Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 14 aprilie 2016.#Pilkington Group Ltd ș.a. împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Înțelegeri – Articolul 101 TFUE – Articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 – Piața europeană a sticlei auto – Acorduri de împărțire a piețelor și schimburi de informații sensibile din punct de vedere comercial – Amenzi – Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor – Punctul 13 – Valoarea vânzărilor – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf – Plafonul legal al amenzii – Rata de schimb pentru calculul plafonului amenzii – Cuantumul amenzii – Competență de fond – Întreprinderi monoprodus – Proporționalitate – Egalitate de tratament.#Cauza C-101/15 P.

Prezenta procedură de recurs dă Curții posibilitatea să se exprime cu privire la două problematici a căror semnificație pentru practica administrativă viitoare a Comisiei Europene, în calitate de autoritate de concurență, nu trebuie subestimată.

Pe de o parte, trebuie precizate cifrele de afaceri ale membrilor unei înțelegeri care pot fi incluse în baza de calcul al amenzilor aplicate acestora. Pe de altă parte, trebuie să se clarifice rata de schimb care trebuie aplicată atunci când o întreprindere nu își publică cifrele de afaceri în moneda euro. De acest aspect depinde dacă amenda aplicată de Comisie depășește plafonul legal de 10 % din cifra de afaceri totală a întreprinderii, precum și cheltuiala impusă întreprinderii pentru plata amenzii.

În plus, este vorba despre câteva chestiuni detaliate privind principiile egalității de tratament și proporționalității în contextul aplicării unor amenzi în materia dreptului concurenței, precum și despre competența de fond a Tribunalului Uniunii Europene în privința unor asemenea sancțiuni.

Problemele de drept menționate se ridică în legătură cu înțelegerea din domeniul sticlei auto care operează în Spațiul Economic European (SEE), care a fost descoperită de Comisia Europeană cu câțiva ani în urmă și care a făcut obiectul deciziei din 12 noiembrie 2008 de aplicare a unei amenzi (denumită în continuare și „decizia în litigiu”) ( *2 ). În raport cu această decizie, în cadrul prezentei proceduri, mai multe societăți din grupul Pilkington (denumite în continuare împreună „Pilkington”) încearcă să obțină protecție juridică în fața instanțelor Uniunii.

În primă instanță, argumentele invocate de Pilkington împotriva deciziei în litigiu nu au fost primite, acțiunea în anulare formulată de acestea fiind respinsă de Tribunal prin Hotărârea din 17 decembrie 2014 (denumită în continuare „hotărârea atacată” sau „hotărârea Tribunalului”) ( *3 ). În prezent, în procedura de recurs în fața Curții, Pilkington încearcă în continuare să obțină protecția juridică dorită.

Pe rolul Curții se află încă o procedură de recurs referitoare la înțelegerea din domeniul sticlei auto ( *4 ). Totuși, aceasta nu se îndreaptă împotriva aceleiași hotărâri a Tribunalului și invocă probleme de drept total diferite.

Din perspectiva dreptului primar al Uniunii, cadrul juridic al prezentei cauze îl reprezintă articolul 81 CE (devenit articolul 101 TFUE) ( *5 ). În ceea ce privește domeniul Spațiului Economic European, articolul 53 din Acordul privind SEE conține o dispoziție care corespunde articolului 81 CE. În plus, din perspectiva dreptului derivat, prezintă relevanță articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( *6 ).

Articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 are următorul cuprins: „Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea: (a) încalcă articolul [81 CE] sau articolul [82 CE] […] Pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent. […]”

În mod complementar, trebuie să facem trimitere la Orientările din 2006 ( *7 ), prin care Comisia a stabilit practica administrativă privind calcularea amenzilor. Punctele 4-6, precum și punctul 13 din orientări conțin printre altele următoarele precizări: „4. Puterea Comisiei de a aplica amenzi întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi care, în mod intenționat sau din neglijență, încalcă dispozițiile articolului 81 sau 82 din tratat reprezintă unul dintre mijloacele puse la dispoziția Comisiei pentru a‑i permite îndeplinirea misiunii de supraveghere încredințate de tratat. […] În acest sens, Comisia trebuie să se asigure de caracterul disuasiv al acțiunii sale […]. În consecință, atunci când Comisia constată o încălcare a dispozițiilor articolului 81 sau 82 din tratat, poate fi necesară aplicarea unei amenzi celor care au încălcat normele de drept. Amenzile trebuie fixate la un nivel suficient de disuasiv, nu numai pentru a sancționa întreprinderile în cauză (efect disuasiv specific), ci și pentru a descuraja alte întreprinderi să adopte sau să continue comportamente contrare articolului 81 [CE] sau 82 [CE] (efect disuasiv general). 5. Pentru a atinge aceste obiective, Comisia poate utiliza ca bază pentru stabilirea amenzilor valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii care au legătură cu încălcarea. De asemenea, durata încălcării ar trebui să joace un rol important în stabilirea cuantumului adecvat al amenzii. Durata încălcării are în mod necesar un impact asupra consecințelor potențiale ale încălcării pe piață. Prin urmare, se consideră important ca amenda să reflecte și numărul de ani în cursul cărora întreprinderea a participat la încălcare. 6. Într‑adevăr, combinarea valorii vânzărilor care au legătură cu încălcarea cu durata acesteia este considerată o valoare de înlocuire adecvată pentru a reflecta importanța economică a încălcării, precum și ponderea relativă a fiecărei întreprinderi participante la încălcare. Referirea la acești indicatori oferă o bună imagine asupra valorii aproximative a amenzii și nu ar trebui să fie considerată drept bază a unei metode de calcul automat și aritmetic. […] 13. Pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă […] cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE. Comisia utilizează în mod normal vânzările realizate de întreprindere în cursul ultimului an complet de participare a sa la încălcare […]”

Pilkington este unul dintre liderii mondiali în producția de sticlă, în special sticlă auto.

Potrivit constatărilor Tribunalului, Pilkington a participat împreună cu alte întreprinderi din acest domeniu la o înțelegere care a constat în încheierea unor acorduri cu privire la comenzi de livrare de componente din sticlă auto către toți marii producători de automobile din SEE. Astfel, întreprinderile participante au convenit strategii concertate în domeniul prețurilor și al livrărilor, prin care au urmărit să își mențină o poziție relativ constantă pe piața relevantă. În acest scop, ele au monitorizat deciziile adoptate la întâlniri și cu persoanele lor de contact, convenind asupra unor corecții de compensare între ele.

Înțelegerea din domeniul sticlei auto a fost activă în SEE între 10 martie 1998 și 11 martie 2003, durata participării individuale fiind diferită de la o întreprindere la alta. Pilkington a participat la înțelegere în perioada 10 martie 1998-3 septembrie 2002 și a săvârșit o încălcare unică și continuă.

La 18 aprilie 2007, în cadrul procedurii administrative, Comisia a comunicat obiecțiunile sale mai multor întreprinderi participante la înțelegere, printre care și Pilkington, și le‑a audiat la 24 septembrie 2007. La 12 noiembrie 2008, după consultarea Comitetului consultativ privind înțelegerile și pozițiile dominante, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

La articolul 1 din decizia în litigiu, Comisia a constatat că, prin participarea lor la toate acordurile și/sau practicile concertate în domeniul sticlei auto, diferite întreprinderi, printre care și Pilkington [articolul 1 litera (c)], au încălcat articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE.

Articolul 2 din decizia în litigiu menționează amenda aplicată fiecărei întreprinderi pentru participarea sa la înțelegere. Amenda aplicată este de 370 de milioane de euro, iar recurentele răspund în mod solidar pentru plata acesteia [articolul 2 alineatul (1) litera (c)]. Prin decizia de modificare din 28 februarie 2013, prin care s‑au corectat anumite erori de calcul, cuantumul amenzii a fost redus la 357 milioane de euro ( *8 ). Potrivit articolului 2 alineatul (2) din decizia în litigiu, amenda trebuia achitată în euro, în termen de trei luni de la notificare.

Împotriva deciziei în litigiu, mai mulți destinatari ai deciziei atacate au încercat să obțină protecție juridică în primă instanță prin intermediul acțiunilor în anulare introduse la Tribunal.

În ceea ce privește grupul Pilkington, întreprinderile Pilkington Group Ltd, Pilkington Automotive Ltd, Pilkington Automotive Deutschland GmbH, Pilkington Holding GmbH și Pilkington Italia SpA (denumite în continuare și „reclamante” sau „recurente”) au introdus la Tribunal, la 18 februarie 2009, o acțiune comună împotriva Comisiei.

Prin Hotărârea din 17 decembrie 2014, Tribunalul a respins acțiunea, dar a obligat Comisia la plata a 10 % din cheltuielile de judecată efectuate de Pilkington ( *9 ). În rest, reclamantele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță.

Prin cererea din 27 februarie 2015, recurentele au introdus împreună prezentul recurs împotriva hotărârii Tribunalului.

Recurentele solicită: — anularea în parte a hotărârii pronunțate în cauza T‑72/09, în măsura în care respinge acțiunea formulată împotriva articolului 2 alineatul (1) litera (c) din decizia în litigiu; — reducerea amenzii aplicate lor prin articolul 2 alineatul (1) litera (c) din decizia în litigiu și — obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurente în această procedură.

Comisia solicită la rândul său: — respingerea recursului și — obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii.

Procedura de recurs în fața Curții s‑a desfășurat în scris, iar ședința a avut loc la 2 martie 2016.

În recursul formulat, Pilkington nu reia toate aspectele care au constituit obiectul procedurii în primă instanță. Dezbaterea juridică din recurs se limitează mai degrabă la aspecte referitoare la calculul amenzii. În acest sens, recurentele invocă trei motive de recurs, dintre care primul are ca obiect cifrele de afaceri care trebuiau luate în considerare (a se vedea în acest sens partea A), al doilea se referă la rata de schimb a euro, care este determinantă pentru calculul plafonului legal de 10 % (a se vedea în acest sens partea B) și al treilea are ca obiect diferite principii generale de drept, precum și considerații privind statul de drept (a se vedea în acest sens partea C).

Primul motiv de recurs se îndreaptă împotriva punctelor 201-227 (și în special împotriva punctelor 217-227) din hotărârea atacată și se referă la tipul de cifre de afaceri care pot fi luate în considerare la fixarea unei amenzi, în sensul articolului 23 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003. Recurentele critică faptul că Tribunalul a confirmat în mod neîntemeiat procedura Comisiei potrivit căreia puteau fi luate în considerare și vânzări efectuate de Pilkington pe baza unor contracte anterioare perioadei încălcării, chiar atunci când nu au fost renegociate în perioada acesteia. Astfel, Tribunalul ar fi interpretat în mod eronat din punct de vedere juridic punctul 13 din Orientările din 2006.

În conformitate cu punctul 13 din Orientările din 2006, pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE.

Astfel (potrivit unei jurisprudențe constante a Curții ( *10 ), care respectă de asemenea modul de redactare a punctului 6 și următoarelor din orientări), punctul 13 din Orientările din 2006 are drept obiectiv să rețină ca punct de plecare pentru calculul amenzii aplicate unei întreprinderi un cuantum care reflectă importanța economică a încălcării și ponderea relativă a întreprinderii respective în cadrul acesteia. În sens invers, calculul nu va include cifra de afaceri realizată cu vânzările pentru care s‑a stabilit că nu au fost afectate în mod real de această înțelegere în SEE ( *11 ).

În speță, litigiul se referă în esență la aspectul dacă între acțiunile înțelegerii și componentele cifrei de afaceri luate în considerare la calculul amenzii trebuie să existe o oarecare legătură cauzală. Recurentele consideră că trebuie excluse din baza de calcul cel puțin acele vânzări de sticlă auto care nu au fost afectate în mod logic de înțelegere, întrucât s‑au întemeiat pe contracte încheiate înainte de încălcare, despre care se presupune că au fost încheiate în condiții normale de concurență și care nu au fost renegociate în timpul încălcării. Ele opinează că, prin luarea în considerare a unor asemenea vânzări, s‑ar exagera importanța înțelegerii.

Nu este nicidecum vorba numai despre o dispută teoretică sau despre un detaliu de natură tehnică. Recurentele susțin că, în cazul în care vânzările Pilkington menționate anterior nu ar fi fost luate în considerare ca bază de calcul, amenda aplicată de Comisie ar fi trebuit să fie redusă cu aproximativ 49 de milioane de euro.

În pofida caracterului său tentant, după o analiză mai detaliată, argumentul recurentelor referitor la interpretarea punctului 13 din Orientările din 2006 nu poate fi primit.

Deja potrivit modului său de redactare, punctul 13 din Orientările din 2006 acoperă un domeniu suficient de vast. Acesta se referă la toate vânzările de bunuri sau servicii, realizate de respectiva întreprindere participantă la înțelegere, care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE. Modul de redactare a punctului 5 din orientări este la fel de general și prevede că baza pentru stabilirea amenzilor o constituie valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii care au legătură cu încălcarea.

Pentru acest motiv, conform clarificărilor formulate de Curte, noțiunea de vânzări de la punctul 13 din Orientările din 2006 ar fi interpretată prea strict în cazul în care s‑ar considera că vizează doar cifra de afaceri realizată cu vânzările pentru care s‑a stabilit că au fost afectate în mod real de această înțelegere care trebuie sancționată ( *12 ). În mod corespunzător, potrivit jurisprudenței, la stabilirea cuantumului de bază al amenzii nu trebuie să se dovedească faptul că diferitele componente ale cifrei de afaceri au fost afectate de încălcare ( *13 ).

Desigur, noțiunea de valoare a vânzărilor prevăzută la punctul 13 din Orientările din 2006 nu se poate extinde până la înglobarea vânzărilor care nu intră în domeniul de aplicare al înțelegerii imputate ( *14 ). Totuși, în măsura în care, precum în speță, este vorba despre vânzări realizate în orice caz pe piața relevantă, acestea sunt o componentă a bazei de calcul pentru cuantumul de bază al amenzii ( *15 ). Contrar afirmațiilor Pilkington, asemenea vânzări nu se află nicidecum în afara domeniului de aplicare al înțelegerii.

Vânzările în discuție constituie un indiciu util pentru prejudiciul produs concurenței din SEE de înțelegere și în special de către Pilkington, întrucât reflectă importanța economică a înțelegerii pe piața relevantă și ponderea relativă a Pilkington în cadrul înțelegerii, întocmai după cum prevăd punctele 6 și 13 din Orientările din 2006, precum și jurisprudența Curții în materie ( *16 ).

Excluderea unei părți dintre vânzările realizate pe piața relevantă de la calculul amenzii, astfel cum sugerează recurentele, ar avea drept efect în multe cazuri minimizarea artificială a importanței economice a încălcării săvârșite și, în consecință, ar fi diametral opusă obiectivului urmărit prin punctele 6 și 13 din Orientările din 2006 ( *17 ) (în completare, a se vedea punctele 4 și 5 din orientări), întrucât întinderea unei încălcări printr‑o înțelegere nu poate fi ilustrată în mod corespunzător dacă se analizează selectiv numai unele dintre valorile vânzărilor realizate pe piața relevantă de participanții la înțelegere.

Modul de calcul favorizat de recurente omite în special faptul că multe înțelegeri, ca de altfel înțelegerea în discuție, urmăresc să împartă piața între participanți sau ca aceștia să își păstreze cotele de piață convenite. După cum a subliniat în mod întemeiat Tribunalul ( *18 ), de acest efect de stabilizare beneficiază în mod natural întreaga activitate a întreprinderilor participante la înțelegere de pe piața respectivă. Astfel, după cum a subliniat în mod convingător Comisia, pentru a realiza efectul dorit de aceste întreprinderi pe întreaga piață, este suficient să se manipuleze câteva tranzacții. Însă atunci când scopul nelegal al înțelegerii și astfel „energia criminală” a participanților la înțelegere cuprind întreaga piață, toate vânzările efectuate pe această piață trebuie să fie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al amenzii.

În mod corespunzător, nu este determinant dacă s‑a dovedit că întreprinderile în discuție au avut un comportament coluziv în ceea ce privește fiecare tranzacție juridică individuală sau dacă acest lucru este numai probabil. În rest, nu este determinant nici dacă și în ce măsură scopul anticoncurențial urmărit de înțelegere a fost atins efectiv ( *19 ). Mai degrabă este suficient să se fi urmărit sau să se fi realizat denaturarea concurenței pe piața relevantă în sensul articolului articolul 81 CE (articolul 101 TFUE) ( *20 ). Într‑o asemenea situație, baza de calcul al cuantumului de bază al amenzii va include în principiu toate vânzările realizate pe piața respectivă de întreprinderile participante.

De altfel, evaluarea fiecărei vânzări efectuate de una dintre întreprinderile participante la înțelegere ar presupune un efort administrativ cu totul disproporționat, întrucât în majoritatea cazurilor vânzările care trebuie luate în considerare la calculul amenzii se bazează pe o multitudine de tranzacții și este aproape imposibil să se verifice dacă fiecare dintre acestea a fost afectată de practici coluzive efective sau potențiale. Acest aspect se aplică cu atât mai mult cu cât înțelegerile se caracterizează prin păstrarea caracterului secret cultivată de întreprinderile participante, care nu ar trebui „recompensată” în plus prin calculul amenzilor ( *21 ).

În concluzie, singura condiție relevantă este că vânzările luate în considerare la calculul cuantumului de bază al amenzii trebuie să fi fost efectuate pe piața relevantă ( *22 ), întrucât tocmai cifra de afaceri care provine din vânzarea produselor care fac obiectul încălcării este cea mai în măsură să reflecte importanța economică a acestei încălcări ( *23 ). Astfel se garantează aplicarea unei sancțiuni corespunzătoare, care contribuie la punerea în aplicare efectivă a normelor de concurență pe piața internă europeană (a se vedea în acest sens și punctele 4 și 5 din Orientările din 2006).

În consecință, primul motiv de recurs trebuie respins.

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, recurentele se îndreaptă împotriva punctelor 410-423 din hotărârea atacată, care se referă la plafonul maxim aplicabil în cazul amenzilor la nivelul Uniunii Europene (denumit de asemenea și „plafon bugetar”), astfel cum rezultă din articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003. Potrivit acestei dispoziții, pentru fiecare întreprindere, amenda aplicată nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent.

În opinia recurentelor, hotărârea atacată încalcă dispoziția respectivă întrucât, atunci când a calculat rata de schimb pentru conversia valutară din lire sterline ( *24 ) în euro, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. În cazul în care Tribunalul nu ar fi utilizat, ca de altfel și Comisia anterior, rata medie de schimb a Băncii Centrale Europene (BCE) din exercițiul financiar al Pilkington care a precedat decizia în litigiu, ci rata de schimb favorizată de Pilkington de la data adoptării deciziei, ar fi rezultat un prag maxim de 10 % mai redus și, astfel, o amendă mai mică pentru Pilkington.

Criticile formulate în acest sens se întemeiază pe faptul că societatea‑mamă a Pilkington are sediul în Regatul Unit, motiv pentru care cifrele de afaceri ale întregului grup Pilkington, care servesc drept bază de calcul, au fost stabilite în lire sterline. În schimb, amenzile aplicate de Comisie la nivelul Uniunii pentru sancționarea înțelegerilor sunt exprimate în euro. Prin urmare, pentru a constata dacă amenda aplicată depășește 10 % din cifra de afaceri anuală a Pilkington în exercițiul financiar anterior adoptării deciziei în litigiu este nevoie de o conversie valutară.

Recurentele susțin fără a fi contrazise că cifra de afaceri totală a Pilkington din exercițiul financiar 1 aprilie 2007-31 martie 2008 a fost de 2,614 miliarde GBP. Prin urmare, punctul de plecare pentru stabilirea plafonului maxim de 10 % în sensul articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 a fost un cuantum de 261,4 milioane GBP (10 % din 2,614 miliarde GBP).

În cazul în care pentru conversia valutară se ia în considerare – după cum au procedat Comisia și Tribunalul – rata de schimb de referință a BCE aferentă perioadei respective (1 GBP = 1,415 EUR), rezultă un plafon maxim de 370,1 milioane EUR. În schimb, dacă se ia în calcul rata de schimb specifică a BCE aferentă datei de 12 noiembrie 2008, așadar data la care Comisia a adoptat decizia în litigiu (1 GBP = 1,2149 EUR sau 1 EUR = 0,82310 GBP) ( *25 ), ar rezulta un plafon maxim considerabil mai mic, mai precis de 317,5 milioane EUR.

În consecință, în prima situație, amenda aplicată de Comisie, în cuantumul rectificat de 357 milioane EUR, se află în mod clar sub plafonul maxim de 10 % ( *26 ), în timp ce în a doua situație amenda ar depăși acest plafon cu aproape 40 milioane EUR. Așadar, atunci când se referă la alegerea ratei de schimb corecte pentru conversia valutară, părțile dezbat tocmai această diferență de aproximativ 40 milioane EUR. Este necesar să clarificăm dacă Pilkington trebuie să beneficieze de deprecierea valorii lirei sterline față de euro, înregistrată în perioada anterioară adoptării deciziei în litigiu, sau dacă, dimpotrivă, riscul legat de rata de schimb trebuie suportat de Pilkington.

Chiar dacă recurentele recunosc în mod expres dreptul Comisiei de a stabili amenzile în materia dreptului concurenței aplicate potrivit articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 în moneda euro, ele consideră că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în precizările sale privind rata de schimb relevantă pentru calculul plafonului de 10 %.

Criticile recurentelor în raport cu hotărârea atacată se referă la două aspecte: pe de o parte, Tribunalul ar fi omis scopul plafonului maxim de 10 % [a se vedea în acest sens secțiunea a)] și pe de altă parte, nu ar fi respectat condițiile privind egalitatea de tratament și securitatea juridică [a se vedea în acest sens secțiunea b) de mai jos].

Prin intermediul plafonului de 10 %, astfel cum rezultă din articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, calculul amenzilor aplicate în materia dreptului concurenței include un element care urmărește un scop separat și autonom în raport cu criteriile de bază, gravitatea faptei și durata încălcării ( *27 ). Trebuie să se ia în considerare capacitatea de plată a întreprinderilor vizate, precum și să se evite aplicarea unor amenzi exagerat de mari și disproporționate ( *28 ).

În cadrul articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, prezintă relevanță numai capacitatea de plată a întreprinderii la data la care aceasta este recunoscută ca fiind răspunzătoare pentru încălcare sau i se aplică de către Comisie o sancțiune pecuniară ( *29 ).

În mod cert, capacitatea de plată a unei întreprinderi ar fi luată în considerare cel mai bine dacă ar fi apreciată în raport cu data la care Comisia adoptă decizia referitoare la amendă. Totuși, în acest caz, Comisia s‑ar confrunta cu dificultăți practice insurmontabile: pe de o parte, de regulă, la data adoptării deciziei nu sunt cunoscute cifrele de afaceri actualizate ale întreprinderii în discuție sau acestea nu există într‑o formă certificată, care să fie astfel fiabilă. Pe de altă parte, nici procedurile interne de decizie ale Comisiei, în special consultarea Comitetului consultativ ( *30 ), prevăzută de lege, nici necesitatea de a reflecta în fiecare caz concret, în interiorul autorității, cu privire la efectul util, la metoda de calcul și la valoarea sancțiunii ( *31 ) nu permit prezentarea și prelucrarea unor cifre noi până în ultima zi.

Legiuitorul a luat în calcul acest aspect și a impus prin articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 ca plafonul de 10 %, mai precis valoarea de referință pentru capacitatea de plată, să fie o zecime din cifra de afaceri totală a întreprinderii respective realizată în exercițiul financiar din anul care precedă decizia Comisiei de sancționare a unei încălcări ( *32 ). În același timp, în cadrul normei juridice, capacitatea de plată a unei întreprinderi luată în considerare pentru calculul unei amenzi se consideră ca fiind cea care rezultă din cifra sa de afaceri certificată din ultimul exercițiu financiar încheiat, anterior datei de adoptare a deciziei privind amenda. De regulă, se presupune că capacitatea de plată a întreprinderii, calculată în acest mod, nu se va mai modifica în mod esențial în săptămânile sau lunile de până la data adoptării deciziei privind amenda, iar cifra de afaceri din ultimul exercițiu financiar încheiat își menține pertinența.

Totuși, atunci când o anumită cotă (10 %) din cifra de afaceri totală realizată de întreprinderea în discuție în ultimul exercițiu financiar încheiat reprezintă valoarea de referință legală a capacității sale de plată, și în cazul conversiei valutare ulterioare trebuie să se utilizeze rata medie de schimb aplicabilă în această perioadă de referință. Numai această rată de schimb permite o apreciere a cifrelor de afaceri în contextul din care provin și reflectă cel mai bine realitatea economică din acel moment ( *33 ). Acest lucru a fost subliniat în mod întemeiat de Tribunal ( *34 ).

Consecința conversiei la o rată de schimb diferită, de la o dată ulterioară, ar putea fi o denaturare gravă a pertinenței cifrelor de afaceri respective. Aplicarea unei rate noi de schimb în cazul unor cifre vechi ar însemna să comparăm mere cu pere.

Nici hotărârile Curții invocate de recurente nu sugerează obligația aplicării unei alte rate de schimb ulterioare, mai precis a ratei de schimb de la data adoptării deciziei privind amenda.

Cu toate că, în anumite cazuri, Curtea a decis într‑adevăr că plafonul maxim de 10 % poate proteja întreprinderile respective de fluctuații ale ratei de schimb ( *35 ), acesta nu este un scop autonom al acestui plafon maxim, ci mai degrabă un aspect parțial al protecției oferite întreprinderilor respective de articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 împotriva unor amenzi exagerat de mari și disproporționate ( *36 ).

În plus, situațiile care au făcut obiectul cauzelor abordate până acum în jurisprudență s‑au referit la modificări în raport cu monedele produse anterior expirării perioadei de referință la care se referă plafonul maxim de 10 % de la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 ( *37 ). Așadar, Curtea s‑a referit la perioade anterioare, și nu, după cum susține în speță Pilkington, la săptămâni sau luni ulterioare încheierii ultimului exercițiu financiar anterior datei adoptării deciziei în litigiu.

Spre deosebire de „orientarea spre viitor”, „orientarea spre trecut” este justificată prin argumente solide. În primul rând, de regulă, etapa dintre încetarea încălcării și ultimul exercițiu financiar anterior adoptării deciziei poate dura mai mulți ani și poate fi în mod natural mai susceptibilă de modificări ale capacității de plată a întreprinderilor determinate de rata de schimb valutar decât săptămânile și lunile în litigiu care precedă în mod direct data adoptării deciziei privind amenda. În al doilea rând, numai „orientarea spre trecut” permite utilizarea unor cifre fiabile, disponibile în timp util, împreună cu ratele de schimb necesare pentru conversia valutară, pentru a putea fi luate în considerare de Comisie în decizia sa.

Singurul indiciu din jurisprudență care ar putea sugera o „orientare spre viitor” și astfel o anumită relevanță a ratelor de schimb actuale se regăsește în hotărârea, relativ veche, a Tribunalului de Primă Instanță pronunțată în cauza Sarrió/Comisia. În situația respectivă, Tribunalul s‑a asigurat „că valoarea amenzii, calculată în moneda națională, la rata de schimb aplicabilă la data publicării deciziei nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală a reclamantei [din exercițiul financiar anterior adoptării deciziei]” ( *38 ).

După cum vedem, această abordare nu a fost urmată. De asemenea, nu credem că aceasta este o cale pe care Curtea ar trebui să o urmeze.

Făcând abstracție de obiecția de bază menționată deja, referitoare la aspectul că, dacă se utilizează o rată de schimb actuală, cifrele de afaceri vechi sunt convertite în mod inadmisibil printr‑o rată nouă care nu provine din aceeași perioadă, considerăm că, în cauza Sarrió/Comisia, întemeierea Tribunalului de Primă Instanță pe data publicării deciziei este total inadecvată și imposibil de aplicat. În cauzele referitoare la amenzile privind înțelegerile, decizia se publică de regulă la mult timp după adoptarea ei, uneori chiar și ani mai târziu. Astfel, în cazul în care, în cadrul procesului decizional, ar dori să ia în considerare o asemenea rată de schimb, Comisia ar trebui să dispună de adevărate abilități premonitorii. Nu este clar nici în ce măsură tocmai rata de schimb de la data publicării deciziei ar reflecta capacitatea de plată a întreprinderii respective la un moment care precedă cu mult data la care Comisia aplică și colectează amenda.

În opinia noastră, soluția la problema invocată de recurente trebuie căutată în cu totul alt plan, mai precis în dreptul bugetar al Uniunii. Acesta prevede mecanisme adecvate pentru compensarea unei suprasolicitări iminente a întreprinderii în cadrul colectării amenzii aplicate de Comisie ( *39 ), atunci când, din cauza fluctuațiilor ratei de schimb sau pentru alte motive, capacitatea de plată a unei întreprinderi scade puternic în perioada dintre încheierea ultimului exercițiu financiar și data adoptării deciziei Comisiei. Aceste mecanisme facilitează dezvoltarea soluțiilor personalizate pentru fiecare caz individual și pot presupune acordarea unor termene de plată mai generoase sau chiar renunțarea completă sau parțială la creanță, ținând cont în mod corespunzător de eventuale denaturări ale concurenței (a se vedea în acest sens în special articolele 89 și 91 din normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii ( *40 )).

Contrar opiniei exprimate de Pilkington în ședință, în rest nimic nu se opune aplicării mecanismelor prevăzute în dreptul bugetar al Uniunii numai în cazuri excepționale extreme, întrucât riscurile „normale” legate de capacitatea de plată, în special riscul normal al cursului de schimb, trebuie suportate de întreprinderile în discuție ( *41 ). Vom mai reveni asupra acestui aspect ( *42 ).

Având în vedere cele ce precedă, argumentele recurentelor întemeiate pe scopul plafonului maxim de 10 % nu sunt pertinente.

În plus, în speță, recurentele invocă și principiul egalității de tratament și al securității juridice. În opinia lor și pe baza acestor principii rezultă că rata de schimb determinantă nu este media ratelor de schimb din ultimul exercițiu financiar al Pilkington încheiat anterior adoptării deciziei atacate, ci rata de schimb actuală de la data deciziei respective.

Pe de o parte, recurentele reproșează Tribunalului că a încălcat principiul egalității de tratament. În opinia lor, toate întreprinderile trebuie tratate în mod egal, indiferent de moneda în care își țin evidențele contabile. Tribunalul ar fi omis acest aspect.

Principiul egalității de tratament constituie un principiu general de drept al Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale ( *43 ). Acesta nu poate fi interpretat și aplicat în mod diferit în funcție de materie.

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că principiul menționat impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv ( *44 ).

Tot o expresie a principiului egalității de tratament este și situația în care, în special în materia amenzilor din domeniul concurenței, Curtea decide că plafonul maxim de 10 % de la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 este un plafon care se aplică în mod unitar tuturor întreprinderilor ( *45 ).

Având în vedere problematica din speță, trebuie să menționăm că capacitatea de plată a oricărei întreprinderi poate fluctua în mod natural între încheierea ultimului exercițiu financiar și data adoptării unei decizii privind amenda. Asemenea fluctuații pot rezulta din scăderi neașteptate ale cifrei de vânzări, dar și din modificări ale conversiei valutare, în special atunci când o asemenea întreprindere, indiferent unde are sediul, obține majoritatea veniturilor sale în monedă străină.

Astfel, toate întreprinderile se află în aceeași situație și sunt și tratate de legiuitorul Uniunii în același mod, întrucât, în temeiul articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, la calculul plafonului de 10 % asemenea variații ale capacității de plată nu sunt luate în considerare, indiferent de aspectul dacă întreprinderile în discuție își determină cifrele de afaceri în euro sau în altă monedă. Astfel, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului egalității de tratament.

În plus, din cauza fluctuațiilor de curs valutar dintre ultimul exercițiu financiar încheiat și data adoptării deciziei privind amenda, în cazul întreprinderilor care nu își calculează cifra de afaceri în euro, ci în monedă străină, efortul depus pentru a achita amenda poate fi, desigur, supus unor variații mai mari decât în cazul întreprinderilor care își țin evidențele contabile în euro. Așadar, în această privință, situația întreprinderilor din afara zonei euro poate fi diferită de cea a întreprinderilor din zona euro.

Cu toate acestea, numai din situația că lichiditățile întreprinderilor din afara zonei euro ar putea fi supuse unor fluctuații mai mari ale ratelor de schimb decât întreprinderile stabilite în zona euro nu se poate deduce că au dreptul la o nouă examinare, actualizată, a capacității lor de plată la data adoptării deciziei Comisiei privind amenda și că se va lua în considerare rata de schimb de la data respectivă.

Asemenea fluctuații sunt expresia riscului de curs valutar pe care trebuie să îl suporte fiecare întreprindere ( *46 ). O întreprindere care se stabilește în afara zonei euro ia în calcul riscul unei evoluții nefavorabile a ratei de schimb în același mod în care se bucură de eventuale avantaje ale unei rate de schimb favorabile. Nu este admisibil ca, invocând principiul egalității de tratament, o întreprindere să transfere în mod selectiv, asupra tuturor, eventualele dezavantaje ale situației că este stabilită în afara zonei euro.

Dorim să precizăm cu titlu subsidiar că, nici înainte de introducerea monedei euro, întreprinderile care își desfășurau activitatea pe piața internă nu se supuneau acelorași riscuri de curs valutar. Este adevărat că în trecut, înainte de a aplica amenzi, Comisia trebuia să efectueze conversia valutară în cazul tuturor întreprinderilor, în timp ce în prezent acest lucru nu mai este necesar decât în cazul întreprinderilor stabilite în afara zonei euro. Cu toate acestea, și înainte de introducerea monedei euro, în funcție de statul membru în care erau stabilite, întreprinderile se confruntau cu fluctuații mari ale ratei de schimb și, prin urmare, cu riscuri de schimb valutar diferite.

Pe de altă parte, recurentele consideră că Tribunalul a încălcat principiul securității juridice. În opinia lor, orice întreprindere trebuie să poată prevedea, în moneda proprie, sarcina financiară care rezultă dintr‑o amendă aplicată de Comisie.

Principiul securității juridice este un principiu general de drept al Uniunii care impune în special ca o reglementare care produce consecințe defavorabile față de particulari să fie clară și precisă, iar aplicarea ei să fie previzibilă pentru justițiabili ( *47 ). Astfel, persoanele interesate trebuie să aibă posibilitatea să își cunoască în mod neechivoc drepturile și obligațiile și să acționeze în consecință ( *48 ).

În același sens, în special în ceea ce privește articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, Curtea a precizat că amenda în materia dreptului concurenței aplicată de Comisie în temeiul acestei dispoziții are un plafon cuantificabil și absolut, așa încât cuantumul maxim al amenzii care poate fi aplicată unei anumite întreprinderi poate fi determinat în avans ( *49 ).

În mod logic, conceptul predictibilității conține un element de prognoză, iar prognozele realizate pe baza unor date stabilite în trecutul recent sunt mai fiabile decât cele realizate pe baza unor date viitoare, încă necunoscute.

Pentru acest motiv, este cert că o întreprindere poate prevedea mai bine plafonul maxim de 10 % pentru amenda în materia dreptului concurenței care i‑a fost aplicată potrivit articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 atunci când acest plafon maxim se calculează pe baza ratei medii de schimb din ultimul exercițiu financiar încheiat, iar nu pe baza unei rate de schimb viitoare, care nu este disponibilă înainte, dar care este actuală la data adoptării deciziei privind amenda.

În consecință, Tribunalul a subliniat în mod întemeiat ( *50 ) că securitatea juridică poate fi asigurată mai bine dacă se aplică rata medie de schimb a BCE din exercițiul financiar al unei întreprinderi încheiat anterior adoptării deciziei privind amenda decât dacă se ia în considerare rata de schimb dintr‑un moment viitor, de la data adoptării deciziei privind amenda.

Astfel, rata medie este stabilită deja de la sfârșitul exercițiului financiar în discuție și nu se mai modifică, în timp ce cursul actual depinde de variabile viitoare, mai precis de data aleasă de Comisie pentru adoptarea deciziei privind amenda și de situația economică de la data respectivă. În situația în care calculul se bazează pe rata medie de schimb, orice întreprindere căreia Comisia îi aplică o amendă privind înțelegerile va putea calcula exact, deja înainte de a i se comunica decizia finală, care este cuantumul maxim al amenzii pe care trebuie să o plătească, exprimat în euro.

Recurentele critică aspectul că întreprinderilor care nu își calculează cifra de afaceri în euro le este mai greu să estimeze efortul financiar pe care îl presupune plata amenzii din materia dreptului concurenței decât întreprinderilor care își țin evidențele contabile în euro.

Cu toate acestea, nesiguranța rezultă din riscul legat de cursul valutar pe care, după cum am menționat deja ( *51 ), întreprinderile din afara zonei euro trebuie să îl suporte mereu. În plus, în cazul unor datorii iminente, o întreprindere prevăzătoare trebuie să își asigure rezerve mereu în moneda în care va trebui să acopere aceste datorii. Astfel, nu există nicio diferență esențială între o amendă în materia dreptului concurenței aplicată de Comisie și riscurile de răspundere civilă cu care întreprinderea în discuție se va confrunta în cadrul proceselor din fața instanțelor naționale.

În situația în care, în cadrul unei proceduri prevăzute în Regulamentul nr. 1/2003, Comisia investighează o întreprindere despre care se presupune că participă la o înțelegere, este în interesul acestei întreprinderi să constituie rezerve în euro deja din timpul procedurii respective, în funcție de propriile cifre de afaceri înregistrate în ultimul exercițiu financiar încheiat, pentru a putea achita amenda aplicată, sau să se asigure prin acorduri încheiate cu instituții financiare că, la data adoptării deciziei privind amenda, întreprinderea va dispune de lichiditățile necesare în euro până la concurența plafonului superior de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003.

În cazul în care întreprinderea în discuție nu ia asemenea măsuri, ea își asumă în mod conștient riscul unor tranzacții speculative în funcție de evoluția cursului de schimb, precum și riscul ca, pentru plata unei eventuale amenzi, să fie nevoită să achiziționeze ulterior devize în condiții mai puțin avantajoase decât dacă le‑ar fi achiziționat înainte de adoptarea deciziei privind amenda.

Potrivit constatărilor Curții din alt context, fluctuațiile de curs valutar reprezintă un factor aleatoriu, care poate produce atât efecte avantajoase, cât și dezavantajoase ( *52 ). Existența unor asemenea fluctuații de curs valutar nu poate conduce în sine la concluzia că o amendă aplicată legal nu este adecvată ( *53 ).

În concluzie, faptul că pentru conversia valutară din cadrul calculului pragului maxim de 10 % al amenzilor din materia dreptului concurenței se ia în calcul rata medie de schimb din ultimul exercițiu financiar încheiat al întreprinderii în cauză anterior adoptării deciziei privind amenda nici nu este contrar scopului articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 și nici nu încalcă principiul general al egalității de tratament și principiul securității juridice. Concluzia Tribunalului în acest sens ( *54 ) nu este afectată de erori de drept. Prin urmare, al doilea motiv al recursului este nefondat.

Al treilea motiv de recurs se referă la diferite principii generale de drept și la considerații privind statul de drept pe care recurentele apreciază că Tribunalul le‑a încălcat în hotărârea sa. Prin intermediul acestui motiv, recurentele atacă punctele 396-402, pe de o parte, precum și punctele 434, 438 și 440-444 din hotărârea atacată, pe de altă parte. Astfel, primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs se referă exclusiv la cerințele legale care rezultă din principiile egalității de tratament și proporționalității (a se vedea secțiunea 1 de mai jos), în timp ce al doilea aspect se referă la competența de fond a Tribunalului (a se vedea în acest sens secțiunea 2 de mai jos).

Studiul unei societăți de consultanță depus de Pilkington la instanța de fond joacă un rol esențial în cadrul argumentelor prezentate de recurente cu privire la ambele aspecte ale acestui motiv de recurs. În opinia lor, din acest studiu rezultă că situația financiară a Pilkington s‑a deteriorat considerabil ca urmare a amenzii aplicate de Comisie.

Considerăm că, în ceea ce privește acest studiu, Tribunalul a procedat corect și că modul de procedură nu poate fi criticat din punct de vedere juridic. În mod întemeiat, Tribunalul a luat în considerare studiul în discuție numai în scopul exercitării competenței de fond, în cadrul căreia poate lua în considerare și fapte și probe ulterioare deciziei atacate ( *55 ). În schimb, Tribunalul nu a luat în considerare acest studiu în cadrul controlului legalității, întrucât legalitatea deciziei trebuie apreciată în funcție de elementele existente la data adoptării deciziei ( *56 ).

Recurentele susțin, în primul rând, că Tribunalul nu a respectat cerințele juridice impuse de principiile generale ale egalității de tratament și proporționalității. Ele critică o „discrepanță eclatantă” între sarcinile reprezentate de sancțiunile aplicate de Comisie diferitor întreprinderi care au participat la înțelegere. Pilkington consideră că a fost sancționată mult mai dur decât complicii săi, întrucât amenda care i‑a fost aplicată reprezintă o cotă mult mai mare din cifra de afaceri totală decât în cazul celorlalte întreprinderi participante la înțelegere, care dispun de o gamă mai variată de produse.

În mod corespunzător, Tribunalul a menționat ( *57 ) în acest context că valorile finale ale amenzilor aplicate întreprinderilor nu trebuie să reflecte neapărat toate diferențele privind cifra de afaceri totală sau cifra de afaceri relevantă ( *58 ), întrucât, făcând abstracție de plafonul maxim de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, calculul amenzilor din materia dreptului concurenței nu reprezintă un proces mecanic în care sancțiunea trebuie să fie într‑un anumit raport față de cifra de afaceri totală a tuturor întreprinderilor vizate.

Este adevărat că, în cadrul aplicării amenzilor din materia dreptului concurenței, potrivit articolului 23 alineatul (2) primul paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia nu are libertate totală, ci se supune controlului jurisdicțional al respectării principiilor generale de drept al Uniunii și a drepturilor fundamentale garantate la nivelul Uniunii ( *59 ), în special în ceea ce privește principiile egalității de tratament și proporționalității ( *60 ).

Cu toate acestea, în speță, Tribunalul nu a încălcat cerințele legale impuse de niciunul dintre aceste principii.

În ceea ce privește principiul egalității de tratament, după cum am precizat anterior ( *61 ), el impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.

În mod uzual, în cadrul investigării înțelegerilor, se consideră că principiul egalității de tratament a fost respectat dacă toate participantele au fost tratate pe baza acelorași criterii în ceea ce privește calculul amenzilor care le‑au fost aplicate ( *62 ), mai precis dacă pentru una și aceeași încălcare a normelor privind înțelegerile Comisia nu aplică două etaloane diferite din punct de vedere calitativ ( *63 ). În acest sens, nu se consideră că s‑a încălcat principiul egalității de tratament atunci când amenda aplicată întreprinderii reprezintă aproximativ 10 % din cifra de afaceri totală, așadar dacă aceasta se apropie sau chiar atinge plafonul maxim prevăzut de lege [la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003], în timp ce această cotă este mai mică în cazul altor participanți la înțelegere ( *64 ).

În speță, recurentele doresc totuși să obțină un tratament special în cazul Pilkington, în sensul reducerii amenzii aplicate acestei întreprinderi, la o cotă mai redusă din cifra sa de afaceri totală; ele reproșează mutatis mutandis Tribunalului că nu le‑a acordat acest tratament special.

O derogare de la metoda clasică de calcul al amenzilor poate să fie justificată eventual atunci când metoda de calcul aplicată de Comisie pe baza Orientărilor din 2006 nu permite o diferențiere suficientă a amenzilor aplicate participanților individuali la înțelegere în ceea ce privește durata și gravitatea participării individuale la înțelegere, precum și eventuale circumstanțe atenuante sau agravante ( *65 ). În speță, nu există niciun indiciu și nici recurentele nu au susținut nimic în acest sens.

În cele din urmă, în ceea ce privește calculul amenzii, aspectul dacă, având în vedere împrejurările speciale, situația Pilkington prezintă diferențe semnificative în raport cu cea a celorlalte participante la înțelegere și dacă, pentru acest motiv, trebuie să fie supusă unui tratament special ține de aprecierea probelor și a situației de fapt. Potrivit unei jurisprudențe constante ( *66 ), Tribunalul are această competență exclusivă, iar în recurs, cu excepția denaturării faptelor sau a probelor, aspect care nu este criticat în speță, Curtea nu va reexamina elementele de fapt.

Cu toate acestea, pentru o analiză exhaustivă, dorim să precizăm că, în opinia noastră, faptul că Pilkington s‑a specializat în sticlă auto și că oferă o gamă de produse limitată în comparație cu alte participante la înțelegere nu pare a fi suficient în sine pentru a aplica etaloane speciale la calculul amenzii aplicabile Pilkington. În plus, Comisia indică în mod întemeiat că o întreprindere precum Pilkington, care dobândește o cotă deosebit de mare din cifra sa de afaceri totală de pe urma produselor afectate de încălcare, beneficiază în mod proporțional mai mult de profitul obținut de participantele la înțelegere de pe urma comportamentului lor coluziv. Astfel, nu pare deloc nedrept ca amenda aplicată de Comisie acestei întreprinderi să reprezinte o cotă din cifra de afaceri totală a întreprinderii mai mare decât în cazul altor participante la înțelegere.

Această concluzie nu devine incertă nici prin faptul că în trecut, în anumite cazuri, Comisia a redus amenzile aplicate, pentru a respecta aspecte specifice ale modelului de afaceri al anumitor participante la înțelegeri, întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, practica decizională anterioară a Comisiei nu servește drept cadru juridic aplicabil amenzilor în materia dreptului concurenței ( *67 ).

Situația întreprinderii din cauza Almamet, la care fac referire recurentele, s‑a remarcat prin aspecte speciale care – cel puțin pe baza informațiilor disponibile instanțelor Uniunii – nu se aplică în aceeași măsură și în privința Pilkington ( *68 ).

Prin urmare, critica privind încălcarea cerințelor juridice ale principiului egalității de tratament trebuie respinsă ca nefondată.

În ceea ce privește principiul proporționalității, care, potrivit articolului 49 alineatul (3) din cartă, se bucură de statutul unui drept fundamental ( *69 ), acesta trebuie respectat în cazul aplicării amenzilor din materia dreptului concurenței ( *70 ).

În speță, în ultimul rând, recurentele reproșează Tribunalului că a omis să respecte cerințele juridice ale proporționalității în raportul dintre amenzile aplicate de Comisie și cifra de afaceri totală a Pilkington.

În principiu, plafonul legal maxim de 10 %, menționat anterior ( *71 ), prevăzut la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, este menit să garanteze că amenzile aplicate de Comisie participanților la înțelegere rămân într‑un raport corespunzător cu capacitatea de plată și că nu se aplică amenzi exagerat de mari și disproporționate ( *72 ). În cazul în care se respectă acest prag superior, există prezumția că amenda nu afectează capacitatea de plată a întreprinderii într‑un mod disproporționat.

Numai din împrejurarea că o amendă este o sarcină financiară, uneori semnificativă, pentru întreprinderea respectivă și că conduce la o scădere temporară a puterii sale financiare nu se poate deduce în mod automat că amenda este disproporționat de mare. Dimpotrivă, sancțiunea sub forma unei amenzi aplicate întreprinderii trebuie să fie semnificativă pentru a produce efectele disuasive specifice și generale (a se vedea în acest sens și punctul 4 din Orientările din 2006). Acest obiectiv nu ar fi îndeplinit dacă o întreprindere ar putea achita amenda din „bugetul de papetărie”.

În cazul în care, din cauza deteriorării prognozate a situației financiare a întreprinderii, ca urmare a unei amenzi în materia dreptului concurenței, sancțiunea aplicată acesteia s‑ar reduce, întreprinderea în cauză ar fi recompensată cu un avantaj financiar nejustificat ( *73 ) pentru faptul că a încălcat normele de concurență. După cum am menționat deja ( *74 ), dreptul bugetar al Uniunii prevede soluții adecvate pentru situația în care o întreprindere se confruntă cu dificultăți de plată.

Având în vedere cele ce precedă, critica privind încălcarea cerințelor juridice ale principiului proporționalității este nefondată în aceeași măsură ca aceea privind nerespectarea principiului egalității de tratament.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, ultima critică formulată de recurente se referă la faptul că Tribunalul nu și‑a exercitat competența de fond prevăzută la articolul 261 TFUE coroborat cu articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 cu intensitatea necesară.

Obiectul disputei îl reprezintă în special precizările de la punctele 442 și 443 din hotărârea atacată, în care Tribunalul declară că reducerea amenzii aplicate de Comisie din cauza efectelor financiare negative pe care le produce se va efectua numai „în condiții excepționale”„și atunci când este justificată de un interes superior” ( *75 ). În opinia recurentelor, prin decizia sa, Tribunalul și‑a exercitat competența de fond „într‑un mod prea superficial” și ilegal ( *76 ).

Curtea examinează exercitarea competenței de fond a Tribunalului numai în cazul unor erori vădite ( *77 ). Asemenea erori sunt reținute, în primul rând, atunci când Tribunalul nu a respectat întinderea competențelor sale potrivit articolului 261 TFUE ( *78 ), în al doilea rând, atunci când nu a luat în considerare în mod global toate punctele de vedere exprimate ( *79 ) și, în al treilea rând, atunci când a aplicat criterii juridice eronate ( *80 ), îndeosebi în privința principiilor egalității de tratament ( *81 ) și proporționalității ( *82 ).

Critica formulată de recurente în sensul abordării prea superficiale a „pleine juridiction” se încadrează la prima dintre categoriile menționate. În sfârșit, Tribunalului i se reproșează că a omis să își exercite integral competențele care îi revin în temeiul articolului 261 TFUE ( *83 ).

În fapt, aceste competențe au o întindere deosebit de largă: potrivit articolului 261 TFUE, Tribunalul este autorizat, dincolo de simplul control al legalității amenzii aplicate de Comisie în materia dreptului concurenței, să substituie, pentru stabilirea cuantumului acestei sancțiuni, cu propria apreciere aprecierea Comisiei, autorul actului în care acest cuantum a fost inițial stabilit ( *84 ). Tribunalul poate, din motive de proporționalitate, să suspende, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii din decizia atacată, chiar în lipsa anulării anterioare a acesteia ( *85 ). Prin urmare, exercitarea competenței de fond nu presupune în mod necesar constatarea unei erori de drept.

În speță, Tribunalul a avut cunoștință de această posibilitate care îi revine în temeiul articolului 261 TFUE ( *86 ) și nu a presupus nicidecum că poate decide reducerea cuantumului amenzii aplicate de Comisie numai în împrejurări excepționale. În plus, tocmai din cauza presupusei scăderi a puterii financiare a întreprinderii în discuție, instanța a considerat că o asemenea reducere este adecvată numai în anumite împrejurări excepționale.

Cu alte cuvinte, în speță, Tribunalul a analizat argumentul prezentat de Pilkington în ceea ce privește deteriorarea puterii sale financiare, precum și studiul unei societăți de consultanță prezentat de Pilkington în acest sens. Prin urmare, a decis să nu reducă cuantumul amenzii, nu din considerente juridice, interpretate eronat, ci în scopul îndeplinirii obiectivului vizat de amendă. Acest aspect devine deosebit de evident în cadrul unei analize a contextului în care Tribunalul face referire la „împrejurările excepționale”. Acesta este îngrijorat că situația în care amenzile din materia dreptului concurenței nu ar însemna o măsură dură în raport cu întreprinderile vizate ar aduce atingere efectului util al politicii Uniunii în domeniul concurenței ( *87 ).

După cum am sugerat mai sus ( *88 ), din perspectivă juridică, aceste considerente nu pot fi criticate, ele respectând integral politica Uniunii în domeniul concurenței definită de Comisie în Orientările din 2006 ( *89 ). Cu toate că asemenea orientări nu au caracter obligatoriu pentru instanțele Uniunii, acestea se pot inspira din ele atunci când își exercită competența de fond ( *90 ).

În concluzie, Tribunalul și‑a exercitat în mod corect competența de fond. În principiu, în calitate de instanță de recurs, Curtea nu este autorizată să efectueze o apreciere a amenzii, din perspectiva proporționalității, în afara acestui cadru. Curtea a intervenit numai în situații cu totul excepționale, și anume „în măsura în care ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu numai inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat ( *91 )”. Cu toate acestea, în speță nu există niciun indiciu pentru un raport disproporționat atât de grav și de evident, încât să fie necesară o intervenție a Curții în calitate de instanță de recurs.

Prin urmare nici ultimul aspect al celui de al treilea motiv de recurs nu poate fi primit. Astfel, al treilea motiv de recurs este neîntemeiat în totalitate.

Având în vedere că niciunul dintre argumentele invocate de recurente nu a fost admis, recursul trebuie respins în întregime.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

În temeiul articolului 138 alineatele (1) și (2) coroborat cu articolul 184 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Curtea decide asupra împărțirii cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a formulat concluzii în acest sens, iar recurentele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Acestea trebuie să suporte în solidar cheltuielile de judecată, întrucât au introdus împreună recursul.

În lumina considerațiilor precedente, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: 1) Respinge recursul. 2) Obligă recurentele să suporte în solidar cheltuielile de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 14 aprilie 2016 ( *1 )