în ipotezele în care se admite posibilitatea alegerii legii aplicabile, nu poate decât să fie pusă la îndoială ( 35 ).

Ideea reținută în Regulamentul Roma I, conform articolului 2 din acesta, este aceea a unei alegeri fără restricții, ceea ce înseamnă că părțile pot supune raporturile juridice care le leagă legii alese de ele, fără ca aceasta să prezinte în mod necesar o legătură oarecare cu împrejurările de fapt ale prezentei cauze. Această soluție este, de altfel, conformă cu orientările care predomină la ora actuală în dreptul conflictului de legi ( 36 ). În consecință, problema caracterului rezonabil al alegerii legii este lăsată la latitudinea părților, care sunt ele însele la originea acestei alegeri ( 37 ).

Din moment ce părțile pot alege dreptul aplicabil contractului care le leagă și această alegere nu comportă nicio restricție, însuși faptul de a solicita aplicarea, în cazul acestor angajamente contractuale, a legii statului membru care a fost aleasă nu poate să constituie decât cu greu un comportament căruia ar trebui să i se facă opoziție.

Autonomia de voință, înțeleasă în sens larg, este reglementată de un ansamblu de mecanisme prevăzute de Regulamentul Roma I, precum dispozițiile privind normele de aplicare imediată (articolul 9), excepția ordinii publice (articolul 21), protecția drepturilor terților [articolul 3 alineatul (2) a doua teză] și protecția părții mai slabe în raportul contractual [articolul 6 alineatul (2) și articolul 8 alineatul (1)], precum și dispoziția care limitează anumite efecte legate de alegerea legii aplicabile atunci când toate elementele relevante pentru situația respectivă se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă [articolul 3 alineatul (3)]. Această din urmă dispoziție reflectă fără îndoială concepțiile doctrinale asupra fraudării legii. Regulamentul Roma I, în afara dispozițiilor pe care tocmai le‑am amintit, nu cuprinde totuși nicio normă generală care ar avea ca obiect împiedicarea acestei fraudări a legii. Din punctul nostru de vedere, nu este vorba nici despre funcția atribuită articolului 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 în ipoteza alegerii legii aplicabile unui contract ale cărui părți au sediul în același stat membru. Consecințele unei astfel de alegeri sunt în orice caz reglementate la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I.

Problematica esențială care reiese din cea de a cincea întrebare – și, cel puțin indirect, din cea de a treia – privește consecințele alegerii legii aplicabile unei obligații contractuale care se leagă integral de legea unui stat membru.

Articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, la care instanța națională face referire în decizia sa de trimitere, prevede că, „[î]n cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord”.

Dorim să precizăm că cea de a cincea întrebare preliminară se bazează pe premisa potrivit căreia, în împrejurările de fapt ale prezentei cauze, „toate elementele relevante pentru situația respectivă” – fără a lua în calcul alegerea ca atare – se află în statul de deschidere.

În orice caz, revine instanței de trimitere obligația de a stabili dacă, în prezenta cauză, alegerea legii aplicabile s‑a făcut în condițiile enunțate la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I.

Instanța de trimitere va putea în special să analizeze dacă însuși faptul de a prevedea o clauză contractuală care să permită utilizarea unei nave în apele teritoriale ale unui alt stat membru decât cel pe teritoriul căruia a fost încheiat contractul și în care părțile contractante au sediul este suficient pentru a constata o situație de conflict de legi. Această împrejurare a fost menționată de Mediterranea în observațiile sale.

Pe de altă parte, dorim să arătăm că modul de redactare a articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, care consideră relevante elementele situației astfel cum existau la momentul alegerii legii aplicabile, se opune unei astfel de analize.

În plus, o simplă clauză contractuală care autorizează utilizarea unui bun în afara frontierelor unui stat membru nu permite, în opinia noastră, caracterizarea unei situații de conflict de legi și, prin urmare, derogarea de la aplicarea articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I. În majoritatea contractelor încheiate în materie comercială nu este prevăzut acest tip de rezervă. Acest lucru nu înseamnă că utilizarea bunului este limitată la spațiul juridic al aceluiași stat membru. Cu toate acestea, eventuala posibilitate de a utiliza un bun în apele teritoriale ale unui alt stat membru nu este suficientă pentru a conferi situației o dimensiune internațională, care ar exclude astfel posibilitatea limitării consecințelor alegerii legii aplicabile în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I. Rolul acestei dispoziții, al cărei obiect este acela de a împiedica părțile să se sustragă efectelor legii aplicabile în mod normal în situațiile pur interne, ar fi astfel, în opinia noastră, excesiv de restrâns.

A fortiori, o simplă clauză contractuală care autorizează utilizarea unui bun pe teritoriul unei alte țări poate cu greu să împiedice aplicarea articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I. Astfel, aceasta ar deschide calea pentru eludarea dispozițiilor articolului 3 alineatul (3) din regulamentul respectiv prin simple clauze contractuale redactate în mod abil. În opinia noastră, situația se prezintă la fel în ceea ce privește utilizarea de către părți a limbii unui alt stat membru la redactarea contractului, precum și în ceea ce privește desemnarea instanțelor unui alt stat membru drept instanțe competente să judece eventualele litigii apărute din acest contract.

Pentru a stabili, în scopul aplicării articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, dacă „toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă”, nu este necesar, în opinia noastră, să se ia în considerare toate împrejurările, ci numai cele relevante în privința normelor care reglementează conflictul de legi.

Jurisprudența Curții și doctrina nu au aderat totuși, până în prezent, la o analiză uniformă a consecințelor alegerii legii aplicabile, atunci când se efectuează în condițiile descrise la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I.

În doctrina privind dreptul în materia conflictului de legi se desprind două teorii cu privire la consecințele alegerii legii aplicabile în situațiile pur interne, ale căror susținători definesc în mod diferit limitele autonomiei de voință în dreptul internațional privat.

Anumiți autori susțin teza potrivit căreia, în situațiile pur interne, alegerea legii produce efecte în conformitate cu normele care reglementează conflictul de legi. Cu alte cuvinte, această alegere are drept efect supunerea obligațiilor contractuale legii alese.

O astfel de alegere are totuși anumite limite, care sunt menite să contracareze încercările părților de a se sustrage de la efectele legii aplicabile în mod obișnuit. Pe lângă legea aleasă, au vocația de a fi aplicate dispozițiile imperative ale legii statului membru de care raportul juridic este legat în mod exclusiv ( 38 ).

Potrivit unei alte teze, în situațiile pur interne, „alegerea” părților nu produce efecte care intră sub incidența normelor care reglementează conflictul de legi, ci ar trebui mai curând să fie calificată drept „trimitere la normele de drept material” ( 39 ) („incorporation au contrat de règles de droit matériel”, „materiellrechtliche Verweisung”, „incorporation of foreign law”) ( 40 ). O astfel de trimitere constituie o manifestare a exercitării de către părți a libertății lor contractuale, ale cărei limite sunt definite de dreptul aplicabil raportului obligațional în cauză ( 41 ). Făcând trimitere la un alt sistem juridic, părțile concep conținutul normelor aplicabile raportului lor juridic în conformitate cu dispozițiile prevăzute în acest sistem juridic, în măsura în care le este permis de dispozițiile supletive ale legii aplicabile. Dispozițiile imperative ale lex causae rămân aplicabile, părțile neputând – astfel cum impune articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I – să deroge de la acestea prin acordul lor.

Împărtășim punctul de vedere al susținătorilor celei de a doua teze prezentate anterior, care consideră că alegerea corespunzătoare condițiilor descrise la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I are drept efect doar trimiterea la normele de drept material aplicabile contractului.

Însuși Regulamentul Roma I nu conține niciun indiciu clar care să permită alegerea uneia sau a celeilalte dintre abordările propuse.

Considerentul (13) al Regulamentului Roma I menționează totuși că regulamentul „nu înlătură posibilitatea părților de a include printr‑o mențiune de trimitere în contractul lor un corp de norme nestatale sau o convenție internațională” ( 42 ).

În ceea ce privește tot articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, „alegerea” legii aplicabile are drept efect, în opinia noastră, doar să trimită la normele de drept material aplicabile. Considerentul (13) al Regulamentului Roma I arată astfel că, în spiritul legiuitorului Uniunii, acestea sunt efectele unei clauze de alegere a legii aplicabile care nu respectă limitele autonomiei de voință care decurge din normele care reglementează conflictul de legi.

Este vorba despre analiza majoritară în doctrina dreptului internațional privat, chiar dacă temeiul este diferit ( 43 ).

Independent de problema dacă alegerea legii aplicabile unei situații pur interne produce efecte care intră sub incidența normelor care reglementează conflictul de legi sau dacă este vorba despre o trimitere la normele de drept material care îi sunt aplicabile, dispozițiile imperative ale legii statului membru care ar fi aplicabile în mod obișnuit (lex fori concursus) rămân aplicabile în continuare.

Cu toate acestea, alegerea uneia sau a celeilalte dintre abordări nu ne pare lipsită de interes practic. Teza trimiterii la norme de drept material prezintă avantaje, în special dacă se dovedește necesar să se stabilească dacă au fost respectate condițiile impuse de clauza derogatorie prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Partea care invocă articolul 13 din regulamentul menționat trebuie să facă dovada că actul prejudiciabil pentru adunarea creditorilor este reglementat de legea altui stat membru decât cea a statului de deschidere.

Dacă adoptăm teza trimiterii la norme de drept material, partea interesată nu se poate prevala de excepția prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000. Din moment ce alegerea legii aplicabile nu produce efecte care intră sub incidența normelor care reglementează conflictul de legi, partea interesată nu poate să facă dovada că actul atacat este reglementat de legea altui stat membru decât cel al lex fori concursus.

În schimb, pe baza tezei care asociază alegerii legii aplicabile efecte care intră sub incidența normelor care reglementează conflictul de legi, partea interesată ar putea să facă dovada că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 în situații pur interne. Simplul fapt că dispozițiile legii „acelei alte țări” aplicabile în mod obișnuit „de la care nu se poate deroga prin acord” au devenit relevante nu constituie un obstacol.

Astfel, dispozițiile în materie de insolvență nu figurează printre dispozițiile de la care nu se poate „deroga prin acord”. Alegerea legii aplicabile obligațiilor contractuale are drept efect supunerea față de legea aplicabilă aleasă doar a aspectelor care intră în domeniul legii contractului. Acesta este definit în conformitate cu indicațiile de la articolul 12 din Regulamentul Roma I. Această dispoziție nu conține, desigur, o enumerare limitativă a aspectelor care intră în domeniul legii contractului, însă este totuși în concordanță cu analiza consacrată de doctrina privind dreptul în materia conflictului de legi potrivit căreia legea contractului reglementează conținutul contractului, precum și efectele sale și – cu doar câteva excepții, care reies din Regulamentul Roma I, în special din articolul 11 și din articolul 1 alineatul (2) literele (a) și (f) din acesta – condițiile sale de validitate. Dreptul aplicabil contractului este deci relevant pentru a stabili drepturile și obligațiile părților. În opinia noastră, nu se poate totuși să se meargă până la integrarea în domeniul său de aplicare a diferitor mecanisme din dreptul insolvenței.

Clauza derogatorie prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 este, așadar, întemeiată pe o simplificare. Protecția încrederii în ceea ce privește legea aplicabilă unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor acoperă astfel un domeniu mai larg decât domeniul de aplicare al lex causae.

Dovada impusă la articolul 13 din Regulamentul Roma I, și anume faptul că actul nu poate fi atacat „sub nicio formă” potrivit legii care îi este aplicabilă, privește, așadar, aspecte care nu intră numai sub incidența legii contractului. Este vorba despre a face dovada că actul nu poate fi atacat, nici în temeiul dispozițiilor generale, prin intermediul căilor de atac clasice din dreptul civil și din dreptul comercial, care, în afara unei proceduri de insolvență, intră sub incidența lex contractus, nici pe baza diferitor mecanisme prevăzute în dreptul insolvenței, care sunt străine legii contractului.

Această soluție se justifică prin efectele pe care le produce, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, la deschiderea procedurii de insolvență. Astfel, această dispoziție supune toate aspectele legate de procedura de insolvență legii unui singur stat membru, chiar dacă, la momentul încheierii actului de către societatea care va face obiectul unei proceduri de insolvență, nu este posibil să se știe care va fi lex fori concursus după deschiderea procedurii de insolvență ( 44 ).

Aceste dispoziții constituie un argument suplimentar în sprijinul tezei potrivit căreia alegerea legii aplicabile efectuată în condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I corespunde unei clauze de trimitere la dreptul material aplicabil.

În lumina analizei noastre precedente, propunem ca la a treia și la cincea întrebare preliminară să se răspundă în felul următor: „Articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 se poate aplica atunci când părțile la un contract au sediul în același stat membru și aleg legea aplicabilă acestui contract. În schimb, consecințele acestei alegeri sunt reglementate la articolul 3 din Regulamentul Roma I. Alegerea părților de a desemna legea altui stat membru decât statul de deschidere a procedurii de insolvență, în care se află «toate elementele relevante pentru situația respectivă», nu permite, în lumina articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, supunerea contractului la legea aleasă de părți, ceea ce exclude orice posibilitate de a face dovada îndeplinirii condiției prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, potrivit căreia contractul este reglementat de legea altui stat membru decât cea a statului de deschidere a procedurii.”

În lumina considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Tribunale Ordinario di Venezia (Tribunalul Ordinar din Veneția, Italia) în felul următor: „1) Pentru aplicarea excepției prevăzute la articolul 13 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, îi revine părții care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor sarcina de a juca un rol activ în cadrul procedurii. Cu toate acestea, conform principiului autonomiei procedurale a statelor membre, definirea modalităților pe care partea interesată – care face dovada că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 – trebuie să le respecte pentru a invoca această dispoziție în scopul de a se opune atacării unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor potrivit lex fori concursus este reglementată de dreptul procesual al statului ale cărui instanțe sunt competente pentru soluționarea cauzei. 2) Pentru a invoca în mod valabil excepția prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, persoana care a beneficiat de un act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor trebuie doar să facă dovada – în cazul în care lex causae permite atacarea unui act de tipul respectiv – că actul, deși atacabil în principiu, nu poate fi sub nicio formă atacat în mod efectiv în temeiul lex causae ținând seama de toate împrejurările cauzei. 3) Dispozițiile coroborate ale articolului 1 alineatul (1) și ale articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) trebuie să fie interpretate în sensul că un contract de navlosire maritimă încheiat într‑un stat membru între societăți care au sediile în același stat membru intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I, indiferent dacă acest contract conține o clauză de alegere a legii unui alt stat membru. 4) Articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 se poate aplica atunci când părțile la un contract au sediul în același stat membru și aleg legea aplicabilă acestui contract. În schimb, consecințele acestei alegeri sunt reglementate la articolul 3 din Regulamentul Roma I. Alegerea părților de a desemna legea altui stat membru decât cea a statului de deschidere a procedurii de insolvență, în care se află «toate elementele relevante pentru situația respectivă», nu permite, în lumina articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I, supunerea contractului la legea aleasă de părți, ceea ce exclude orice posibilitate de a face dovada îndeplinirii condiției prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000, potrivit căreia contractul este reglementat de legea altui stat membru decât statul de deschidere.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 2 martie 2017 ( 1 )