Ordonanța Tribunalului (Camera a șasea) din 27 iunie 2016.#Republica Portugheză împotriva Comisiei Europene.#Neexecutarea unei hotărâri a Curții de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru – Penalitate cu titlu cominatoriu – Decizie de lichidare a penalității cu titlu cominatoriu – Abrogarea legislației naționale incompatibile cu dreptul Uniunii – Data încetării neîndeplinirii obligațiilor – Anularea unei decizii anterioare de lichidare a unei penalități cu titlu cominatoriu aplicate în executarea aceleiași hotărâri a Curții – Autoritate de lucru judecat – Acțiune vădit nefondată.#Cauza T-810/14.

În anul 2003, Comisia Comunităților Europene a introdus o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Republicii Portugheze, considerând în special că condițiile angajării răspunderii autorităților contractante astfel cum erau prevăzute atunci de dreptul acestui stat membru erau incompatibile cu Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO 1989, L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237).

În Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), Curtea a admis argumentația Comisiei, statuând, la punctul 1 din dispozitivul hotărârii menționate, că, „[p]rin neabrogarea Decretului‑lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967, care condiționează acordarea de daune interese persoanelor lezate în urma unei încălcări a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a reglementărilor de drept intern pentru punerea în aplicare a acesteia de proba unei culpe sau a unui dol, Republica Portugheză nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi rev[eneau] în temeiul [articolului] 1 alineatul (1) și [al articolului] 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 89/665 […]”.

Considerând totuși că Republica Portugheză nu pusese capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate, Comisia a introdus o a doua procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, solicitând Curții să pronunțe o penalitate cu titlu cominatoriu. Ședința publică a avut loc în fața Curții la 5 iulie 2007.

La 31 decembrie 2007, Lei no 67/2007 Aprova o Regime da Responsabilidade Civil Extracontratual do Estado a Demais Entitades Públicas (Legea nr. 67/2007 de stabilire a regimului răspunderii civile extracontractuale a statului și a celorlalte entități publice) a fost publicată (Diário da República, seria întâi, nr. 251 din 31 decembrie 2007, denumită în continuare „Legea nr. 67/2007”). Articolul 5 din legea menționată abroga printre altele Decretul‑lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967, astfel cum era vizat în dispozitivul Hotărârii din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632) (denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 48051”). În temeiul articolului 6, această lege trebuia să intre în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea sa, respectiv la 30 ianuarie 2008.

În Hotărârea din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), Curtea a constatat că Republica Portugheză, prin neabrogarea Decretului‑lege nr. 48051, nu pusese capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632). În consecință, aceasta a pronunțat o penalitate cu titlu cominatoriu. Punctele 1 și 2 din dispozitivul Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), au următorul cuprins: „1) Prin neabrogarea Decretului‑lege nr. 48051 […], care condiționează acordarea de daune interese persoanelor lezate în urma unei încălcări a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a reglementărilor de drept intern pentru punerea în aplicare a acesteia de proba unei culpe sau a unui dol, Republica Portugheză nu a luat măsurile necesare pe care le impune executarea Hotărârii din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03), și astfel nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 228 alineatul (1) CE. 2) Obligă Republica Portugheză la plata către Comisie, în contul «Resurse proprii ale Comunității Europene», a unor penalități cu titlu cominatoriu de 19392 de euro pe zi de întârziere în punerea în aplicare a măsurilor necesare pentru a se conforma Hotărârii din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia, citată anterior, începând cu data pronunțării prezentei hotărâri și până la executarea [Hotărârii] din 14 octombrie 2004.”

Comisia, considerând că Legea nr. 67/2007, în special articolul 7 din regimul răspunderii civile extracontractuale a statului și a celorlalte entități publice enumerate în anexa la legea menționată, nu constituia o transpunere corectă a Directivei 89/665, a inițiat un dialog cu Republica Portugheză, care a continuat în cursul mai multor reuniuni. Republica Portugheză considera că, prin adoptarea Legii nr. 67/2007, întrucât aceasta abroga Decretul‑lege nr. 48051, executase integral Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632).

La 15 iulie 2008, directorul general al Direcției Generale (DG) „Piață internă și servicii” a Comisiei a prezentat Republicii Portugheze o cerere de plată corespunzătoare penalității cu titlu cominatoriu aplicate pentru perioada cuprinsă între 10 ianuarie și 31 mai 2008.

Deși a contestat poziția Comisiei, dar pentru a pune capăt acestei divergențe de apreciere, Republica Portugheză a adoptat Lei no 31/2008 Procede à primeira alteração à Lei nr. 67/2007, de 31 de Dezembro, que aprova o Regime da Responsabilidade Civil Extracontratual do Estado a Demais Entitades Públicas (Legea nr. 31/2008 de modificare a Legii nr. 67/2007) din 17 iulie 2008 (Diário da República, seria întâi, nr. 137 din 17 iulie 2008), care modifică, cu efect retroactiv de la 30 ianuarie 2008, articolul 7 din regimul răspunderii civile extracontractuale a statului și a celorlalte entități publice, astfel cum figurează în anexa la Legea nr. 67/2007. Comisia a considerat în acest stadiu că Republica Portugheză pusese capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632).

La 25 noiembrie 2008, Comisia a adoptat Decizia C(2008) 7419 final (denumită în continuare „prima decizie de lichidare”), prin care a stabilit la o sumă totală de 3665088 de euro penalitatea cu titlu cominatoriu care trebuia plătită de Republica Portugheză în executarea Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), pentru perioada cuprinsă între 10 ianuarie și 17 iulie 2008.

Republica Portugheză a introdus o acțiune în anulare împotriva primei decizii de lichidare, pe care Tribunalul a admis‑o prin Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127). În această hotărâre, Tribunalul a statuat că Comisia dispunea de o competență de principiu pentru a lichida penalitățile cu titlu cominatoriu pronunțate de Curte, dar că această competență se limita la a deduce consecințele stricte din constatările efectuate de Curte. Or, întrucât neîndeplinirea obligațiilor identificată de Curte consta în lipsa abrogării Decretului‑lege nr. 48051, Tribunalul a considerat că Comisia își depășise competența prin faptul că verificat ea însăși dacă noua legislație portugheză transpunea în mod corect Directiva 89/665. Astfel, Tribunalul a considerat că doar Curtea ar fi fost competentă să efectueze o asemenea apreciere.

În acțiunea formulată, Republica Portugheză solicita, cu titlu principal, anularea primei decizii de lichidare și, în subsidiar, anularea în parte a deciziei menționate în măsura în care efectele acesteia depășeau data de 29 ianuarie 2008. Tribunalul a anulat prima decizie de lichidare în totalitate. Acesta nu s‑a pronunțat cu privire la argumentația Republicii Portugheze, prezentată în subsidiar, potrivit căreia trebuia să se țină seama de data la care încetase neîndeplinirea obligațiilor constatată, respectiv 30 ianuarie 2008, dată la care Legea nr. 67/2007, precum și modificarea retroactivă efectuată prin Legea nr. 31/2008 intraseră în vigoare.

Recursul formulat de Comisie împotriva Hotărârii din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), a fost respins. Astfel, prin Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), Curtea a apreciat printre altele că: „37 Potrivit articolului 260 alineatul (1) TFUE, în cazul în care Curtea constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții. 38 În conformitate cu alineatul (2) al articolului menționat, în cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune executarea unei astfel de hotărâri, Comisia poate sesiza Curtea pentru ca aceasta să oblige statul menționat la plata unei sume forfetare și/sau a unor penalități cu titlu cominatoriu. 39 Contrar procedurii instituite de articolul 258 TFUE, prin care se urmărește să se constate și să se determine încetarea comportamentului unui stat membru care constituie o încălcare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea Hotărârea din 7 februarie 1979, Franța/Comisia, 15/76 și 16/76, Rec., p. 321, punctul 27, precum și Hotărârea din 6 decembrie 2007, Comisia/Germania, C‑456/05, Rep., p. I‑10517, punctul 25), obiectul procedurii prevăzute la articolul 260 TFUE este mult mai restrâns, în măsura în care constă doar în impulsionarea unui stat membru aflat în culpă să execute o hotărâre prin care se constată neîndeplinirea obligațiilor (Hotărârea din 12 iulie 2005, Comisia/Franța, C‑304/02, Rec., p. I‑6263, punctul 80, precum și Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, Rep., p. I‑8533, punctul 119). 40 În consecință, această din urmă procedură trebuie să fie considerată o procedură jurisdicțională specială de executare a hotărârilor Curții și, cu alte cuvinte, o cale de executare (Hotărârea Comisia/Franța, citată anterior, punctul 92). Prin urmare, în cadrul unei astfel de proceduri nu pot fi analizate decât neîndepliniri ale obligațiilor care îi revin statului membru în temeiul Tratatului FUE pe care Curtea, în virtutea articolului 258 TFUE, le‑a considerat fondate (Hotărârea din 10 septembrie 2009, Comisia/Portugalia, C‑457/07, Rep., p. I‑8091, punctul 47). 41 A fortiori, în cazul în care Curtea obligă statul membru în cauză la plata unor penalități cu titlu cominatoriu, verificarea de către Comisie a măsurilor adoptate de acest stat pentru a se conforma unei astfel de hotărâri și recuperarea sumelor datorate în aplicarea sancțiunilor impuse trebuie să fie efectuate ținându‑se seama de delimitarea neîndeplinirii obligațiilor, astfel cum a fost realizată de Curte în hotărârile sale pronunțate în temeiul articolelor 258 TFUE și 260 TFUE. 42 În speță, reiese atât din dispozitivul Hotărârii din [14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632)], cât și din cel al Hotărârii [din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3)], că neîndeplinirea obligațiilor constatată de Curte privește neabrogarea Decretului‑lege nr. 48051, care condiționa acordarea unei despăgubiri financiare persoanelor lezate în urma unei încălcări a dreptului Uniunii în materia achizițiilor publice de proba unei culpe sau a unui dol. 43 Pentru a executa Hotărârea [din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632)], Republica Portugheză a adoptat Legea nr. 67/2007. Această lege, care a intrat în vigoare la câteva zile după pronunțarea Hotărârii [din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3)], a abrogat Decretul‑lege nr. 48051. 44 După ce a examinat legea menționată, Comisia a considerat totuși că aceasta nu era conformă cu dreptul Uniunii și nu asigura, prin urmare, executarea adecvată a Hotărârii [din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632)]. 45 Din aceasta a rezultat un diferend între instituția menționată și Republica Portugheză, referitor la valoarea juridică și la interpretarea Legii nr. 67/2007, care a condus la adoptarea deciziei în litigiu, în care, întemeindu‑se tocmai pe propria interpretare a efectelor acestei legi, Comisia a calculat cuantumul penalităților cu titlu cominatoriu pronunțate de Curte. 46 Procedând astfel, Comisia s‑a pronunțat asupra chestiunii conformității Legii nr. 67/2007 cu Directiva 89/665, deși, după cum Tribunalul a arătat în mod întemeiat la punctele 83-85 din [H]otărârea [din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127)], această lege a introdus un regim al responsabilității care era distinct de cel instituit prin Decretul‑lege nr. 48051 și care nu putea să fi fost examinat anterior de Curte. 47 Or, este, desigur, adevărat că, după cum a arătat în esență Tribunalul la punctul 81 din [H]otărârea [din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127)], în cadrul executării unei hotărâri a Curții prin care se aplică penalități cu titlu cominatoriu unui stat membru, Comisia trebuie să poată aprecia măsurile adoptate de acesta din urmă pentru a se conforma hotărârii în care s‑a constatat neîndeplinirea obligațiilor. 48 Cu toate acestea, astfel cum a apreciat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 82 din [H]otărârea [din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127)], respectiva competență de apreciere nu poate fi exercitată într‑un mod în care să aducă atingere competenței exclusive a Curții de a se pronunța asupra conformității unei legislații naționale cu dreptul Uniunii. […] 52 În consecință, în cazul în care, în cadrul verificării executării unei hotărâri pronunțate de Curte în temeiul articolului 260 TFUE, există un diferend între Comisie și statul membru în cauză cu privire la aptitudinea unei practici sau a unei reglementări naționale neexaminate anterior de Curte de a executa o asemenea hotărâre, Comisia nu poate, prin adoptarea unei decizii, să tranșeze ea însăși un astfel de diferend și să deducă din aceasta consecințele care se impun pentru calcularea penalităților cu titlu cominatoriu.”

Prin Decizia MARKT/A2/3523710 din 3 octombrie 2014 (denumită în continuare „decizia atacată”), notificată la 6 octombrie 2014, directorul general al DG „Piață internă și Servicii” a Comisiei a solicitat Republicii Portugheze plata sumei de 387840 de euro, corespunzătoare penalității cu titlu cominatoriu lichidate, pentru perioada cuprinsă între 10 și 29 ianuarie 2008, în executarea Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3).

Decizia atacată cuprindea următoarea motivare: „[Î]ntrucât motivele pe care Curtea și‑a întemeiat hotărârea din 2014 priveau exclusiv partea din decizia Comisiei prin care aceasta a solicitat Portugaliei plata penalității cu titlu cominatoriu corespunzătoare perioadei cuprinse între 30 ianuarie și 17 iulie 2008, Republica Portugheză continuă să fie obligată să execute hotărârea din 2008 în ceea ce privește perioada cuprinsă între 10 ianuarie 2008 (data pronunțării hotărârii) și 29 ianuarie 2008 inclusiv (legea de abrogare a intrat în vigoare la 30 ianuarie 2008).”

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 decembrie 2014, Republica Portugheză a introdus prezenta acțiune.

În esență, Republica Portugheză solicită Tribunalului: — anularea deciziei atacate; — obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Tribunalului: — respingerea acțiunii; — obligarea Republicii Portugheze la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul consideră adecvat să aplice în speță dispozițiile articolului 126 din Regulamentul său de procedură, potrivit cărora, atunci când este în mod vădit necompetent să judece o acțiune sau atunci când aceasta este în mod vădit inadmisibilă sau în mod vădit nefondată, Tribunalul poate oricând să decidă, la propunerea judecătorului raportor, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

În replică, Republica Portugheză arată că Tribunalul nu este competent să se pronunțe cu privire la o chestiune referitoare la executarea obligațiilor care revin statelor membre în temeiul tratatelor, o asemenea competență fiind rezervată Curții. În consecință, dat fiind că problema dacă Republica Portugheză a pus capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), prin publicarea Legii nr. 67/2007 sau dacă numai intrarea în vigoare a legii menționate era de natură să pună capăt neîndeplinirii obligațiilor respective nu a fost soluționată de Curte, această problemă ar trebui supusă aprecierii Curții, iar nu celei a Tribunalului.

În răspuns la o măsură de organizare a procedurii decisă de Tribunal, Republica Portugheză și‑a precizat poziția, arătând că prin acest argument nu intenționa să opună propriei acțiuni o excepție întemeiată pe necompetența Tribunalului de a o judeca, ci că susținea faptul că, întrucât chestiunile în litigiu țin de competențele exclusive ale Curții, decizia atacată trebuia să fie anulată pentru motivul întemeiat pe necompetența autorului său.

Trebuie să se ia act de aceste precizări ale Republicii Portugheze, fiind necesar ca problema dacă Comisia era competentă să adopte decizia atacată să fie apreciată în cadrul examinării temeiniciei acțiunii.

În orice caz, este suficient să se amintească că, la punctul 53 din Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), Curtea a apreciat că Tribunalul putea să fie sesizat cu o acțiune în anulare împotriva deciziilor în care Comisia lichida penalitățile cu titlu cominatoriu pronunțate de Curte și că hotărârea pronunțată de acesta din urmă era susceptibilă să facă obiectul unui recurs în fața Curții.

Argumentele prezentate de Republica Portugheză în susținerea acțiunii formulate pot fi regrupate în șase motive. Primul este întemeiat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia atacată, doar instanțele Uniunii fiind competente să lichideze penalitățile cu titlu cominatoriu pronunțate în temeiul articolului 260 alineatul (2) TFUE. Al doilea motiv este întemeiat pe faptul că decizia atacată constituie o executare incorectă a Hotărârii din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3). Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea autorității de lucru judecat, iar al patrulea motiv pe încălcarea principiilor securității juridice, „stabilității raporturilor juridice” și protecției încrederii legitime. Prin intermediul celui de al cincilea motiv, Republica Portugheză invocă încălcarea principiului ne bis in idem. În sfârșit, al șaselea motiv este întemeiat pe nerespectarea repartizării competențelor între Uniune și statele membre, în sensul că decizia atacată restrânge posibilitatea ca statele membre să amâne intrarea în vigoare a normelor pe care le adoptă.

Cu titlu introductiv, trebuie să se aprecieze considerațiile Comisiei referitoare la temeinicia penalității cu titlu cominatoriu lichidate în decizia atacată. Astfel, de temeinicia acestor considerații, la care Republica Portugheză a răspuns în replică, depinde în mare măsură temeinicia prezentei acțiuni.

Comisia consideră că, atunci când se constată neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru ca urmare a neabrogării unei legislații incompatibile cu dreptul Uniunii, data la care acest stat membru trebuie considerat că a pus capăt neîndeplinirii obligațiilor care îi este reproșată este cea a intrării în vigoare a normei prin care legislația incompatibilă este abrogată, cu alte cuvinte, data la care această abrogare produce efecte, iar nu data publicării normei respective, atunci când această a doua dată este anterioară primei date. În caz contrar, ar fi ușor, pentru un stat membru în privința căruia s‑a constatat că nu și‑a îndeplinit obligațiile să eludeze obligația de a pune capăt acestei încălcări prin publicarea normelor impuse de hotărârile Curții, amânând totodată intrarea lor în vigoare.

Astfel, atât în procedurile prevăzute la articolul 260 alineatul (2) TFUE, cât și în procedurile prevăzute la articolul 258 TFUE, data intrării în vigoare a legislației naționale, iar nu data adoptării sale, este cea care ar fi reținută de Curte pentru a aprecia dacă un stat membru a pus capăt neîndeplinirii obligațiilor care îi este reproșată.

Potrivit Comisiei, reiese din procedura care a condus la adoptarea primei decizii de lichidare că, astfel cum s‑a arătat de altfel în Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și în Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), Republica Portugheză considera la acea dată că executase pe deplin Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), prin adoptarea Legii nr. 67/2007 și că susținea atunci că data care trebuia reținută în această privință era data intrării în vigoare a legii menționate, respectiv 30 ianuarie 2008.

Republica Portugheză susține că a pus capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), prin adoptarea Legii nr. 67/2007. Numai pentru că această adoptare i‑a fost comunicată abia cu câteva zile înaintea pronunțării Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), Curtea, care nu a putut, așadar, să țină seama de hotărârea menționată, a decis să pronunțe o penalitate cu titlu cominatoriu. Or, întrucât, în opinia Republicii Portugheze, ea a pus capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), înaintea pronunțării Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), nu îi putea fi aplicată nicio penalitate cu titlu cominatoriu. Astfel, data care trebuie reținută pentru a aprecia încetarea neîndeplinirii obligațiilor constatate în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), ar fi data publicării Legii nr. 67/2007, respectiv 31 decembrie 2007.

În plus, Republica Portugheză arată că a contestat întotdeauna că îi poate fi aplicată o penalitate cu titlu cominatoriu și că a admis numai cu titlu subsidiar, pe parcursul procedurii de contestare a primei decizii de lichidare, că, în cazul în care data încetării neîndeplinirii obligațiilor care trebuia reținută ar fi data intrării în vigoare a Legii nr. 67/2007, atunci nu i‑ar putea fi aplicată oricum nicio penalitate cu titlu cominatoriu după data de 29 ianuarie 2008.

Trebuie să se observe de la bun început că decizia atacată se întemeiază pe premisa potrivit căreia, atunci când încetarea unei neîndepliniri a obligațiilor imputabile unui stat membru depinde de abrogarea unei legislații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii, trebuie să se rețină, pentru a aprecia data la care a încetat încălcarea respectivă, data la care intră în vigoare abrogarea normei incompatibile în cazul în care, precum în speță, această intrare în vigoare este ulterioară publicării actului de abrogare (a se vedea punctul 14 de mai sus). Astfel, în speță, părțile au opinii contrare cu privire la aspectul dacă, după cum a apreciat Comisia în decizia atacată, trebuie să se considere că neîndeplinirea obligațiilor constatată în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), a încetat atunci când Legea nr. 67/2007 a intrat în vigoare, respectiv la 30 ianuarie 2008, sau dacă, așa cum susține Republica Portugheză, neîndeplinirea obligațiilor respectivă a încetat prin publicarea Legii nr. 67/2007, respectiv la 31 decembrie 2007. În cea de a doua ipoteză, întrucât a pus capăt neîndeplinirii obligațiilor înaintea pronunțării Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), Republica Portugheză ar fi îndreptățită să susțină că nu îi putea fi aplicată nicio penalitate cu titlu cominatoriu.

O asemenea problemă poate fi soluționată însă în lumina jurisprudenței. Mai întâi, sesizată cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, Curtea a decis că eventuala incompatibilitate a unei legislații naționale cu dreptul Uniunii nu putea fi constatată din moment ce norma națională în discuție nu intrase încă în vigoare la data stabilită de Comisie în avizul motivat (Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia/Polonia, C‑313/11, EU:C:2013:481, punctele 43-48). În această hotărâre, Curtea a conferit, așadar, o importanță determinantă situației legislației în vigoare la data la care ea trebuia să se plaseze pentru a aprecia dacă era necesar să constate neîndeplinirea obligațiilor de către statul respectiv.

În continuare, în cadrul unei trimiteri preliminare, Curtea a decis că, într‑un caz în care intrarea în vigoare a legii de transpunere a unei directive este condiționată de adoptarea unui act național de punere în aplicare, incompatibilitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii putea fi constatată dacă, la expirarea termenului de transpunere prevăzut de directivă, actul de punere în aplicare în discuție nu fusese adoptat. Prin urmare, Curtea a conferit o importanță preponderentă efectivității legii de transpunere, cu alte cuvinte, intrării sale în vigoare, considerând că simpla sa adoptare de către autoritățile competente ale statului membru este insuficientă în raport cu efectul direct al directivei (Hotărârea din 18 decembrie 2014, SETAR, C‑551/13, EU:C:2014:2467, punctul 40).

În sfârșit, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor prin care se urmărea pronunțarea unei penalități cu titlu cominatoriu și a unei sume forfetare în temeiul articolului 260 alineatul (2) TFUE, Curtea a decis că intrarea în vigoare a unei legi după data stabilită de Comisie într‑un aviz motivat, dar înaintea pronunțării hotărârii Curții se opunea pronunțării unei penalități cu titlu cominatoriu, din moment ce neîndeplinirea obligațiilor în discuție încetase înaintea intervenției hotărârii Curții (Hotărârea din 9 decembrie 2008, Comisia/Franța, C‑121/07, EU:C:2008:695, punctele 20 și 26). Cu toate acestea, întrucât era necesar să se ia în considerare data intrării în vigoare a legii în discuție, iar aceasta era ulterioară datei stabilite în avizul motivat, Curtea a obligat statul membru la plata unei sume forfetare.

Astfel, potrivit jurisprudenței, atunci când încetarea neîndeplinirii obligațiilor depinde de adoptarea unei măsuri naționale, precum o măsură de abrogare, data intrării în vigoare a acesteia este cea care trebuie luată în considerare pentru a stabili data încetării neîndeplinirii obligațiilor. Prin urmare, în speță, neîndeplinirea obligațiilor constatată în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), care consta în existența unei legislații incompatibile cu dreptul Uniunii (Decretul‑lege nr. 48051), a încetat atunci când a intrat în vigoare Legea nr. 67/2007 care a abrogat această legislație incompatibilă, și anume la 30 ianuarie 2008. Prin urmare, Comisia era îndreptățită să considere, astfel cum a procedat în decizia atacată, că decurgea din Hotărârea din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), că o penalitate cu titlu cominatoriu trebuia aplicată Republicii Portugheze de la pronunțarea hotărârii menționate, și anume de la 10 ianuarie 2008, pentru perioada în care Decretul‑lege nr. 48051 a rămas în vigoare, cu alte cuvinte, până la 29 ianuarie 2008 inclusiv.

Trebuie să se examineze acum dacă argumentele prezentate de Republica Portugheză sunt totuși de natură să stabilească nelegalitatea deciziei atacate.

Republica Portugheză susține că Comisia nu era competentă să adopte decizia atacată, competența de adoptare a unor asemenea decizii fiind rezervată instanțelor Uniunii. Astfel, întrucât aceasta a fost adoptată de o autoritate necompetentă, decizia atacată ar aduce atingere echilibrului căilor de atac prevăzute de tratate, precum și dreptului la apărare de care dispun statele membre în cadrul procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, astfel cum, în opinia acesteia, a statuat Curtea la punctul 55 din Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3).

Comisia consideră că avea competența de a adopta decizia atacată.

Trebuie amintit că problema competenței Comisiei de a adopta deciziile de lichidare a penalităților cu titlu cominatoriu pronunțate de Curte a fost soluționată în mod explicit de Tribunal în Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127). La punctul 41 din Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), Curtea a confirmat această abordare.

Astfel, în Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), Tribunalul s‑a întemeiat pe următoarele considerații introductive: „57 Trebuie amintit că, potrivit articolului 226 CE, în cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul Tratatului CE, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a‑și prezenta observațiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție. 58 Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că, într‑adevăr, Comisia nu are competența de a determina în mod definitiv, prin avize formulate în temeiul articolului 226 CE sau prin alte luări de poziție în cadrul acestei proceduri, drepturile și obligațiile unui stat membru sau de a‑i acorda garanții privind compatibilitatea unui comportament determinat cu tratatul și că, potrivit articolelor 226 CE-228 CE, stabilirea drepturilor și obligațiilor statelor membre și aprecierea comportamentului acestora nu pot rezulta decât dintr‑o hotărâre a Curții (Hotărârea Curții din 27 mai 1981, Essevi și Salengo, 142/80 și 143/80, Rec., p. 1413, punctul 16, și Hotărârea Curții din 22 februarie 2001, Gomes Valente, C‑393/98, Rec., p. I‑1327, punctul 18). 59 Pe de altă parte, potrivit articolului 288 alineatul (2) CE, Curtea de Justiție, la sesizarea Comisiei după ce aceasta a emis un aviz motivat care nu a fost respectat de statul membru vizat, poate dispune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu dacă recunoaște că statul membru nu s‑a conformat hotărârii sale. 60 Procedura prevăzută la articolul 288 alineatul (2) CE trebuie considerată o procedură judiciară specială de executare a hotărârilor, cu alte cuvinte, o modalitate de executare (Hotărârea Curții din 12 iulie 2005, Comisia/Franța, C‑304/02, Rec., p. I‑6263, punctul 92). 61 Cu toate acestea, trebuie să se constate că Tratatul CE nu stabilește modalitățile de executare a hotărârii pe care Curtea o pronunță la finalul acestei noi proceduri, în special atunci când se dispune plata unor penalități cu titlu cominatoriu. 62 Însă, în măsura în care o hotărâre a Curții pronunțată în temeiul articolului 228 alineatul (2) CE obligă un stat membru să plătească penalități cu titlu cominatoriu Comisiei, în contul «Resurse proprii ale Comunității Europene», sau în măsura în care, în temeiul articolului 274 CE, Comisia execută bugetul, este de competența acesteia să recupereze sumele care ar fi datorate la bugetul Uniunii în executarea hotărârii, conform dispozițiilor regulamentelor adoptate în temeiul articolului 279 CE. 63 Tratatul CE nu prevede însă nicio dispoziție specială cu privire la soluționarea litigiilor care ar interveni între un stat membru și Comisie cu această ocazie. 64 În consecință, căile de atac stabilite de Tratatul CE se aplică, iar decizia prin care Comisia stabilește cuantumul datorat de statul membru în temeiul penalităților cu titlu cominatoriu la care a fost condamnat poate face obiectul unei acțiuni în anulare formulate în temeiul articolului 230 CE. 65 Prin urmare, Tribunalul este competent pentru a soluționa o astfel de acțiune, conform dispozițiilor articolului 225 alineatul (1) primul paragraf CE. 66 Cu toate acestea, în exercitarea acestei competențe, Tribunalul nu poate să aducă atingere competenței exclusive rezervate Curții de articolele 226 CE și 228 CE. 67 Astfel, Tribunalul nu se poate pronunța în cadrul unei acțiuni în anulare întemeiate pe articolul 230 CE și îndreptate împotriva unei decizii a Comisiei referitoare la executarea unei hotărâri a Curții pronunțate în temeiul articolului 228 alineatul (2) CE cu privire la o problemă legată de încălcarea de către statul membru a obligațiilor ce îi revin în temeiul Tratatului CE și care nu ar fi fost soluționată de Curte în prealabil.”

Decurge din acest raționament că Comisia este, în principiu, competentă, în calitatea sa de ordonator și de contabil al bugetului Uniunii, să procedeze la recuperarea sumelor datorate de statele membre atunci când acestora li se aplică o penalitate cu titlu cominatoriu de către Curte în temeiul articolului 260 alineatul (2) TFUE. Această competență presupune că Comisia poate aprecia dacă condițiile stabilite de Curte în hotărârea prin care se pronunță o penalitate cu titlu cominatoriu sunt îndeplinite, pentru a determina data încetării neîndeplinirii obligațiilor în discuție. În schimb, această competență nu se extinde la posibilitatea Comisiei de a aprecia conformitatea cu dreptul Uniunii a unei norme sau a unui comportament al unui stat membru cu privire la care Curtea nu a adoptat o poziție în prealabil.

Astfel, în cazul primei decizii de lichidare, potrivit Tribunalului, a cărui abordare a fost confirmată de Curte, în măsura în care neîndeplinirea obligațiilor constatată în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), și în Hotărârea din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), consta în neabrogarea Decretului‑lege nr. 48051, Comisia putea proceda exclusiv la verificarea realității acestei abrogări. Prin urmare, ea nu putea considera, astfel cum procedase, că abrogarea rezultată din Legea nr. 67/2007 era insuficientă și să concluzioneze că doar o nouă legislație, adoptată în iulie 2008, putea pune capăt incompatibilității legislației portugheze cu Directiva 89/665. În aceste condiții, Comisia apreciase astfel conformitatea noului regim de răspundere care figurează în anexa la Legea nr. 67/2007 și cea a regimului instituit prin Legea din 17 iulie 2008 cu Directiva 89/665. Or, Curtea nu avusese posibilitatea să se pronunțe cu privire la acest aspect.

În schimb, în decizia atacată, Comisia a lichidat penalitatea cu titlu cominatoriu fără a proceda la o analiză autonomă a conformității legislației portugheze cu Directiva 89/665. Comisia s‑a limitat astfel să constate data intrării în vigoare a normei naționale de abrogare a Decretului‑lege nr. 48051, abrogare despre care Curtea precizase că era suficientă pentru a pune capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632). Rezultă că aceasta a rămas în limitele competenței de principiu pe care o deține în materie de executare a bugetului Uniunii.

În consecință, primul motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat.

Republica Portugheză susține că decizia atacată este întemeiată pe o „fracționare artificială” a efectelor Hotărârii din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3). Astfel, în opinia acesteia, hotărârea menționată nu conține niciun indiciu care să permită Comisiei să facă distincții între mai multe perioade. Tribunalul, în Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și Curtea, în Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), ar fi reținut un motiv de nelegalitate unic. Nici dispozitivul, nici motivele Hotărârii din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), nu ar permite asemenea distincții. În consecință, efectele hotărârii nu pot fi aplicate în timp în mod diferit perioadei cuprinse între 10 și 29 ianuarie 2008, pe de o parte, și celei cuprinse între 30 ianuarie și 17 iulie 2008, pe de altă parte.

În plus, prima decizie de lichidare ar fi fost anulată în totalitate prin Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), confirmată integral în recurs prin Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3). În această din urmă hotărâre, Curtea ar fi stabilit în mod definitiv drepturile părților. Or, decizia atacată ar repune în discuție securitatea juridică și autoritatea instanțelor jurisdicționale ale Uniunii, creând în mod artificial o distincție temporală între două perioade și pretinzând să revină asupra unei situații procedurale și materiale stabilite definitiv prin cele două hotărâri citate anterior.

În plus, lichidarea unei penalități cu titlu cominatoriu pentru perioada cuprinsă între 10 și 29 ianuarie 2008 ar încălca obiectivul urmărit prin articolul 260 alineatul (2) TFUE, care ar fi de a încuraja statele membre să pună capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate în prealabil, iar nu de a le sancționa. Or, în speță, Republica Portugheză ar fi pus capăt neîndeplinirii obligațiilor la 31 decembrie 2007, prin publicarea Legii nr. 67/2007, astfel încât nu ar trebui să i se aplice nicio penalitate cu titlu cominatoriu.

Comisia contestă această argumentație.

Argumentația Republicii Portugheze rezultă din teoria potrivit căreia, întrucât Curtea, confirmând în Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), anularea primei decizii de lichidare decisă de Tribunal în Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), s‑a întemeiat pe un motiv unic, respectiv necompetența Comisiei de a stabili la 18 iulie 2008 încetarea neîndeplinirii obligațiilor constatate în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), totalitatea penalității cu titlu cominatoriu referitoare la perioada cuprinsă între 10 ianuarie și 18 iulie 2008 este, în consecință, lipsită de temei legal. Prin urmare, ar fi abuziv să se distingă, în cadrul perioadei pentru care penalitatea cu titlu cominatoriu a fost anulată, o perioadă – cea cuprinsă între 10 și 29 ianuarie 2008 – în legătură cu care ar putea fi aplicată iar o nouă penalitate cu titlu cominatoriu.

O astfel de interpretare a Hotărârii din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), ar putea fi reținută numai în cazul în care în această hotărâre Curtea ar fi statuat că nu putea fi aplicată nicio penalitate cu titlu cominatoriu Republicii Portugheze. Or, nu aceasta este situația. Astfel, în Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), Curtea a confirmat analiza, dezvoltată de Tribunal în Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), potrivit căreia Comisia nu își putea întemeia decizia de calculare a penalității cu titlu cominatoriu pe o interpretare, neprezentată în prealabil Curții în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, a conformității legislației portugheze cu Directiva 89/665. Curtea, confirmând analiza Tribunalului, a considerat de asemenea că neîndeplinirea obligațiilor constatată în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), consta în neabrogarea Decretului‑lege nr. 48051. În schimb, nici Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), nici Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), nu se opun ca Comisia să poată considera că data efectivă a încetării neîndeplinirii obligațiilor constatate în Hotărârea din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632), este data intrării în vigoare a abrogării amintite, și anume 30 ianuarie 2008. În consecință, pentru motivele amintite la punctele 30-34 de mai sus, Comisia era îndreptățită să calculeze penalitatea cu titlu cominatoriu datorată pentru perioada cuprinsă între 10 și 29 ianuarie 2008.

În aceste condiții, contrar susținerilor Republicii Portugheze în cadrul celui de al doilea motiv, Comisia nu a „resuscitat” penalitatea cu titlu cominatoriu lipsită de temei juridic prin Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și prin Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3). Astfel, penalitatea cu titlu cominatoriu calculată în decizia atacată se întemeiază pe un motiv diferit – lipsa intrării în vigoare a Legii nr. 67/2007 – de cel pe care se întemeiase penalitatea cu titlu cominatoriu pronunțată pentru aceeași perioadă în prima decizie de lichidare – neadoptarea unei legislații compatibile cu Directiva 89/665.

Prin urmare, cel de al doilea motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat.

Republica Portugheză consideră că decizia atacată nu respectă autoritatea de lucru judecat. Astfel, din acest principiu ar decurge interdicția de a adopta din nou un act care are același conținut ca un act anulat. Or, decizia atacată ar avea în parte același conținut, chiar dacă aceasta privește o perioadă mai limitată, ca prima decizie de lichidare.

Potrivit Republicii Portugheze, Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), s‑au pronunțat cu privire la executarea Hotărârii din 14 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑275/03, nepublicată, EU:C:2004:632). Ar exista, așadar, identitate de obiect între ceea ce s‑a statuat în Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și în Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), pe de o parte, și problema care trebuie soluționată în speță, pe de altă parte. Astfel, potrivit Republicii Portugheze, obiectul cauzelor în care s‑au pronunțat Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), era de a stabili dacă Republica Portugheză trebuia sau nu trebuia să efectueze plata penalității cu titlu cominatoriu aplicate prin Hotărârea din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3).

În plus, Tribunalul și Curtea, atunci când au adoptat Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și, respectiv, Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), știau că Legea nr. 67/2007 intrase în vigoare la 30 ianuarie 2008, după pronunțarea Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3). În consecință, dacă teza Comisiei ar fi fost întemeiată, acestea ar fi trebuit să considere că prima decizie de lichidare trebuia anulată în parte, în măsura în care privea perioada care începea să curgă de la 30 ianuarie 2008, și să confirme prima decizie de lichidare, în măsura în care privea perioada cuprinsă între 10 și 29 ianuarie 2008. Or, Tribunalul, în hotărârea sa, confirmată de Curte, ar fi anulat prima decizie de lichidare în totalitate. Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), s‑ar fi pronunțat astfel în mod necesar cu privire la temeinicia penalității cu titlu cominatoriu în ceea ce privește perioada cuprinsă între 10 și 29 ianuarie 2008, iar decizia atacată ar încălca autoritatea de lucru judecat conferită acestor hotărâri.

Comisia contestă această argumentație.

Rezultă din examinarea celui de al doilea motiv (a se vedea punctele 49 și 50 de mai sus) că Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3), nu au cenzurat, în principiu, Comisia pentru aplicarea unei penalități cu titlu cominatoriu în prima decizie de lichidare. Astfel, decizia menționată a fost anulată numai pentru că se întemeia pe un motiv eronat. În consecință, Comisia nu era împiedicată să adopte o nouă decizie întemeiată pe alte motive decât cele care conduseseră la anularea primei decizii de lichidare. Este necesar, prin urmare, să se considere că obiectul și cauza prezentului litigiu sunt diferite de cele din litigiile soluționate prin Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și prin Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3).

În această privință, trebuie să se adauge că Republica Portugheză nu se poate întemeia pe faptul că Tribunalul nu a anulat în parte prima decizie de lichidare. Astfel, nu ar fi fost posibil pentru Tribunal, întrucât exista un motiv de natură să conducă la anularea totală a deciziei menționate, în conformitate cu concluziile prezentate cu titlu principal de Republica Portugheză în acea cauză, să procedeze doar la o anulare în parte a primei decizii de lichidare fără a substitui prin aceasta motivul eronat pe care Comisia își întemeiase prima sa decizie cu un motiv legal. Or, în lipsa unui text care să prevadă acest lucru, Tribunalul nu dispune de competența de a reforma deciziile cu care este sesizat în cadrul unei acțiuni în anulare introduse în temeiul articolului 263 TFUE.

În consecință, al treilea motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat.

Republica Portugheză arată că decizia atacată încalcă principiile securității juridice, „stabilității raporturilor juridice” și protecției încrederii legitime. Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime s‑ar opune ca Comisia să mai prelungească procedura. Astfel, deși admite că nu există o dispoziție procedurală în dreptul Uniunii, Republica Portugheză se consideră în speță îndreptățită să fi presupus, ținând seama de perioada lungă care s‑a scurs între primele demersuri întreprinse de Comisie înainte de introducerea procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor și anularea, rămasă definitivă, a primei decizii de lichidare, că pretențiile Comisiei de a‑i solicita plata unei penalități cu titlu cominatoriu au fost stinse în mod definitiv prin Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3). Astfel, Tribunalul, apoi Curtea, ar fi interzis Comisiei să îi aplice o penalitate cu titlu cominatoriu.

Pe de altă parte, rambursând în totalitate penalitatea cu titlu cominatoriu, inclusiv dobânzi, stabilită în sarcina sa prin prima decizie de lichidare, Comisia ar fi creat o încredere legitimă în sensul că nu era datorată nicio penalitate cu titlu cominatoriu pentru perioada cuprinsă între 10 și 29 ianuarie 2008. Republica Portugheză observă în această privință că, în cazul în care Comisia ar fi considerat că ar fi datorată o penalitate cu titlu cominatoriu pentru această perioadă, ea ar fi trebuit să compenseze creanța respectivă cu rambursarea consecutivă anulării primei decizii de lichidare în loc să procedeze la o rambursare integrală. Republica Portugheză susține de asemenea că, prin rambursarea în totalitate a penalității cu titlu cominatoriu, Comisia a adoptat un comportament legal și conform cu Hotărârea din 29 martie 2011, Portugalia/Comisia (T‑33/09, EU:T:2011:127), și cu Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3). Astfel, Tribunalul, în cazul în care teza pe care se întemeiază Comisia în decizia atacată ar fi exactă, ar fi trebuit să anuleze în parte prima decizie de lichidare, doar în măsura în care aceasta privea perioada ulterioară datei de 29 ianuarie 2008.

Comisia contestă această argumentație.

În primul rând, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, chiar în absența unei dispoziții, posibilitatea de a invoca principiul protecției încrederii legitime aparține oricărui subiect de drept pe care o instituție, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate [a se vedea Hotărârea din 11 martie 1987, Van den Bergh en Jurgens și Van Dijk Food Products (Lopik)/CEE, 265/85, EU:C:1987:121, punctul 44 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Franța și France Télécom/Comisia, T‑427/04 și T‑17/05, EU:T:2009:474, punctul 259 și jurisprudența citată].

Constituie astfel de asigurări, indiferent de forma în care sunt comunicate, informații precise, necondiționate și corespunzătoare, emise de surse autorizate și de încredere. În schimb, nu se poate invoca încălcarea acestui principiu în cazul în care administrația nu a furnizat asigurări precise (a se vedea Hotărârea din 14 februarie 2006, TEA‑CEGOS și alții/Comisia, T‑376/05 și T‑383/05, EU:T:2006:47, punctul 88 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Franța și France Télécom/Comisia, T‑427/04 și T‑17/05, EU:T:2009:474, punctul 260).

Trebuie să se constate că Republica Portugheză nu susține că a primit asigurări precise și necondiționate emise de Comisie potrivit cărora nu i‑ar putea fi aplicată nicio penalitate cu titlu cominatoriu în executarea Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3). În plus, astfel de asigurări, chiar dacă s‑ar presupune că au fost date, ceea ce nu reiese nicidecum din dosarul prezentat Tribunalului, ar fi fost vădit nelegale, din moment ce lichidarea unei penalități cu titlu cominatoriu pronunțate de Curte nu conferă Comisiei nicio marjă de apreciere în ceea ce privește oportunitatea. Astfel, atunci când Curtea obligă un stat membru la plata unei penalități cu titlu cominatoriu, Comisia este ținută să verifice dacă statul membru obligat în acest sens respectă condițiile definite prin hotărârea Curții și să procedeze la lichidarea penalității cu titlu cominatoriu pentru perioada în care acesta nu s‑a conformat pe deplin respectivelor condiții.

În al doilea rând, principiul securității juridice impune ca orice act al administrației care produce efecte juridice să fie clar și precis pentru ca persoana interesată să își poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile și să ia decizii în consecință (Hotărârea din 1 octombrie 1998, Langnese‑Iglo/Comisia, C‑279/95 P, EU:C:1998:447, punctul 78, și Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Franța și France Télécom/Comisia, T‑427/04 și T‑17/05, EU:T:2009:474, punctul 300).

Se impune să se constate că, deși invocă încălcarea principiului menționat, Republica Portugheză nu arată în niciun fel în ce măsură acesta ar fi fost încălcat în speță, claritatea domeniului de aplicare al deciziei atacate nefiind pusă în discuție în cadrul acțiunii. Chiar dacă s‑ar admite că prin invocarea acestui principiu Republica Portugheză încearcă în realitate să susțină că avea, în urma anulării primei decizii de lichidare și a rambursării penalității cu titlu cominatoriu de către Comisie, un drept la intangibilitatea situației sale juridice, nici principiul securității juridice și niciun alt principiu general al dreptului Uniunii nu sunt, în orice caz, de natură să constituie temeiul unui asemenea drept.

În consecință, al patrulea motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat.

Republica Portugheză susține că Comisia a încercat să obțină, prin adoptarea unui nou act cu aplicabilitate individuală, ceea ce nu a putut obține ca urmare a anulării primei decizii de lichidare de către instanța Uniunii. În consecință, adoptarea deciziei atacate ar fi contrară nu numai principiului securității juridice, ci și principiului ne bis in idem. Întrucât decizia atacată aplică o penalitate cu titlu cominatoriu, deși Legea nr. 67/2007 a fost adoptată anterior pronunțării Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), aceasta prezintă un caracter represiv care denaturează domeniul de aplicare al articolului 260 alineatul (2) TFUE.

Comisia contestă această argumentație.

În temeiul unei jurisprudențe constante, principiul ne bis in idem, consacrat de asemenea la articolul 4 din Protocolul nr. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii a cărui respectare este asigurată de instanță (a se vedea Hotărârea din 29 iunie 2006, Showa Denko/Comisia, C‑289/04 P, EU:C:2006:431, punctul 50 și jurisprudența citată). În plus, potrivit articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

Republica Portugheză susține, în cadrul celui de al cincilea motiv, că adoptarea deciziei atacate în urma anulării primei decizii de lichidare constituie o încălcare a principiului ne bis in idem.

În această privință se impune să se constate că este inerent mecanismului prevăzut la articolul 260 alineatul (2) TFUE ca lichidarea efectuată de Comisie să constituie doar un act de executare a obligării statului membru în discuție la plata unei penalități cu titlu cominatoriu care rezultă din hotărârea pronunțată de Curte. Astfel, în speță nu există decât o dispoziție de obligare, și anume penalitatea cu titlu cominatoriu pronunțată prin Hotărârea din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3), în legătură cu care prima decizie de lichidare și decizia atacată constituie cel mult două modalități de executare. În consecință, în cazul în care Comisia a lichidat prima dată penalitatea cu titlu cominatoriu într‑o decizie a cărei nelegalitate a fost constatată de instanța Uniunii, Comisia este îndreptățită și chiar obligată (a se vedea punctul 64 de mai sus) să procedeze la o nouă lichidare printr‑o nouă decizie, fără a încălca însă în acest fel principiul ne bis in idem.

În consecință, al cincilea motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat.

Republica Portugheză consideră că decizia atacată limitează posibilitatea pentru statele membre de a prevedea perioade de vacatio legis. Astfel, Comisia ar fi încălcat repartizarea competențelor între Uniune și statele membre.

Republica Portugheză arată că, în speță, o perioadă de vacatio legis de treizeci de zile era necesară – și, așadar, conformă cu principiul proporționalității – pentru a permite particularilor și administrațiilor publice să se pregătească, pe de o parte, pentru eliminarea unui regim al răspunderii administrative care era în vigoare de patruzeci de ani și, pe de altă parte, pentru înlocuirea acestuia cu noul regim al răspunderii instituit prin Legea nr. 67/2007. Stabilirea datei oportune de intrare în vigoare a unei legi noi ar ține de marja discreționară de apreciere de care se bucură statele membre. În caz contrar, decizia atacată ar rezulta din intenția Comisiei de a restrânge competențele statelor membre, cu încălcarea normelor care reglementează repartizarea competențelor între Uniune și statele membre.

Comisia contestă această argumentație.

Contrar susținerilor sale, Republica Portugheză a rămas în mod vădit liberă în speță să amâne intrarea în vigoare a Legii nr. 67/2007 pentru o perioadă pe care a stabilit‑o ea însăși. Aceasta a adoptat astfel legea menționată, necesară pentru a pune capăt neîndeplinirii obligațiilor constatate de Curte, la o dată care, ținând seama de perioada pe care o alesese în mod liber, a determinat intrarea sa în vigoare ulterior pronunțării Hotărârii din 10 ianuarie 2008, Comisia/Portugalia (C‑70/06, EU:C:2008:3). Pentru acest motiv, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 34 de mai sus, Comisia a considerat în mod întemeiat că Republicii Portugheze i se aplica penalitatea cu titlu cominatoriu lichidată în decizia atacată.

Prin urmare, al șaselea motiv trebuie să fie de asemenea respins ca vădit nefondat. Rezultă astfel din considerațiile de mai sus că acțiunea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Republica Portugheză a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

27 iunie 2016 ( *1 )

Ordonanță

Istoricul cauzei

Proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Republicii Portugheze

Prima decizie de lichidare și procedurile în fața Tribunalului și a Curții

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la competența Tribunalului de judecare a prezentului litigiu

Cu privire la temeinicia acțiunii

Considerații introductive referitoare la temeinicia penalității cu titlu cominatoriu lichidate în decizia atacată

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia atacată

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o executare incorectă a Hotărârii din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia (C‑292/11 P, EU:C:2014:3)

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe nerespectarea autorității de lucru judecat

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principilor securității juridice, „stabilității raporturilor juridice” și protecției încrederii legitime

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului ne bis in idem

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea repartizării competențelor între Uniune și statele membre

Cu privire la cheltuielile de judecată