Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 22 septembrie 2016.#Maxcom Ltd și alții împotriva Chin Haur Indonesia PT.#Recurs – Dumping – Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 501/2013 – Importuri de biciclete expediate din Indonezia, din Malaysia, din Sri Lanka și din Tunisia – Extinderea la aceste importuri a taxei antidumping definitive instituite pentru importurile de biciclete originare din China – Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 – Articolul 13 – Circumvenție – Articolul 18 – Lipsa cooperării – Probă – Ansamblu de indicii concordante.#Cauzele conexate C-247/15 P, C-253/15 P și C-259/15 P.

Prezentele concluzii vizează trei recursuri, prin care Maxcom Ltd, Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene solicită Curții anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 19 martie 2015, Chin Haur Indonesia/Consiliul ( 2 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a anulat articolul 1 alineatele (1) și (3) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 501/2013 al Consiliului ( 3 ) (denumit în continuare „regulamentul în litigiu”), în măsura în care privește societatea Chin Haur Indonesia, PT (denumită în continuare „Chin Haur”), reclamantă în fața Tribunalului.

Prezentele trei cauze conexate constituie prima ocazie ( 4 ) pentru Curte de a se pronunța, în cadrul unui recurs, cu privire la reglementarea Uniunii în materia eludării taxelor antidumping. Această reglementare, conținută la articolul 13 din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 (denumit în continuare „regulamentul de bază”) ( 5 ), permite instituțiilor, în anumite condiții, să extindă taxele antidumping pe care le‑au instituit asupra importurilor unui produs care provine dintr‑o țară terță la importurile de produse similare care provin în special din altă țară, pentru a evita ca măsurile antidumping să fie eludate.

În mod specific, Curtea va avea ocazia de a clarifica mai mult cerințele referitoare la proba pe care trebuie să o prezinte Comisia și Consiliul (denumite în continuare, împreună, „instituțiile”) pentru a stabili existența unei circumvenții. Jurisprudența furnizează deja anumite indicații în ceea ce privește sarcina și nivelul probatoriu solicitat. Cu toate acestea, Curtea a furnizat indicațiile respective în cauze caracterizate printr‑un cadru de fapt special, în care instituțiilor li s‑a opus un refuz de cooperare din partea tuturor părților interesate în cursul anchetei prin care se urmărea stabilirea existenței unei circumvenții, anchetă care se întemeiază pe cooperarea voluntară a producătorilor/exportatorilor în cauză.

În prezentele cauze, Curtea este chemată să precizeze, în lumina acestei jurisprudențe, cerințele referitoare la probă pe care trebuie să le respecte instituțiile pentru a putea stabili existența unei circumvenții într‑un cadru de fapt diferit, respectiv într‑o situație caracterizată prin lipsa cooperării nu din partea tuturor părților interesate, ci numai din partea unora dintre producătorii/exportatorii vizați de anchetă.

Deși problema circumvenției a fost discutată în cadrul negocierilor OMC‑GATT, nu s‑a putut ajunge la niciun acord. În consecință, Codul antidumping din 1994 ( 6 ) nu conține în final nicio dispoziție în materie ( 7 ). În aceste condiții, Uniunea Europeană a adoptat în mod unilateral propria reglementare împotriva eludării ( 8 ).

Articolul 13 alineatul (1) primul paragraf a treia teză din regulamentul de bază definește circumvenția ca „o modificare a configurației schimburilor comerciale între țările terțe și [Uniune] sau între întreprinderi din țara care face obiectul măsurilor și [Uniune], care decurge din practici, operațiuni sau prelucrări pentru care nu există o motivație suficientă sau o justificare economică alta decât impunerea taxei, fiind dovedit că există prejudiciu sau că efectele corective ale taxei sunt compromise în ceea ce privește prețul și/sau cantitățile de produse similare și unde există probe privind existența unui dumping în legătură cu valorile normale stabilite anterior pentru produsul similar, dacă este necesar în conformitate cu prevederile articolului 2”.

Articolul 13 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul de bază conține o listă neexhaustivă a practicilor, a operațiunilor sau a prelucrărilor menționate la paragraful anterior, care încorporează între altele „expedierea via țări terțe a produsului care face obiectul măsurilor” și, „în cazurile prevăzute la alineatul (2), operațiunile de asamblare efectuate în [Uniune] sau într‑o țară terță”. Articolul 13 alineatul (2) din regulamentul de bază definește cele trei condiții cumulative potrivit cărora se consideră că o operațiune de asamblare în Uniune sau într‑o țară terță reprezintă o circumvenție a măsurilor antidumping în vigoare ( 9 ).

Potrivit articolului 13 alineatul (3) din regulamentul de bază, Comisia deschide o anchetă, printr‑un regulament, din proprie inițiativă sau la cererea unui stat membru sau a oricărei părți interesate, pe baza unor elemente de probă suficiente în ceea ce privește factorii menționați la alineatul (1) al aceluiași articol. În cazul în care faptele stabilite definitiv justifică extinderea măsurilor antidumping, acest lucru este decis de către Consiliu, care hotărăște cu privire la propunerea Comisiei, după consultarea comitetului consultativ.

Articolul 13 alineatul (4) din regulamentul de bază prevede posibilitatea de a acorda scutiri de la măsurile împotriva circumvenției anumitor societăți. Acesta prevede că „[i]mporturile nu trebuie […] să facă obiectul unor măsuri, în cazul în care sunt efectuate de întreprinderi care beneficiază de scutiri. Cererile de scutire, argumentate corespunzător prin elemente de probă, trebuie prezentate în termenele stabilite în regulamentul Comisiei privind deschiderea anchetei. În cazul în care practicile, operațiunile sau prelucrările care constituie o circumvenție au loc în afara [Uniunii], pot fi acordate scutiri producătorilor produsului în cauză care pot demonstra că nu sunt afiliați cu un producător care face obiectul măsurilor și pentru care s‑a constatat că nu sunt angajați în practici de circumvenție astfel cum sunt acestea definite la alineatele (1) și (2) ale prezentului articol. […] Aceste scutiri se acordă printr‑o decizie a Comisiei […] sau printr‑o decizie a Consiliului prin care se impun măsuri și se aplică pe perioada și în condițiile prevăzute în acestea. […] [S]e pot acorda scutiri și după încheierea anchetei care a avut ca rezultat extinderea măsurilor”.

Articolul 18 din regulamentul de bază, intitulat „Lipsa cooperării”, prevede: „(1) În cazul în care o parte interesată nu permite accesul la informațiile necesare sau nu le furnizează în termenele prevăzute în prezentul regulament sau obstrucționează semnificativ ancheta, pot fi stabilite constatări preliminare sau finale, pozitive sau negative, pe baza datelor disponibile. […] (3) În cazul în care informațiile prezentate de o parte interesată nu sunt cele mai bune din toate punctele de vedere, ele nu trebuie ignorate, cu condiția ca eventualele lipsuri să nu îngreuneze excesiv stabilirea unor constatări de o acuratețe rezonabilă, ca informațiile să fie furnizate în timp util, ca ele să poată fi verificate și ca partea să fi acționat cât mai bine posibil. […] (6) În cazul în care o parte interesată nu cooperează sau cooperează doar parțial și din această cauză nu sunt comunicate informații pertinente, situația părții respective poate fi mai puțin favorabilă decât în cazul în care ea ar fi cooperat.”

Istoricul cauzelor a fost prezentat în detaliu la punctele 1-28 din hotărârea atacată la care facem trimitere. Pentru nevoile prezentei proceduri, ne limităm să reamintim că, în anul 1993 deja, Uniunea impusese o taxă antidumping cu privire la importurile în Comunitate de biciclete originare din Republica Populară Chineză. Ulterior, această taxă a făcut obiectul reexaminării în mai multe rânduri și a fost menținută în cele din urmă la nivelul a 48,5 %, prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 990/2011 ( 10 ).

În anul 2012, în urma unei plângeri, Comisia a deschis o anchetă cu privire la o eventuală eludare a măsurilor antidumping instituite prin Regulamentul nr. 990/2011 prin importul de biciclete expediate între altele din Indonezia ( 11 ). În cadrul acestei anchete, Chin Haur a introdus o cerere de scutire în temeiul articolului 13 alineatul (4) din regulamentul de bază. Comisia a efectuat o vizită de verificare în incintele Chin Haur în Indonezia și a respins în cele din urmă cererea de scutire a Chin Haur, din cauza lipsei de fiabilitate a informațiilor prezentate de aceasta din urmă ( 12 ).

La 29 mai 2013, Consiliul a adoptat regulamentul în litigiu.

În acest regulament, Consiliul a indicat mai întâi că, dintre cele patru societăți indoneziene care au depus o cerere de scutire, care reprezentau 91 % din totalul importurilor din Indonezia în Uniune, se considerase că trei societăți au cooperat, în timp ce datele comunicate de cea de a patra societate, și anume Chin Haur, nu au putut fi verificate și erau nefiabile, astfel încât nu au putut fi luate în considerare ( 13 ). În consecință, Consiliul a indicat, în considerentul (33) al regulamentului menționat, că constatările cu privire la Chin Haur se bazaseră pe datele disponibile, în conformitate cu articolul 18 din regulamentul de bază.

În continuare, Consiliul a constatat că toate condițiile pentru constatarea existenței unei circumvenții potrivit articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază erau îndeplinite ( 14 ).

În ceea ce privește, în mod specific, practicile de circumvenție în Indonezia, Consiliul a examinat mai întâi existența unor operațiuni de transbordare. În această privință, considerentele (61)-(64) ale regulamentului în litigiu prevăd: „(61) Pentru trei dintre cele patru societăți care au cooperat inițial, ancheta nu a evidențiat niciun fel de practici de transbordare. (62) În ceea ce privește cea de a patra societate [și anume Chin Haur], astfel cum s‑a menționat în considerentele 29-33 de mai sus, aplicarea articolului 18 din regulamentul de bază a fost justificată. Ancheta a arătat că societatea nu deține suficiente echipamente pentru a justifica volumele de export către Uniune în cursul [perioadei de referință] și, în absența oricărei alte justificări, se poate concluziona că societatea a fost implicată în practici de eludare prin transbordare. (63) […], pentru celelalte exporturi către Uniune nu a existat cooperare […]. (64) Prin urmare, având în vedere considerentul 58 de mai sus, care concluzionează că s‑a produs o modificare a configurației schimburilor comerciale dintre Indonezia și Uniune în sensul articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază, constatările prezentate în considerentul [62] în ceea ce privește o societate indoneziană și faptul că nu toți producătorii‑exportatori indonezieni s‑au prezentat și au cooperat, se confirmă existența transbordării produselor de origine chineză prin Indonezia.”

Ulterior, Consiliul a arătat că existența unor operațiuni de asamblare, în sensul articolului 13 alineatul (2) din regulamentul de bază, nu a fost stabilită în Indonezia ( 15 ).

În aceste condiții, pe de o parte, Consiliul a concluzionat în sensul existenței unei circumvenții prin operațiuni de transbordare prin Indonezia și a extins taxa antidumping definitivă prevăzută de Regulamentul de punere în aplicare nr. 990/2011 la importurile de biciclete expediate din Indonezia ( 16 ) și, pe de altă parte, ca urmare a lipsei unei cooperări adevărate constatate, acesta a refuzat Chin Haur scutirea potrivit articolului 13 alineatul (4) din regulamentul de bază ( 17 ).

La 9 august 2013, Chin Haur a introdus o acțiune la Tribunal prin care a solicitat anularea articolului 1 alineatele (1) și (3) din regulamentul în litigiu.

La 8 octombrie 2013, Tribunalul a admis cererea formulată de Chin Haur pentru a soluționa cauza potrivit procedurii accelerate ( 18 ).

Prin Ordonanța din 11 noiembrie 2013, președintele Camerei a șaptea a Tribunalului a admis cererea de intervenție formulată de Comisie în susținerea concluziilor Consiliului. Cu toate acestea, nu s‑a permis Comisiei să depună un memoriu în intervenție ( 19 ). La 25 iunie 2014, întrucât cauza a fost judecată potrivit procedurii accelerate, Comisia a introdus o cerere prin care a solicitat autorizarea pentru depunerea unui memoriu în intervenție ca măsură de organizare a procedurii ( 20 ). Această cerere a fost respinsă de Tribunal.

A fost admisă cererea de intervenția a Maxcom prin ordonanța din 16 iulie 2014.

În susținerea acțiunii formulate, Chin Haur a invocat trei motive. Primul motiv era întemeiat pe încălcarea articolului 13 alineatul (1) și a articolului 18 alineatul (1) din regulamentul de bază. Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, Chin Haur contesta concluzia Consiliului referitoare la existența unei modificări a configurației schimburilor comerciale. Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului menționat, Chin Haur punea în discuție constatarea Consiliului, în considerentul (62) al regulamentului în litigiu, potrivit căreia aceasta efectuase operațiuni de transbordare. Al doilea motiv era întemeiat pe încălcarea articolului 18 din regulamentul de bază, a principiului proporționalității, precum și a obligației de motivare. Aceasta privea constatarea Consiliului referitoare la lipsa cooperării Chin Haur. Al treilea motiv se întemeia pe o încălcare a articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază și a principiului egalității de tratament. Acesta privea constatarea Consiliului aferentă existenței unui dumping.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins primul aspect al primului motiv, precum și al doilea și al treilea motiv ca fiind nefondate. În schimb, acesta a admis al doilea aspect al primului motiv, în special prima sa critică, în care Chin Haur contesta concluzia enunțată în considerentul (62) al regulamentului în litigiu, potrivit căreia aceasta nu dispunea de capacități de producție suficiente pentru a justifica volumele sale de export către Uniune.

În această privință, Tribunalul a analizat, în primul rând, la punctele 81-94 din hotărârea atacată, elementele comunicate de Chin Haur în cursul anchetei și a statuat că aceste elemente nu permiteau să se demonstreze că această societate era un exportator de origine indoneziană sau că respecta criteriile prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din regulamentul de bază.

În al doilea rând, la punctele 95-103 din hotărârea menționată, Tribunalul a examinat elementele de care dispunea Consiliul pentru a concluziona în sensul existenței unor operațiuni de transbordare din partea Chin Haur. În urma acestei analize, la punctul 104 din hotărârea menționată, Tribunalul a statuat că, pe baza acestor elemente, Consiliul nu avea suficiente indicii pentru a‑și susține concluzia enunțată în considerentul (62) al regulamentului în litigiu. La punctul 105 din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat în plus că faptul că Chin Haur nu a putut să demonstreze că era un producător indonezian sau că îndeplinea criteriile prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din regulamentul de bază nu permitea Consiliului să decidă, în lipsă, în sensul existenței unor transbordări efectuate de Chin Haur, întrucât o astfel de posibilitate nu reiese nicidecum din regulamentul de bază sau din jurisprudență. Prin urmare, Tribunalul a admis al doilea aspect al primului motiv, fără a examina celelalte două critici invocate de Chin Haur. În consecință, acesta a anulat articolul 1 alineatele (1) și (3) din regulament în litigiu „în ceea ce privește” Chin Haur.

Prin recursurile formulate, Maxcom, Comisia și Consiliul solicită Curții anularea hotărârii atacate, respingerea acțiunii în primă instanță și obligarea Chin Haur la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, Comisia și Consiliul solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal și soluționarea cererii cu privire la cheltuielile de judecată aferente celor două proceduri odată cu fondul.

Chin Haur solicită Curții respingerea în totalitate a recursurilor formulate împotriva hotărârii atacate și obligarea Maxcom, a Comisiei și a Consiliului la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, în cazul în care Curtea ar trebui să anuleze hotărârea atacată, Chin Haur solicită Curții să se pronunțe cu privire la acțiunea sa în primă instanță, să admită celelalte două critici ale celui de al doilea aspect al primului motiv pe care l‑a invocat în fața Tribunalului și să anuleze în parte articolul 1 alineatele (1) și (3) din regulamentul în litigiu în măsura în care aceste dispoziții extind taxa antidumping instituită asupra importurilor de biciclete originare din China la Chin Haur și resping cererea de scutire a Chin Haur.

Maxcom invocă două motive împotriva hotărârii atacate, primul cu titlu principal și al doilea în subsidiar, Comisia invocă trei motive, iar Consiliul, la rândul său, invocă două astfel de motive. Motivele invocate în cele trei recursuri formulate se suprapun într‑o mare măsură și în esență pot fi organizate în trei grupe.

În primul rând, Maxcom, Comisia și Consiliul arată că Tribunalul a săvârșit diferite erori de drept în aplicarea articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază ( 21 ). În al doilea rând, Comisia și Consiliul susțin că hotărârea atacată este afectată de nemotivare și de o motivare contradictorie: în același context, Consiliul subliniază de asemenea că Tribunalul ar fi denaturat faptele ( 22 ). În al treilea rând, Comisia susține că Tribunalul și‑a încălcat drepturile procedurale ( 23 ).

În cadrul unui prim grup de motive, Maxcom, Comisia și Consiliul susțin în esență că raționamentul conținut la punctele 95-105 din hotărârea atacată, pe baza căruia Tribunalul a anulat regulamentul în litigiu, este afectat de diferite erori de drept în temeiul articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază.

În primul rând, Maxcom reproșează Tribunalului că a aplicat într‑un mod vădit eronat dispoziția menționată, considerând că Consiliul nu putea concluziona, pe baza elementelor de care dispunea, că Chin Haur a fost implicată în operațiuni de transbordare.

Potrivit Maxcom, în primul rând, raționamentul Tribunalului nu ar ține seama de faptul că este cert că Chin Haur a importat piese de biciclete de la un producător chinez care era afiliat chiar la Chin Haur însăși și că a exportat biciclete către Uniune. În aceste condiții, întrucât Tribunalul a constatat că Chin Haur nu a putut stabili că era un adevărat producător indonezian de biciclete sau că efectua operațiuni de asamblare care nu depășesc nivelurile stabilite la articolul 13 alineatul (2) din regulamentul de bază, acesta ar fi trebuit să califice drept transbordare activitățile de import‑export ale Chin Haur.

În al doilea rând, potrivit Maxcom, elementele pe care s‑a întemeiat Tribunalul, la punctele 95-102 din hotărârea atacată, pentru a concluziona că Consiliul nu dispunea de suficiente indicii pentru a constata că Chin Haur nu era implicată în operațiuni de transbordare ar fi lipsite de pertinență. În speță, problema esențială ar fi lipsa de cooperare din partea Chin Haur, care ar fi împiedicat Comisia să își facă o imagine completă cu privire la activitățile acestei societăți, astfel încât constatările care o privesc au trebuit să fie efectuate în temeiul articolului 18 alineatul (1) din regulamentul de bază. Hotărârea atacată ar recompensa Chin Haur pentru lipsa sa de cooperare și ar fi contrară atât finalității regulamentului de bază, cât și jurisprudenței. De altfel, instituțiile nu ar fi obligate să dovedească în mod specific existența unor practici precise de circumvenție. Acestea ar trebui să dovedească doar că modificarea schimburilor comerciale decurge din operațiuni de circumvenție. Ar rezulta că anularea regulamentului în litigiu ca urmare a faptului că instituțiile nu dispuneau de suficiente probe pentru a constata existența unor practici de transbordare ar constitui o eroare vădită de drept.

În al doilea rând, Comisia și Consiliul susțin că, în hotărârea atacată, Tribunalul ar porni de la premisa implicită că articolul 13 alineatul (1) din regulamentul de bază prevede că instituțiile demonstrează că fiecare producător/exportator în țara care face obiectul anchetei efectuează practici de transbordare. O asemenea interpretare ar fi eronată. În primul rând, aceasta ar fi contrară obligației de a aprecia condițiile enunțate la articolul 13 alineatul (1) din regulamentul de bază la nivelul țării, iar nu la nivelul exportatorilor individuali. În al doilea rând, aceasta ar conduce la lipsirea de obiect a articolului 13 alineatul (4) din regulamentul de bază. În al treilea rând, aceasta ar confunda noțiunea „practică de circumvenție” cu una dintre manifestările sale, respectiv transbordarea. Or, instituțiile nu ar fi obligate să dovedească în mod specific existența unor practici precise de circumvenție. În al patrulea rând, Tribunalul ar fi adoptat interpretări contradictorii ale noțiunii de practică de circumvenție la evaluarea diferitor motive.

În al treilea rând, Maxcom, Comisia și Consiliul susțin că, chiar dacă Consiliul ar fi săvârșit o eroare prin faptul că a constatat că Chin Haur era implicată în operațiuni de transbordare, această constatare nu ar fi fost suficientă ca atare pentru anularea regulamentului în litigiu. Astfel, constatarea existenței unor practici de transbordare prin Indonezia, stabilită în considerentul (64) al regulamentului în litigiu, nu s‑ar întemeia exclusiv pe constatarea cu privire la Chin Haur, ci și pe faptul că, pe de o parte, producătorii care reprezintă 9 % din exporturile din Indonezia către Uniune nu cooperaseră deloc în cadrul anchetei și, pe de altă parte, că nicio cooperare nu fusese obținută în final din partea Chin Haur, care reprezenta 42 % din exporturile respective. În consecință, chiar și în cazul unei erori în ceea ce privește transbordările efectuate de Chin Haur, Consiliul ar fi putut concluziona că transbordările avuseseră loc prin Indonezia, și aceasta, astfel cum se impune de jurisprudență, pe baza unui ansamblu de indicii concordante, referitoare la ceilalți producători/exportatori indonezieni, întemeiate pe datele disponibile.

Chin Haur contestă toate argumentele recurentelor. Cu titlu introductiv, aceasta susține că argumentele privind concluzia Tribunalului potrivit căreia nu existau probe suficiente cu privire la existența unor operațiuni de transbordare efectuate de Chin Haur privesc aprecierea faptelor și, prin urmare, sunt inadmisibile. În continuare, potrivit Chin Haur, în primul rând, problematica în discuție privește în esență sarcina probei existenței unei circumvenții și în special a transbordării. Tribunalul s‑ar fi limitat să afirme că această sarcină revine instituțiilor și că, în speță, acestea nu au îndeplinit‑o. Distincția dintre aprecierea circumvenției la nivelul țării și la nivelul exportatorului individual nu ar fi susținută de textul regulamentului de bază și ar fi lipsită de pertinență în speță, întrucât Consiliul însuși ar fi cumulat cele două criterii în regulamentul în litigiu. În plus, Tribunalul nu ar susține niciun moment că instituțiile trebuie să stabilească în sens pozitiv că fiecare producător/exportator individual efectuează operațiuni de transbordare. Recurentele ar face o confuzie între sarcina probei, care revine instituțiilor, și nivelul probatoriu solicitat, care se poate reduce în cazul lipsei de cooperare, conform articolului 18 din regulamentul de bază. Cu toate acestea, contrar situației aflate la originea cauzei Simon, Evers & Co. ( 24 ), în speță, pe de o parte, instituțiile nu dispuneau de niciun ansamblu de indicii concordante cu privire la existența unor transbordări și, pe de altă parte, anumite întreprinderi cooperaseră în cadrul anchetei.

În al doilea rând, în ceea ce privește critica întemeiată pe faptul că constatările Tribunalului nu ar fi fost suficiente pentru anularea regulamentului în litigiu, Chin Haur susține că, în acest regulament, Consiliul nu ar fi constatat nicidecum că alți producători indonezieni în afara sa efectuau operațiuni de transbordare. Singura constatare care figurează în regulamentul în litigiu ar fi că unii dintre acești producători, care reprezintă o mică parte din producția totală, nu cooperaseră. Or, în raport cu jurisprudența Curții, niciun element nu ar permite instituțiilor să se limiteze să deducă existența transbordării doar din lipsa cooperării producătorilor‑exportatori individuali.

În ceea ce privește critica întemeiată pe inadmisibilitatea invocată cu titlu introductiv de Chin Haur (a se vedea punctul 37 din prezentele concluzii), trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele și, în principiu, să examineze probele pe care le reține în susținerea acestor fapte. Într‑adevăr, din moment ce aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale ale dreptului, precum și normele de procedură aplicabile în materie de sarcină a probei și de administrare a probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate. Prin urmare, această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o problemă de drept supusă ca atare controlului Curții. Cu toate acestea, odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor juridice care au fost stabilite de Tribunal pe baza acestora ( 25 ).

În consecință, în măsura în care recurentele contestă aprecierile elementelor de fapt efectuate de Tribunal, inclusiv cele care figurează la punctele 96-102 din hotărârea atacată, criticile lor trebuie considerate ca fiind inadmisibile.

Cu toate acestea, se impune constatarea că, astfel cum a arătat Chin Haur însăși, în cadrul criticilor întemeiate pe erori în aplicarea articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază, prezentele recursuri ridică în esență probleme cu privire la sarcina și nivelul probatoriu solicitat pentru stabilirea existenței unei circumvenții. Astfel, în măsura în care criticile respective nu privesc constatarea faptelor și examinarea probelor efectuate de Tribunal, ci privesc nerespectarea normelor aplicabile în materie de probă, care, potrivit jurisprudenței, constituie o chestiune de drept ( 26 ), aceste critici trebuie considerate ca fiind admisibile.

Înainte de a examina criticile întemeiate pe încălcarea articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază, trebuie să se analizeze reglementarea Uniunii în materie de circumvenție în lumina jurisprudenței relevante. Această reglementare urmărește asigurarea eficienței măsurilor antidumping instituite și evitarea circumvenției lor ( 27 ).

Reiese din definiția conținută la articolul 13 alineatul (1) a treia teză din regulamentul de bază, menționată la punctul 6 din prezentele concluzii, că pentru a se stabili existența unei circumvenții trebuie îndeplinite patru condiții: (i) trebuie să fi existat o modificare a configurației schimburilor comerciale între țările terțe în cauză și Uniune, (ii) această modificare trebuie să decurgă din practici, operațiuni sau prelucrări pentru care nu există o motivație suficientă sau o justificare economică alta decât impunerea taxei, (iii) trebuie să se facă dovada existenței unui prejudiciu și (iv) trebuie să se prezinte probe privind existența unui dumping. În prezentele recursuri, doar al doilea dintre aceste elemente care constituie o circumvenție face obiectul unei contestări, existența celorlalte trei elemente fiind definitiv constatată.

În Hotărârea Simon, Evers & Co. ( 28 ), Curtea a arătat că respectiva definiție a eludării este formulată în termeni foarte generali, care acordă o largă marjă de apreciere instituțiilor ( 29 ). Recunoașterea acestei marje de apreciere este, de altfel, concordantă cu puterea largă de apreciere de care, potrivit jurisprudenței constante, dispun în general instituțiile în domeniul politicii comerciale comune și în special în domeniul măsurilor de protecție comercială, datorită complexității situațiilor economice, politice și juridice pe care acestea trebuie să le analizeze ( 30 ). Aceasta presupune, în plus, ca controlul jurisdicțional să fie limitat la verificarea respectării normelor de procedură, a corectitudinii materiale a faptelor reținute pentru a efectua alegerea contestată, a lipsei unei erori vădite în aprecierea acestor fapte sau a lipsei unui abuz de putere ( 31 ).

Tot în Hotărârea Simon, Evers & Co. ( 32 ), Curtea a arătat de asemenea că reiese din regulamentul de bază, în special din articolul 13 alineatul (3) din acesta, că sarcina probei unei eludări incumbă instituțiilor ( 33 ). Atunci când instituțiile decid să extindă la altă țară taxele antidumping pe care le‑au instituit cu privire la importurile provenite dintr‑o anumită țară, acestea au obligația de a stabili că toate elementele care constituie eludarea acestor taxe, astfel cum au fost indicate la articolul 13 alineatul (1) a treia teză din regulamentul de bază, sunt reunite ( 34 ).

Odată ce instituțiile au dovedit că cele patru condiții sunt îndeplinite și, în consecință, este dovedită existența unei circumvenții în legătură cu țara în cauză în cadrul anchetei, taxele antidumping instituite anterior se extind la ansamblul importurilor care provin din această țară.

Unui producător/exportator al produsului în cauză originar din această țară i se poate, potrivit articolului 13 alineatul (4) din regulamentul de bază, acorda o excepție individuală de la taxele împotriva circumvenției astfel instituite în cazul în care a prezentat, în termenele stabilite, o cerere de scutire, argumentată corespunzător prin elemente de probă, și – în cazul în care practicile de circumvenție au loc în afara Uniunii – atunci când sunt îndeplinite două condiții: în primul rând, în cazul în care poate să demonstreze că nu este afiliat cu un producător care face obiectul măsurilor și, în al doilea rând, în cazul în care s‑a constatat că acest producător nu este angajat în practici de circumvenție ( 35 ).

Reiese astfel din logica și din economia reglementării Uniunii în materie de circumvenție că analiza prin care se urmărește să se verifice dacă cele patru condiții prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din regulamentul de bază sunt îndeplinite urmărește să dovedească existența unei circumvenții a taxelor antidumping instituite inițial la nivelul țării în cauză în cadrul anchetei împotriva circumvenției. În schimb, situația specifică a producătorilor/exportatorilor individuali este luată în considerare în cadrul analizei potrivit articolului 13 alineatul (4) din regulamentul de bază. Această structură a reglementării împotriva eludării nu împiedică totuși ca, astfel cum este cazul în speță, constatări cu privire la unul sau mai mulți producători/exportatori individuali să poată fi utilizate pentru a susține concluzii referitoare la existența elementelor care constituie o circumvenție, în special existența unor practici de circumvenție, potrivit articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază ( 36 ).

În jurisprudența sa, în special în Hotărârile Simon, Evers & Co. ( 37 ) și APEX ( 38 ), Curtea a furnizat de asemenea indicații în ceea ce privește nivelul probatoriu solicitat pentru a stabili existența unor elemente care constituie o circumvenție potrivit articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază. În această privință, Curtea a subliniat că, în cadrul unei anchete privind existența unei circumvenții, instituțiile nu dispun de competența de a constrânge producătorii/exportatorii vizați să participe la anchetă sau să ofere informații. Astfel, acestea sunt tributare cooperării voluntare a părților interesate pentru a le furniza informațiile necesare. Acesta este motivul pentru care regulamentul de bază a prevăzut la articolul 18 alineatele (1) și (6) că, în cazul lipsei cooperării, Comisia poate, pe de o parte, să stabilească concluziile „pe baza datelor disponibile” și, pe de altă parte, să creeze pentru partea care nu cooperează sau cooperează doar parțial o „situați[e] mai puțin favorabilă decât în cazul în care ea ar fi cooperat” ( 39 ).

Curtea a dedus în mod explicit de aici că, în ipoteza lipsei cooperării, alineatele (1) și (6) ale articolului 18 din regulamentul de bază urmăresc în mod clar să faciliteze sarcina probei unei eludări care incumbă instituțiilor ( 40 ).

Curtea a precizat că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să stabilească o prezumție legală care să permită să se deducă în mod direct din lipsa cooperării părților interesate sau vizate existența unei eludări și, în consecință, care să scutească instituțiile de orice cerință de probă ( 41 ).

Cu toate acestea, ținând seama de posibilitatea de a stabili concluzii, chiar și definitive, pe baza datelor disponibile și de a trata partea care nu cooperează sau care cooperează doar parțial într‑un mod mai puțin favorabil decât în situația în care ar fi cooperat, Curtea a arătat că, în cazul unei lipse totale a cooperării, instituțiile sunt autorizate să se bazeze pe un ansamblu de indicii concordante care permit să se concluzioneze că există o eludare în sensul articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază ( 42 ).

Această facilitare a sarcinii probei își găsește rațiunea de a fi în necesitatea de a evita să se compromită eficacitatea măsurilor de protecție comercială a Uniunii ori de câte ori instituțiile se confruntă cu refuzul cooperării în cadrul unei anchete vizând stabilirea unei eludări ( 43 ).

În această privință, trebuie să se arate totuși că Hotărârile Simon, Evers & Co. și APEX priveau anchete împotriva circumvenției caracterizate printr‑o lipsă a cooperării din partea tuturor părților interesate ( 44 ). În schimb, ancheta în discuție în prezentele cauze se diferențiază în sensul că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 14 din prezentele concluzii, anumite întreprinderi interesate au cooperat și că, în privința lor, s‑a constatat că acestea nu efectuau practici de circumvenție. În aceste condiții, se ridică problema de a se stabili măsura în care principiile jurisprudențiale prezentate în cele două hotărâri citate anterior în ceea ce privește nivelul probatoriu care este solicitat pentru a se stabili dacă există o eludare se aplică într‑un caz caracterizat printr‑un context de fapt diferit.

Astfel cum s‑a arătat deja, criticile întemeiate pe încălcarea articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază repun în discuție analiza care privește exclusiv al doilea element constitutiv al unei circumvenții, astfel cum se indică la punctele 6 și 43 din prezentele concluzii, și anume cerința potrivit căreia modificarea configurației schimburilor comerciale decurge din practici de circumvenție pentru care nu există o motivare suficientă sau o justificare economică, alta decât impunerea unei taxe antidumping. Cu toate acestea, înainte de a analiza aceste critici, se impun trei considerații de natură introductivă.

În primul rând, subliniem că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 16 din prezentele concluzii, concluzia Consiliului referitoare la existența unor practici de transbordare a bicicletelor de origine chineză prin Indonezia [considerentul (64) al regulamentului în litigiu] se întemeiază pe trei elemente, printre care figurează constatarea potrivit căreia Chin Haur a fost implicată în operațiuni de transbordare [constatare efectuată în considerentul (62) al regulamentului în litigiu].

În aceste condiții, trebuie să se constate că, în regulamentul menționat, constatarea cu privire la un producător individual (Chin Haur) constituie unul dintre elementele pe care se întemeiază concluzia privind existența unor practici de circumvenție la nivelul țării (Indonezia). Cu alte cuvinte, astfel cum a subliniat în mod corect Chin Haur, în acest regulament, Consiliul, pentru a dovedi existența celui de al doilea element constitutiv al unei circumvenții, a efectuat un fel de „fuziune” între analiza la nivelul țării și cea la nivel individual menționate la punctul 48 din prezentele concluzii.

În al doilea rând, astfel cum reiese de la punctele 24-26 din prezentele concluzii, în hotărârea atacată, Tribunalul a anulat în parte regulamentul în litigiu „în ceea ce privește” Chin Haur, admițând primul său motiv și considerând că nu există suficiente dovezi cu privire la constatarea care privea această societate, care figurează în considerentul (62) al regulamentului în litigiu ( 45 ).

La punctele relevante din hotărârea atacată, Tribunalul nu indică în mod explicit dispozițiile regulamentului de bază pe care, în opinia acestuia, Consiliul le‑a încălcat. Cu toate acestea, întrucât primul motiv al acțiunii introduse în fața sa se întemeia pe încălcarea articolului 13 alineatul (1) și a articolului 18 alineatul (1) din regulamentul de bază, este evident că Tribunalul a anulat regulamentul în litigiu ca urmare a încălcării acestor două dispoziții.

Or, o anulare întemeiată pe încălcarea articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază presupune că constatarea privind existența unuia dintre elementele care constituie o circumvenție, astfel cum sunt prevăzute în această dispoziție, este eronată. În consecință, în hotărârea atacată, chiar dacă nu a afirmat acest lucru în mod explicit, Tribunalul a considerat că concluzia reținută în regulamentul în litigiu privind al doilea element constitutiv al circumvenției era eronată.

În regulamentul în litigiu, concluzia privind existența acestui al doilea element constitutiv, în mod specific concluzia privind existența unor practici de circumvenție la nivelul Indoneziei, este conținută în considerentul (64) al regulamentului în litigiu. Cu toate acestea, Tribunalul a indicat o eroare în raport cu constatarea cu privire la implicarea Chin Haur în operațiuni de transbordare [constatare care figurează în considerentul (62) al regulamentului în litigiu].

În aceste condiții, întrucât anularea regulamentului în litigiu s‑a întemeiat pe încălcarea articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază, Tribunalul a considerat în mod necesar, implicit, că eroarea evidențiată în raport cu constatarea cu privire la Chin Haur a invalidat în mod iremediabil concluzia referitoare la al doilea element constitutiv al circumvenției, în mod specific concluzia referitoare la existența unor practici de circumvenție prin Indonezia. Cu alte cuvinte, Tribunalul a considerat că eroarea constatată în ceea ce privește considerentul (62) al regulamentului în litigiu a condus la „înlăturarea” concluziei generale conținute în considerentul (64) al aceluiași regulament.

În al treilea rând, este cert că Chin Haur a comunicat informații imposibil de verificat și nefiabile și că, în consecință, s‑a considerat în mod întemeiat că aceasta nu a cooperat cu adevărat în cadrul anchetei. Astfel, concluziile care o privesc au fost fondate în mod întemeiat, în regulamentul în litigiu, pe datele disponibile, conform articolului 18 alineatul (1) din regulamentul de bază ( 46 ).

Trebuie să se examineze de la bun început argumentele recurentelor potrivit cărora Tribunalul, la punctele 95-105 din hotărârea atacată, a aplicat în mod eronat articolul 13 alineatul (1) din regulamentul de bază.

La punctele respective din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, pe baza elementelor din dosar, Consiliul nu dispunea de suficiente indicii pentru a concluziona, în considerentul (62) al regulamentului atacat, că Chin Haur nu dispunea de capacități de producție suficiente având în vedere volumele exportate către Uniune, nici, prin urmare, că era implicată în operațiuni de transbordare. Pentru a ajunge la această concluzie, Tribunalul, în primul rând la punctele 96-101 din hotărârea menționată, a analizat constatările făcute de agenții Comisiei cu ocazia vizitei de verificare în incintele Chin Haur și a concluzionat că niciuna dintre aceste constatări, avute în vedere în mod individual sau împreună, nu indica în mod convingător existența unor transbordări. În al doilea rând, la punctul 102 din hotărârea menționată, Tribunalul a arătat, pe de o parte, că cea mai mare parte a constatărilor rezultate din raportul de misiune al agenților Comisiei pe care se întemeiase Consiliul erau contestate de Chin Haur și, pe de altă parte, că alte fotografii la care Consiliul a făcut trimitere nu ofereau nicio indicație cu privire la existența unor operațiuni de transbordare. În al treilea rând, la punctul 103 din aceeași hotărâre, după ce a arătat că Consiliul își întemeiase de asemenea raționamentul pe faptul că Chin Haur nu a demonstrat în continuare că era un producător indonezian de biciclete sau că îndeplinea criteriile prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din regulamentul de bază, Tribunalul a considerat că nu poate reieși din această constatare, în sine, că Chin Haur era implicată în operațiuni de transbordare.

Argumentele recurentelor ridică mai întâi problema aspectelor care trebuie dovedite de instituții și a nivelului de probă pe care trebuie să îl respecte pentru a putea concluziona că a existat al doilea element constitutiv al unei circumvenții, astfel cum a fost identificat la punctele 43 și 55 din prezentele concluzii, în cadrul unei anchete caracterizate prin lipsa cooperării nu din partea tuturor producătorilor‑exportatori în cauză, ci numai din partea unora dintre ei.

În mod specific, instituțiile însele sunt obligate să prezinte dovada unor practici precise de circumvenție – precum cele menționate, cu titlu neexaustiv, la articolul 13 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul de bază – sau se pot limita să dovedească, pe baza unui ansamblu de indicii concordante, că modificarea configurației schimburilor comerciale decurge din practici de circumvenție, fără a trebui să se demonstreze totuși existența unor practici precise?

În această privință, în primul rând, s‑a arătat deja ( 47 ) că, atunci când decid să impună taxe împotriva circumvenției, instituțiile sunt obligate să dovedească existența fiecăruia dintre cele patru elemente care constituie o circumvenție. Prin urmare, acestea nu se pot limita să dovedească simpla existență a unei modificări a configurației schimburilor comerciale, ci trebuie să dovedească corespunzător cerințelor legale că, potrivit termenilor utilizați la articolul 13 alineatul (1) a treia teză din regulamentul de bază, această modificare decurge din practici (operațiuni sau prelucrări) de circumvenție pentru care nu există o altă justificare decât impunerea taxei.

În al doilea rând, în ceea ce privește nivelul probatoriu, considerăm că rațiunea de a fi a interpretării reținute de Curte în Hotărârile Simon, Evers & Co. și APEX în cazul lipsei totale a cooperării, și anume cerința de a nu compromite eficacitatea măsurilor de protecție comercială a Uniunii ( 48 ), este valabilă pe deplin și într‑un caz, precum cel din speță, în care întreprinderile care nu au cooperat în cadrul anchetei reprezintă un procent majoritar din importurile produsului în cauză în Uniune ( 49 ). Astfel, într‑un caz în care nivelul lipsei de cooperare este atât de ridicat, considerăm că instituțiile au dreptul să se întemeieze pe un ansamblu de indicii concordante pentru a putea dovedi potrivit cerințelor legale existența unor elemente constitutive ale unei circumvenții și, mai precis, pentru a stabili că modificarea configurației schimburilor comerciale decurge din practici de circumvenție. Desigur, într‑o asemenea situație, acestea nu pot ignora, pentru a ajunge la concluzia lor, că s‑a constatat că o parte, mai mult sau mai puțin semnificativă, a producătorilor/exportatorilor nu efectua astfel de practici.

În al treilea rând, în ceea ce privește problema dacă instituțiile trebuie să demonstreze existența unor practici specifice de circumvenție, considerăm că Hotărârea Simon, Evers & Co. poate furniza câteva informații relevante. Astfel, în această hotărâre, care, astfel cum s‑a arătat, privea un caz de lipsă totală de cooperare, Curtea, în cadrul analizei celui de al doilea element constitutiv al circumvenției, a confirmat validitatea concluziei pozitive conținute în regulamentul în cauză, întemeindu‑se între altele pe constatarea că, printre indiciile concordante care susținuseră această concluzie, Consiliul dispunea de indicii care păreau să indice existența anumitor practici de circumvenție ( 50 ).

În consecință, în cazul unei lipse totale de cooperare, în prezența unui ansamblu de indicii concordante în sensul că modificarea configurației schimburilor comerciale decurge din practici de circumvenție, deși nu este necesar ca instituțiile să dovedească existența unor practici de circumvenție specifice, acestea trebuie să dispună totuși, cel puțin, de câteva elemente care par să indice existența unor asemenea practici. Pentru motivele prezentate la punctul 69 din prezentele concluzii, considerăm că o astfel de abordare se poate aplica într‑o situație precum cea din speță, caracterizată prin lipsa cooperării în cadrul anchetei din partea producătorilor/exportatorilor care reprezintă un procent majoritar din importurile produsului în cauză.

Or, în speță, nu reiese nici din regulamentul în litigiu, nici din dosar că, cu excepția constatării implicării Chin Haur în operațiunile de transbordare, instituțiile respective au dispus de alte elemente care par să indice existența unor practici de circumvenție.

În plus și în orice caz, considerăm că, în cazul în care, precum în speță, instituțiile decid să își întemeieze concluzia cu privire la al doilea element constitutiv al circumvenției pe existența unor practici specifice, le revine sarcina de a‑și susține concluziile corespunzător cerințelor legale.

În aceste condiții, problema cu privire la temeinicia constatării Consiliului referitoare la implicarea Chin Haur în practici de transbordare este decisivă, în speță, pentru a verifica legalitatea concluziei pe care această instituție a dedus‑o în ceea ce privește al doilea element constitutiv al unei circumvenții ( 51 ).

Atunci când instituțiile, precum în speță, urmăresc să își întemeieze concluziile referitoare la al doilea element constitutiv al unei circumvenții – care, astfel cum s‑a arătat, trebuie dovedit la nivelul țării – pe constatări cu privire la implicarea unui exportator/producător individual în practici de circumvenție, reiese din jurisprudența menționată la punctul 45 din prezentele concluzii că sarcina de a dovedi aceste constatări le revine ( 52 ).

Cu toate acestea, potrivit articolului 18 alineatele (1) și (6) din regulamentul de bază, în cazul unei lipse a cooperării, instituțiile își pot întemeia concluziile pe datele disponibile. Într‑o asemenea situație, astfel cum decurge din jurisprudența menționată la punctele 49-52 din prezentele concluzii, sarcina probei care le revine este facilitată în mod clar și acestea sunt îndreptățite să își întemeieze concluziile pe un ansamblu de indicii concordante.

În această privință, subliniem că, în Hotărârile Simon, Evers & Co. și APEX, Curtea a reținut această interpretare a articolului 18 alineatele (1) și (6), referindu‑se la existența unei eludări în general ( 53 ). În plus, în Hotărârea Simon, Evers & Co., aceasta a aplicat‑o in concreto elementelor care constituie o circumvenție și în special celui de al doilea dintre aceste elemente ( 54 ). În schimb, aceasta nu a aplicat‑o niciodată constatărilor referitoare la o întreprindere avută în vedere în mod individual.

Cu toate acestea, în lumina conținutului dispozițiilor alineatelor (1) și (6) ale articolului 18 din regulamentul de bază, care se referă la o „parte interesată” avută în vedere în mod individual, considerăm că interpretarea respectivă se aplică constatărilor pe care instituțiile sunt chemate să le facă în cadrul unei anchete împotriva circumvenției în ceea ce privește o întreprindere individuală care nu a cooperat la această anchetă.

În consecință, în speță, dată fiind lipsa cooperării Chin Haur, instituțiile erau supuse unei sarcini a probei facilitate și se puteau întemeia pe un ansamblu de indicii concordante pentru a‑și susține corespunzător cerințelor legale concluziile cu privire la implicarea acestei întreprinderi în practici de circumvenție.

Cu toate acestea, se impune constatarea că, în analiza detaliată pe care a efectuat‑o, la punctele 95-105 din hotărârea atacată, cu privire la elementele de care dispunea Consiliul pentru a concluziona, în considerentul (62) al regulamentului în litigiu, în sensul implicării Chin Haur în operațiuni de transbordare, Tribunalul nu a ținut seama cu adevărat de consecințele juridice care decurg din faptul că, în cadrul anchetei, se constatase că Chin Haur nu cooperase. Era vorba totuși, astfel cum a arătat Maxcom, despre un element esențial al analizei, pe de altă parte confirmat în fapt chiar de Tribunal. Această lipsă a cooperării avea, astfel, o incidență fundamentală asupra nivelului probatoriu pe care trebuia să îl respecte Consiliul pentru a‑și susține corespunzător cerințelor legale concluziile cu privire la Chin Haur, concluzii care, la rândul lor, susțineau concluzia generală referitoare la existența unor practici de circumvenție în Indonezia.

În urma examinării punctelor relevante din hotărârea atacată, se înțelege, în schimb că, deși a utilizat termenul „indiciu”, Tribunalul a solicitat, în realitate, Consiliului aplicarea unui criteriu de probă mai degrabă strict. Acest aspect reiese în mod evident atunci când Tribunalul afirmă că Consiliul ar fi trebuit „să demonstreze existența unor transbordări” din partea Chin Haur pe baza unor elemente care conduc „în mod convingător” către această existență ( 55 ).

La punctele relevante din hotărârea atacată, consecințele lipsei de cooperare a Chin Haur sunt menționate doar la punctul 103, la care Tribunalul a concluzionat că faptul că Chin Haur nu a furnizat în continuare probele apte să demonstreze că era un producător indonezian sau că îndeplinea criteriile prevăzute la articolul 13 alineatul (2) din regulamentul de bază nu dovedea în sine că aceasta era implicată în operațiuni de transbordare. Deși, desigur, lipsa cooperării nu poate constitui în sine o prezumție de eludare ( 56 ), instituțiile au fost împiedicate totuși în mod întemeiat, ca urmare a lipsei de cooperare din partea Chin Haur cu ocazia anchetei, să stabilească cu certitudine că aceasta era implicată în activități reale de producție de biciclete.

Or, constatarea că o întreprindere constituie un producător veritabil al produsului pe care îl exportă este, în mod evident, o condiție necesară și prealabilă pentru o eventuală concluzie potrivit căreia exporturile sale nu reprezintă rezultatul unor practici de circumvenție. Dimpotrivă, faptul că nu este posibil să se stabilească că această întreprindere nu este un adevărat producător constituie un indiciu al faptului că produsele pe care le exportă nu reprezintă rezultatul unei adevărate activități de producție.

În aceste condiții, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare în aplicarea articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază prin faptul că nu a ținut seama cu adevărat de consecințele juridice care decurg din lipsa cooperării din partea Chin Haur în cadrul anchetei în analiza care l‑a determinat să concluzioneze că Consiliul nu dispunea de suficiente indicii pentru a justifica faptul că Chin Haur era implicată în practici de transbordare. Această eroare s‑a repercutat asupra constatării implicite ( 57 ), efectuată de Tribunal, care a justificat anularea regulamentului în litigiu, potrivit căreia, date fiind aceste indicii insuficiente, concluzia, enunțată în considerentul (64) al regulamentului în litigiu, privind existența unor practici de transbordare a unor produse de origine chineză către Indonezia era eronată. În consecință, hotărârea atacată trebuie, în opinia noastră, să fie anulată.

Din preocupări pentru exhaustivitate, efectuăm cele câteva considerații care urmează și în raport cu celelalte critici invocate în cadrul motivelor întemeiate pe o aplicare eronată a articolului 13 alineatul (1) din regulamentul de bază.

În ceea ce privește criticile invocate de instituții potrivit cărora abordarea reținută de Tribunal ar avea drept consecință faptul că acestea sunt obligate să demonstreze că fiecare producător/exportator în țara care face obiectul anchetei efectuează practici de transbordare, considerăm că acestea se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii atacate și a regulamentului în litigiu. În opinia noastră, Chin Haur are dreptate atunci când afirmă că, la niciun punct din această hotărâre, Tribunalul nu a considerat că instituțiile trebuie să stabilească în mod pozitiv că fiecare producător/exportator individual efectuează operațiuni de transbordare. Astfel cum am arătat la punctele 56 și 57 din prezentele concluzii ( 58 ), în speță, Consiliul însuși a efectuat o fuziune între analiza la nivelul țării și cea la nivel individual prin utilizarea constatărilor cu privire la un producător/exportator individual pentru s‑și susține concluziile la nivelul țării. În consecință, toate criticile instituțiilor întemeiate pe această premisă trebuie respinse ( 59 ).

În ceea ce privește criticile prin care se contestă caracterul suficient al concluziilor Tribunalului pentru anularea regulamentului în litigiu, acestea trebuie, în opinia noastră, să fie de asemenea respinse. Astfel, în cazul în care, după cum a considerat Tribunalul în hotărârea atacată, constatarea privind implicarea Chin Haur în practici de transbordare ar fi eronată sau insuficient susținută, constatarea existenței unor operațiuni de circumvenție la nivelul Indoneziei s‑ar întemeia exclusiv pe celelalte două elemente menționate în considerentul (64) al regulamentului în litigiu. Or, primul dintre celelalte două elemente, și anume existența modificării configurației schimburilor comerciale, constituie primul dintre elementele constitutive ale unei circumvenții. Prin urmare, acesta nu poate fi considerat ca atare un indiciu cu privire la existența celui de al doilea dintre aceste elemente constitutive, fiind necesar ca instituțiile să le dovedească pe toate ( 60 ). În ceea ce privește cel de al doilea dintre aceste două elemente rămase, și anume lipsa cooperării producătorilor/exportatorilor care reprezintă 9 % din exporturile către Union, reiese din jurisprudența menționată la punctul 51 din prezentele concluzii că lipsa cooperării ca atare nu poate determina prezumarea existenței unei eludări. Prin urmare, acesta nu poate constitui ca atare un indiciu cu privire la cel de al doilea element constitutiv al unei circumvenții.

În consecință, contrar celor arătate de recurente, în speță, în cazul în care Tribunalul ar fi avut dreptate să considere constatarea cu privire la Chin Haur ca fiind eronată, aceasta ar fi putut justifica anularea regulamentului în litigiu.

În cadrul unui al doilea grup de motive, instituțiile pun în discuție motivarea hotărârii atacate. Consiliul invocă de asemenea o denaturare a faptelor.

În primul rând, instituțiile arată că hotărârea atacată nu explică motivele pentru care Consiliul ar fi încălcat articolul 13 alineatul (1) din regulamentul de bază. Primo, hotărârea atacată nu ar indica dacă eroarea săvârșită de Consiliu este o simplă eroare de apreciere sau o eroare vădită de apreciere. Secundo, Tribunalul nu ar explica motivele pentru care se întemeiază pe faptul că Chin Haur nu dispunea de capacități de producție suficiente, în timp ce considerentul (62) al regulamentului în litigiu evocă faptul că societatea nu dispunea de suficiente echipamente. Tertio, Tribunalul și‑ar fi întemeiat concluzia referitoare la lipsa unor probe suficiente cu privire la practicile de transbordare pe analiza vizitei de verificare, omițând totuși să prezinte motivele pentru care Consiliul nu dispunea de probe suficiente pentru a stabili prezența unor practici de transbordare pe baza informațiilor scrise prezentate de Chin Haur înaintea acestei vizite.

În al doilea rând, Comisia consideră că motivarea hotărârii atacate este contradictorie. În această privință, în primul rând, Comisia se întreabă, în lumina punctului 94 din hotărârea atacată, cum elementele de probă prezentate de Chin Haur ar putea să nu demonstreze că era de asemenea implicată în operațiuni de transbordare, deși acestea arată că ea efectua o circumvenție prin intermediul practicilor de asamblare. În al doilea rând, Comisia reproșează Tribunalului faptul că se contrazice, afirmând, pe de o parte, că singurul element de probă de care dispunea Consiliul era raportul referitor la vizita de verificare și, pe de altă parte, la punctul 138 din hotărârea atacată, că un vast ansamblu de date disponibile permitea să se concluzioneze în sensul existenței unei circumvenții din partea Chin Haur.

Consiliul arată, în subsidiar, că Tribunalul ar fi denaturat faptele stabilite. Dat fiind că transbordarea a fost demonstrată în mod corespunzător la nivelul țării și că cererea de scutire a Chin Haur era nefondată, singura concluzie pe care Tribunalul ar fi putut să o deducă din faptele disponibile era că Chin Haur efectua operațiuni de transbordare.

Chin Haur contestă argumentele Comisiei.

În ceea ce privește, în primul rând, criticile întemeiate pe nemotivare, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea unei hotărâri trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional. Obligația de motivare care revine Tribunalului conform articolului 36 și articolului 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene este îndeplinită atunci când, chiar dacă este implicită, motivarea reținută permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele lor, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul ( 61 ).

Or, reiese din cuprinsul punctelor 58-62 din prezentele concluzii că, chiar dacă, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a dezvoltat într‑un mod detaliat raționamentul care l‑a determinat să concluzioneze în sensul anulării parțiale a regulamentului în litigiu „în ceea ce privește” Chin Haur, acest raționament se poate deduce în mod neechivoc din hotărârea menționată, ceea ce permite Curții să își exercite controlul jurisdicțional. Din acest punct de vedere, hotărârea atacată nu poate fi, așadar, considerată, în opinia noastră, ca fiind afectată de nemotivare.

În ceea ce privește celelalte critici, în primul rând, cea întemeiată pe faptul că hotărârea atacată ar fi afectată de nemotivare în sensul că nu explică dacă eroarea săvârșită de Consiliu este o simplă eroare de apreciere sau o eroare vădită de apreciere, aceasta nu poate fi, în opinia noastră, admisă. Astfel, chiar dacă este de dorit, desigur, ca Tribunalul să indice în hotărârile sale criteriul controlului jurisdicțional pe care îl aplică, o hotărâre nu poate fi considerată ca fiind afectată de nemotivare pentru simplul fapt că Tribunalul nu indică în aceasta în mod explicit criteriul controlului jurisdicțional pe care l‑a aplicat. Or, întrucât instituțiile nu au contestat pe fond aplicarea unui criteriu privind controlul jurisdicțional eronat, ci au limitat criticile lor la nemotivare ( 62 ), problema dacă criteriul aplicat in concreto în hotărârea atacată era sau nu era eronat nu face parte din obiectul prezentelor recursuri.

În al doilea rând, nici critica referitoare la lipsa unor explicații cu privire la diferența dintre noțiunea de capacitate de producție suficientă și cea de echipamente suficiente nu poate fi admisă. Astfel, cele două noțiuni au fost utilizate cu referire la aceeași idee, și anume activitățile de producție ale Chin Haur în raport cu care, potrivit opiniei Tribunalului, Consiliul nu a dovedit corespunzător cerințelor legale concluzia sa potrivit căreia acestea nu puteau justifica volumele importurilor Chin Haur.

În al treilea rând, în ceea ce privește critica întemeiată pe faptul că Tribunalul ar fi omis să explice motivele pentru care Consiliul nu dispunea de probe suficiente pentru a stabili prezența unor practici de transbordare pe baza unor informații scrise prezentate de Chin Haur, aceasta trebuie să fie, în opinia noastră, de asemenea respinsă. Astfel, reiese din jurisprudență că nu revine Curții sarcina să impună Tribunalului să motiveze fiecare dintre alegerile sale în cazul în care reține, în susținerea deciziei sale, un element de probă mai degrabă decât un altul. A decide altfel ar însemna ca aprecierea realizată de Tribunal să fie substituită prin propria apreciere a Curții cu privire la aceste elemente, ceea ce nu intră în competența acesteia ( 63 ).

În ceea ce privește, în al doilea rând, criticile întemeiate pe motivarea contradictorie, considerăm că prima afirmație invocată de Comisie se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii atacate. Astfel, la punctul 94 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a arătat în niciun fel că probele prezentate de Chin Haur ar fi indicat că aceasta efectua o eludare prin intermediul unor practici de asamblare. Nici a doua pretinsă contradicție, subliniată de Comisie, nu poate constitui temeiul criticii întemeiate pe o motivare contradictorie. Astfel, la punctul 138 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a limitat să enumere datele care au fost utilizate de Consiliu pentru a decide în sensul existenței tuturor elementelor constitutive ale unei circumvenții, în mod specific ca răspuns la un argument întemeiat pe faptul că Consiliul nu clarificase natura informațiilor disponibile ( 64 ). Nu vedem nicio contradicție cu afirmația conținută la punctele 96 și 102 din aceeași hotărâre, potrivit căreia Consiliul s‑a întemeiat în mare măsură pe raportul de misiune, în ceea ce privește constatările de fapt pe baza cărora acesta a decis în sensul implicării Chin Haur în operațiuni de transbordare.

În ceea ce privește, în al treilea rând, critica Consiliului întemeiată pe o denaturare a faptelor, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, o asemenea denaturare trebuie să rezulte în mod vădit din înscrisurile dosarului, fără să fie necesar să se efectueze o nouă apreciere a faptelor și a probelor ( 65 ). Or, argumentele Consiliului se întemeiază pe premisa potrivit căreia existența unor operațiuni de transbordare la nivelul țării ar fi fost demonstrată chiar și în lipsa unei erori cu privire la constatarea referitoare la implicarea Chin Haur în operațiuni de transbordare. Astfel cum am arătat la punctul 85 din prezentele concluzii, în opinia noastră, nu aceasta este situația. În hotărârea atacată, Tribunalul s‑a limitat să statueze că, având în vedere elementele aflate la dosar, Consiliul nu putea concluziona în sensul implicării Chin Haur în operațiuni de transbordare. Procedând astfel, Tribunalul nu a denaturat faptele, ci, în opinia noastră, a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a omis să țină seama de elementul esențial al lipsei cooperării Chin Haur în cadrul anchetei, element care are un impact decisiv asupra nivelului probatoriu pe care instituțiile trebuiau să îl prezinte pentru a putea dovedi implicarea respectivă.

Din considerațiile de mai sus rezultă că, în opinia noastră, atât al doilea motiv de recurs al Comisiei în cauza C‑253/15 P, cât și al doilea motiv de recurs al Consiliului în cauza C‑259/15 P trebuie respinse.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, Comisia arată că Tribunalul i‑a încălcat drepturile procedurale, în sensul că acesta i‑a interzis să depună un memoriu în intervenție. Mai întâi, decizia Tribunalului de a acorda procedura accelerată care, în temeiul articolului 76a alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului în vigoare în momentul procedurii în fața acestei instanțe, exclude orice intervenție scrisă a Comisiei, ar fi nemotivată. În continuare, respingerea cererii sale ulterioare din 25 iunie 2014 de a putea depune un memoriu în intervenție, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, ar fi de asemenea nemotivată. În plus, refuzul continuu al Tribunalului de a permite Comisiei să depună observații scrise nu ar fi fost motivat de necesitatea de a accelera soluționarea cauzei, ceea ce ar reieși din împrejurarea că Tribunalul ar fi avut nevoie de 19,3 luni pentru a‑și pronunța hotărârea, în timp ce durata medie a unei proceduri în fața acestei instanțe ar fi fost de 23,4 luni în anul 2014. În sfârșit, constatările Tribunalului care constituie, potrivit Comisiei, erori de drept au legătură cu activitățile sale de anchetă și în special cu importanța rapoartelor de misiune întocmite cu ocazia vizitelor de verificare. Aceste constatări ar fi fost diferite în cazul în care s‑ar fi permis Comisiei să își exprime poziția înainte de ședință.

Chin Haur contestă argumentele Comisiei.

Deși este adevărat că instituțiile sunt intervenienți privilegiați și că acestea nu trebuie să demonstreze că prezintă un interes pentru soluționarea litigiului ( 66 ), nu este mai puțin adevărat că ele rămân supuse normelor conținute în regulamentele de procedură ale instanțelor Uniunii.

În speță, trebuie să se arate mai întâi că reiese din dosar că Comisia a depus cererea sa de intervenție la 17 octombrie 2013, respectiv după ce Tribunalul a decis, admițând cererea formulată de Chin Haur, să soluționeze cauza în discuție potrivit procedurii accelerate.

Or, potrivit articolului 116 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului în vigoare în momentul procedurii în fața sa, intervenientul ia procedura în starea în care se află în momentul intervenției sale. În consecință, Comisia nu poate contesta, în orice caz, o decizie, precum aceea de a soluționa cauza potrivit procedurii accelerate, care a fost adoptată înaintea acceptării cererii sale de intervenție.

În continuare, reiese din articolul 76a alineatul (2) al doilea paragraf din același regulament că, în cazul judecării unei cauze potrivit procedurii accelerate, intervenientul poate depune un memoriu în intervenție numai dacă Tribunalul încuviințează aceasta în cadrul măsurilor de organizare a procedurii luate în conformitate cu articolul 64 din regulamentul menționat.

În ceea ce privește refuzul opus de Tribunal la cererea de măsuri de organizare a procedurii prezentată de o parte, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că numai Tribunalul este competent să aprecieze, în principiu, eventuala necesitate de a completa informațiile de care dispune în cauzele cu care este sesizat ( 67 ).

În acest context, revine Tribunalului sarcina de a decide cu privire la necesitatea de a exercita competența de a dispune măsuri de organizare a procedurii pentru a completa informațiile de care dispune, subînțelegându‑se că caracterul probatoriu sau neprobatoriu al înscrisurilor procedurale ține de aprecierea suverană a faptelor, care, pentru acest motiv, este exclusă de la controlul Curții în cadrul recursului, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate Tribunalului sau atunci când inexactitatea materială a constatărilor efectuate de acesta din urmă reiese din documentele depuse la dosar ( 68 ).

În speță, în primul rând, Comisia nu invocă o denaturare a elementelor de probă și nici o inexactitate materială a constatărilor efectuate de Tribunal. În al doilea rând, cererea sa din 25 iunie 2014 prin care urmărește să se admită solicitarea sa de a depune un memoriu în intervenție în temeiul măsurii de organizare a procedurii nu identifica documente sau elemente obiective precise care ar fi trebuit să fie prezentate în mod necesar în formă scrisă, astfel încât o prezentare orală nu ar fi fost suficientă pentru a permite Comisiei să prezinte argumente. În al treilea rând, Comisia a avut posibilitatea de a se exprima pe deplin la ședința în fața Tribunalului. Recursul său nu identifică în ce măsură circumstanța că și‑a putut exprima poziția doar la ședință ar fi avut un impact asupra constatărilor Tribunalului, astfel încât acestea ar fi fost diferite în cazul în care cererea sa de a putea depune un memoriu în intervenție ar fi fost admisă.

În aceste condiții, al treilea motiv al Comisiei trebuie să fie, în opinia noastră, respins.

Reiese din analiza care precedă și în special din concluzia la care am ajuns la punctul 84 din prezentele concluzii că, în opinia noastră, recursurile formulate de Maxcom, de Comisie și de Consiliu trebuie să fie admise și că, în consecință, hotărârea atacată trebuie să fie anulată.

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta poate, atunci când anulează hotărârea Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată. Considerăm, astfel cum a arătat chiar Chin Haur, că aceasta este situația în speță.

În aceste condiții, trebuie să se analizeze cele trei critici invocate de Chin Haur în cadrul acțiunii sale introduse în fața Tribunalului în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv. În această privință, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 44 din prezentele concluzii, potrivit jurisprudenței, controlul instanței Uniunii este limitat în sensul prezentat la punctul menționat.

În ceea ce privește prima dintre aceste trei critici, este vorba despre critica admisă de Tribunal în hotărârea atacată pe baza unei analize care este, în opinia noastră, eronată. Această critică se întemeiază pe faptul că Consiliul a concluzionat în mod eronat, în considerentul (62) al regulamentului în litigiu, că Chin Haur nu avea capacități de producție suficiente pentru a justifica volumele de export către Uniune.

În această privință, reiese din jurisprudența amintită la punctele 49-52 din prezentele concluzii, precum și din considerațiile prezentate la punctele 75-79 din aceleași concluzii că, într‑o situație precum cea din prezenta speță, ca urmare a lipsei cooperării din partea Chin Haur, instituțiile erau supuse unei sarcini a probei flexibile și se puteau întemeia pe un ansamblu de indicii concordante pentru a‑și susține corespunzător cerințelor legale concluziile cu privire la implicarea acestei întreprinderi în practici de circumvenție.

În aceste condiții, considerăm că prezența, pe de o parte, a unor volume considerabile de exporturi de biciclete către Uniune din partea Chin Haur a căror origine nu a putut fi stabilită ( 69 ) și lipsa concomitentă, pe de altă parte, a unor elemente care să demonstreze că Chin Haur era un adevărat producător de biciclete constituiau indicii care permiteau instituțiilor, în lipsa altor elemente, să decidă pe baza unei legături logice și rezonabile că Chin Haur era implicată în operațiuni de transbordare ( 70 ). De altfel, aceste indicii erau susținute și de prezența unor elemente diferite care suscitau îndoieli cu privire la activitățile reale ale Chin Haur ( 71 ). În cazul în care ar fi existat un motiv rezonabil care să justifice activitățile sale, altul decât acela de a se sustrage taxei antidumping, ar fi revenit Chin Haur sarcina de a face dovada acestui motiv ( 72 ).

În consecință, Consiliul nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere atunci când a concluzionat în considerentul (62) al regulamentului în litigiu că Chin Haur era implicată în operațiuni de transbordare. În consecință, prima critică din cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv invocat în primă instanță de Chin Haur trebuie să fie, în opinia noastră, respinsă.

În ceea ce privește a doua critică invocată în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv în primă instanță în fața Tribunalului, Chin Haur a arătat că Consiliul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a dedus existența unor operațiuni de transbordare doar din modificarea configurației schimburilor comerciale. Consiliul nici nu ar fi prezentat probe cu privire la existența respectivelor operațiuni de transbordare, nici nu ar fi dovedit o legătură de cauzalitate între aceste operațiuni și modificarea presupusă a configurației schimburilor comerciale.

În această privință, este adevărat că, astfel cum reiese din considerentul (64) al regulamentului în litigiu, Consiliul s‑a referit la existența unei modificări a configurației schimburilor comerciale ca unul dintre elementele din care era posibil să se deducă existența unor practici de transbordare în Indonezia. Or, astfel cum am arătat la punctul 87 din prezentele concluzii, existența modificării configurației schimburilor comerciale constituie primul dintre elementele constitutive ale unei circumvenții. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată ca atare un indiciu cu privire la existența practicilor de circumvenție.

Cu toate acestea, se impune constatarea că, contrar susținerilor Chin Haur în fața Tribunalului, Consiliul nu s‑a întemeiat pe acest element unic în considerentul (64) al regulamentului în litigiu. Astfel, acesta s‑a întemeiat pe alte două elemente: pe de o parte, constatarea cu privire la implicarea Chin Haur – ale cărei importuri reprezentau un procent important (42 %) din importurile de biciclete în Uniune – în practici de transbordare și, pe de altă parte, faptul că părți interesate care reprezentau 9 % din importurile respective nu cooperaseră în cadrul anchetei. Desigur, astfel cum s‑a arătat ( 73 ), doar această lipsă a cooperării nu putea permite să se prezume existența unor operațiuni de transbordare. Cu toate acestea, în prezența unei creșteri considerabile a importurilor de biciclete provenind din Indonezia către Uniune chiar după instituirea taxelor antidumping la importurile provenite din China ( 74 ) și în prezența unor informații, care decurg din constatarea cu privire la Chin Haur, referitoare la existența unor operațiuni de transbordare prin Indonezia, această lipsă a cooperării putea constitui un indiciu suplimentar care să confirme concluzia privind existența unor asemenea operațiuni ( 75 ). În aceste condiții, Consiliul dispunea de suficiente indicii concordante potrivit jurisprudenței, pentru a‑și justifica, în speță, concluzia privind existența unor practici de circumvenție prin Indonezia.

În ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că Consiliul ar fi săvârșit o eroare prin faptul că nu a stabilit o legătură cauzală între operațiunile de transbordare și modificarea configurației schimburilor comerciale, trebuie să se arate următoarele. În primul rând, este dovedit în mod definitiv că Consiliul a stabilit în mod corect că, pentru aceste operațiuni, nu exista niciun alt motiv întemeiat sau altă justificare economică, în afară de evitarea măsurilor antidumping ( 76 ). În al doilea rând, Consiliul a afirmat că ancheta nu arătase nicio creștere a consumului de biciclete în Indonezia, care ar fi putut determina producătorii să își crească capacitățile de producție. În plus, ancheta a arătat că cele trei societăți indoneziene scutite puneau accentul mai degrabă pe piața internă decât pe piețele de export. În al treilea rând, se impune constatarea că susținerile Chin Haur potrivit cărora modificarea configurației schimburilor comerciale s‑ar putea efectua ca urmare a unei creșteri a capacităților de producție în Indonezia, a unei mutări a producătorilor chinezi în Indonezia ca urmare a majorării taxelor antidumping sau a faptului că producătorii indonezieni au sesizat ocazia reducerii exporturilor chineze către Uniune pentru a‑și crește cota de piață în Uniune nu sunt susținute de niciun element de probă.

În consecință, a doua critică din cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv invocat de Chin Haur în primă instanță trebuie să fie de asemenea, în opinia noastră, respinsă.

În ceea ce privește a treia critică din cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv prezentat în fața Tribunalului, Chin Haur a arătat că, în lipsa oricărei alte probe, elementele pe care le furnizase ar fi trebuit să constituie faptele disponibile, în sensul articolului 18 alineatul (1) din regulamentul de bază, în temeiul cărora Consiliul ar fi trebuit să constate inexistența unor operațiuni de transbordare.

Această critică trebuie să fie de asemenea respinsă. Astfel, pe de o parte, Tribunalul a constatat în hotărârea atacată că informațiile furnizate de Chin Haur erau contradictorii, incomplete, imposibil de verificat și, pe de altă parte, reiese din analiza primei și a celei de a doua critici de mai sus că Consiliul dispunea de suficiente indicii pentru a concluziona în speță, în lumina jurisprudenței relevante, în sensul existenței unor operațiuni de transbordare.

În lumina tuturor acestor considerații, apreciem că acțiunea în anulare introdusă de Chin Haur trebuie respinsă.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat sau atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În cazul în care Curtea își însușește aprecierile noastre cu privire la cele trei recursuri conexate, Chin Haur va fi partea care cade în pretenții. În aceste condiții, întrucât Maxcom, Consiliul și Comisia au solicitat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, propunem Curții să oblige Chin Haur la plata cheltuielilor efectuate atât în primă instanță, cât și în prezentele recursuri de Maxcon, de Comisie și de Consiliu.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: 1) Să anuleze Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 19 martie 2015, Chin Haur Indonesia/Consiliul (T‑412/13, EU:T:2015:163). 2) Să respingă acțiunea în anulare introdusă de Chin Haur Indonesia PT. 3) Să oblige Chin Haur Indonesia PT la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, precum și în cadrul recursurilor de Maxcom Ltd, de Comisia Europeană și de Consiliul Uniunii Europene.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 22 septembrie 2016 ( 1 )