Concluziile avocatului general M. Bobek prezentate la 8 septembrie 2016.#Andrew Marcus Henderson împotriva Novo Banco SA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal da Relação de Évora.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă sau comercială – Notificarea sau comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare – Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 – Articolele 8, 14 și 19 – Notificarea sau comunicarea prin poștă a unui act de sesizare a instanței – Lipsa unei traduceri a actului – Anexa II – Formular tip – Lipsă – Consecințe – Notificare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire – Nereturnarea confirmării de primire – Primirea actului de către un terț – Condiții de validitate a procedurii.#Cauza C-354/15.

O bancă portugheză a inițiat o procedură împotriva unui debitor care avea reședința în Irlanda. Notificarea acestei proceduri a întâmpinat trei probleme. În primul rând, confirmarea de primire a procedurii nu a fost returnată la instanța portugheză. În al doilea rând, se pare că actul notificat a fost primit la domiciliul debitorului, însă de către un terț. În al treilea rând, actul notificat nu a fost însoțit de formularul tip prevăzut în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 ( 2 ) (denumit în continuare „formularul din anexa II”), care ar fi trebuit să informeze destinatarul cu privire la dreptul său de a refuza notificarea sau comunicarea actului.

Cu toate acestea, în procedura principală, notificarea actului descris mai sus a fost considerată a fi valabilă. Și aceasta pentru trei motive. În primul rând, la cererea instanței naționale, serviciul de curierat portughez a confirmat, printr‑o scrisoare adresată instanței, data și ora remiterii actului în Irlanda. În al doilea rând, instanța națională a concluzionat că primirea notificării procedurii de către un terț a generat prezumția de notificare către destinatar, iar această prezumție nu a fost respinsă ca nefondată. În al treilea rând, instanța a considerat că lipsa formularului din anexa II, deși problematică, a fost remediată prin faptul că destinatarul nu a ridicat obiecții cu privire la omisiunea formularului din anexa II în termenul prevăzut în acest scop în legislația națională.

În prezenta speță, instanța de trimitere solicită clarificări cu privire la aspectul dacă aceste reglementări naționale privind notificarea sau comunicarea procedurilor respectă cerințele Regulamentului nr. 1393/2007.

Potrivit considerentului (2) al Regulamentului nr. 1393/2007, „[b]una funcționare a pieței interne impune necesitatea de a îmbunătăți și accelera transmiterea între statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, în scopul notificării sau al comunicării”.

Potrivit considerentului (6) al aceluiași regulament, „[e]ficiența și celeritatea procedurilor judiciare în materie civilă necesită transmiterea actelor judiciare și extrajudiciare în mod direct și prin mijloace rapide între autoritățile locale desemnate de statele membre […]”.

Articolul 8 alineatul (1) coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1393/2007 prevede obligația de a include formularul din anexa II atunci când se notifică sau se comunică actele judiciare, inclusiv atunci când notificarea sau comunicarea este efectuată prin intermediul serviciilor de curierat. Scopul formularului din anexa II este de a furniza destinatarului informații cu privire la dreptul său de a refuza să primească actul de notificat sau de comunicat în momentul notificării sau al comunicării acestuia ori de a returna actul în termen de o săptămână, în cazul în care acesta nu este redactat sau însoțit de o traducere în una dintre următoarele limbi: (a) o limbă pe care destinatarul o înțelege sau (b) limba oficială a statului membru de destinație sau, în cazul în care, în acest stat membru, există mai multe limbi oficiale, limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea.

Articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1393/2007 prevede că „[d]acă destinatarul a refuzat să primească actul în temeiul alineatului (1), notificarea sau comunicarea actului poate fi înlocuită cu notificarea sau comunicarea către destinatar, în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament, a actului însoțit de o traducere în una dintre limbile prevăzute la alineatul (1). În acest caz, data notificării sau a comunicării actului este data la care actul însoțit de traducere este notificat sau comunicat în conformitate cu legislația statului membru de destinație. Cu toate acestea, în cazul în care, conform legislației unui stat membru, un act trebuie notificat sau comunicat într‑un termen determinat, data care se ia în considerare în ceea ce privește reclamantul este data notificării sau a comunicării actului inițial în conformitate cu articolul 9 alineatul (2)”.

Articolul 9 din Regulamentul nr. 1393/2007 se referă la data notificării sau a comunicării. Potrivit articolului 9 alineatul (1) coroborat cu articolul 9 alineatul (3), data notificării sau a comunicării unui act este, în principiu, data la care acest act este notificat sau comunicat în conformitate cu legislația statului membru de destinație.

Potrivit articolului 9 alineatul (2), „în cazul în care, conform legislației unui stat membru, un act trebuie notificat sau comunicat într‑un termen determinat, data care se ia în considerare în ceea ce privește reclamantul este cea stabilită de legislația acelui stat membru”.

Articolul 14 din Regulamentul nr. 1393/2007 are următorul conținut: „[f]iecare stat membru este liber să efectueze notificarea sau comunicarea actelor direct prin intermediul serviciilor de curierat persoanelor având reședința într‑un alt stat membru, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau echivalentul acesteia”.

Articolul 19 din Regulamentul nr. 1393/2007 se referă la neprezentarea pârâtului la înfățișare. Partea relevantă a articolului 19 alineatul (1) prevede că: „[a]tunci când o citație sau un act echivalent a trebuit să fie transmis într‑un alt stat membru în vederea notificării sau a comunicării, în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament, și când pârâtul nu s‑a prezentat la înfățișare, pronunțarea hotărârii se suspendă până când se stabilește dacă: […] precum și dacă, […] notificarea sau comunicarea ori remiterea a avut loc în timp util pentru ca pârâtul să își poată pregăti apărarea.”

Potrivit articolului 230 din Código de Processo Civil (Codul de procedură civilă, denumit în continuare „CPC”), notificarea sau comunicarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire se consideră efectuată la data semnării confirmării de primire și se consideră efectuată față de destinatar, inclusiv în cazul în care aceasta a fost semnată de un terț, prezumându‑se, până la proba contrară – care revine destinatarului –, că scrisoarea a fost remisă în mod corespunzător acestuia.

Potrivit articolului 365 alineatul (3) și articolului 293 alineatul (2) din CPC, în procedurile privind măsurile asigurătorii, termenul pentru formularea apărării este de 10 zile. Articolul 366 alineatul (3) din CPC prevede că acest termen se prelungește cu 10 zile ca urmare a distanței.

În cazul în care notificarea sau comunicarea procedurii nu este însoțită de formularul din anexa II, în temeiul legislației și al practicii judiciare portugheze, acest fapt constituie o neîndeplinire a unei cerințe procedurale esențiale, având drept rezultat nulitatea notificării sau a comunicării, în temeiul articolului 191 alineatul (1) din CPC.

Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 191 alineatul (2) din CPC, termenul prevăzut pentru invocarea nulității ca urmare a neîndeplinirii unei cerințe procedurale esențiale este cel stabilit pentru formularea întâmpinării, și anume, în prezenta cauză, 20 de zile de la data notificării sau a comunicării. În cazul în care nu este invocată în acest termen, nulitatea se consideră acoperită.

În anul 2008, Novo Banco, SA (intimata) a încheiat cu domnul Henderson (apelantul) două contracte de leasing financiar pentru incintele unor spații comerciale situate în subdistrictul Portimăo din Portugalia. Apelantul nu a plătit chiriile aferente acestor incinte, exigibile în luna martie 2012, și, respectiv, în luna august 2012, și a continuat să nu plătească chiriile ulterioare. Ca urmare a acestui fapt, intimata a reziliat ambele contracte.

Apelantul a refuzat să restituie bunurile. Intimata a inițiat o procedură împotriva apelantului, în Portugalia, solicitând, printre altele, adoptarea de măsuri provizorii, în special aceea a restituirii bunurilor.

La momentul inițierii procedurii, apelantul avea reședința în Irlanda. Notificarea sau comunicarea pare să fi fost efectuată prin scrisoare recomandată la adresa din Irlanda a apelantului.

Confirmarea de primire nu a fost însă returnată instanței naționale. Prin urmare, aceasta din urmă a adresat o cerere de informații serviciului de curierat portughez (Correios, Telégrafos e Telefonos, denumit în continuare „CTT”). CTT a răspuns, printr‑o scrisoare, confirmând că, „potrivit înregistrărilor computerizate ale operatorului de curierat din țara de destinație, Irlanda […]”, scrisoarea care cuprindea notificarea sau comunicarea procedurii a fost remisă destinatarului la 22 iulie 2014. Anexat scrisorii CTT se aflau copii ale înscrierii relevante în sistemul de înregistrare a corespondenței aferent serviciului de curierat irlandez, care indica numărul de ordine al actului notificat, codul său de bare și istoricul remiterii sale, menționând data și locul remiterii și indicând numele și semnătura persoanei care a primit acea livrare. Această persoană a semnat „A. Henderson” ( 3 ).

Notificarea sau comunicarea procedurii nu a fost însoțită de formularul din anexa II.

Apelantul nu a formulat întâmpinare în termenul limită prevăzut de legislația națională portugheză. Prin urmare, a fost acordată măsura provizorie solicitată de intimată.

Ulterior, apelantul a contestat hotărârea de acordare a măsurii provizorii în fața instanței de trimitere, urmărind să obțină pronunțarea unei hotărâri prin care procedura să îi fie notificată sau comunicată din nou. Acesta a considerat că notificarea sau comunicarea inițială a procedurii nu a respectat cerințele procedurale aplicabile. Apelantul a precizat că confirmarea de primire nu fusese returnată instanței. Acesta a subliniat, în plus, că nu se stabilise cine a beneficiat în fapt de notificarea sau de comunicarea procedurii. El a contestat, de asemenea, lipsa formularului din anexa II, care l‑a privat de informarea referitoare la dreptul său de a refuza notificarea sau comunicarea procedurii, având în vedere că a fost notificat doar în limba portugheză – o limbă pe care nu o înțelege. Acesta a susținut că notificarea sau comunicarea procedurii ar fi trebuit să fie însoțită de o traducere în limba engleză sau în limba irlandeză, singurele limbi acceptate în Irlanda pentru notificarea sau pentru comunicarea procedurilor.

Apelul formulat în fața instanței de trimitere a fost respins. Ulterior, în fața aceleiași instanțe, apelantul a depus o cerere de rectificare a hotărârii pronunțate de instanța de al doilea grad de jurisdicție, considerând că această hotărâre este incompatibilă cu jurisprudența Curții, fără a face referire la vreo jurisprudență specifică.

În aceste condiții, Tribunal da Relaçăo de Évora (Curtea de Apel din Évora, Portugalia) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări: „(1) În cazul în care o instanță portugheză sesizată cu o cauză civilă împotriva unui resortisant care are reședința în alt stat membru al Uniunii Europene a dispus notificarea acestei proceduri acestui resortisant prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, iar această confirmare de primire nu este returnată, instanța portugheză, având în vedere Regulamentul [(CE) nr. 1393/2007] și principiile subiacente acestuia, poate să considere această notificare ca fiind efectuată, întemeindu‑se pe un document al serviciilor de curierat din statul de reședință al destinatarului care dovedește că scrisoarea recomandată cu confirmare de primire a fost predată destinatarului? (2) În situația avută în vedere la prima întrebare, aplicarea articolului 230 din Codul de procedură civilă portughez este contrară regulamentului și principiilor subiacente acestuia? (3) Aplicarea articolului 191 alineatul (2) din Codul de procedură civilă portughez în prezenta cauză este contrară regulamentului și principiilor subiacente acestuia?”

Guvernul neerlandez, guvernul portughez, guvernul spaniol și Comisia au depus observații scrise. Guvernul portughez și Comisia au prezentat argumente orale în ședința din 7 iulie 2016.

În prezentele concluzii, vom analiza în primul rând cerințele relevante privind elementele de probă, în temeiul Regulamentului nr. 1393/2007, pentru a dovedi că a avut loc notificarea sau comunicarea procedurii prin intermediul serviciilor de curierat (A). În al doilea rând, ne vom concentra atenția asupra aspectului dacă notificarea sau comunicarea efectuată la domiciliul destinatarului, confirmată de un terț, este compatibilă cu regulamentul (B). În sfârșit, vom răspunde la întrebarea dacă omisiunea atașării formularului din anexa II la actele notificate sau comunicate poate fi remediată prin lipsa opoziției formulate împotriva acestui fapt într‑un termen determinat (C).

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în situația în care notificarea sau comunicarea procedurii a fost efectuată prin poștă, dar confirmarea de primire nu a fost returnată, Regulamentul nr. 1393/2007 permite unui judecător național să ia în considerare alte elemente de probă pentru a aprecia valabilitatea acestei notificări sau comunicări. Mai precis, instanța de trimitere urmărește să afle dacă confirmarea de primire poate fi înlocuită cu un act emis de serviciile de curierat, care confirmă că scrisoarea recomandată a fost remisă destinatarului.

Regulamentul nr. 1393/2007 prevede o listă exhaustivă de mijloace prin care pot fi notificate sau comunicate procedurile ( 4 ). Acest regulament nu stabilește nicio ierarhie între aceste mijloace ( 5 ).

Potrivit articolului 14 din regulament, unul dintre posibilele mijloace de notificare sau de comunicare sunt serviciile de curierat. Articolul 14 se limitează însă să indice modul în care trebuie să fie efectuată notificarea sau comunicarea prin intermediul serviciilor de curierat: notificarea sau comunicarea trebuie să fie efectuată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau echivalentul acesteia ( 6 ). Acest articol nu continuă prin a preciza detaliile acestei metode de notificare sau de comunicare. Spre deosebire de formularele prevăzute în anexa I la Regulamentul nr. 1393/2007 (care trebuie să fie utilizate pentru comunicațiile efectuate între agențiile de transmitere și agențiile de primire, atunci când notificarea sau comunicarea este efectuată prin intermediul lor ( 7 )), nici articolul 14, nici orice altă dispoziție din Regulamentul nr. 1393/2007 nu prevăd detalii suplimentare cu privire la modul în care primirea trebuie să fie confirmată în temeiul acestui regulament.

Astfel, întrucât nici articolul 14, nici orice altă dispoziție din regulament nu prevăd detalii suplimentare cu privire la formatul specific al unei „confirmări de primire”, aspectele concrete rămân o chestiune care trebuie să fie stabilită de legislația națională ( 8 ).

În plus, articolul 14 se referă în mod expres la posibilitatea de a furniza un „echivalent” al unei confirmări de primire. Cu alte cuvinte, o „confirmare de primire” nu poate fi strict necesară atunci când există alte elemente de probă adecvate și fiabile care să confirme notificarea sau comunicarea actului către destinatar ( 9 ).

Pe scurt, articolul 14 rămâne o dispoziție foarte deschisă în ceea ce privește forma specifică a elementelor de probă care sunt obligatorii pentru a dovedi că a avut loc notificarea sau comunicarea prin intermediul serviciilor de curierat.

Totuși, în opinia noastră, această deschidere și diversitatea mijloacelor de probă naționale care rezultă din aceasta în ceea ce privește dovada transmiterii actelor este limitată de funcționalitatea și de obiectivele sistemului instituit prin Regulamentul nr. 1393/2007 în două moduri. În primul rând, formatul specific al unei confirmări de primire sau al unui echivalent al acesteia trebuie să furnizeze judecătorului național suficiente informații cu valoare probatorie pentru a‑i permite să aprecieze valabilitatea notificării sau a comunicării. În al doilea rând, judecătorul național trebuie, de asemenea, să fie în măsură să verifice dacă drepturile procedurale ale destinatarului au fost respectate.

În ceea ce privește prima limitare, confirmarea de primire constituie o formă standardizată de probă, considerată în mod obișnuit a fi suficientă pentru a dovedi faptul notificării sau al comunicării actelor. În general, aceasta conține cel puțin informațiile cu privire la data și la locul notificării sau al comunicării, precum și cu privire la persoana căreia i‑a fost notificat sau comunicat actul. Totuși, această funcție probantă a confirmării de primire, precum și deschiderea textului articolului 14, astfel cum dovedește utilizarea noțiunii „echivalent”, ne conduce la concluzia că lipsa unei hârtii intitulate „confirmare de primire” nu invalidează în mod automat notificarea sau comunicarea. Și aceasta pentru că lipsa unei astfel de hârtii nu înseamnă că judecătorul național nu poate stabili dacă actele au fost în fapt notificate sau comunicate către destinatar. Judecătorul poate să stabilească acest lucru pe baza altor elemente de probă referitoare la cauza respectivă.

Cea de a doua limitare constă în protecția drepturilor procedurale ale destinatarului. Curtea a subliniat că dreptul la notificarea sau la comunicarea adecvată a procedurilor decurge din dreptul la un proces echitabil ( 10 ). Această protecție nu poate fi subminată de obiectivul urmărit prin Regulamentul nr. 1393/2007, și anume, eficiența și celeritatea notificării sau a comunicării actelor judiciare și extrajudiciare ( 11 ).

În plus, respectarea drepturilor procedurale ale destinatarului este de o deosebită importanță atunci când este analizată în contextul mai larg al altor acte de cooperare judiciară în materie civilă și comercială ( 12 ), cum ar fi Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 13 ) [denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I (reformare)”] și Regulamentul (CE) nr. 805/2004 ( 14 ). Astfel, împrejurarea că un act de începere a unei proceduri judiciare a fost sau nu a fost notificat sau comunicat în mod corespunzător este esențială pentru examinarea ulterioară a aspectului dacă hotărârea aferentă trebuie să fie recunoscută și pusă în aplicare, precum și dacă poate fi certificată drept titlu executoriu european pentru o creanță necontestată, în sensul Regulamentului nr. 805/2004 ( 15 ).

Împrejurarea dacă cele două limite descrise mai sus au fost sau nu au fost respectate în legătură cu o confirmare de primire sau cu un echivalent al acesteia, în sensul articolului 14 din Regulamentul nr. 1393/2007, reprezintă o apreciere de fapt care urmează să fie efectuată de instanța națională în împrejurările concrete ale fiecărui caz în parte.

Nu dorim să anticipăm în niciun mod evaluarea care urmează să fie efectuată de instanța națională în prezenta cauză. Însă, din moment ce Curții i s‑a solicitat în mod explicit de către instanța de trimitere, prin intermediul primei sale întrebări, să evalueze relevanța confirmării emise de serviciile de curierat naționale, conturată mai sus la punctul 19 din prezentele concluzii, am dori să sugerăm că, sub rezerva unor elemente de probă suplimentare colectate de instanța națională, o astfel de confirmare ar putea fi considerată ca fiind „echivalentul” unei confirmări de primire.

În lumina celor de mai sus, concluzionăm că articolul 14 din Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională se poate întemeia pe un alt act decât pe o confirmare de primire pentru a decide că notificarea sau comunicarea unei proceduri a fost efectuată către destinatar în conformitate cu această dispoziție. Pentru a fi considerate echivalente cu o confirmare de primire, actele în cauză trebuie să îi permită judecătorului național să verifice dacă destinatarul a fost notificat într‑un mod care să îi protejeze drepturile procedurale.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Regulamentul nr. 1393/2007 permite existența unei reglementări naționale potrivit căreia notificarea sau comunicarea unei proceduri într‑o cauză comercială se prezumă valabilă în momentul în care confirmarea de primire este semnată de un terț la domiciliul destinatarului.

Ar trebui subliniat faptul că reglementarea națională descrisă în decizia de trimitere condiționează prezumția notificării sau a comunicării de simpla primire a actului de către un terț. Cadrul factual al prezentei cauze arată însă că actele au fost notificate sau comunicate la adresa apelantului și că au fost semnate, după câte se pare, la această adresă de către un terț. Prin urmare, înțelegem cea de a doua întrebare preliminară a instanței naționale ca referindu‑se la conformitatea unei reglementări naționale, potrivit căreia notificarea sau comunicarea este considerată valabilă dacă este efectuată către un terț la domiciliul destinatarului, cu Regulamentul nr. 1393/2007.

După cum s‑a subliniat deja în secțiunea anterioară, Regulamentul nr. 1393/2007 nu armonizează detaliile privind notificarea sau comunicarea efectuată prin intermediul serviciilor de curierat în plus față de cerința ca aceasta să fie efectuată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau printr‑un echivalent al acesteia.

În ceea ce privește stabilirea datei notificării sau a comunicării, articolul 9 din Regulamentul nr. 1393/2007 prevede că această chestiune trebuie să fie stabilită de legislația națională a statelor membre. Mai precis, data notificării sau a comunicării se stabilește, în principiu, în conformitate cu legislația aplicabilă în statul membru de destinație, care, în prezenta cauză, este Irlanda.

Regulamentul nr. 1393/2007 nu prevede însă norme explicite privind valabilitatea notificării sau a comunicării efectuate către un terț. În acest sens, reținem aspectele pe care le vom arăta în continuare.

Normele aplicabile notificării sau comunicării actelor judiciare în materie civilă și comercială sunt, în general, mai puțin stricte decât cele aplicabile în materie administrativă sau penală. În special, în materia procedurii penale ( 16 ), ar putea fi de așteptat ca persoana să fie într‑adevăr notificată în persoană, fără nicio prezumție sau ficțiune posibilă de transmitere. În schimb, în ceea ce privește notificarea sau comunicarea în materie civilă și comercială, se pot întâlni o serie de prezumții sau chiar de ficțiuni juridice în legislațiile statelor membre. Aceste prezumții sau ficțiuni în materie civilă și comercială sunt în general considerate ca asigurând un echilibru adecvat între reclamant și destinatar în ceea ce privește securitatea juridică ( 17 ).

Faptul că Regulamentul nr. 1393/2007 nu prevede nicio dispoziție referitoare la aspectul notificării sau al comunicării confirmate de către un terț, alături de referirea la legislațiile statelor membre în cuprinsul articolului 9, conduce la concluzia că regulamentul în sine nu se opune în mod necesar notificării sau comunicării efectuate în acest mod.

În plus, în articolul 19 alineatul (1) litera (b) din regulament există un sprijin indirect pentru afirmația că Regulamentul nr. 1393/2007 nu se opune notificării sau comunicării către un terț. Articolul 19 alineatul (1) litera (b) prevede cerințele și măsurile de protecție în cazul în care pârâtul nu s‑a prezentat la înfățișare. Acest articol prevede că, în ceea ce privește un astfel de pârât, pronunțarea hotărârii se suspendă până când se stabilește, de exemplu, că actul în cauză a fost în fapt remis pârâtului sau la domiciliul pârâtului ( 18 ).

Fără a stabili o regulă generală în ceea ce privește notificarea sau comunicarea în temeiul Regulamentului nr. 1393/2007, este evident că articolul 19 alineatul (1) litera (b) (similar altor instrumente din dreptul Uniunii de stabilire a normelor procedurale în materie civilă și comercială ( 19 )) prevede posibilitatea notificării sau a comunicării actelor către un terț, cu condiția ca actele să fie notificate sau comunicate la domiciliul pârâtului.

Pentru aceste motive, considerăm că Regulamentul nr. 1393/2007 nu se opune ca atare valabilității notificării sau a comunicării procedurilor, în cazul în care această notificare sau comunicare este confirmată de un terț la domiciliul destinatarului, totuși, sub rezerva a două precizări importante.

În primul rând, așa cum bine a subliniat Comisia în cadrul ședinței, notificarea sau comunicarea la domiciliul destinatarului înseamnă faptul că actul trebuie să fie remis la locuința propriu‑zisă a destinatarului. Astfel, de exemplu, remiterea actului către o persoană într‑un bloc de apartamente, spre deosebire de remiterea actului la ușa unui anumit apartament, nu ar fi suficientă.

În al doilea rând, primirea trebuie să fie confirmată de o persoană adultă aflată în locuința destinatarului, de la care se poate pretinde în mod rezonabil asigurarea faptului că destinatarul primește în fapt actul notificat sau comunicat. În opinia noastră, acesta ar fi cazul, de exemplu, al unei rude sau al unei persoane care împarte în mod obișnuit domiciliul cu destinatarul ori al unei alte persoane adulte care se află într‑o relație bazată pe încredere cu destinatarul.

În concluzie, am dori să propunem ca Regulamentul nr. 1393/2007 să fie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în conformitate cu care notificarea sau comunicarea unei proceduri se consideră efectuată către destinatar atunci când aceasta este semnată de un terț, cu condiția ca remiterea respectivă să aibă loc la domiciliul destinatarului și cu condiția ca actul notificat sau comunicat să fie remis unei persoane adulte de la care se poate pretinde în mod rezonabil faptul că îl înmânează destinatarului.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă Regulamentul nr. 1393/2007 permite o reglementare națională care prevede că omisiunea formularului din anexa II atrage lipsa de valabilitate a notificării sau a comunicării unei proceduri, însă atunci când această lipsă de valabilitate poate fi remediată dacă destinatarul nu ridică nicio obiecție cu privire la lipsa formularului din anexa II într‑un termen determinat. Din decizia de trimitere rezultă că reglementarea în cauză o constituie articolul 191 alineatul (2) din CPC.

Potrivit jurisprudenței Curții, formularul din anexa II constituie un element obligatoriu al notificării sau al comunicării. Scopul formularului este de a garanta faptul că pârâtul poate să își exercite dreptul de a refuza actul notificat sau comunicat în cazul în care nu sunt respectate cerințele lingvistice prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007. Curtea a constatat, de asemenea, că Regulamentul nr. 1393/2007 nu cuprinde nicio excepție de la utilizarea formularului din anexa II. În plus, Curtea a fost foarte clară atunci când a afirmat că, în cazul în care formularul a fost omis, acesta trebuie să fie transmis destinatarului ( 20 ).

Curtea a formulat aceste concluzii în contextul notificării sau al comunicării efectuate în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 1393/2007, și anume între agențiile de transmitere și cele de primire ale statelor membre în cauză. Totuși, articolul 8 alineatul (4) din regulament prevede în mod clar că dispozițiile referitoare la utilizarea formularului din anexa II se pot aplica și notificării sau comunicării prin intermediul serviciilor de curierat.

Rezultă că, în cazul în care formularul din anexa II este omis din cuprinsul actelor de inițiere a unei proceduri, notificate sau comunicate prin intermediul poștei, acesta trebuie să fie transmis destinatarului fără întârziere. Prin urmare, în opinia noastră, nu este posibilă remedierea omisiunii formularului din anexa II prin expirarea unui termen în care destinatarul actului notificat sau comunicat nu a ridicat nicio obiecție cu privire la lipsa formularului.

Formularul din anexa II are rolul de a asigura faptul că dreptul la apărare al destinatarului este respectat, prin informarea sa în legătură cu dreptul său de a refuza notificarea sau comunicarea dacă nu sunt respectate cerințele lingvistice prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007. În cazul în care traducerea corespunzătoare lipsește, destinatarul nu poate înțelege deloc actul notificat sau comunicat.

În cazul în care, într‑o astfel de situație, formularul din anexa II lipsește, destinatarul nu poate lua cunoștință despre dreptul său de a refuza notificarea sau comunicarea. Lipsa cunoașterii poate fi remediată numai prin furnizarea informației care lipsește, însă cu siguranță nu prin simpla expirare a termenului. Prin urmare, în mod logic, nicio concluzie de ordin procedural nu poate fi trasă din faptul că destinatarul nu a ridicat obiecții cu privire la lipsa formularului din anexa II într‑un termen determinat, din moment ce destinatarul nici măcar nu ar fi avut cunoștință de faptul că putea ridica obiecții.

Ar trebui adăugat faptul că obligația de a notifica sau de a comunica formularul din anexa II se aplică în toate împrejurările, indiferent dacă destinatarul înțelege limba în care sunt redactate actele notificate sau comunicate. Numai odată ce notificarea sau comunicarea a fost efectuată în mod corect (și anume, cu includerea formularului din anexa II), instanța competentă poate aprecia dacă un posibil refuz din partea destinatarului a fost sau nu a fost justificat ( 21 ).

Prin urmare, concluzionăm că Regulamentul nr. 1393/2007 se opune unei reglementări naționale care prevede că lipsa valabilității notificării sau a comunicării care decurge din lipsa formularului prevăzut în anexa II din Regulamentul nr. 1393/2007 poate fi remediată prin expirarea unui termen în care destinatarul nu ridică nicio obiecție cu privire la lipsa formularului. Această omisiune poate fi remediată numai prin notificarea sau prin comunicarea formularului către destinatar, în conformitate cu dispozițiile aplicabile din Regulamentul nr. 1393/2007.

În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal da Relaçăo de Évora (Curtea de Apel din Évora, Portugalia) după cum urmează: „Prima întrebare: Articolul 14 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială («notificarea sau comunicarea actelor») și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională se poate întemeia pe un alt act decât o confirmare de primire pentru a decide că notificarea sau comunicarea unei proceduri a fost efectuată către destinatar în conformitate cu această dispoziție. Pentru a fi considerate echivalente cu o confirmare de primire, actele în cauză trebuie să îi permită judecătorului național să verifice dacă destinatarul a fost notificat într‑un mod care să îi protejeze drepturile procedurale. A doua întrebare: Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie să fie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în conformitate cu care notificarea sau comunicarea unei proceduri se consideră efectuată către destinatar, atunci când aceasta este semnată de un terț, cu condiția ca remiterea respectivă să aibă loc la domiciliul destinatarului și cu condiția ca actul notificat sau comunicat să fie remis unei persoane adulte de la care se poate pretinde în mod rezonabil faptul că îl înmânează destinatarului. A treia întrebare: Regulamentul nr. 1393/2007 se opune unei reglementări naționale care prevede că lipsa valabilității notificării sau a comunicării care decurge din lipsa formularului prevăzut în anexa II din Regulamentul nr. 1393/2007 poate fi remediată prin expirarea unui termen în care destinatarul nu ridică nicio obiecție cu privire la lipsa formularului. Această omisiune poate fi remediată numai prin notificarea sau prin comunicarea formularului către destinatar, în conformitate cu dispozițiile aplicabile din Regulamentul nr. 1393/2007.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MICHAL BOBEK

din 8 septembrie 2016 ( 1 )