AcasăLegislație UE62015CC0339

Concluziile avocatului general Y. Bot prezentate la 8 septembrie 2016.#Proces penal împotriva lui Luc Vanderborght.#Cerere de decizie preliminară formulată de Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel, strafzaken.#Trimitere preliminară – Articolul 56 TFUE – Libera prestare a serviciilor – Prestare de tratamente stomatologice – Legislație națională care interzice în mod absolut publicitatea pentru servicii de tratament stomatologic – Existența unui element transfrontalier – Protecția sănătății publice – Proporționalitate – Directiva 2000/31/CE – Servicii ale societății informaționale – Publicitate realizată prin intermediul unui site internet – Membru al unei profesii reglementate – Norme profesionale – Directiva 2005/29/CE – Practici comerciale neloiale – Dispoziții naționale în legătură cu sănătatea – Dispoziții naționale privind profesiile reglementate.#Cauza C-339/15.

Tip:Concluziile avocatului general
Publicat:08.09.2016
EUR-Lex
Punctul 1
Prezenta cerere de decizie preliminară oferă Curții ocazia de a se pronunța din nou cu privire la compatibilitatea legislației belgiene care reglementează, în mod foarte strict, publicitatea privind serviciile stomatologice atât cu dreptul primar și în special cu normele privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, cât și cu dreptul derivat aplicabil practicilor comerciale neloiale și comerțului electronic.
Punctul 2
Astfel, Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la compatibilitatea anumitor dispoziții din această legislație cu normele privind concurența care interzic înțelegerile și practicile concertate între întreprinderi în Hotărârea din 13 martie 2008, Doulamis ( 2 ).
Punctul 3
Prezenta cauză are la origine procedurile penale inițiate în Belgia împotriva domnului Luc Vanderborght, medic stomatolog generalist, căruia i se impută faptul că, între 1 martie 2003 și 24 ianuarie 2014, a făcut publicitate pentru serviciile stomatologice pe care le propune, într‑un mod contrar legislației belgiene.
Punctul 4
Articolul 8 quinquies din Koninklijk besluit houdende reglement op de beoefening der tandheelkunde (Decretul regal privind reglementarea practicării stomatologiei) din 1 iunie 1934 ( 3 ), în versiunea în vigoare la data faptelor din cauza principală ( 4 ), detaliază, astfel, cerințele privind discreția impuse prestatorilor de servicii stomatologice atunci când amplasează, la intrarea clădirii în care își desfășoară activitatea, o plăcuță sau o inscripție, în scopul protejării demnității profesionale.
Punctul 5
Această dispoziție prevede următoarele: „În scopul informării publice, pe clădirea în care o persoană calificată […] își desfășoară activitatea de medic stomatolog se poate amplasa numai o inscripție sau o tăbliță de dimensiuni reduse și cu aspect discret, pe care să figureze numele persoanei calificate și eventual denumirea sa legală, zilele și orele de program și denumirea întreprinderii sau a organismului de asigurări în numele căreia își desfășoară activitatea profesională. Pe acestea poate figura și ramura stomatologiei în care își desfășoară preponderent activitatea persoana calificată: operații stomatologice, proteze orale, ortodonție, chirurgie dentară. […]”
Punctul 6
În speță, domnului Vanderborght i se impută faptul că a amplasat, la intrarea în cabinetul său, un panou publicitar de dimensiuni semnificative și cu aspect evident. Acest panou era format din trei componente imprimate, fiecare având o înălțime de 47 de centimetri și o lățime de 75 de centimetri, pe care se regăseau numele medicului, calitatea sa de medic stomatolog, precum și site‑ul internet și numărul de telefon al cabinetului stomatologic.
Punctul 7
Articolul 1 din Wet bettreffende de publiciteit inzake tandverzorging (Legea privind publicitatea în materie de servicii stomatologice) din 15 aprilie 1958 ( 5 ), în versiunea în vigoare la data faptelor din cauza principală ( 6 ), interzice la rândul său prestatorilor de servicii stomatologice, în cadrul unei profesiuni liberale sau al unui cabinet stomatologic, să facă orice tip de publicitate destinată publicului larg, în mod direct sau indirect, pentru serviciile prestate.
Punctul 8
Această dispoziție are următorul cuprins: „Nimeni nu poate face publicitate, direct sau indirect, tratării în Belgia sau în străinătate a unor afecțiuni, răniri sau anomalii dento‑maxilare sau să dispună tratamentul prin intermediul unei persoane calificate sau necalificate, în special prin expunere în vitrină sau prin tăblițe, inscripții sau panouri care pot fi înșelătoare din punctul de vedere al legalității activității indicate, prin intermediul unor prospecte, circulare, foi volante și broșuri, prin intermediul presei, radioului și televiziunii sau al cinematografului […]”
Punctul 9
În speță, domnului Vanderborght i se impută faptul că a publicat anunțuri în ziare locale și că a recomandat, prin intermediul site‑ului său internet, expertiza sa ca medic stomatolog, utilizând în acest scop fotografii „înainte și după”, precum și mărturii ale pacienților care indică diferențe față de tratamentele altor medici stomatologi.
Punctul 10
În prezenta cauză, Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (Tribunalul de Primă Instanță de Limbă Neerlandeză din Bruxelles, Belgia), judecând în materie de poliție corecțională, ridică problema compatibilității dispozițiilor pe care se întemeiază procedurile penale menționate cu normele dreptului Uniunii referitoare, în primul rând, la practicile comerciale neloiale, prevăzute de Directiva 2005/29/CE ( 7 ), în al doilea rând, la comerțul electronic, prevăzute de Directiva 2000/31/CE ( 8 ), și, în al treilea rând, la libertatea de stabilire și la libera prestare a serviciilor, care sunt consacrate la articolul 49 TFUE și, respectiv, la articolul 56 TFUE.
Punctul 11
În prezentele concluzii, vom arăta, mai întâi, că reglementările în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei privind practicile comerciale neloiale ca urmare a limitărilor prevăzute expres de legiuitorul Uniunii la articolul 3 alineatele (3) și (8) din această directivă.
Punctul 12
Vom arăta, în schimb, că o reglementare națională cum este cea prevăzută la articolul 1 din Legea din 1958, care interzice orice tip de publicitate pe internet referitoare la serviciile stomatologice, intră în domeniul de aplicare al Directivei privind comerțul electronic. Vom explica însă că, ținând seama de articolul 3 alineatul (1) și de articolul 8 alineatul (1) din aceasta, directiva amintită nu pare a se opune reglementării menționate, având în vedere că aceasta din urmă urmărește să asigure respectarea normelor unei profesii reglementate și se aplică unui prestator stabilit pe teritoriul național.
Punctul 13
În sfârșit, vom examina compatibilitatea reglementării menționate cu articolele 49 și 56 TFUE privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor. În primul rând, vom demonstra că litigiul principal prezintă un element de extraneitate în măsura în care publicitatea imputată persoanei în cauză a fost realizată pe un site internet, care este un suport cu difuzare universală, care permite astfel să se atingă un public și, prin urmare, să se atragă pacienți situați în alte state membre decât statul membru în care este stabilită persoana în cauză.
Punctul 14
În al doilea rând, vom prezenta motivele pentru care interzicerea oricărui tip de publicitate destinată publicului larg în materie de servicii stomatologice constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, reluând în linii mari raționamentul pe care l‑am propus, cu titlu suplimentar, în cadrul Concluziilor noastre prezentate în cauza Doulamis (C‑446/05, EU:C:2007:701). Vom explica motivele pentru care această restricție este, în opinia noastră, justificată de protecția sănătății publice, în măsura în care legislația națională în discuție în litigiul principal nu are ca efect interdicția impusă unui prestator de servicii stomatologice de a face o mențiune simplă, fără caracter atractiv sau incitant, într‑un anuar telefonic sau în alte mijloace de informare accesibile publicului, a informațiilor care fac posibilă cunoașterea existenței sale ca profesionist.
Punctul 15
În cadrul acestui litigiu pendinte în fața sa, Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (Tribunalul de Primă Instanță de Limbă Neerlandeză din Bruxelles) a decis să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Directiva [privind practicile comerciale neloiale] trebuie interpretată în sensul că se opune unei legi naționale care interzice, în mod absolut, oricărei persoane să facă orice fel de publicitate pentru tratamente dentare, cum este articolul 1 din Legea [din] 1958 […]? 2) Interdicția publicității pentru tratamente dentare trebuie asimilată cu o «dispoziție legală în legătură cu sănătatea și siguranța produselor» în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva [privind practicile comerciale neloiale]? 3) Directiva [privind practicile comerciale neloiale] trebuie interpretată în sensul că se opune unei dispoziții naționale cum este articolul 8 quinquies din Decretul regal [din] 1934 […], în care se detaliază cerințele privind discreția pe care trebuie să le respecte plăcuța de la intrare a unui cabinet stomatologic destinată publicului? 4) Directiva [privind comerțul electronic] trebuie interpretată în sensul că se opune unei dispoziții naționale care interzice în mod absolut, oricărei persoane, orice fel de publicitate pentru tratamente dentare, precum și publicitate comercială în formă electronică (site web), astfel cum prevede articolul 1 din Legea [din] 1958 […]? 5) Ce interpretare trebuie dată noțiunii «servicii ale societății informaționale», definită la articolul 2 litera (a) din Directiva [privind comerțul electronic], care face referire la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 98/34/CE[ ( 9 )], astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998[ ( 10 )]? 6) Articolele 49 și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale cum este cea din litigiul principal, prin intermediul căreia se impune o interdicție totală a publicității pentru tratamente dentare în scopul protecției sănătății publice?”
Punctul 16
Considerentele (6), (8) și (9) ale Directivei privind practicile comerciale neloiale sunt redactate după cum urmează: „(6) […] prezenta directivă are ca obiectiv apropierea legislațiilor statelor membre privind practicile comerciale neloiale, inclusiv publicitatea neloială, care dăunează direct intereselor economice ale consumatorilor și, prin urmare, dăunează indirect intereselor economice ale concurenților legitimi […] […] (8) Prezenta directivă protejează în mod direct interesele economice ale consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori […] (9) Prezenta directivă […] se aplică, de asemenea, fără a aduce atingere normelor comunitare și de drept intern privind […] aspecte privind sănătatea și siguranța produselor […] statele membre vor putea astfel să mențină sau să instituie restricții sau interdicții ale practicilor comerciale din motive de protecție a sănătății și siguranței consumatorilor pe teritoriul lor, indiferent unde se situează sediul social al comerciantului, de exemplu în legătură cu alcoolul, tutunul sau produsele farmaceutice […]”
Punctul 17
Potrivit articolului 1, această directivă are drept obiectiv „de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor”.
Punctul 18
Articolul 2 litera (d) din directiva menționată definește „practicile comerciale” ca fiind „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori” ( 11 ).
Punctul 19
Articolul 3 din Directiva privind practicile comerciale neloiale, care stabilește domeniul de aplicare al acesteia, prevede: „(1) Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs. […] (3) Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor comunitare sau de drept intern în legătură cu sănătatea și siguranța produselor. […] (8) Prezenta directivă nu aduce atingere condițiilor de stabilire sau măsurilor de autorizare sau codurilor de conduită deontologică sau altor dispoziții speciale privind profesiile reglementate pe care statele membre le pot impune comercianților, în conformitate cu legislația comunitară, pentru a garanta faptul că aceștia îndeplinesc un nivel ridicat de integritate. […]”
Punctul 20
Potrivit articolului 5 alineatul (2) din această directivă, o practică comercială este neloială în cazul în care este contrară cerințelor diligenței profesionale și denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori.
Punctul 21
Considerentele (7), (17), (18), (22), (32) și (33) ale Directivei privind comerțul electronic sunt redactate după cum urmează: „(7) Pentru a garanta certitudinea juridică și încrederea consumatorilor, este necesar ca prezenta directivă să stabilească un cadru general clar de reglementare a anumitor aspecte juridice ale comerțului electronic pe piața internă. […] (17) Definiția serviciilor societății informaționale […] cuprinde orice serviciu furnizat în mod obișnuit contra unei remunerații, la distanță, prin intermediul echipamentului electronic, de prelucrare (inclusiv comprimarea numerică) și stocare a datelor, la cererea individuală a destinatarului serviciilor […] (18) Serviciile societății informaționale cuprind o gamă largă de activități economice care se desfășoară on‑line […] [Acestea] nu se limitează exclusiv la servicii în urma cărora se încheie contracte on‑line, ci, în măsura în care acestea reprezintă o activitate economică, se extind la servicii care nu sunt remunerate de cei care le primesc, cum ar fi serviciile care furnizează informații on‑line ori comunicări comerciale […] […] (22) Controlul serviciilor societății informaționale se face la sursa activității pentru a asigura o protecție eficientă a obiectivelor de interes general […] De asemenea, în scopul asigurării eficiente a liberei prestări a serviciilor și a certitudinii juridice pentru furnizorii și destinatarii serviciilor, astfel de servicii ale societății informaționale trebuie, în principiu, să se supună regimului juridic din statul membru în care este stabilit furnizorul de servicii. […] (32) Pentru a elimina barierele din calea dezvoltării serviciilor transfrontaliere în Comunitate pe care membrii profesiilor reglementate le‑ar putea propune pe internet, este necesar să fie garantată la nivel comunitar respectarea normelor profesionale prevăzute să protejeze, în special, consumatorii sau sănătatea publică […]. (33) Prezenta directivă completează dreptul comunitar și dreptul intern cu privire la profesiile reglementate prin menținerea unei serii coerente de norme aplicabile în acest domeniu.”
Punctul 22
În conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din aceasta, Directiva privind comerțul electronic are ca obiectiv „să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale între statele membre”.
Punctul 23
Potrivit articolului 1 alineatul (2) din directiva menționată, aceasta „apropie […] anumite dispoziții de drept intern aplicabile serviciilor societății informaționale în ceea ce privește piața internă, stabilirea furnizorilor de servicii, comunicările comerciale, contractele încheiate prin mijloace electronice, răspunderea intermediarilor, codurile de conduită, soluționarea extrajudiciară a litigiilor, acțiunile în justiție și cooperarea între statele membre”.
Punctul 24
Articolul 2 litera (a) din directiva menționată definește „servicii[le] societății informaționale” prin referire la articolul 1 punctul 2 din Directiva 98/34, astfel cum a fost modificată, care privește „orice serviciu prestat în mod normal în scopul obținerii unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”.
Punctul 25
Articolul 2 litera (f) din Directiva privind comerțul electronic definește o „comunicare comercială” ca fiind „orice formă de comunicare destinată să promoveze, direct sau indirect, bunurile, serviciile sau imaginea unei întreprinderi, organizații sau persoane care efectuează o activitate comercială, industrială, meșteșugărească sau exercită una din profesiile reglementate”.
Punctul 26
Articolul 2 litera (h) din această directivă, care definește „domeniul coordonat”, are următorul cuprins: „«domeniu coordonat»: cerințele specificate în cadrul legislativ din statele membre, aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale, indiferent dacă sunt de natură generală sau concepute special pentru aceștia. (i) Domeniul coordonat se referă la cerințe pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte și care privesc: — accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele în materie de calificare, autorizare și notificare; — desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, cerințe legate de calitatea sau conținutul serviciului, inclusiv în materie de publicitate și contracte sau privind răspunderea furnizorului de servicii; […]”
Punctul 27
Articolul 3 din directiva menționată prevede: „(1) Fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat. (2) Statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat. […] (4) Statele membre pot adopta măsuri derogatorii de la alineatul (2) în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: (a) măsurile sunt: (i) necesare, dintr‑unul din motivele următoare: […] — protecția sănătății publice; […] — protecția consumatorilor; […] (ii) luate împotriva unui serviciu mass‑media audiovizual la cerere care aduce atingere obiectivelor menționate la punctul (i) sau care prezintă risc serios și grav de prejudiciere a acestor obiective; (iii) proporționale cu aceste obiective; […]”
Punctul 28
Articolul 8 din Directiva privind comerțul electronic, intitulat „Profesii reglementate”, prevede la alineatul (1) următoarele: „Statele membre veghează ca utilizarea comunicărilor comerciale care fac parte dintr‑un serviciu al societății informaționale sau constituie un astfel de serviciu prestat de un membru al unei profesii reglementate să fie permisă sub rezerva respectării normelor profesionale privind, în special, independența, demnitatea și onoarea profesiei, precum și secretul profesional și onestitatea față de clienți și alți membri ai profesiei.”
Punctul 29
Prin intermediul primelor trei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă reglementări naționale precum cele prevăzute de dispozițiile în litigiu ale Legii din 1958 și, respectiv, ale Decretului regal din 1934 pot intra în domeniul de aplicare al Directivei privind practicile comerciale neloiale și, dacă este cazul, dacă aceasta din urmă se opune reglementărilor menționate.
Punctul 30
Această problemă se ridică în măsura în care Directiva privind practicile comerciale neloiale efectuează o armonizare completă a normelor naționale privind practicile comerciale neloiale, statele membre nefiind, așadar, autorizate să mențină sau să adopte norme naționale mai restrictive decât cele prevăzute de această directivă, nici chiar pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor ( 12 ).
Punctul 31
Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că Directiva privind practicile comerciale neloiale se caracterizează printr‑un domeniu de aplicare material deosebit de larg, Curtea considerând că aceasta „acoperă orice practică comercială care are o legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori” ( 13 ). Astfel, noțiunea „practici ale întreprinderilor față de consumatori” este definită la articolul 2 litera (d) din această directivă ca fiind „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori” ( 14 ). Noțiunea „produs” privește, la rândul său și în conformitate cu articolul 2 litera (c) din directiva menționată, orice bunuri sau servicii.
Punctul 32
În plus, la articolul 3 alineatul (1) din Directiva privind practicile comerciale neloiale, legiuitorul Uniunii stabilește, în mod pozitiv, domeniul de aplicare al acestei directive, prevăzând că aceasta se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.
Punctul 33
A priori, Directiva privind practicile comerciale neloiale se aplică, așadar, tuturor tranzacțiilor între întreprinderi și consumatori, din toate sectoarele de activitate.
Punctul 34
Or, legiuitorul Uniunii a prevăzut expres anumite limitări privind aplicarea acesteia.
Punctul 35
Pe de o parte, potrivit articolului 3 alineatul (3) din Directiva privind practicile comerciale neloiale, aceasta „nu aduce atingere dispozițiilor comunitare sau de drept intern în legătură cu sănătatea” ( 15 ). Astfel, în considerentul (9) al acestei directive, legiuitorul Uniunii precizează că „[s]tatele membre vor putea […] să mențină sau să instituie restricții sau interdicții ale practicilor comerciale din motive de protecție a sănătății […] consumatorilor pe teritoriul lor”.
Punctul 36
Prin urmare, deși Directiva privind practicile comerciale neloiale are drept obiectiv să efectueze o armonizare completă a normelor naționale referitoare la practicile amintite, statele membre rămân totuși libere să adopte măsuri mai restrictive în cazul practicilor publicitare care implică sănătatea consumatorilor. În cazul menționat, aceste măsuri naționale urmăresc să protejeze interese care depășesc simpla protecție a intereselor economice ale consumatorilor prevăzută de această directivă în considerentele (6) și (8), precum și la articolul 1.
Punctul 37
Astfel, în Orientările privind punerea în aplicare a Directivei privind practicile comerciale neloiale ( 16 ), precum și în Primul raport privind aplicarea acesteia ( 17 ), Comisia Europeană subliniază că, dacă măsurile adoptate de statele membre urmăresc să protejeze interese care nu sunt de natură economică, acestea nu intră în domeniul de aplicare al directivei amintite. Prin urmare, potrivit Comisiei, directiva menționată nu repune în discuție posibilitatea statelor membre de a adopta norme mai restrictive de reglementare a practicilor comerciale din motive de protecție a sănătății consumatorilor ( 18 ).
Punctul 38
Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (8) din Directiva privind practicile comerciale neloiale prevede că „[aceasta] nu aduce atingere […] codurilor de conduită deontologică sau altor dispoziții speciale privind profesiile reglementate pe care statele membre le pot impune comercianților, în conformitate cu legislația comunitară, pentru a garanta faptul că aceștia îndeplinesc un nivel ridicat de integritate”.
Punctul 39
Prin urmare, statele membre rămân de asemenea libere să adopte norme mai restrictive în ceea ce privește practicile membrilor unei profesii reglementate, precum profesia de medic stomatolog, căreia îi aparține în speță persoana în cauză.
Punctul 40
În consecință, pentru a intra în domeniul de aplicare al Directivei privind practicile comerciale neloiale, produsul în cauză trebuie să respecte, pe de o parte, condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din această directivă și, pe de altă parte, nu trebuie să intre sub incidența uneia dintre limitările prevăzute în mod expres de legiuitorul Uniunii la articolul 3 alineatele (3) și (8) din aceasta.
Punctul 41
Or, deși este cert că serviciul în discuție în litigiul principal constituie, potrivit articolului 2 litera (d) din directiva menționată, o practică comercială a unei întreprinderi față de un consumator în măsura în care este vorba despre practici publicitare referitoare la servicii stomatologice, instanța de trimitere arată că dispozițiile în litigiu ale Legii din 1958 și ale Decretului regal din 1934 urmăresc să protejeze sănătatea publică și, respectiv, demnitatea profesiei de medic stomatolog, astfel încât considerăm că limitările prevăzute la articolul 3 alineatele (3) și (8) din Directiva privind practicile comerciale neloiale sunt aplicabile.
Punctul 42
Interzicerea oricărui tip de publicitate referitoare la prestările de servicii stomatologice, cum este cea prevăzută la articolul 1 din Legea din 1958, și cerințele privind discreția impuse la articolul 8 quinquies din Decretul regal din 1934 au, așadar, înainte de toate, un obiectiv medical înainte de a avea un obiectiv economic. Acestea contribuie, astfel cum a arătat guvernul belgian în observațiile prezentate, la demnitatea profesiei, evitând afectarea calității prestațiilor, a integrității medicilor și a încrederii care trebuie să existe între prestatorul de servicii stomatologice și pacientul său prin practici publicitare precum cele în discuție în litigiul principal, care urmăresc să câștige pacienți prin propagandă.
Punctul 43
Având în vedere aceste elemente, propunem, așadar, Curții să declare că Directiva privind practicile comerciale neloiale trebuie interpretată în sensul că nu se aplică, din motivul limitărilor prevăzute expres de legiuitorul Uniunii la articolul 3 alineatele (3) și (8) din aceasta, unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 1 din Legea din 1958, care interzice orice tip de publicitate referitoare la prestările de servicii stomatologice, și nici unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 8 quinquies din Decretul regal din 1934, care stabilește cerințele privind discreția pe care trebuie să le respecte plăcuța de la intrare a unui cabinet stomatologic.
Punctul 44
Prin intermediul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă o reglementare națională precum cea prevăzută la articolul 1 din Legea din 1958, care interzice orice tip de publicitate referitoare la prestările de servicii stomatologice, inclusiv pe cale electronică, poate intra în domeniul de aplicare al Directivei privind comerțul electronic și, dacă este cazul, dacă această reglementare constituie, în sensul directivei menționate, o restricție privind libera prestare a serviciilor de comerț electronic.
Punctul 45
Directiva privind comerțul electronic urmărește să contribuie la dezvoltarea „serviciilor societății informaționale” și la punerea în valoare a posibilităților oferite de piața internă comerțului electronic, pentru a stimula creșterea economică și competitivitatea între întreprinderile europene ( 19 ).
Punctul 46
Directiva menționată reglementează numai anumite aspecte juridice ale comerțului electronic ( 20 ). Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și alții ( 21 ), aceasta nu urmărește o armonizare a normelor materiale, ci definește un „domeniu coordonat”, care se referă la cerințele pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte ( 22 ).
Punctul 47
În conformitate cu articolul 2 litera (h) din Directiva privind comerțul electronic, „domeniul coordonat” se referă la ansamblul cerințelor prevăzute de legislațiile naționale pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte și care privesc atât accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale, cât și desfășurarea acesteia, cum ar fi cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, calitatea sau conținutul serviciului sau răspunderea furnizorului de servicii.
Punctul 48
Articolul 2 litera (a) din această directivă definește „serviciile societății informaționale” ca fiind „orice serviciu prestat în mod normal în scopul obținerii unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului” ( 23 ). Reiese din considerentul (18) al Directivei privind comerțul electronic și din jurisprudența Curții ( 24 ) că aceste servicii înglobează serviciile care sunt prestate la distanță prin intermediul echipamentului electronic de prelucrare și stocare a datelor și se extind la servicii care nu sunt remunerate de cei care le primesc, cum ar fi serviciile care furnizează informații on‑line ori comunicări comerciale ( 25 ).
Punctul 49
În speță, publicitatea referitoare la prestările de servicii stomatologice efectuată de domnul Vanderborght prin intermediul unui site internet pe care l‑a creat intră, în opinia noastră, în domeniul de aplicare al Directivei privind comerțul electronic.
Punctul 50
Nu numai că o astfel de publicitate constituie o „comunicare comercială” on‑line în sensul articolului 2 litera (f) din această directivă, dar este și efectuată de un membru al unei profesii reglementate, ceea ce legiuitorul Uniunii autorizează în mod expres la articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată. Astfel, în cadrul dispoziției amintite, acesta stabilește principiul potrivit căruia statele membre trebuie să se asigure că membrii unei profesii reglementate pot face publicitate pe internet sub rezerva respectării normelor profesiei.
Punctul 51
În consecință, o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal poate intra sub incidența dispozițiilor prevăzute de legiuitorul Uniunii în cadrul Directivei privind comerțul electronic.
Punctul 52
Vom examina, în continuare, dispozițiile de fond ale acestei directive.
Punctul 53
Considerăm că compatibilitatea cu dreptul Uniunii a reglementării în discuție în litigiul principal trebuie să fie examinată în lumina articolului 3 alineatul (1) și a articolului 8 alineatul (1) din directiva menționată.
Punctul 54
Articolul 3 din Directiva privind comerțul electronic, intitulat „Dispoziții generale”, constituie, astfel, „piatra de temelie” a acestei directive ( 26 ).
Punctul 55
Articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată stabilește principiul potrivit căruia serviciile societății informaționale sunt supuse regimului juridic al statului membru în care este stabilit furnizorul de servicii ( 27 ).
Punctul 56
Dispoziția amintită permite, astfel, fiecărui stat membru să se asigure că serviciile oferite de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile naționale care sunt aplicabile în acest stat membru și care fac parte din „domeniul coordonat”. Potrivit legiuitorului Uniunii, acest mecanism trebuie să permită controlul serviciilor societății informaționale la sursa activității, pentru a asigura o protecție eficientă a obiectivelor de interes general ( 28 ).
Punctul 57
Astfel, în Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și alții ( 29 ), Curtea a constatat, având în vedere „domeniul coordonat” prevăzut de Directiva privind comerțul electronic, că normele privind dreptul civil, precum și cele referitoare la răspunderea furnizorilor de servicii fac parte din regimul juridic al statului membru în care este stabilit furnizorul de servicii. În lipsa unor dispoziții de armonizare la nivelul Uniunii, Curtea a constatat, astfel, caracterul obligatoriu al normelor materiale cărora statul membru a decis să le supună furnizorii de servicii și serviciile acestora ( 30 ).
Punctul 58
În opinia noastră, acest raționament este aplicabil prin analogie în contextul unei comunicări comerciale efectuate prin internet, în măsura în care „domeniul coordonat” prevăzut de Directiva privind comerțul electronic se referă de asemenea, astfel cum prevede articolul 2 litera (h) punctul (i) a doua liniuță din aceasta, la cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, precum și calitatea și conținutul unei publicități.
Punctul 59
În aceste condiții, considerăm că mecanismul prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede, în ceea ce privește publicitatea pe internet, aplicarea dreptului material în vigoare în statul membru în care este stabilit furnizorul de servicii.
Punctul 60
În consecință, în prezenta cauză, nimic nu pare să se opună aplicării legislației belgiene, întrucât serviciul în discuție în litigiul principal nu provine dintr‑un alt stat membru decât Regatul Belgiei, iar domnul Vanderborght este stabilit pe teritoriul belgian.
Punctul 61
Prin urmare, nu ne aflăm în cazul avut în vedere la articolul 3 alineatul (2) din Directiva privind comerțul electronic ( 31 ).
Punctul 62
În aceste condiții, trebuie luate în considerare, în continuare, normele prevăzute în mod expres de legiuitorul Uniunii la articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată, cu privire la comunicările comerciale efectuate în mod specific de membrii unei profesii reglementate.
Punctul 63
Astfel, reiese din prima parte a acestei dispoziții că statele membre sunt, în principiu, obligate să permită membrilor unei profesii reglementate să recurgă la comunicări comerciale prin intermediul comerțului electronic. Astfel cum subliniază Comisia în Primul raport privind aplicarea Directivei privind comerțul electronic, aceasta înseamnă că membrii profesiilor reglementate pot transmite informații clienților lor prin intermediul site‑urilor internet, ceea ce, arată aceasta, anterior nu era posibil într‑un anumit număr de state membre ( 32 ).
Punctul 64
Acest principiu cunoaște totuși o excepție referitoare la respectarea normelor deontologice ale profesiei.
Punctul 65
Astfel, în cea de a doua parte a acestei dispoziții, legiuitorul Uniunii autorizează statele membre să adopte restricții specifice pentru a asigura respectarea normelor profesionale privind „în special” independența, demnitatea și onoarea profesiei, precum și secretul profesional și onestitatea față de clienți și alți membri ai profesiei. În acest sens, se poate observa, așadar, foarte clar că, potrivit considerentului (33) al Directivei privind comerțul electronic, aceasta „completează” dreptul intern cu privire la profesiile reglementate.
Punctul 66
În cadrul autorizării unor astfel de restricții, legiuitorul Uniunii distinge între serviciile furnizate de membrii unei profesii reglementate și cele oferite de orice alt furnizor de servicii, întrucât medicina, vânzarea medicamentelor sau consilierea juridică și redactarea actelor notariale nu constituie o activitate comercială obișnuită. Natura acestor activități nu permite publicitatea în aceleași condiții precum pentru alți furnizori de servicii, aceștia fiind liberi să promoveze serviciile pe care le furnizează prin orice formă de comunicare, pentru a incita consumatorii să recurgă la acestea.
Punctul 67
Motivele care justifică aceste restricții nu sunt exhaustive, astfel cum demonstrează utilizarea, la articolul 8 alineatul (1) din Directiva privind comerțul electronic, a locuțiunii adverbiale „în special”. Or, este neîndoielnic că respectarea normelor profesionale din domeniul sănătății include protecția sănătății publice și în special pe cea a pacientului, aceasta reprezentând prima obligație a chirurgilor stomatologi, astfel cum reiese din Codul deontologic al acestei profesii, precum și din cel al profesiei de medic ( 33 ). Prin urmare, o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal trebuie interpretată în sensul în care contribuie vădit la respectarea normelor deontologice ale profesiei de stomatolog. Prin interzicerea oricărei forme de publicitate privind serviciile stomatologice, Regatul Belgiei urmărește să evite o atingere adusă încrederii pe care o au pacienții în medicul stomatolog, afectând demnitatea profesiei, precum și compromiterea în final a calității serviciilor în detrimentul sănătății pacienților. Acesta urmărește de asemenea să evite afectarea integrității medicilor stomatologi ca urmare a propagandei, precum și atingerea adusă reputației acestora prin demersuri precum cele întreprinse de domnul Vanderborght, care difuzează pe site‑ul său internet mărturii ale pacienților care indică diferențe față de tratamentele altor medici stomatologi.
Punctul 68
Prin urmare, în opinia noastră, restricțiile prevăzute la articolul 1 din Legea din 1958 pot fi justificate, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Directiva privind comerțul electronic, pentru motive legate de respectarea normelor deontologice ale profesiei de medic stomatolog.
Punctul 69
Ținând seama de aceste elemente, apreciem că Directiva privind comerțul electronic, în special, articolul 3 alineatul (1) și articolul 8 alineatul (1) din aceasta, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 1 din Legea din 1958, care interzice prestatorilor de servicii stomatologice, în cadrul unei profesii liberale sau al unui cabinet stomatologic, să facă, prin intermediul internetului, orice tip de publicitate pentru serviciile prestate, în măsura în care această reglementare urmărește să asigure respectarea normelor profesiei și se aplică unui prestator stabilit pe teritoriul național.
Punctul 70
În continuare, compatibilitatea cu dreptul Uniunii a reglementării menționate trebuie apreciată în lumina dreptului primar.
Punctul 71
Prin cea de a șasea întrebare, instanța de trimitere solicită Curții în esență să stabilească dacă articolele 49 TFUE și 56 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații a unui stat membru care interzice prestatorilor de servicii stomatologice, în cadrul unei profesii liberale sau al unui cabinet stomatologic, să facă orice tip de publicitate destinată publicului larg, în mod direct sau indirect, pentru serviciile prestate.
Punctul 72
Astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, activitățile medicale și paramedicale, în special cele care privesc serviciile stomatologice, intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor tratatului care garantează libertățile de circulație ( 34 ).
Punctul 73
Or, potrivit unei jurisprudențe constante, aceste dispoziții nu sunt aplicabile unei situații limitate din toate punctele de vedere la teritoriul unui singur stat membru ( 35 ). Aplicarea dispozițiilor tratatului care privesc libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor este, așadar, subordonată existenței unui element de extraneitate.
Punctul 74
În prezenta cauză, este adevărat că domnul Vanderborght își exercită activitatea în Belgia, unde este stabilit, și face obiectul unor proceduri penale în acest stat. Acestea din urmă au fost inițiate nu numai deoarece persoana în cauză a amplasat la intrarea în cabinetul său o placă care nu îndeplinește cerințele privind discreția impuse de legislația națională, ci și pentru că a făcut publicitate într‑un ziar local și prin intermediul site‑ului său internet.
Punctul 75
Or, spre deosebire de domnul Doulamis în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 martie 2008, Doulamis (C‑446/05, EU:C:2008:157), care doar a publicat anunțuri publicitare într‑un anuar național pe suport de hârtie, domnul Vanderborght a făcut publicitate prin intermediul unui instrument care, prin natura sa, nu cunoaște frontiere.
Punctul 76
În Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și alții ( 36 ), cu privire la o pretinsă încălcare a drepturilor referitoare la personalitate prin intermediul unor informații postate pe un site internet, Curtea a recunoscut că „postarea unor informații pe un site internet se distinge de difuzarea teritorială a unui suport de comunicare, precum un imprimat, prin faptul că aceasta vizează, prin esența sa, ubicuitatea informațiilor menționate. Acestea pot fi consultate instantaneu de un număr nedeterminat de utilizatori de internet pretutindeni în lume, independent de orice intenție a editorului acestora privind consultarea lor în afara statului membru în care este stabilit” ( 37 ). Curtea a dedus din aceasta că „[r]ezultă […] că internetul reduce utilitatea criteriului referitor la difuzare, în măsura în care raza difuzării informațiilor postate este în principiu universală” ( 38 ).
Punctul 77
În contextul internetului, publicitatea comercială pe cale electronică realizată de domnul Vanderborght este, așadar, suficientă pentru a îndeplini, în opinia noastră, criteriul extraneității, în măsura în care aceasta poate să ajungă la un public și, în consecință, să atragă pacienți situați într‑un alt stat membru decât statul membru în care este stabilită persoana interesată.
Punctul 78
Curtea a admis, de altfel, că acest element de extraneitate poate proveni nu numai de la prestator însuși, ci și de la destinatar. În Hotărârea din 11 iunie 2015, Berlington Hungary și alții ( 39 ), aceasta a constatat, astfel, existența unui interes transfrontalier în măsura în care o parte dintre clienții societăților comerciale care exploatează jocuri de tip slot machine erau cetățeni ai Uniunii care își petreceau vacanța în Ungaria, precizând astfel că „serviciile pe care un prestator stabilit într‑un stat membru le furnizează, fără a se deplasa, unui destinatar stabilit într‑un alt stat membru constituie o prestare de servicii transfrontalieră în sensul articolului 56 TFUE” ( 40 ).
Punctul 79
Prin urmare, în lumina acestor elemente, considerăm că litigiul principal prezintă suficiente elemente de legătură cu dreptul Uniunii, permițând astfel Curții să aprecieze compatibilitatea legislației naționale în discuție în litigiul principal cu libertățile de circulație garantate de Tratatul FUE.
Punctul 80
Cu titlu introductiv, trebuie analizat dacă legislația națională în discuție în litigiul principal trebuie examinată din perspectiva libertății de stabilire sau din cea a liberei prestări a serviciilor.
Punctul 81
Astfel, reiese din jurisprudența Curții că, atunci când o măsură națională se referă atât la libera prestare a serviciilor, cât și la libera circulație a capitalurilor, Curtea examinează măsura în discuție, în principiu, numai în raport cu una dintre aceste două libertăți dacă se dovedește că, în circumstanțele cauzei principale, una dintre ele este cu totul secundară în raport cu cealaltă și poate fi analizată în cadrul celeilalte ( 41 ).
Punctul 82
Or, în opinia noastră, aceasta este situația în speță. Astfel, în prezenta cauză, înclinăm să considerăm că centrul de greutate este situat mai mult în partea liberei prestări a serviciilor, ținând seama de scopul urmărit de domnul Vanderborght prin intermediul publicității făcute nu numai în ziarele locale, ci și prin crearea unui site internet. Prin intermediul practicilor publicitare menționate, acesta urmărește să câștige noi clienți, indiferent dacă aceștia sunt stabiliți în statul membru în care este stabilit acesta sau într‑un alt stat membru ( 42 ).
Punctul 83
Deși libertatea de stabilire poate fi de asemenea afectată de o interdicție precum cea în discuție în litigiul principal, în sensul că poate constitui, pentru profesioniștii stabiliți într‑un alt stat membru, un obstacol serios în calea pătrunderii pe piața serviciilor stomatologice și, prin urmare, în calea exercitării activităților acestora ( 43 ), această libertate apare în speță ca fiind secundară în raport cu libera prestare a serviciilor și poate fi analizată, în opinia noastră, în cadrul acesteia din urmă.
Punctul 84
Prin urmare, în aceste condiții, propunem Curții să examineze compatibilitatea reglementării naționale în discuție în litigiul principal în raport cu articolul 56 TFUE.
Punctul 85
Potrivit jurisprudenței Curții, sunt considerate restricții privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 56 TFUE toate măsurile care interzic, îngreunează sau fac mai puțin atractivă exercitarea acestei libertăți ( 44 ).
Punctul 86
Printre aceste măsuri se regăsesc cele care, chiar dacă sunt aplicabile fără distincție, restrâng dreptul prestatorilor stabiliți pe teritoriul statului membru de a oferi servicii eventualelor persoane interesate stabilite în alte state membre.
Punctul 87
În Hotărârea din 10 mai 1995, Alpine Investments ( 45 ), Curtea a considerat că o reglementare a unui stat membru care interzice unei întreprinderi stabilite pe teritoriul său să contacteze telefonic particulari stabiliți în alte state membre pentru a le propune diferite servicii financiare poate constitui o restricție privind libera prestare a serviciilor. Curtea a apreciat, mai întâi, că faptul că aceste servicii constituie simple oferte adresate de un prestator stabilit într‑un stat membru unui destinatar stabilit în alt stat membru și care nu este încă determinat nu împiedică aplicarea articolului 56 TFUE. Potrivit Curții, libera prestare a serviciilor ar deveni astfel iluzorie în cazul în care reglementările naționale ar putea împiedica în mod liber ofertele de servicii ( 46 ). Curtea a arătat, în continuare, că o astfel de interdicție, în măsura în care lipsește operatorii în cauză de o metodă rapidă și directă de publicitate și de intrare în contact cu clienții potențiali care se găsesc în alte state membre restrânge libertatea garantată la articolul 56 TFUE, chiar și în cazul în care interdicția în cauză emană de la statul membru în care este stabilit prestatorul. Curtea amintește, astfel, jurisprudența sa constantă. Dreptul la libera prestare a serviciilor poate fi invocat de o întreprindere împotriva statului în care este stabilită în cazul în care serviciile sunt furnizate unor destinatari stabiliți în alt stat membru ( 47 ).
Punctul 88
Considerăm că acest raționament poate fi transpus unei reglementări naționale cum este cea în discuție în litigiul principal, care interzice orice tip de publicitate în materie de servicii stomatologice.
Punctul 89
Rezultă că publicitatea ( 48 ) prin intermediul presei sau al internetului este un instrument esențial care permite operatorilor economici, indiferent de dimensiunea lor, să se facă cunoscuți și să îi informeze pe consumatori cu privire la serviciile pe care le propun. Aceasta joacă astfel un rol determinant în posibilitatea unui prestator de a‑și lărgi clientela. În această privință, publicitatea pe internet constituie în prezent un mijloc de informare extrem de eficient care poate să ajungă la un public foarte numeros și să trezească interesul unor clienți stabiliți în alte state membre. Publicitatea favorizează de asemenea concurența, în măsura în care constituie mijlocul prin care operatorii economici încearcă să îi convingă pe consumatori să recurgă la serviciile lor mai degrabă decât la cele ale concurenților. În sfârșit, astfel cum a subliniat Comisia în Primul raport privind aplicarea Directivei privind comerțul electronic, publicitatea prin internet constituie o sursă majoră de venituri pentru numeroși prestatori de servicii ale societății informaționale ( 49 ).
Punctul 90
Interzicerea oricărui tip de publicitate în domeniul serviciilor stomatologice, astfel cum este prevăzută de Legea din 1958, privează, așadar, un profesionist cum este domnul Vanderborght de un mijloc eficient de informare de a‑și face cunoscute serviciile unor potențiali clienți stabiliți în alte state membre. Prin urmare, această interdicție este de natură să îngreuneze oferta de servicii stomatologice destinate pacienților stabiliți în alte state membre. În plus, astfel cum am subliniat în Concluziile noastre prezentate în cauza Doulamis (C‑446/05, EU:C:2007:701), un astfel de regim de publicitate privează prestatorii de servicii de publicitate stabiliți în alt stat membru decât Regatul Belgiei de posibilitatea de a‑și oferi serviciile profesioniștilor stabiliți în Belgia și îi împiedică de asemenea pe acești profesioniști să recurgă la serviciile unor astfel de prestatori ( 50 ).
Punctul 91
În aceste condiții, considerăm că o astfel de interdicție constituie o restricție privind libertatea garantată de articolul 56 TFUE.
Punctul 92
În continuare, trebuie să se examineze dacă această restricție poate fi justificată.
Punctul 93
În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 martie 2008, Doulamis (C‑446/05, EU:C:2008:157), guvernul belgian a prezentat motivele care au dus la adoptarea interzicerii oricărui tip de publicitate de către prestatorii de servicii stomatologice. Potrivit acestui guvern, practicile publicitare care urmăresc să câștige clienți prin propagandă ar fi incompatibile cu exigențele de protecție a sănătății publice și cu cele privind demnitatea profesiei. Astfel de practici ar fi, într‑adevăr, de natură să afecteze încrederea care trebuie să existe între prestatorul de servicii stomatologice și pacientul său, precum și calitatea și integritatea cadrelor medicale.
Punctul 94
Apreciem că statele membre au dreptul de a interzice prestatorilor de servicii stomatologice să facă publicitate destinată publicului larg pentru serviciile prestate dacă această interdicție se limitează efectiv la promovarea acestor servicii. Ne întemeiem această analiză pe următoarele considerații.
Punctul 95
Potrivit unei jurisprudențe constante, o restricție privind exercitarea libertăților de circulație poate fi justificată în cazul în care îndeplinește patru condiții, și anume ca această restricție să se aplice în mod nediscriminatoriu, să fie justificată de un motiv imperativ de interes general, să poată să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv, dat fiind că o astfel de legislație nu îndeplinește această condiție, potrivit Curții, decât dacă răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea sa în mod coerent și sistematic ( 51 ).
Punctul 96
Prima dintre aceste condiții este îndeplinită, întrucât regimul de publicitate în discuție în litigiul principal se aplică indiferent de statul membru în care sunt stabiliți prestatorii cărora li se adresează.
Punctul 97
La fel, este incontestabil că a doua condiție este de asemenea îndeplinită.
Punctul 98
Astfel, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că protecția sănătății și a vieții persoanelor, precum și a consumatorilor sunt obiective care fac parte dintre cele care pot fi considerate motive imperative de interes general care pot să justifice o restricție privind libera prestare a serviciilor ( 52 ). De altfel, Curtea adaugă, în această privință, că sănătatea și viața persoanelor ocupă primul loc între interesele protejate prin acele dispoziții ale tratatului ( 53 ) care prevăd posibilitatea derogării de la interzicerea restricțiilor privind libertățile de circulație.
Punctul 99
În opinia noastră, a treia condiție cerută de jurisprudență este de asemenea îndeplinită.
Punctul 100
Astfel, este neîndoielnic că informarea publicului în domeniul sănătății trebuie să fie făcută pornind de la surse obiective și că publicitatea efectuată de prestatori înșiși nu îndeplinește în mod necesar această condiție de obiectivitate. În aceste condiții, interdicția impusă prestatorilor de a face orice tip de publicitate destinată publicului larg pentru serviciile prestate este de natură să îi împiedice pe aceștia să se angajeze în acțiuni de propagandă care ar putea aduce atingere încrederii pe care o au pacienții în medicii stomatologi, afectând demnitatea profesiei lor și compromițând astfel calitatea serviciilor oferite.
Punctul 101
Întrebarea care se află în centrul prezentei cauze privește, așadar, în realitate, problema dacă o astfel de interdicție nu este disproporționată în raport cu asemenea obiective sau, cu alte cuvinte, dacă aceste obiective pot fi atinse într‑un mod la fel de eficace prin măsuri mai puțin restrictive ( 54 ).
Punctul 102
Prin urmare, existența acestei legislații ne determină să examinăm dacă protecția sănătății publice și cea a demnității profesiei pot justifica interdicția impusă prestatorilor de servicii stomatologice de a face publicitate în aceleași condiții ca orice alt prestator de servicii, respectiv de a promova serviciile pe care le oferă prin orice formă de comunicare, în scopul de a convinge consumatorii să le achiziționeze. De asemenea, se pune problema de a se stabili dacă aceste motive pot justifica interzicerea oricărei forme de publicitate destinate publicului larg.
Punctul 103
Pentru aceleași motive precum cele prezentate în Concluziile noastre în cauza Doulamis (C‑446/05, EU:C:2007:701), apreciem că protecția sănătății publice poate justifica interzicerea oricăror forme de comunicare atractive sau incitante destinate publicului larg, pentru motivele următoare.
Punctul 104
În primul rând, prestările de servicii medicale nu constituie prestări de servicii obișnuite. Acestea produc efecte asupra integrității fizice a beneficiarului și asupra echilibrului său psihic. În plus, pacientul care recurge la acestea răspunde unei necesități reale privind restabilirea sănătății sale și, dacă este cazul, protecția vieții acestuia. Având în vedere importanța acestei mize, pacientul nu dispune, atunci când trebuie să decidă dacă recurge sau nu recurge la servicii medicale, de același liber arbitru de care dispune cu privire la alte servicii. Atunci când recurge la servicii medicale, pacientul nu își satisface o dorință, ci răspunde unei necesități.
Punctul 105
În al doilea rând, domeniul serviciilor stomatologice, la fel ca ansamblul activităților din domeniul sănătății, constituie unul dintre domeniile în care, în opinia noastră, nivelul de „asimetrie a informației” dintre prestator și beneficiarul prestației, potrivit expresiei utilizate de Comisie în Raportul privind concurența în sectorul profesiilor liberale ( 55 ), este cel mai ridicat. Aceasta înseamnă că prestatorul dispune, în sectorul său de activitate, de un nivel de competență mult superior celui al beneficiarului, astfel încât acesta din urmă nu este în măsură să aprecieze în mod real calitatea serviciului propus.
Punctul 106
Prin urmare, având în vedere această asimetrie a nivelului de competență și miza pe care o reprezintă pentru pacient decizia de a recurge sau de a nu recurge la servicii medicale, apreciem că relația de încredere dintre pacient și cadrul medical are un caracter esențial. Cu alte cuvinte, pacientul trebuie să fie convins că, atunci când respectivul medic îi prescrie sau îi recomandă un tratament medical, această prescripție sau recomandare este motivată exclusiv de protecția sănătății sale, iar nu de câștig.
Punctul 107
Acesta este motivul pentru care considerăm că această relație de încredere ar fi în mod necesar afectată dacă prestatorii de servicii stomatologice ar avea dreptul să facă publicitate destinată publicului larg pentru a‑și promova serviciile. Într‑un astfel de caz, pacientul ar putea avea teama legitimă că, atunci când cadrul medical îi prescrie sau îi recomandă un tratament medical, această prescripție sau recomandare este motivată, cel puțin în parte, de interesul economic al respectivului cadru medical. Ca urmare, pacientul ar putea să relativizeze valoarea acestui sfat sau a acestei recomandări și să își compromită astfel starea de sănătate, prin refuzul sau amânarea tratamentului propus.
Punctul 108
Indicarea tarifului nu este, în sine, lipsită de pericol. Nu se poate exclude posibilitatea ca profesioniștii să fie tentați să concureze în ceea ce privește prețul, în mod corespunzător concurenței cu privire la serviciul prestat, de unde ar putea rezulta o diminuare a înseși calității, dacă nu chiar a actului tehnic, în orice caz, de exemplu a protezei implantate, fapt pe care pacientul nu este apt din punct de vedere tehnic să îl evalueze.
Punctul 109
În consecință, considerăm că protecția sănătății publice poate justifica în mod valabil interdicția impusă prestatorilor de servicii stomatologice de a face orice formă de publicitate destinată publicului larg în scopul de a‑și promova serviciile.
Punctul 110
În măsura în care legiuitorul Uniunii nu a adoptat norme comune sau armonizate privind publicitatea în domeniul serviciilor stomatologice, Curtea a decis în mod repetat că revine statelor membre sarcina de a decide cu privire la nivelul la care intenționează să asigure protecția sănătății publice și cu privire la modul în care acest nivel trebuie atins. Întrucât acesta poate varia de la un stat membru la altul, Curtea apreciază că este necesar să se recunoască statelor membre o marjă de apreciere în această privință ( 56 ).
Punctul 111
Desigur, statele membre trebuie să exercite această competență asigurându‑se cu privire la proporționalitatea și la necesitatea măsurilor adoptate ( 57 ).
Punctul 112
În speță, interdicția prevăzută la articolul 1 din Legea din 1958 nu este contrară, în opinia noastră, articolului 56 TFUE. Ținând seama de specificul serviciilor în discuție în litigiul principal, de miza pe care o reprezintă pentru pacient decizia de a recurge sau de a nu recurge la servicii medicale și de relația de încredere care trebuie păstrată în mod necesar între cadrul medical și pacient, considerăm că această interdicție este perfect coerentă.
Punctul 113
Pe de o parte, acest nivel de exigență în domeniul serviciilor medicale s‑a exprimat printr‑o reglementare foarte strictă a profesiilor din domeniul sănătății în diferitele state membre. Această reglementare bogată a determinat, de altfel, legiuitorul comunitar să adopte, în acest domeniu de activitate, primele directive sectoriale privind recunoașterea diplomelor necesare exercitării acestor profesii și armonizarea formării profesionale necesare pentru obținerea acestor diplome ( 58 ).
Punctul 114
Pe de altă parte, relația dintre un pacient și un prestator de servicii medicale privește servicii pentru care exigența calității este în mod evident mai ridicată decât în alte sectoare de activitate. Sănătatea constituie, prin urmare, un domeniu în care libera circulație a cadrelor medicale a întâmpinat obstacole importante și în care recunoașterea reciprocă a necesitat o armonizare extinsă din partea legiuitorului Uniunii.
Punctul 115
Totuși, interdicția prevăzută la articolul 1 din Legea din 1958 nu poate fi nelimitată.
Punctul 116
Exercitarea activității de către prestatorii de servicii stomatologice, ca și de către ceilalți membri ai profesiilor din domeniul sănătății, impune în mod natural ca publicul să poată avea cunoștință de existența lor. Acest lucru presupune ca publicul să poată cunoaște identitatea prestatorului, persoană fizică sau juridică, serviciile pe care acesta este autorizat să le exercite, locul de exercitare a activității, orarul de consultații, precum și mijloacele de a intra în contact cu acesta, cum ar fi numere de telefon, de fax sau o adresă de internet.
Punctul 117
Accesul publicului la astfel de informații obiective este, prin urmare, necesar pentru punerea în aplicare a liberei circulații a cadrelor medicale. Acest lucru contribuie de asemenea la o protecție mai eficientă a sănătății publice, prin favorizarea mobilității pacienților în interiorul Uniunii. Evoluția jurisprudenței Curții începând cu Hotărârile din 28 aprilie 1998, Decker ( 59 ) și Kohll ( 60 ), arată că pacienții sunt interesați din ce în ce mai des să primească îngrijiri medicale în alte state membre ( 61 ). Această tendință apare din diverse motive. Pacienții doresc, astfel, să beneficieze de tratamente mai puțin costisitoare sau de servicii care nu există în statul în care au reședința sau chiar să primească îngrijiri mai repede decât în statul de origine. Această mobilitate a pacienților, prin faptul că le permite să acceadă la servicii medicale la scară mai largă decât în statul membru de origine, contribuie de asemenea la protecția sănătății publice.
Punctul 118
O lege națională care interzice prestatorilor de servicii stomatologice să facă, în mod direct sau indirect, publicitate destinată publicului larg pentru serviciile prestate nu ar trebui să interzică simpla mențiune, fără caracter atractiv sau incitant, făcută de astfel de prestatori într‑un anuar telefonic sau în alte mijloace de informare accesibile publicului, a indicațiilor care fac posibilă cunoașterea existenței acestora ca profesioniști, cum ar fi identitatea acestora, activitățile pe care sunt autorizați să le exercite, locul de exercitare a activității, orarul de funcționare și mijloacele de a intra în contact cu aceștia.
Punctul 119
Nu considerăm că aceasta este situația, dacă ținem seama de dispozițiile articolului 1 din Legea din 1958 și de cele ale articolului 8 quinquies din Decretul regal din 1934.
Punctul 120
În orice caz, revine instanței naționale sarcina de a aprecia dacă, în speță, mesajele publicitare pe care domnul Vanderborght le‑a publicat în ziare locale și pe site‑ul său internet depășesc cadrul acestei limite, în ceea ce privește în special formularea acestor anunțuri, includerea unor fotografii „înainte și după” și reproducerea unor mărturii ale pacienților care indică diferențe față de tratamentele altor medici stomatologi.
Punctul 121
Având în vedere aceste considerații, propunem Curții să răspundă instanței de trimitere că o reglementare națională precum cea prevăzută la articolul 1 din Legea din 1958, care interzice prestatorilor de servicii stomatologice, în cadrul unei profesii liberale sau al unui cabinet stomatologic, să facă orice tip de publicitate destinată publicului larg, în mod direct sau indirect, pentru serviciile prestate constituie o restricție privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor în sensul articolelor 49 și 56 TFUE.
Punctul 122
Totuși, această restricție este justificată de protecția sănătății publice în măsura în care legislația națională în discuție în litigiul principal nu are ca efect interzicerea simplei mențiuni, fără caracter atractiv sau incitant, făcută de astfel de prestatori într‑un anuar telefonic sau în alte mijloace de informare accesibile publicului, a indicațiilor care fac posibilă cunoașterea existenței acestora ca profesioniști, cum ar fi identitatea acestora, activitățile pe care sunt autorizați să le exercite, locul de exercitare a activității, orarul de funcționare și mijloacele de a intra în contact cu aceștia.
Punctul 123
În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (Tribunalul de Primă Instanță de Limbă Neerlandeză din Bruxelles, Belgia) după cum urmează: „1) Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului («Directiva privind practicile comerciale neloiale») trebuie interpretată în sensul că nu se aplică, din motivul limitărilor prevăzute expres de legiuitorul Uniunii la articolul 3 alineatele (3) și (8) din această directivă, unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 1 din Wet bettreffende de publiciteit inzake tandverzorging (Legea privind publicitatea în materie de servicii stomatologice) din 15 aprilie 1958, în versiunea sa în vigoare la data faptelor din cauza principală, care interzice orice tip de publicitate referitoare la prestările de servicii stomatologice, și nici unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 8 quinquies din Koninklijk besluit houdende reglement op de beoefening der tandheelkunde (Decretul regal privind reglementarea practicării stomatologiei) din 1 iunie 1934, în versiunea în vigoare la data faptelor din cauza principală, care stabilește cerințele privind discreția pe care trebuie să le respecte plăcuța de la intrare a unui cabinet stomatologic. 2) Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic), în special articolul 3 alineatul (1) și articolul 8 alineatul (1) din aceasta, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 1 din Legea din 15 aprilie 1958 privind publicitatea în materie de servicii stomatologice, în versiunea în vigoare la data faptelor din cauza principală, care interzice prestatorilor de servicii stomatologice, în cadrul unei profesii liberale sau al unui cabinet stomatologic, să facă, prin intermediul internetului, orice tip de publicitate pentru serviciile prestate, în măsura în care această reglementare urmărește să asigure respectarea normelor profesiei și se aplică unui prestator stabilit pe teritoriul național. 3) O reglementare națională precum cea prevăzută la articolul 1 din Legea din 15 aprilie 1958 privind publicitatea în materie de servicii stomatologice, în versiunea în vigoare la data faptelor din cauza principală, care interzice prestatorilor de servicii stomatologice, în cadrul unei profesii liberale sau al unui cabinet stomatologic, să facă orice tip de publicitate destinată publicului larg, în mod direct sau indirect, pentru serviciile prestate, constituie o restricție privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor în sensul articolelor 49 și 56 TFUE. Această restricție este justificată de protecția sănătății publice în măsura în care legislația națională în discuție în litigiul principal nu are ca efect interzicerea simplei mențiuni, fără caracter atractiv sau incitant, făcută de astfel de prestatori într‑un anuar telefonic sau în alte mijloace de informare accesibile publicului, a indicațiilor care fac posibilă cunoașterea existenței acestora ca profesioniști, cum ar fi identitatea acestora, activitățile pe care sunt autorizați să le exercite, locul de exercitare a activității, orarul de funcționare și mijloacele de a intra în contact cu aceștia.”
Paragraf
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
Paragraf
YVES BOT
Paragraf
prezentate la 8 septembrie 2016 ( 1 )