Concluziile avocatului general N. Wahl prezentate la 8 septembrie 2016.#Aviz dat în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE.#Aviz dat în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE – Tratatul de la Marrakech pentru facilitarea accesului la operele publicate al persoanelor nevăzătoare, cu deficiențe de vedere sau cu dificultăți de citire a materialelor imprimate – Articolul 3 TFUE – Competența externă exclusivă a Uniunii Europene – Articolul 207 TFUE – Politica comercială comună – Aspecte comerciale ale proprietății intelectuale – Acord internațional care ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora – Directiva 2001/29/CE – Articolul 5 alineatul (3) litera (b) și alineatul (4) – Excepții și limitări în favoarea persoanelor cu handicap.#Avizul 3/15.

Acordurile internaționale pot urmări, în mod simultan, o varietate de obiective, iar acest fapt explică de ce încheierea unor asemenea acorduri de către Uniunea Europeană poate să dea naștere în sistemul juridic al Uniunii unor probleme de drept specifice. În special, identificarea temeiului juridic corect pentru încheierea unui acord internațional și stabilirea naturii competenței exercitate de Uniunea Europeană la încheierea acordului respectiv pot fi uneori sarcini destul de complexe. Din păcate, dar poate deloc surprinzător, instituțiile Uniunii și guvernele statelor membre ajung uneori la concluzii diferite în privința chestiunilor menționate.

Această situație este ilustrată de prezenta cauză, în care Comisia a solicitat Curții să clarifice aspectul dacă Uniunea Europeană are competența exclusivă pentru încheierea Tratatului de la Marrakech pentru facilitarea accesului la operele publicate al persoanelor nevăzătoare, cu deficiențe de vedere sau cu dificultăți de citire a materialelor imprimate ( 2 ) (denumit în continuare „Tratatul de la Marrakech”), negociat în cadrul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (denumită în continuare „OMPI”).

În preambulul Tratatului de la Marrakech, părțile contractante stabilesc, printre altele, rațiunea și obiectivele tratatului în cauză. În special, ele reamintesc, mai întâi, „principiile nediscriminării, șanselor egale, accesibilității și participării și integrării depline și efective în societate, proclamate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap”. Conștiente „de problemele care împiedică dezvoltarea completă a persoanelor cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate”, acestea subliniază „importanța protejării drepturilor de autor ca stimulent și recompensă pentru creațiile literare și artistice”. Ele se declară conștiente „de obstacolele care le împiedică pe persoanele cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate” să aibă acces la operele publicate și de „necesitatea atât de a spori numărul operelor în format accesibil, cât și de a îmbunătăți circulația acestor opere”. Părțile contractante recunosc că, „în pofida diferențelor dintre legislațiile naționale privind drepturile de autor, impactul pozitiv al noilor tehnologii ale informației și comunicațiilor asupra vieții persoanelor cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate poate fi sporit de un cadru juridic consolidat la nivel internațional”.

De asemenea, în preambul se subliniază că, deși „multe state membre au prevăzut, în legislațiile lor naționale privind drepturile de autor, limitări și excepții pentru persoanele cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate”, „operele disponibile într‑un format accesibil pentru aceste persoane sunt în continuare insuficiente”. Astfel, sunt necesare resurse considerabile pentru a face operele accesibile acestor persoane, iar schimbul transfrontalier limitat de exemplare în format accesibil a impus dublarea acestor eforturi.

Părțile contractante recunosc în continuare „atât rolul important al titularilor drepturilor pentru a face operele lor accesibile persoanelor cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate, cât și importanța instituirii unor limitări și excepții adecvate pentru a face operele accesibile persoanelor respective, mai ales atunci când piața nu este în măsură să asigure acest acces”. În plus, ele recunosc „că este necesar să se mențină echilibrul între protejarea eficace a drepturilor autorilor și interesul public mai larg […] și că acest echilibru trebuie să faciliteze accesul efectiv și oportun la opere al persoanelor cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate”.

Articolul 2 din Tratatul de la Marrakech cuprinde definițiile noțiunilor „opere” ( 3 ), „exemplar în format accesibil” ( 4 ) și „entitate autorizată” ( 5 ) în sensul tratatului respectiv. În continuare, articolul 3 definește noțiunea „persoană beneficiară” – în esență, o persoană care suferă de una sau de mai multe deficiențe care aduc atingere capacității sale de a citi opere imprimate. Această definiție largă include atât persoanele care au deficiențe de vedere, cât și pe cele care, din cauza unui handicap fizic, nu sunt în măsură să țină în mână ori să manipuleze o carte.

Obligațiile părților contractante sunt prevăzute, în special, la articolele 4-6 din Tratatul de la Marrakech. Mai concret, articolul 4 alineatul (1) prevede că legislațiile naționale privind drepturile de autor conțin o excepție sau o limitare pentru a permite realizarea unor exemplare în format accesibil în anumite condiții, pentru a facilita disponibilitatea operelor sub formă de exemplare în format accesibil pentru persoanele beneficiare. Mai mult, această dispoziție stabilește că părțile contractante pot prevedea o excepție sau o limitare a dreptului de interpretare sau execuție publică pentru a facilita accesul persoanelor beneficiare la opere. Articolul 5 alineatul (1) privește schimbul transfrontalier de exemplare în format accesibil. Părțile contractante trebuie să prevadă că, „dacă un exemplar în format accesibil este realizat în temeiul unei limitări, al unei excepții sau prin efectul legii, exemplarul respectiv în format accesibil poate fi distribuit sau pus la dispoziție de o entitate autorizată unei persoane beneficiare sau unei entități autorizate din altă parte contractantă”. Potrivit articolului 6, care se referă la importul de exemplare în format accesibil, „în măsura în care legislația națională a unei părți contractante permite unei persoane beneficiare, unei persoane care acționează în numele acesteia sau unei entități autorizate să realizeze un exemplar în format accesibil al unei opere, legislația națională a părții contractante respective le permite, de asemenea, să importe un exemplar în format accesibil în folosul persoanelor beneficiare, fără autorizarea titularului drepturilor”.

Articolul 7 din Tratatul de la Marrakech prevede că părțile contractante trebuie să garanteze accesul persoanelor beneficiare atunci când titularii drepturilor utilizează măsuri tehnice de protecție. Articolul 8 din tratatul menționat urmărește să protejeze viața privată a persoanelor beneficiare, în timp ce articolul 9 din același tratat privește cooperarea pentru facilitarea schimbului transfrontalier de exemplare în format accesibil.

Articolele 10, 11 și 12 din Tratatul de la Marrakech cuprind orientări generale referitoare la interpretarea și la aplicarea tratatului. Articolul 11 prevede, printre altele, că părțile contractante trebuie să respecte obligațiile care le revin în temeiul Convenției de la Berna, al Acordului privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (denumit în continuare „Acordul TRIPS”) și al Tratatului OMPI privind dreptul de autor (denumit în continuare „TDA”) ( 6 ).

În sfârșit, articolele 13-22 din Tratatul de la Marrakech conțin dispoziții administrative și procedurale. În special, articolul 15 alineatul (3) prevede: „Întrucât a făcut declarația menționată la alineatul precedent cu ocazia conferinței diplomatice care a adoptat prezentul tratat, Uniunea Europeană poate deveni parte la prezentul tratat”. Articolul 18 precizează că tratatul va intra în vigoare „în termen de trei luni de la data la care 20 dintre părțile care îndeplinesc condițiile pentru a deveni părți la tratat […] și‑au depus instrumentele de ratificare sau de aderare”. Articolul 21 alineatul (1) menționează că tratatul este „semnat într‑un singur exemplar original în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă și spaniolă, toate aceste versiuni fiind egal autentice”.

Directiva 2001/29/CE ( 7 ) armonizează anumite aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională. În special, acest instrument armonizează, în ceea ce privește autorii, dreptul exclusiv de reproducere [articolul 2 litera (a)], dreptul de comunicare publică a operelor lor, inclusiv dreptul de punere la dispoziția publicului a acestor opere [articolul 3 alineatul (1)] și dreptul exclusiv de distribuire (articolul 4) a operelor lor.

Articolul 5 alineatele (2) și (3) din Directiva 2001/29 enumeră cazurile în care statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2 și, respectiv, de la celelalte drepturi prevăzute la articolele 2 și 3 din directivă. În special, articolul 5 alineatul (3) litera (b) face referire la „utilizări, în folosul persoanelor cu handicap, având legătură directă cu acel handicap, de natură necomercială, în măsura impusă de handicapul specific” ( 8 ). Articolul 5 alineatul (4) adaugă că, „în cazurile în care statele membre pot să prevadă o excepție sau limitare la dreptul de reproducere în temeiul alineatelor (2) și (3), acestea pot să prevadă în mod similar o excepție sau limitare la dreptul de distribuire prevăzut la articolul 4, în măsura justificată de scopul actului autorizat de reproducere”. La rândul său, articolul 5 alineatul (5) precizează că excepțiile și limitările prevăzute „se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului”.

Articolul 6 alineatele (1) și (4) din Directiva 2001/29 prevede: „(1) Statele membre prevăd o protecție juridică adecvată împotriva nerespectării oricăror măsuri tehnice eficiente, pe care persoana respectivă le efectuează cu bună știință sau având motive întemeiate să știe că urmărește acest obiectiv. […] (4) Fără a aduce atingere protecției juridice prevăzute la alineatul (1), în absența măsurilor voluntare luate de către titularii de drepturi, inclusiv a acordurilor dintre titularii de drepturi și alte părți implicate, statele membre adoptă măsurile adecvate pentru a asigura că beneficiarii excepțiilor sau limitărilor prevăzute de legislația internă în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) literele (a), (c), (d), (e) și alineatul (3) litera (a), (b) sau (e), pot beneficia de excepțiile sau limitările menționate, în măsura necesară pentru a beneficia de excepția sau limitarea în cauză în cazurile în care beneficiarul are acces legal la opera sau obiectul protejat în cauză. […]”

În 2009, în cadrul OMPI, au început negocierile privind încheierea unui eventual tratat internațional care să instituie excepții și limitări ale drepturilor de autor în beneficiul persoanelor nevăzătoare, cu deficiențe de vedere sau cu dificultăți de citire a materialelor imprimate, cu scopul de a facilita schimburile transfrontaliere de cărți și alte materiale imprimate în format accesibil.

La 26 noiembrie 2012, Consiliul a adoptat o decizie prin care a autorizat Comisia să participe la aceste negocieri în numele Uniunii Europene ( 9 ). Negocierile din cadrul OMPI s‑au încheiat cu succes la Conferința diplomatică desfășurată la Marrakech în perioada 17-28 iunie 2013. Acestea s‑au soldat cu adoptarea, la 27 iunie 2013, a Tratatului de la Marrakech.

La 14 aprilie 2014, Consiliul a autorizat semnarea Tratatului de la Marrakech în numele Uniunii Europene ( 10 ). Decizia Consiliului s‑a întemeiat atât pe articolul 114 TFUE, cât și pe articolul 207 TFUE. Cu această ocazie, au fost făcute însă o serie de declarații: Comisia a declarat că, în opinia sa, obiectul Tratatului de la Marrakech este de competența exclusivă a Uniunii, în timp ce mai multe state membre au adoptat punctul de vedere potrivit căruia competența este partajată între statele membre și Uniunea Europeană.

La 21 octombrie 2014, Comisia a adoptat o propunere de decizie privind încheierea Tratatului de la Marrakech în numele Uniunii Europene (denumită în continuare „decizia în discuție”) ( 11 ). Propunerea de decizie a Consiliului s‑a întemeiat pe articolul 114, pe articolul 207 și pe articolul 218 alineatul (6) litera (a) punctul v) TFUE. După numeroase discuții, în special în cadrul Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper), propunerea menționată nu a obținut însă majoritatea necesară în Consiliu, întrucât părerile statelor membre erau împărțite în ceea ce privește aspectul dacă Tratatul de la Marrakech este sau nu este de competența exclusivă a Uniunii. În consecință, până în prezent, Uniunea nu a încheiat Tratatul de la Marrakech.

Totuși, la 19 mai 2015, Consiliul a decis să solicite Comisiei, în temeiul articolului 241 TFUE, să prezinte fără întârziere o propunere legislativă de modificare a cadrului juridic al Uniunii, astfel încât Tratatul de la Marrakech să fie pus în aplicare.

În acest context, Comisia a decis, la 17 iulie 2015, să sesizeze Curtea, în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE, cu o cerere de aviz privind natura competenței Uniunii în ceea ce privește Tratatul de la Marrakech.

La 6 octombrie 2015, Comisia a răspuns favorabil cererii formulate de Consiliu în temeiul articolului 241 TFUE, declarând că va „prezenta un proiect de act normativ pentru alinierea legislației Uniunii la Tratatul de la Marrakech”.

Cererea de aviz pe care Comisia a prezentat‑o Curții este redactată după cum urmează: „Uniunea Europeană are competența exclusivă pentru încheierea [Tratatului de la Marrakech]?”

Textul Tratatului de la Marrakech, în trei versiuni autentice (engleză, franceză și spaniolă), a fost anexat la cererea de aviz formulată de Comisie.

În prezenta procedură, au depus observații scrise guvernele ceh, francez, lituanian, maghiar, român, finlandez și al Regatului Unit, precum și Parlamentul European. Guvernele ceh, francez, maghiar, italian, român, finlandez și al Regatului Unit, precum și Parlamentul European, Consiliul și Comisia au prezentat observații orale în ședința din 7 iunie 2016.

Comisia propune Curții să răspundă la cererea de aviz în sensul că Tratatul de la Marrakech este de competența exclusivă a Uniunii. Comisia consideră că temeiurile juridice materiale sunt, pe de o parte, articolul 114 TFUE și, pe de altă parte, articolul 207 TFUE. Prima dispoziție este invocată datorită efectului de armonizare pe care Comisia consideră că îl va avea Tratatul de la Marrakech în ceea ce privește anumite aspecte ale dreptului de autor și ale drepturilor conexe. A doua dispoziție este considerată relevantă dat fiind că Tratatul de la Marrakech urmărește, în special, să garanteze schimburile transfrontaliere de exemplare în format accesibil între părțile contractante, inclusiv între Uniunea Europeană și țările terțe. În opinia Comisiei, indiferent de temeiurile juridice materiale specifice, competența Uniunii este exclusivă în virtutea articolului 3 alineatul (2) TFUE, întrucât încheierea Tratatului de la Marrakech poate să afecteze sau să modifice domeniul de aplicare al dispozițiilor Directivei 2001/29.

Parlamentul European sprijină poziția adoptată de Comisie. În opinia sa, articolele 114 și 207 TFUE constituie temeiurile juridice materiale corecte pentru decizia în discuție. Competența exclusivă a Uniunii pentru încheierea Tratatului de la Marrakech rezultă din articolul 3 alineatul (2) TFUE: obligația de a prevedea excepții sau limitări în legislațiile naționale privind drepturile de autor intră în domeniul de aplicare al Directivei 2001/29 în general și al articolului 5 alineatul (3) litera (b) din aceasta în special. Consiliul, în ceea ce îl privește, nu a adoptat o poziție referitoare la natura competenței Uniunii sau la temeiul juridic material al deciziei în discuție. Acesta contestă doar faptul că cererea sa prin care a solicitat oficial Comisiei să prezinte un proiect legislativ în temeiul articolului 241 TFUE poate influența în vreun fel aprecierea asupra competenței Uniunii.

În schimb, guvernele ceh, francez, lituanian, maghiar, român, finlandez și al Regatului Unit consideră că Uniunea nu are competența exclusivă pentru încheierea Tratatului de la Marrakech. În special, potrivit tuturor acestor guverne, condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) TFUE care atrag competența exclusivă a Uniunii nu sunt întrunite. Totuși, în ceea ce privește temeiurile juridice materiale pentru decizia în discuție, guvernele respective au adoptat puncte de vedere diferite.

Guvernul lituanian este de acord cu Comisia și cu Parlamentul European că articolele 114 și 207 TFUE sunt temeiurile juridice corecte. Inițial, în observațiile sale scrise, guvernul francez a adoptat punctul de vedere potrivit căruia doar articolul 114 TFUE constituie temeiul juridic corect, dar a declarat ulterior în cadrul ședinței că și‑a schimbat poziția și că, în opinia sa, este necesară și trimiterea la articolul 209 TFUE.

De asemenea, guvernul ceh și guvernul finlandez consideră că articolul 114 TFUE este relevant, dar propun includerea articolului 19 TFUE ca temei juridic suplimentar. Guvernul maghiar susține că trimiterea la articolul 114 TFUE este corectă, însă, la rândul său, propune adăugarea unei trimiteri la articolul 4 alineatul (2) litera (b) TFUE, întrucât Tratatul de la Marrakech urmărește în principal un obiectiv de politică socială.

Pe de altă parte, guvernul Regatului Unit a adoptat punctul de vedere potrivit căruia articolul 114 TFUE nu poate fi temeiul juridic pentru decizia în discuție: în opinia sa, această decizie trebuie să se întemeieze pe articolul 19 TFUE singur sau, în subsidiar, în combinație cu articolul 207 TFUE. În sfârșit, guvernul român nu a adoptat o poziție privind temeiul juridic corect al deciziei în discuție, dar contestă aplicabilitatea articolului 207 TFUE.

În cererea formulată, singurul aspect cu privire la care Comisia solicită avizul Curții este acela dacă Uniunea Europeană are competență exclusivă pentru încheierea Tratatului de la Marrakech.

Totuși, în scopul de a răspunde la această întrebare, este necesară identificarea temeiului juridic material corect (sau a temeiurilor juridice materiale corecte) pentru decizia în discuție. În sistemul instituit prin tratatele UE, care este bazat pe principiul atribuirii, alegerea de către instituții a temeiului juridic corect pentru un act propus prezintă o importanță de natură constituțională ( 12 ). Această alegere stabilește dacă Uniunea este competentă să acționeze, scopurile în care poate să acționeze și procedura pe care este obligată să o urmeze în eventualitatea în care poate acționa.

Acest aspect are o importanță deosebită în ceea ce privește încheierea acordurilor internaționale de către Uniune. După cum a precizat Curtea, aspectul dacă revine exclusiv Uniunii competența să încheie un acord sau dacă această competență este partajată cu statele membre depinde, printre altele, de domeniul de aplicare al dispozițiilor din dreptul Uniunii care împuternicesc instituțiile Uniunii să participe la acordul respectiv ( 13 ). Astfel, în unele domenii, Uniunea nu poate dobândi competența externă exclusivă a posteriori în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE, nici măcar atunci când și‑a exercitat deja competența la nivel intern. Prin urmare, indicarea temeiului juridic stabilește repartizarea competențelor între Uniune și statele membre ( 14 ).

Potrivit unei jurisprudențe constante, alegerea temeiului juridic al unui act, inclusiv cel adoptat în vederea încheierii unui acord internațional, trebuie să fie fondată pe elemente obiective, care pot fi supuse controlului jurisdicțional. Printre aceste elemente figurează finalitatea și conținutul actului. Dacă prin analizarea unui act se dovedește că acesta urmărește două finalități sau că are două componente și dacă una dintre aceste finalități sau componente poate fi identificată ca fiind principală, iar cealaltă nu este decât accesorie, actul trebuie să aibă un temei juridic unic, și anume temeiul impus de finalitatea sau de componenta principală ori preponderentă. Cu titlu excepțional, dacă se dovedește că actul urmărește simultan mai multe obiective sau are mai multe componente care sunt legate în mod indisolubil, fără ca vreuna să fie accesorie și indirectă în raport cu alta, o asemenea măsură poate să fie adoptată pe baza temeiurilor juridice corespunzătoare ( 15 ).

Jurisprudența constantă sugerează astfel faptul că, în cazul încheierii unor acorduri internaționale, la fel ca în cazul oricărui act al Uniunii Europene, cu ocazia interpretării lor, trebuie să se facă eforturi pentru identificarea unui singur temei juridic sau, atunci când acest lucru nu este posibil, a unui număr minim de temeiuri juridice. În mod clar, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona – care simplifică procedurile decizionale și generalizează utilizarea procedurii legislative ordinare pentru marea majoritate a domeniilor de acțiune ale Uniunii – este posibil ca problemele generate de coexistența mai multor temeiuri juridice în actele Uniunii să fie mai puțin acute. Totuși, nu există nicio îndoială că principiul de bază potrivit căruia orice multiplicare a temeiurilor juridice care nu este esențială trebuie să fie evitată este încă valid.

Acest aspect este, în opinia noastră, valabil în special în cazul acordurilor internaționale care acoperă un domeniu specific și care au mai degrabă un obiectiv unic și clar definit. În timp ce acordurile internaționale care reglementează raporturile dintre părțile contractante într‑o mare varietate de domenii (denumite adesea „acorduri‑cadru”, „acorduri de parteneriat” sau „acorduri de cooperare”) pot justifica mai ușor recurgerea la mai multe temeiuri juridice, nu aceeași este situația atunci când domeniul de aplicare al acordului este mai limitat și mai concret.

Identificarea așa‑numitului centru de greutate al unui instrument juridic propus (sau a centrelor sale de greutate) se poate dovedi însă o sarcină dificilă. Astfel, domeniile de competență a Uniunii sunt definite, în tratate, în diverse moduri. În toate categoriile, competențele sunt precizate predominant din perspectiva obiectivelor care trebuie să fie realizate (de exemplu, piața internă sau conservarea și protecția mediului). La rândul lor, acestea pot să fie limitate la anumite „teme”, cum sunt sectoarele economice concrete (de exemplu, transporturile) sau domeniile concrete de politică (de exemplu, protecția consumatorilor) sau, dimpotrivă, pot să fie formulate în termeni generali (de exemplu, piața internă) sau să acopere o varietate de domenii de politică (de exemplu, spațiul de libertate, securitate și justiție). În alte situații însă competențele sunt precizate în principal din perspectiva tipurilor de instrumente pe care Uniunea Europeană poate să le adopte într‑un anumit domeniu (aceasta este situația, de exemplu, în domeniile uniunii vamale, concurenței sau politicii comerciale comune). În sfârșit, acțiunea externă a Uniunii trebuie să se bazeze întotdeauna pe aceleași principii și aspirații, indiferent de tipul competenței exercitate.

Aceste dificultăți de identificare a temeiului juridic corect al unui act al Uniunii sunt prezente și în cazul de față. După cum am menționat la punctele 24-29 de mai sus, statele membre și instituțiile Uniunii care au depus observații în prezenta procedură au desemnat nu mai puțin de cinci dispoziții diferite din Tratatul FUE care, singure sau în diferite combinații, ar putea să constituie, în opinia lor, temeiurile juridice materiale pentru decizia în discuție: articolul 4 alineatul (2) litera (b), articolul 19 alineatul (1), articolul 114, articolul 207 și articolul 209 TFUE.

Adevărul este că argumentele invocate în sprijinul fiecăreia dintre aceste dispoziții sunt convingătoare într‑o anumită măsură. Totuși, ținând cont de toate aspectele, considerăm că, după cum au sugerat cele mai multe dintre statele membre care au depus observații, decizia în discuție ar trebui să aibă un temei juridic dublu. Cele două dispoziții aplicabile sunt, în opinia noastră, articolul 19 alineatul (1) și articolul 207 TFUE. În secțiunea care urmează, vom prezenta motivele pentru care am adoptat punctul de vedere menționat. În acest context, vom preciza de asemenea motivul pentru care, în analiza finală, considerăm că, fără a fi eronate, argumentele invocate în sprijinul celorlalte trei dispoziții nu sunt convingătoare. În sfârșit, vom aborda elementul esențial al prezentei cereri de aviz: natura exclusivă sau partajată a competenței Uniunii de a încheia Tratatul de la Marrakech.

Comisia, susținută de Parlamentul European, de guvernul lituanian și de guvernul Regatului Unit ( 16 ) consideră că Tratatul de la Marrakech constituie un instrument de politică comercială comună și, în consecință, articolul 207 TFUE ar trebui să fie unul dintre temeiurile juridice materiale ale deciziei în discuție.

Suntem de acord cu acest punct de vedere.

Politica comercială comună este unul dintre principalii piloni ai raporturilor Uniunii cu restul lumii. Potrivit articolului 207 alineatul (1) TFUE, această politică „se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce privește modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimburile de mărfuri și servicii și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, investițiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum și măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de dumping și de subvenții”.

Potrivit unei jurisprudențe constante, simpla împrejurare că un act al Uniunii este susceptibil de a avea anumite efecte asupra schimburilor internaționale nu este suficientă pentru a se concluziona că actul respectiv trebuie inclus în categoria celor care țin de politica comercială comună. Astfel, un act al Uniunii intră în domeniul acestei politici dacă privește în mod specific schimburile internaționale prin aceea că este destinat, în esență, promovării, facilitării sau reglementării schimburilor respective și are efecte directe și imediate asupra acestora ( 17 ).

Obiectul schimburilor internaționale nu poate fi definit în termeni abstracți și nu poate fi precizat în mod static și rigid. Schimburile globale sunt supuse unor schimbări continue: practicile comerciale, tiparele și tendințele evoluează în timp. Uniunea trebuie să își poată îndeplini întotdeauna rolul său de actor în schimburile globale față de partenerii săi comerciali, atât în contextele bilaterale, cât și în cadrul forurilor multilaterale. Acesta este motivul pentru care Curtea a adoptat în mod constant, încă de la început, punctul de vedere potrivit căruia politica comercială comună trebuie să fie definită în sens larg, respingând interpretările restrictive ale normelor din tratate care ar face ca politica respectivă „să devină treptat nesemnificativă” ( 18 ). Politica comercială comună a fost concepută, după cum a afirmat Curtea, ca având un „caracter deschis” ( 19 ). În definiția caracteristicilor și a instrumentelor politicii respective, tratatele au ținut cont de posibilele evoluții: astfel, articolul 207 TFUE „presupune ca politica comercială să fie ajustată pentru a ține cont de orice schimbare de perspectivă în relațiile internaționale” ( 20 ).

În lumina acestor principii, considerăm că decizia în discuție se încadrează, cel puțin parțial, în politica comercială comună.

Articolul 207 alineatul (1) TFUE include „aspectele comerciale ale proprietății intelectuale” printre sectoarele politicii comerciale comune. Interpretând noțiunea menționată în Hotărârea Daiichi Sankyo, Curtea a statuat că, printre normele Uniunii în materie de proprietate intelectuală, doar cele care prezintă o legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale sunt susceptibile să fie incluse în domeniul politicii comerciale comune ( 21 ).

O serie de dispoziții fundamentale din Tratatul de la Marrakech au în mod evident o asemenea legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale: în special articolul 5 („Schimbul transfrontalier de exemplare în format accesibil”), articolul 6 („Importul de exemplare în format accesibil”) și articolul 9 („Cooperarea pentru facilitarea schimbului transfrontalier”). Dispozițiile respective prevăd câteva dintre obligațiile‑cheie asumate de părțile contractante și par decisive pentru realizarea obiectivelor, precizate în preambulul Tratatului de la Marrakech, „de a spori numărul operelor în format accesibil […] și de a îmbunătăți circulația acestor opere” ( 22 ). Potrivit preambulului în cauză, unul dintre motivele pentru care „operele disponibile într‑un format accesibil […] sunt în continuare insuficiente” sunt tocmai schimburile transfrontaliere limitate de exemplare în format accesibil.

În plus, alte dispoziții din Tratatul de la Marrakech (cum este articolul 4) sunt de asemenea destinate să faciliteze schimburile comerciale internaționale prin standardizarea anumitor norme privind disponibilitatea, domeniul de aplicare și exercitarea drepturilor de proprietate intelectuală în rândul statelor contractante. Prin urmare, deși într‑un alt context și la o scară mult mai limitată, Tratatul de la Marrakech urmărește și unul dintre obiectivele Acordului TRIPS pe care, în Hotărârea Daiichi Sankyo ( 23 ), Curtea l‑a considerat decisiv pentru încadrarea acordului respectiv în domeniul de aplicare al articolului 207 TFUE.

În consecință, departe de a avea doar implicații limitate pentru schimburile comerciale internaționale, o parte mare și importantă a Tratatului de la Marrakech are în mod specific legătură cu acesta. Dispozițiile sale sunt destinate să promoveze, să faciliteze și să reglementeze comerțul cu un anumit tip de mărfuri: exemplarele în format accesibil. În structura generală a Tratatului de la Marrakech, deschiderea piețelor naționale pentru exemplarele în format accesibil provenite din alte țări este unul dintre mijloacele‑cheie de realizare a obiectivelor urmărite de părțile contractante.

Această concluzie nu este pusă sub semnul întrebării de anumite argumente invocate de o serie de state membre prin care se contestă că articolul 207 TFUE este un temei juridic adecvat și pe care le vom aborda în continuare.

În primul rând, guvernele ceh, francez, maghiar și finlandez nu sunt de acord că schimburile transfrontaliere de exemplare în format accesibil au loc într‑un cadru comercial. Acestea invocă, în special, articolul 4 alineatul (2) din Tratatul de la Marrakech, potrivit căruia părțile contractante trebuie să introducă limitări sau excepții în legislația lor națională privind drepturile de autor, printre altele, atunci când „activitatea se desfășoară fără scop lucrativ”. Ele fac trimitere și la articolul 4 alineatul (4), care prevede că „[p]ărțile contractante pot restrânge limitările sau excepțiile prevăzute în temeiul prezentului articol la operele care, în formatul accesibil respectiv, nu pot fi obținute pe cale comercială în condiții rezonabile pentru persoanele beneficiare de pe piața în cauză”.

Totuși, potrivit jurisprudenței, o activitate este supusă dreptului Uniunii în măsura în care are caracter economic ( 24 ). O activitate care are prima facie un caracter economic nu intră sub incidența dreptului Uniunii în virtutea principiului solidarității doar în împrejurări cu totul excepționale ( 25 ). Mai mult, deși a statuat că statele membre au o marjă mare de apreciere în domeniul sănătății publice și al securității sociale și, în special, că pot recurge la organizații fără scop lucrativ în acest sens, Curtea nu a exclus în mod definitiv asemenea activități din domeniul de aplicare al dreptului Uniunii ( 26 ). În special, Curtea a statuat în mod constant că orice entitate angajată într‑o activitate economică, indiferent de statutul său juridic și de modul în care este finanțată, este în principiu supusă normelor dreptului Uniunii din domeniul concurenței ( 27 ). În consecință, jurisprudența Curții nu pare să excludă aplicabilitatea dreptului Uniunii în ceea ce privește activitățile fără scop lucrativ sau în pierdere ori cele care urmăresc realizarea unor obiective fără caracter economic. Adăugăm că statele membre care contestă aplicabilitatea articolului 207 TFUE nu arată motivul pentru care abordarea respectivă este inadecvată în cazul schimburilor comerciale internaționale.

Părțile menționate par să considere că mărfurile care fac obiectul unor schimburi comerciale fără scop lucrativ s‑ar încadra în noțiunea „aspecte necomerciale ale proprietății intelectuale” și, prin urmare, s‑ar găsi în afara politicii comerciale comune.

În opinia noastră, aceasta este o interpretare eronată a articolului 207 TFUE. Dispoziția respectivă nu exclude din sfera sa operațiunile sau activitățile de natură necomercială. Astfel, aspectul că este posibil ca, în anumite împrejurări, unele mărfuri și servicii să facă obiectul unor schimburi realizate în alte scopuri decât pentru obținerea unui profit (inclusiv, de exemplu, când sunt furnizate gratuit) nu implică faptul că mărfurile sau serviciile în cauză nu sunt comercializate. Articolul 4 alineatul (4) din Tratatul de la Marrakech, făcând referire la exemplarele în format accesibil care „nu pot fi obținute pe cale comercială în condiții rezonabile […] pe piaț[ă]”, sugerează că există o piață în care acest tip de mărfuri fac obiectul unor schimburi cu caracter comercial. După cum a arătat Comisia în ședință, operatorii economici care își desfășoară activitatea pe piața respectivă vor fi afectați în mod necesar de normele Tratatului de la Marrakech.

Este important faptul că, în Hotărârea Daiichi Sankyo ( 28 ), Curtea a confirmat că Acordul TRIPS intră în întregime sub incidența articolului 207 TFUE. Or, acordul TRIPS cuprinde și norme privind serviciile sau mărfurile furnizate în scopuri necomerciale ( 29 ). De asemenea, Convenția de la Berna, care, având în vedere trimiterea la aceasta de la articolul 2 alineatul (2) din Acordul TRIPS, poate fi considerată parțial încorporată în acesta din urmă, include și dispoziții care reglementează utilizarea operelor protejate pentru anumite activități necomerciale ( 30 ). Trebuie remarcat că niciunul dintre acordurile menționate nu exclude in toto operațiunile sau utilizările necomerciale ale operelor protejate din domeniul lor de aplicare.

În acest context, este interesant să arătăm că, în deciziile instanțelor OMC, operele artistice și alte opere intelectuale sunt în general tratate în același mod ca alte bunuri comerciale, chiar și în cazul în care fac obiectul unor schimburi fără caracter comercial sau sunt exploatate în scopuri necomerciale ( 31 ). Chiar și atunci când apare în acordurile OMC, noțiunea „comerț” este interpretată în sens foarte larg, fiind incluse în sfera sa toate „schimburile de mărfuri”, indiferent de „natura sau tipul «comerțului» ori motivul sau funcția operațiunii” ( 32 ). Aplicabilitatea normelor OMC nu poate să depindă de decizia individuală a unui operator referitoare la modul de desfășurare a activităților sale comerciale. De fapt, anumite norme ale OMC par să presupună realizarea unor operațiuni în scopuri necomerciale. De exemplu, Acordul antidumping al OMC ( 33 ) privește, printre alte materii, exporturile de produse care nu acoperă în totalitate costurile lor de producție ( 34 ). Astfel, departe de a prevedea necesitatea obținerii unui profit, normele OMC se aplică și operațiunilor realizate în pierdere, cu excepția cazului în care există dispoziții contrare.

Ceea ce articolul 207 TFUE exclude din sfera politicii comerciale comune sunt doar aspectele necomerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală. Altfel spus, domeniile dreptului proprietății intelectuale care nu sunt vizate strict sau direct de comerțul internațional. Aceasta este în mod clar o categorie reziduală. Astfel, în linii mari, normele privind proprietatea intelectuală urmăresc să confere anumite drepturi exclusive asupra exploatării creațiilor intelectuale pentru a încuraja creativitatea și inovarea. Drepturile exclusive în cauză nu sunt decât forme sui generis de monopoluri care pot să limiteze libera circulație a mărfurilor și serviciilor. Astfel, prin însăși natura lor, normele privind proprietatea intelectuală au în mare parte legătură cu schimburile comerciale. Un exemplu de aspect al proprietății intelectuale care nu are legătură cu schimburile comerciale sunt drepturile morale care, de fapt, sunt excluse din domeniul de aplicare al Acordului TRIPS ( 35 ). În orice caz, în prezenta cauză, nu este necesar să analizăm mai în profunzime noțiunea menționată: este suficient să spunem că nici drepturile morale, nici orice alt aspect al proprietății intelectuale care nu are legătură cu schimburile comerciale nu intră sub incidența Tratatului de la Marrakech.

Oricum, în opinia noastră, argumentele analizate în cazul de față se bazează pe o premisă falsă. După cum a arătat Comisia, Tratatul de la Marrakech nu impune în niciun caz ca reproducerea, distribuirea și punerea la dispoziție a exemplarelor în format accesibil să fie gratuite. După cum precizează articolul 4 alineatul (5) din tratatul respectiv, „[în] legislația națională se stabilește dacă limitările sau excepțiile prevăzute în temeiul prezentului articol fac obiectul unei remunerări”.

Totuși, în cadrul ședinței, guvernul italian a afirmat că termenul „remunerație” de la articolul 4 alineatul (5) din Tratatul de la Marrakech nu trebuie să fie înțeles în sensul de „remunerație” efectivă, ci mai degrabă de simplă compensație pentru titularii drepturilor de autor.

Considerăm că această obiecție este nefondată. În primul rând, observăm că guvernul italian nu a prezentat niciun element în sprijinul interpretării pe care a dat‑o articolului 4 alineatul (5), care pare să fie în contradicție cu formularea dispoziției respective. În al doilea rând și mai important, faptul că este posibil ca valoarea sumei care ar putea fi datorată titularilor drepturilor de autor să nu corespundă prețului integral de pe piață nu exclude în niciun caz caracterul comercial al operațiunilor de bază ( 36 ).

În esență, Tratatul de la Marrakech impune părților contractante să adopte o serie de excepții și de limitări standard în materia dreptului de autor pentru a permite reproducerea, distribuirea și punerea la dispoziție a exemplarelor în format accesibil, precum și schimburile transfrontaliere de asemenea opere. Acest tratat nu reglementează caracterul comercial sau necomercial al tranzacțiilor prin intermediul cărora au loc operațiunile respective. Oricum, unele dintre tranzacțiile vizate de Tratatul de la Marrakech au cu certitudine caracter comercial.

Pentru a avea o imagine completă, arătăm de asemenea că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) și cu articolul 5 alineatul (3) din Tratatul de la Marrakech, obligațiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) și la articolul 5 alineatul (1) din același tratat pot fi îndeplinite de părțile contractante și prin prevederea în legislațiile naționale privind drepturile de autor a unor excepții sau limitări care nu sunt restrânse la activitățile entităților fără scop lucrativ.

În al doilea rând, guvernele francez, maghiar, român și finlandez subliniază că Tratatul de la Marrakech a fost negociat în cadrul OMPI, o agenție a Națiunilor Unite care nu are ca misiune liberalizarea și promovarea schimburilor comerciale. Guvernul maghiar și guvernul Regatului Unit au arătat totodată că Tratatul de la Marrakech ar avea doar legături slabe cu Acordul TRIPS.

Nici aceste obiecții nu sunt convingătoare.

Pentru început, locul și contextul în care este negociat un acord internațional prezintă doar o relevanță limitată. Deși elementele respective pot să ofere uneori indicii utile referitoare la intențiile autorilor acordului, ceea ce contează de fapt sunt scopul și conținutul acordului, astfel cum rezultă din modul în care este formulat.

De exemplu, Curtea a statuat că Decizia Consiliului privind semnarea, în numele Uniunii Europene, a Convenției europene pentru protecția juridică a serviciilor bazate pe acces condiționat și a serviciilor de acces condiționat ( 37 ) trebuie să se întemeieze pe articolul 207 TFUE, chiar dacă acordul respectiv a fost adoptat de Consiliul Europei, o organizație care are drept scop protecția drepturilor omului, a democrației și a statului de drept ( 38 ). Pe de altă parte, OMPI administrează alte acorduri internaționale care par să aibă legături clare cu comerțul internațional: de exemplu, Acordul de la Madrid privind sancționarea indicațiilor de proveniență false sau înșelătoare aplicate pe produse ( 39 ).

Adăugăm doar că a fost deja confirmat de Curte faptul că aspectele comerciale ale proprietății intelectuale se încadrează în politica comercială comună indiferent dacă ele sunt incluse în acorduri internaționale care fac parte din acordurile OMC (sau au fost negociate în contextul OMC) ( 40 ).

În al treilea rând, guvernul finlandez și guvernul Regatului Unit subliniază că Tratatul de la Marrakech nu urmărește să liberalizeze schimburile comerciale, ci să contribuie la dezvoltarea completă a persoanelor cu deficiențe de vedere. Aceste guverne consideră că problema juridică din prezenta cauză este similară, mutatis mutandis, cu cea analizată de Curte în cauzele referitoare la Protocolul de la Cartagena privind biosecuritatea ( 41 ) și la Convenția de la Basel privind controlul transporturilor transfrontaliere de deșeuri periculoase și al eliminării acestora ( 42 ). În cauzele respective, Curtea a considerat că este predominantă componenta de mediu a acordului în raport cu componenta sa comercială.

De la bun început, am dori să reamintim că articolul 207 TFUE precizează că „[p]olitica comercială comună se desfășoară în cadrul principiilor și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii”. La rândul său, articolul 21 TUE – care stabilește aceste principii și obiective – prevede că acțiunea Uniunii pe scena internațională are la bază, printre altele, principiile egalității și solidarității și că trebuie să aibă drept scop, printre altele, „promovarea dezvoltării durabile pe plan economic, social și de mediu a țărilor în curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia”.

După cum am menționat mai sus, acordurile comerciale moderne urmăresc adesea o varietate de obiective în același timp. Obiectivele de natură pur economică sunt doar câteva dintre aceste obiective. De exemplu, obiectivele umanitare, de dezvoltare și de mediu joacă adesea un rol central în negocierea acordurilor internaționale al căror conținut esențial rămâne totuși în mod clar de natură comercială ( 43 ). Pentru a da un exemplu, în ultimii ani, în continuarea unui proces care a început cu Declarația de la Doha privind Acordul TRIPS și sănătatea publică ( 44 ), membrii OMC au adoptat o serie de decizii pentru modificarea și punerea în aplicare a Acordului TRIPS în ceea ce privește posibilitatea de brevetare ( 45 ) și acordarea licențelor ( 46 ) pentru produsele farmaceutice, în beneficiul țărilor celor mai puțin dezvoltate. Măsurile respective urmăresc fără îndoială obiective în domeniul dezvoltării și sănătății: asigurarea accesului la medicamente (în special produse anti‑HIV) pentru toate persoanele din țările cele mai sărace. Totuși, având în vedere conținutul și contextul lor, considerăm că este greu de contestat faptul că măsurile menționate au o legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale ( 47 ).

Acesta este motivul pentru care tratatele UE, în special după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, atribuie acțiunii externe a Uniunii (inclusiv cea în domeniul politicii comerciale comune) ( 48 ) o serie de obiective, atât cu caracter economic, cât și cu caracter neeconomic. De asemenea, astfel se explică de ce Curtea, chiar și înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, a statuat în mod constant că obiectivele legate, de exemplu, de dezvoltarea economică ( 49 ), de protecția mediului ( 50 ) sau de politica externă ( 51 ) pot fi urmărite în contextul politicii comerciale comune.

În definitiv, politica comercială comună reprezintă în esență dimensiunea externă a pieței interne și a uniunii vamale. În acest sens, reamintim că articolul 114 TFUE constituie dispoziția principală utilizată de legiuitorul Uniunii în vederea adoptării măsurilor necesare pentru instituirea și funcționarea pieței interne. Este recunoscut faptul că, atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recurgerea la articolul 114 TFUE ca temei juridic, legiuitorul Uniunii nu poate fi împiedicat să invoce temeiul juridic în cauză pentru motivul că urmărirea altor obiective de interes general ( 52 ) (cum sunt, de exemplu, sănătatea publică ( 53 ) sau protecția consumatorului ( 54 )) este un factor decisiv pentru alegerile care trebuie făcute. Din considerente de coerență, același principiu ar trebui, în opinia noastră, să se aplice și în ceea ce privește politica comercială comună.

Considerăm că guvernul finlandez și guvernul Regatului Unit au realizat în mod greșit o paralelă între Tratatul de la Marrakech și Protocolul de la Cartagena și Convenția de la Basel. În cauzele respective, Curtea a statuat că, de fapt, componenta comercială a acordurilor menționate are doar un caracter secundar în raport cu componenta lor de mediu. O simplă privire asupra textului acordurilor menționate nu poate decât să confirme că numărul, domeniul de aplicare și importanța dispozițiilor de natură comercială în structura generală a acelor acorduri nu sunt nici preponderente, nici de importanță egală cu cele ale dispozițiilor referitoare la mediu. Astfel, cele mai multe dintre dispozițiile acordurilor respective au ca obiect reglementări în materie de mediu, reglementările comerciale fiind doar unul dintre instrumentele utilizate pentru urmărirea obiectivelor legate de mediu.

Dimpotrivă, după cum am arătat mai sus, intensificarea schimburilor comerciale de exemplare în format accesibil este în mare măsură în centrul sistemului instituit prin Tratatul de la Marrakech. Simplificarea și creșterea volumului schimburilor transfrontaliere de exemplare în format accesibil este unul dintre mijloacele‑cheie elaborate de autorii tratatului în cauză pentru realizarea obiectivelor lor.

Se poate spune chiar, simplificând, că efectul Tratatului de la Marrakech este înlocuirea unui tip de comerț cu exemplare în format accesibil cu altul. În prezent, schimburile comerciale transfrontaliere de asemenea mărfuri sunt foarte limitate, întrucât au loc potrivit regulilor normale ale pieței. În viitor, schimburile comerciale de astfel de mărfuri vor fi facilitate, dat fiind că titularii drepturilor de autor vor avea drepturi limitate de a se opune reproducerii, distribuirii și punerii în circulație a operelor lor în situațiile stabilite prin Tratatul de la Marrakech.

Astfel, guvernul francez susține în mod greșit că Tratatul de la Marrakech nu urmărește liberalizarea sau promovarea schimburilor comerciale. Oricum, potrivit unei jurisprudențe constante, este suficient ca un acord să reglementeze schimburile comerciale, de exemplu, prin limitarea sau chiar prin interzicerea lor, pentru a intra în sfera politicii comerciale comune ( 55 ).

Astfel, este adevărat că, după cum au arătat mai multe guverne, obiectivele cu caracter comercial ale Tratatului de la Marrakech servesc unui scop de natură diferită. Acesta este motivul pentru care considerăm că articolul 207 TFUE nu poate fi temeiul unic al deciziei în discuție.

În preambulul Tratatului de la Marrakech se precizează că, după cum susțin guvernele ceh, finlandez și al Regatului Unit, scopul ultim al tratatului respectiv este să contribuie la dezvoltarea completă a persoanelor cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate. Se pune accentul, în special, pe principiile nediscriminării, șanselor egale, accesibilității și participării și integrării depline și efective în societate. În acest context, al doilea considerent face referire la intenția ca persoanele cu deficiențe de vedere să primească informații în condiții egale cu alte persoane. Al patrulea considerent, la rândul său, menționează obstacolele care le împiedică pe persoanele cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate să beneficieze de șanse egale în societate.

De asemenea, preambulul face trimitere la Declarația Universală a Drepturilor Omului și la Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap (denumită în continuare „Convenția ONU”). De fapt, legătura dintre Convenția ONU și Tratatul de la Marrakech este evidentă. Articolul 30 alineatul (3) din primul dintre cele două acte prevede: „Statele părți adoptă toate măsurile adecvate, în conformitate cu dreptul internațional, pentru a garanta că legile care protejează drepturile de proprietate intelectuală nu constituie o barieră abuzivă sau discriminatorie împotriva accesului persoanelor cu handicap la materialele culturale.” Prin urmare, se poate considera că Tratatul de la Marrakech pune în aplicare angajamentul asumat prin dispoziția menționată.

În această privință, este interesant să observăm că legătura dintre cele două acorduri a fost semnalată în mod expres de Comitetul ONU pentru drepturile persoanelor cu handicap (denumit în continuare „Comitetul ONU”), înființat în cadrul Convenției ONU. Într‑un comentariu referitor la articolul 9 din Convenția ONU (intitulat „Accesibilitate”), Comitetul ONU a afirmat că Tratatul de la Marrakech „trebuie să asigure accesul la materialele culturale fără bariere nejustificate sau discriminatorii pentru persoanele cu handicap” ( 56 ).

În aceste împrejurări, considerăm că Tratatul de la Marrakech urmărește unul dintre scopurile prevăzute la articolul 19 alineatul (1) TFUE. Potrivit acestei dispoziții, „Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală”. Handicapul este astfel unul dintre motivele posibile de discriminare enumerate în dispoziția în cauză împotriva cărora Uniunea poate să ia măsurile necesare.

În acest context, arătăm că Uniunea a adoptat tocmai în temeiul articolului 19 TFUE o varietate de instrumente juridice destinate să combată discriminările și să asigure egalitatea de tratament și egalitatea șanselor pentru toți cetățenii. Facem referire în special la Directiva 2000/43/CE privind egalitatea rasială ( 57 ) și la Directiva 2004/113/CE privind egalitatea de șanse între femei și bărbați ( 58 ) .

De asemenea, mai important, menționăm Directiva 2000/78/CE privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( 59 ). Potrivit articolului 1 din această directivă, obiectivul său este „stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament” ( 60 ).

Considerăm că măsurile Uniunii pe care tocmai le‑am menționat – la fel ca instrumentele internaționale menționate la punctul 78 de mai sus – au în comun cu Tratatul de la Marrakech o componentă semnificativă anti‑discriminare.

Totuși, Comisia nu este de acord cu această concluzie, arătând că Tratatul de la Marrakech nu este o măsură generală care urmărește combaterea tuturor formelor posibile de discriminare cu care se pot confrunta persoanele cu handicap: obiectul tratatului respectiv este limitat la drepturile de autor. În plus, Comisia a precizat că articolele 9 și 10 TFUE impun Uniunii, printre altele, să combată excluziunea socială și discriminările atunci când definește și pune în aplicare toate politicile și activitățile sale.

Considerăm că argumentele în cauză nu sunt convingătoare. În primul rând, în textul articolului 19 alineatul (1) TFUE nu este nimic care să indice că domeniul său de aplicare ar fi limitat la măsurile de natură generală sau cu un domeniu de aplicare amplu. În al doilea rând, Tratatul de la Marrakech nu se limitează doar la a impune părților contractante să modifice legislațiile lor privind drepturile de autor în beneficiul persoanelor cu deficiențe de vedere. El stabilește în egală măsură alte obligații în sarcina lor: de exemplu, aceea de a introduce anumite măsuri pentru protecția vieții private a persoanelor cu deficiențe de vedere (articolul 8) sau aceea de a coopera pentru facilitarea schimburilor transfrontaliere de exemplare în format accesibil în cadrul organismelor competente ale OMPI (articolul 9). De asemenea, articolul 13 instituie o Adunare care are, printre altele, sarcina să dezvolte normele Tratatului de la Marrakech. În al treilea rând, necesitatea de a combate discriminarea, asigurând șanse egale persoanelor cu deficiențe de vedere, nu a fost luată în considerare la negocierea Tratatului de la Marrakech de o manieră marginală, ci constituie rațiunea de a fi a acestui tratat.

Având în vedere cele de mai sus, adoptăm punctul de vedere potrivit căruia articolul 19 alineatul (1) TFUE trebuie să fie unul dintre temeiurile juridice ale deciziei în discuție.

Comisia, susținută de guvernele ceh, finlandez, francez și lituanian, precum și de Parlamentul European, consideră că articolul 114 TFUE trebuie să fie unul dintre temeiurile juridice ale deciziei în discuție.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere.

Nu există nicio îndoială că este posibil ca încheierea Tratatului de la Marrakech să presupună o armonizare suplimentară a normelor Uniunii referitoare la drepturile de autor. De asemenea, este indiscutabil că, la nivel intern, măsurile în materie pot fi în general adoptate în temeiul articolului 114 TFUE. În sfârșit, este evident că punerea în aplicare de către Uniune a dispozițiilor Tratatului de la Marrakech va avea un efect pozitiv asupra schimburilor comerciale transfrontaliere în cadrul Uniunii.

Totuși, în opinia noastră, aceste elemente nu sunt suficiente pentru a concluziona că componenta privind piața internă a Tratatului de la Marrakech este predominantă sau, cel puțin, are o pondere egală cu componenta comercială sau cu componenta anti‑discriminare.

Potrivit unei jurisprudențe constante, un act adoptat în temeiul articolului 114 TFUE trebuie să aibă efectiv ca obiect îmbunătățirea condițiilor de instituire și de funcționare a pieței interne ( 61 ). Simpla constatare a unor diferențe între reglementările naționale nu este suficientă pentru a justifica recurgerea la articolul 114 TFUE. Dispoziția menționată presupune existența unor divergențe între actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre care să fie de natură să îngrădească libertățile fundamentale și să aibă astfel o incidență directă asupra funcționării pieței interne ( 62 ).

În prezenta cauză, niciuna dintre părți nu a arătat că există diferențe semnificative între reglementările naționale ale statelor membre care vizează aspectele drepturilor de autor reglementate prin Tratatul de la Marrakech. Este clar că, din perspectiva articolului 5 alineatele (2) și (3) din Directiva 2001/29, este posibil (sau chiar probabil) să existe divergențe între actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre în ceea ce privește excepțiile sau limitările drepturilor de autor în beneficiul persoanelor cu deficiențe de vedere. O simplă posibilitate nu este însă suficientă pentru a justifica recurgerea la articolul 114 TFUE.

De fapt, după cum a arătat guvernul Regatului Unit, nu a fost analizat modul în care aceste presupuse diferențe afectează funcționarea pieței interne. Or, potrivit considerentului (31) al Directivei 2001/29, gradul de armonizare realizată în cazul respectivelor excepții și limitări „depinde de impactul lor asupra bunei funcționări a pieței interne”. Deducem din cele de mai sus că, atunci când a adoptat Directiva 2001/29, legiuitorul Uniunii a considerat că excepțiile și limitările în beneficiul persoanelor cu handicap nu aveau un impact semnificativ asupra bunei funcționări a pieței interne. În caz contrar, legiuitorul Uniunii ar fi impus probabil un nivel mai ridicat de apropiere a actelor cu putere de lege ale statelor membre în domeniul respectiv. Este rezonabil să se presupună în această privință că situația nu ar fi diferită în prezent.

Faptul că aspectele menționate nu au fost analizate detaliat de Comisie sau de legiuitorul Uniunii sprijină punctul de vedere potrivit căruia armonizarea pieței interne nu a fost unul dintre scopurile principale care au determinat Uniunea să negocieze (și, eventual, să încheie) Tratatul de la Marrakech. Prin urmare, contribuția pozitivă pe care încheierea tratatului în cauză ar putea să o aibă în ceea ce privește consolidarea pieței interne pare să fie mai degrabă un obiectiv secundar sau un efect indirect.

Faptul că orice măsură internă cu același conținut ar fi întemeiată probabil pe articolul 114 TFUE (singur sau în combinație cu alte temeiuri juridice) nu este foarte relevant în acest context. După cum am menționat mai sus, întrucât politica comercială comună reprezintă dimensiunea externă a pieței interne, măsurile echivalente sunt în mod frecvent întemeiate pe articolul 114 TFUE atunci când ele produc efecte exclusiv în cadrul Uniunii și pe articolul 207 TFUE atunci când sunt adoptate în vederea reglementării relațiilor dintre Uniunea Europeană și țările terțe.

De fapt, Uniunea ar putea să obțină rezultate similare la nivel intern prin simpla modificare a Directivei 2001/29 (după cum a solicitat Consiliul prin cererea adresată Comisiei la 19 mai 2015). În schimb, obiectivele urmărite prin Tratatul de la Marrakech pot fi realizate în mod efectiv doar prin punerea în aplicare a normelor din cuprinsul său în multe alte țări, dincolo de granițele Uniunii. Astfel, potrivit celui de al șaptelea considerent al tratatului menționat, operele disponibile într‑un format accesibil sunt în continuare insuficiente, în pofida faptului că „multe state membre au prevăzut [deja], în legislațiile lor naționale privind drepturile de autor, limitări și excepții pentru persoanele cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate”.

Având în vedere considerațiile de mai sus, adoptăm punctul de vedere potrivit căruia articolul 114 TFUE nu trebuie să fie unul dintre temeiurile juridice ale deciziei în discuție.

În sfârșit, guvernul maghiar consideră că decizia în discuție trebuie să includă și o trimitere la articolul 4 alineatul (2) litera (b) TFUE, întrucât obiectivul Tratatului de la Marrakech ține de politica socială.

Subliniem de la bun început că articolul 4 TFUE, la fel ca articolele 3, 5 și 6 TFUE, se limitează să enumere domeniile de competență a Uniunii, potrivit naturii competenței respective. Definirea și delimitarea domeniilor de competență în cauză, precum și normele referitoare la exercitarea de către Uniune a acestor competențe se găsesc însă în alte dispoziții din tratatele UE. Prin urmare, articolele 3-6 TFUE nu pot constitui temeiuri juridice materiale pentru nicio măsură a Uniunii.

În consecință, considerăm că argumentele invocate de guvernul maghiar trebuie să fie analizate ca și cum s‑ar referi la dispozițiile privind politica socială: articolele 151-161 TFUE. În opinia noastră, dintre aceste dispoziții, s‑ar putea considera că un posibil temei juridic pentru decizia în discuție este articolul 153 TFUE.

Articolul 153 TFUE stabilește actele și procedurile pe care Uniunea trebuie să le urmeze pentru realizarea obiectivelor de la articolul 151 TFUE. La rândul său, această din urmă dispoziție precizează obiectivele de politică socială ale Uniunii după cum urmează: „promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, permițând armonizarea acestora în condiții de progres, o protecție socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat și durabil al ocupării forței de muncă și combaterea excluziunii” ( 63 ).

Având în vedere dispoziția menționată, cu siguranță poate fi identificat un element de politică socială în Tratatul de la Marrakech. Astfel, al nouălea considerent al tratatului în cauză recunoaște „că este necesar să se mențină echilibrul între protejarea eficace a drepturilor autorilor și interesul public mai larg, în special în ceea ce privește educația, cercetarea și accesul la informații, și că acest echilibru trebuie să faciliteze accesul efectiv și oportun la opere al persoanelor cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate” ( 64 ).

Totuși, considerăm că un asemenea obiectiv nu joacă un rol central în cadrul Tratatului de la Marrakech. Adevăratul obiectiv „social” al acestui tratat este îmbunătățirea vieții persoanelor cu deficiențe de vedere la modul general. Un acces mai eficient la locuri de muncă pentru astfel de persoane ar fi doar o consecință a eliminării anumitor obstacole care le limitează libertatea de exprimare, inclusiv libertatea de a căuta, de a primi și de a comunica informații și idei de toate tipurile, exercitarea dreptului la educație și posibilitatea de a desfășura activități de cercetare.

Politica socială a Uniunii se axează în foarte mare măsură pe ceea ce poate fi descris, în sens larg, drept condiții de muncă și de viață economică ale cetățenilor Uniunii ( 65 ), în timp ce, după cum am menționat mai sus, asigurarea egalității de tratament și de oportunități, printre altele, pentru persoanele cu handicap este mai degrabă obiectul măsurilor de combatere a discriminării avute în vedere la articolul 19 TFUE.

Prin urmare, întrucât cele două dispoziții se suprapun parțial ( 66 ), adoptăm punctul de vedere potrivit căruia, în ceea ce privește componenta socială a Tratatului de la Marrakech, centrul de greutate se găsește mai degrabă în articolul 19 TFUE decât în articolul 153 TFUE.

În cadrul ședinței, guvernul francez și‑a modificat poziția, susținând că și articolul 209 TFUE trebuie să fie inclus printre temeiurile juridice ale deciziei în discuție, împreună cu articolul 114 TFUE. Astfel, în opinia sa, Tratatul de la Marrakech urmărește și un obiectiv de dezvoltare.

Este adevărat că în preambulul Tratatului de la Marrakech se recunoaște că „majoritatea persoanelor cu deficiențe de vedere sau cu alte dificultăți de citire a materialelor imprimate trăiesc în țările în curs de dezvoltare și în țările cel mai puțin dezvoltate” și se face referire în mod expres la Agenda de dezvoltare a OMPI.

Totuși, considerăm că este clar faptul că, în structura generală a Tratatului de la Marrakech, obiectivul de dezvoltare este doar accesoriu sau cel puțin secundar în raport cu celelalte obiective. Trebuie să reamintim, în acest sens, că obiectivul principal al cooperării pentru dezvoltare este eradicarea sărăciei în contextul dezvoltării durabile ( 67 ). Este evident că obiectivul în cauză nu ocupă un loc central în Tratatul de la Marrakech.

În primul rând, referirea la obiectivul de dezvoltare din preambul este făcută doar în trecere, în timp ce obiectivele comerciale și anti‑discriminare din Tratatul de la Marrakech sunt prezentate mai detaliat.

În al doilea rând, nicio dispoziție concretă din tratatul respectiv nu reglementează în mod special politica de dezvoltare. Nevoile persoanelor din țările cel mai puțin dezvoltate sunt menționate pe scurt doar la articolele 12 și 13 din Tratatul de la Marrakech. Totuși, nici aceste dispoziții nu au o importanță centrală. Articolul 12 are doar o funcție de interpretare: el recunoaște dreptul părților contractante de a pune în aplicare, în legislațiile lor naționale, alte excepții și limitări ale drepturilor de autor decât cele prevăzute în tratatul menționat în folosul persoanelor beneficiare. În cazul țărilor cel mai puțin dezvoltate, se face referire la „nevoile lor speciale, […] drepturile și obligațiile lor specifice la nivel internațional și […] dispozițiile flexibile care le vizează”. La rândul său, articolul 13 prevede că părțile contractante trebuie să aibă o Adunare. El precizează totodată că, în timp ce cheltuielile fiecărei delegații trebuie să fie suportate de partea contractantă care a desemnat‑o, în cazul delegațiilor părților contractante care sunt țări în curs de dezvoltare, Adunarea poate solicita OMPI să acorde asistență financiară pentru a facilita participarea lor.

În al treilea rând, după cum am menționat la punctul 69 de mai sus, Curtea a precizat că, în contextul politicii comerciale comune a Uniunii, pot fi urmărite și obiective de dezvoltare.

În al patrulea rând și mai important, normele cuprinse în Tratatul de la Marrakech sunt în mod clar destinate să îmbunătățească condițiile beneficiarilor din toate părțile contractante, iar nu doar (sau în principal) ale beneficiarilor care locuiesc în țările în curs de dezvoltare sau cele mai puțin dezvoltate.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că decizia în discuție trebuie să se întemeieze pe articolele 19 și 207 TFUE. Mai mult, în opinia noastră, nu există niciun motiv pentru a considera că procedurile prevăzute în aceste două dispoziții sunt incompatibile: doar cerința referitoare la votul Consiliului ar putea să fie diferită.

În virtutea articolului 218 alineatul (6) punctul v) și a articolului 218 alineatul (8) TFUE, acordurile internaționale care intră sub incidența articolului 19 TFUE trebuie să fie încheiate prin adoptarea unei decizii de către Consiliu, care hotărăște în unanimitate la propunerea Comisiei, după aprobarea Parlamentului European.

Potrivit articolului 207 alineatul (4) și articolului 218 alineatul (6) punctul v) TFUE, acordurile internaționale care intră sub incidența articolului 207 TFUE trebuie să fie încheiate prin adoptarea unei decizii de către Consiliu, la propunerea Comisiei, după aprobarea Parlamentului European. În ceea ce privește cerința referitoare la votul Consiliului, majoritatea calificată este regula, în timp ce unanimitatea este necesară în mod excepțional în cele trei situații prevăzute la al doilea și la al treilea paragraf ale articolului 207 alineatul (4) TFUE.

În prezenta procedură, nu este însă necesar să se stabilească dacă, pentru componenta sa comercială, articolul 207 TFUE ar impune în principiu Consiliului să decidă în unanimitate sau cu majoritate calificată. Astfel, cerința mai strictă de la articolul 19 TFUE prevalează în mod inevitabil ( 68 ).

Prin urmare, dacă se întemeiază pe articolele 19 și 207 TFUE, decizia în discuție trebuie să fie adoptată de Consiliu, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, după aprobarea Parlamentului European.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (e) TFUE, care codifică o jurisprudență constantă ( 69 ), politica comercială comună este un domeniu de competența exclusivă a Uniunii. În schimb, nu există nicio referire la un domeniu de competență care acoperă sau include măsurile împotriva discriminării în niciuna dintre dispozițiile din titlul I partea întâi din Tratatul FUE, care este intitulat „Categorii și domenii de competențe ale Uniunii” (articolele 2-6). Astfel, în virtutea articolului 4 alineatul (1) TFUE ( 70 ), trebuie să se considere că, în cazul unui asemenea domeniu, competența Uniunii este partajată cu statele membre.

Totuși, contrar celor susținute de guvernul ungar, aceasta nu implică faptul că Tratatul de la Marrakech trebuie să fie încheiat în mod necesar ca un acord mixt. De la bun început arătăm că, chiar dacă articolul 3 alineatul (2) TFUE nu ar fi aplicabil în cazul Tratatului de la Marrakech ( 71 ), încheierea acestui tratat nu ar impune în mod ineluctabil adoptarea unui acord mixt. Alegerea între un acord mixt și un acord de competența exclusivă a Uniunii, atunci când obiectul acordului ține de un domeniu aflat în sfera competenței partajate (sau a competenței paralele) ( 72 ), este în general lăsată la aprecierea legiuitorului Uniunii.

Această decizie, fiind predominant de natură politică, poate fi supusă doar unui control jurisdicțional limitat. Curtea a statuat în mod constant că trebuie să se recunoască o largă putere de apreciere legiuitorului Uniunii în domenii care implică din partea acestuia alegeri de natură politică, economică și socială și în care este chemat să efectueze aprecieri complexe. Ea a dedus de aici că numai caracterul vădit inadecvat al unei măsuri adoptate în aceste domenii în raport cu obiectivul pe care instituția competentă urmărește să îl atingă poate afecta legalitatea unei astfel de măsuri ( 73 ).

Aceasta ar putea fi situația, de exemplu, atunci când o decizie de încheiere a unui acord mixt ar putea, având în vedere caracterul urgent al situației și perioada necesară pentru cele 28 de proceduri de ratificare la nivel național, să genereze riscuri serioase de compromitere a obiectivului urmărit sau să determine încălcarea de către Uniune a principiului pacta sunt servanda.

În schimb, este necesar un acord mixt, în general, atunci când un acord internațional presupune competențe coexistente, în sensul că include o parte care ține de competența exclusivă a Uniunii și o parte care ține de competența exclusivă a statelor membre, fără ca una dintre cele două părți să fie accesorie în raport cu cealaltă ( 74 ). Este clar însă că nu aceasta este situația în cazul Tratatului de la Marrakech.

Totuși, este mai important de arătat că un acord care, din cauza obiectivului și a conținutului său, intră într‑un domeniu de competență care este în principiu partajată trebuie în mod necesar să fie încheiat exclusiv de Uniune atunci când acea competență, ca urmare a exercitării sale de către Uniune, a devenit o competență exclusivă pe plan extern. După cum vom arăta în continuare, aceasta este situația în cazul Tratatului de la Marrakech.

Articolul 3 alineatul (2) TFUE prevede: „De asemenea, competența Uniunii este exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora”.

Dispoziția menționată conferă Uniunii o sursă suplimentară de competență exclusivă, care este specifică încheierii acordurilor internaționale. Prin urmare, o competență care este partajată la nivel intern poate deveni exclusivă în cazul încheierii acordurilor internaționale. Motivul este evident: la nivel intern, principiul supremației garantează că, atunci când există diferențe între normele Uniunii și normele interne, cele dintâi prevalează ( 75 ). În eventualitatea unui litigiu, se poate solicita Curții de Justiție să clarifice chestiunea, de exemplu, pe baza articolelor 258-260 TFUE. Situația este complet diferită atunci când statele membre încheie acorduri internaționale cu țări terțe. Asemenea acorduri pot să creeze cu ușurință obstacole, atât la nivel politic, cât și la nivel juridic, în calea funcționării corecte și, eventual, a dezvoltării viitoare a dreptului Uniunii ( 76 ).

În prezenta procedură, este relevantă doar ultima parte a articolului 3 alineatul (2) TFUE. Comisia și Parlamentul susțin că Uniunea are competența exclusivă să încheie Tratatul de la Marrakech întrucât încheierea sa poate să afecteze sau să modifice domeniul de aplicare al dispozițiilor Directivei 2001/29.

Ultima parte a articolului 3 alineatul (2) TFUE codifică așa‑numita jurisprudență AETR ( 77 ). În Hotărârea AETR, Curtea a stabilit principiul potrivit căruia, atunci când au fost adoptate norme comune, statele membre nu mai au dreptul să își asume față de țări terțe, indiferent dacă acționează individual sau colectiv, obligații care afectează normele respective. În asemenea situații, Uniunea are competență exclusivă pentru încheierea acordurilor internaționale ( 78 ).

Normele comune sunt afectate, în mod evident, atunci când Uniunea a armonizat complet domeniul care face obiectul acordului internațional ( 79 ). Mai mult, există un risc de a se aduce atingere unor norme comune ale Uniunii prin angajamente internaționale luate de statele membre sau de a se modifica domeniul de aplicare al acestor norme, în cazul în care angajamentele respective intră în domeniul de aplicare al normelor menționate ( 80 ).

Prin urmare, armonizarea completă a domeniului vizat de un acord internațional nu este o condiție prealabilă necesară pentru a atrage competența exclusivă a Uniunii în acel domeniu. Este suficient ca domeniul să fie acoperit deja în mare parte de normele Uniunii în cauză ( 81 ). Altfel spus, pentru aceasta, nu este necesară existența unei concordanțe complete între angajamentele internaționale relevante și normele Uniunii ( 82 ). Curtea a respins deja abordarea potrivit căreia trebuie să fie analizate toate dispozițiile unui acord internațional, pentru a stabili dacă fiecare dintre ele corespunde unei dispoziții similare din dreptul Uniunii. Curtea a afirmat că natura competenței trebuie să fie determinată pe baza unei analize globale și concrete a relației care există între acordul internațional preconizat și normele din dreptul Uniunii aflate în vigoare ( 83 ).

Această jurisprudență ridică însă întrebarea: când este un domeniu acoperit suficient de normele Uniunii pentru a exclude competența statelor membre de a acționa la nivel extern (evident, cu excepția cazului în care ele sunt autorizate în acest sens sau dispun de competențe delegate de către Uniune)?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să revenim la rațiunea care stă la baza jurisprudenței AETR și, mai general, la cea a articolului 3 alineatul (2) TFUE. După cum a arătat Curtea, jurisprudența menționată (și, în consecință, noua dispoziție din tratat care o codifică) urmărește să asigure aplicarea uniformă și coerentă a normelor Uniunii și buna funcționare a sistemului pe care îl instituie normele în cauză, pentru a menține deplina eficacitate a dreptului Uniunii ( 84 ).

În lumina acestui principiu, trebuie să se stabilească dacă normele cuprinse într‑un acord internațional pot să afecteze aplicarea uniformă și coerentă sau eficacitatea normelor relevante ale Uniunii. O asemenea analiză poate fi realizată, în mod evident, doar de la caz la caz, examinând cele două ansambluri de norme (din dreptul Uniunii și din dreptul internațional), punând accentul pe domeniul de aplicare, pe natura și pe conținutul lor ( 85 ).

În acest scop, trebuie să se țină cont nu doar de dreptul Uniunii în vigoare la data când trebuie să fie încheiat acordul, ci și de evoluția lui viitoare, în măsura în care este previzibilă la momentul realizării analizei ( 86 ). În caz contrar, există riscul ca orice eventuală evoluție viitoare a dreptului Uniunii să fie împiedicată sau cel puțin îngreunată semnificativ ( 87 ).

Acesta este motivul pentru care Curtea a constatat că Uniunea are competență exclusivă atunci când, de exemplu, încheierea unui acord de către statele membre ar aduce atingere unității pieței comune și aplicării uniforme a dreptului Uniunii ( 88 ) sau atunci când, date fiind natura și conținutul dispozițiilor existente din dreptul Uniunii, orice acord în domeniul respectiv ar afecta în mod necesar funcționarea sistemului instituit prin normele Uniunii ( 89 ).

În schimb, Curtea a statuat că Uniunea nu are competență exclusivă, de exemplu, atunci când, întrucât atât dispozițiile din dreptul Uniunii, cât și cele dintr‑o convenție internațională, prevăd standarde minime, nu există nimic care să împiedice aplicarea în totalitate a dreptului Uniunii de către statele membre ( 90 ) sau atunci când, deși există posibilitatea ca acordurile bilaterale să conducă la perturbări în fluxul serviciilor de pe piața internă, nu există nimic în tratat, în opinia Curții, care să împiedice instituțiile să organizeze, în normele comune stabilite de acestea, o acțiune concertată în raport cu țările terțe sau să impună abordarea care trebuie să fie adoptată de statele membre în relațiile lor externe ( 91 ).

Din perspectiva acestor principii, vom analiza în continuare aspectul dacă Tratatul de la Marrakech este de competența exclusivă a Uniunii.

După cum am menționat, Tratatul de la Marrakech reglementează anumite aspecte ale legislației privind drepturile de autor. Acesta impune părților contractante să adopte o serie de excepții și limitări standard ale normelor privind drepturile de autor pentru a permite reproducerea, distribuirea și punerea la dispoziție a exemplarelor în format accesibil, precum și schimburile transfrontaliere de asemenea opere.

La nivelul Uniunii, drepturile de autor sunt reglementate de Directiva 2001/29, care stabilește cadrul juridic pentru protecția drepturilor de autor și a drepturilor conexe. Instrumentul respectiv armonizează anumite aspecte ale legislațiilor statelor membre privind drepturile de autor pentru a pune în aplicare cele patru libertăți în acest domeniu, fără să afecteze diferențele dintre legislațiile în cauză care nu aduc atingere bunei funcționări a pieței interne ( 92 ).

Mai multe state membre care au depus observații în prezenta procedură analizează aspectul dacă Directiva 2001/29, prin articolul 5, realizează o armonizare completă a excepțiilor sau a limitărilor. Ele analizează și aspectul dacă marja de apreciere conferită statelor membre de dispoziția menționată implică faptul că acestea și‑au păstrat competența în cazul chestiunilor respective (după cum susțin mai multe guverne) sau dacă ele au fost autorizate să acționeze sau au fost împuternicite în acest sens de Uniune (după cum susțin Comisia și Parlamentul European).

În opinia noastră, aceste aspecte sunt irelevante pentru prezenta procedură. De la bun început, trebuie să arătăm că nici în Hotărârea Padawan ( 93 ), nici în Hotărârea Copydan Båndkopi ( 94 ) – Curtea nu a afirmat că articolul 5 din Directiva 2001/29 realizează doar o armonizare minimă. Și mai important este faptul că, după cum am arătat la punctul 129 de mai sus, armonizarea completă nu este necesară pentru ca Uniunea să aibă competență exclusivă. Ceea ce este decisiv în acest sens este aspectul dacă domeniul vizat de acordul internațional este deja în mare parte acoperit de normele Uniunii, astfel încât orice competență a statelor membre de a acționa pe plan extern în acest domeniu să riște să aducă atingere normelor respective.

Nu se poate contesta faptul că excepțiile și limitările fac parte din legislația privind drepturile de autor, care este reglementată în mare parte prin Directiva 2001/29. După cum se precizează în considerentul (32) al directivei respective, aceste excepții și limitări sunt exhaustive. Mai mult, în conformitate cu articolul 5 alineatul (5) și cu considerentul (44), toate excepțiile și limitările trebuie să fie aplicate în funcție de așa‑numitul „test în trei etape” ( 95 ). În plus, Curtea a precizat că marja de apreciere de care beneficiază statele membre atunci când utilizează excepțiile prevăzute la articolul 5 din Directiva 2001/29 „trebuie exercitată în limitele stabilite de dreptul Uniunii” ( 96 ). În sfârșit, Curtea a mai precizat că multe dintre noțiunile de la articolul 5 sunt noțiuni autonome ale dreptului Uniunii care trebuie interpretate în mod uniform în toate statele membre, independent de dreptul intern al statelor în cauză ( 97 ).

De fapt, în Hotărârea Broadcasting, Curtea a observat că, în cazul acordului internațional aflat în discuție în cauza respectivă, elementele referitoare, printre altele, la limitările și la excepțiile de la drepturile conexe intră sub incidența normelor comune ale Uniunii și că negocierile cu privire la elementele respective puteau aduce atingere sau puteau modifica domeniul de aplicare al acestor norme comune ( 98 ). Nu vedem niciun motiv pentru care concluzia menționată nu ar fi justificată și în prezenta cauză.

Este clar că, în urma încheierii Tratatului de la Marrakech, legiuitorul Uniunii va fi obligat să modifice articolul 5 din Directiva 2001/29. În prezent, articolul 5 alineatul (3) litera (b) din această directivă permite statelor membre să decidă dacă prevăd excepții sau limitări în caz de „utilizări, în folosul persoanelor cu handicap, având legătură directă cu acel handicap, de natură necomercială, în măsura impusă de handicapul specific”. Astfel, pentru respectarea normelor incluse în Tratatul de la Marrakech, excepțiile și limitările prevăzute în beneficiul unei anumite categorii de persoane cu handicap (persoane care sunt nevăzătoare, cu deficiențe de vedere sau cu dificultăți de citire a materialelor imprimate) nu mai pot fi opționale și ar trebui să devină obligatorii.

Este adevărat că pot exista modalități diferite de punere în aplicare a Tratatului de la Marrakech, iar legiuitorul Uniunii ar putea să decidă că nu este necesară armonizarea completă a materiei care face obiectul tratatului respectiv. Totuși, aceasta este o decizie care trebuie să fie luată de legiuitorul Uniunii, întrucât textul Directivei 2001/29 ar trebui oricum să fie modificat. În special, formularea actuală a articolului 5 alineatul (3) litera (b) din directiva menționată nu reflectă nici litera, nici spiritul Tratatului de la Marrakech, iar statele membre nu pot să modifice sau să aducă atingere acestor norme ale Uniunii prin asumarea unor angajamente internaționale autonome ( 99 ).

Nu este lipsit de relevanță, în acest context, să observăm că, potrivit considerentului (44) al Directivei 2001/29, aplicarea excepțiilor sau a limitărilor prevăzute de directivă trebuie „realizată în conformitate cu obligațiile internaționale”.

În plus, articolul 7 din Tratatul de la Marrakech pare să afecteze de asemenea domeniul de aplicare al articolului 6 din directivă, referitor la obligațiile privind măsurile tehnice și, în special, alineatul (4) al acestui din urmă articol. Această din urmă dispoziție impune părților contractante să adopte măsurile adecvate pentru a se asigura că, atunci când prevăd o protecție juridică adecvată și căi de atac eficace împotriva nerespectării oricăror măsuri tehnice eficiente, această protecție juridică nu împiedică persoanele vizate să beneficieze de excepțiile și de limitările prevăzute în tratat.

Prin urmare, considerăm că încheierea Tratatului de la Marrakech, pentru a utiliza formularea de la articolul 3 alineatul (2) TFUE, în mod inevitabil, „va aduce atingere normelor comune sau va modifica domeniul de aplicare a acestora”.

Aceasta este chestiunea aflată în centrul articolului 3 alineatul (2) TFUE. În fond, potrivit unei hotărâri recente a Curții, faptul că normele în cauză din dreptul Uniunii recunosc statelor membre o marjă largă de apreciere în scopul transpunerii și al punerii în aplicare a acestor norme nu exclude competența exclusivă ( 100 ). De asemenea, nu prezintă relevanță, în acest sens, faptul că este posibil să fie necesar ca nu doar Uniunea, ci și statele membre să își modifice normele interne pentru punerea în aplicare a unui acord internațional. După cum am afirmat mai sus, o competență poate fi exclusivă la nivel extern și totodată partajată la nivel intern. Dacă aceasta este situația, exercitarea competenței interne este reglementată de articolul 2 alineatul (2) TFUE, iar nu de articolul 3 alineatul (2) TFUE.

Această concluzie nu este pusă sub semnul întrebării de faptul că, după cum a arătat guvernul Regatului Unit, statele membre ar putea să pună în aplicare Tratatul de la Marrakech prin modificarea legislațiilor lor privind drepturile de autor, fără a încălca în mod formal Directiva 2001/29. După cum a statuat deja Curtea în repetate rânduri, afectarea normelor Uniunii prin angajamentele internaționale se poate produce chiar în lipsa unei contradicții între acele angajamente și normele Uniunii ( 101 ). Oricum, după cum am arătat la punctul 143 de mai sus, caracterul opțional al excepțiilor și al limitărilor prevăzute la articolul 5 alineatul (3) litera (b) este în mod clar în contradicție cu spiritul și cu textul Tratatului de la Marrakech: punerea în aplicare a acestui tratat la nivelul Uniunii ar impune în mod inevitabil modificarea dispoziției menționate.

Caracterul exclusiv al competenței care trebuie să fie exercitată pentru încheierea Tratatului de la Marrakech este confirmată și de faptul că, răspunzând la o cerere de decizie preliminară referitoare la interpretarea articolului 5 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2001/29, Curtea a statuat că, prin adoptarea Directivei 2001/29, „se consideră că legiuitorul Uniunii a exercitat competențele recunoscute anterior statelor membre în materie de proprietate intelectuală”. Prin urmare, ea a decis că, în domeniul de aplicare al Directivei 2001/29, trebuie să se considere că Uniunea s‑a substituit statelor membre, care nu mai au competența de a pune în aplicare prevederile Convenției de la Berna care au inspirat normele cuprinse în directiva respectivă ( 102 ). Constatările menționate par să fie foarte relevante mutatis mutandis în prezenta cauză.

În sfârșit, în măsura în care evoluțiile previzibile ale dreptului Uniunii trebuie să fie luate în considerare atunci când se stabilește dacă competența în discuție are caracter exclusiv sau partajat, nu poate fi trecut cu vederea faptul că, la 19 mai 2015, Consiliul a decis să solicite Comisiei, în temeiul articolului 241 TFUE, să depună fără întârziere o propunere legislativă de modificare a cadrului juridic al Uniunii, astfel încât să fie puse în aplicare normele Tratatului de la Marrakech.

Considerăm că, după adoptarea modificării respective, nu va exista nicio îndoială că Uniunea și‑a exercitat competența într‑un mod care este incompatibil cu existența unei competențe externe reziduale a statelor membre. Orice inițiativă a statelor membre, fie individuală, fie colectivă, de a‑și asuma obligații față de țări terțe în domeniul acoperit de Tratatul de la Marrakech va afecta efectiv normele din dreptul Uniunii adoptate pentru punerea sa în aplicare.

Oricum, indiferent de această posibilă modificare, Directiva 2001/29 în sine pare să preconizeze, în preambulul său, o posibilă inițiativă viitoare pentru sporirea coerenței în domeniul excepțiilor și al limitărilor. Astfel, considerentul (32) exprimă necesitatea ca statele membre „să aplice în mod coerent aceste excepții și limitări, care vor fi evaluate cu ocazia revizuirii legislației de punere în aplicare în viitor” ( 103 ).

Prin urmare, rezultă că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în ultima parte a articolului 3 alineatul (2) TFUE.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Comisie prin cererea sa de aviz formulată în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE după cum urmează: „Uniunea Europeană are competență exclusivă pentru încheierea Tratatului de la Marrakech pentru facilitarea accesului la operele publicate al persoanelor nevăzătoare, cu deficiențe de vedere sau cu dificultăți de citire a materialelor imprimate adoptat de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) la 27 iunie 2013.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NILS WAHL

prezentate la 8 septembrie 2016 ( 1 )