Ordonanța Tribunalului (Camera a treia) din 10 martie 2020.#Unitec Bio SA și alții împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Procedură – Stabilirea cheltuielilor de judecată – Cheltuieli de judecată recuperabile.#Cauzele conexate T-111/14 DEP-T-118/14 DEP.

Prin opt cereri introductive depuse la grefa Tribunalului la 17 februarie 2014, înregistrate sub numerele T‑111/14, T‑112/14, T‑113/14, T‑114/14, T‑115/14, T‑116/14, T‑117/14 și, respectiv, T‑118/14, reclamantele, Unitec Bio SA, Molinos Río de la Plata SA, Oleaginosa Moreno Hermanos SACIFI y A, Vicentin SAIC, Aceitera General Deheza SA, Bunge Argentina SA, Cargill SACI și LDC Argentina SA au introdus, fiecare, câte o acțiune prin care au solicitat anularea Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1194/2013 al Consiliului din 19 noiembrie 2013 de impunere a unei taxe antidumping definitive și de percepere definitivă a taxei provizorii impuse asupra importurilor de biomotorină originară din Argentina și Indonezia (JO 2013, L 315, p. 2, denumit în continuare „actul atacat”), în măsura în care prin acesta li se aplica o taxă antidumping.

Prin Ordonanțele președintelui Camerei a noua a Tribunalului din 17 iulie 2014 și din 22 septembrie 2014, au fost admise cererile de intervenție în susținerea Consiliului Uniunii Europene formulate de Comisia Europeană și de European Biodiesel Board (EBB) în cauzele menționate la punctul 1 de mai sus.

Prin patru Hotărâri din 15 septembrie 2016, LDC Argentina/Consiliul (T‑118/14, nepublicată, EU:T:2016:502), Cargill/Consiliul (T‑117/14, nepublicată, EU:T:2016:503), Unitec Bio/Consiliul (T‑111/14, EU:T:2016:505) și Molinos Río de la Plata și alții/Consiliul (T‑112/14-T‑116/14 și T‑119/14, nepublicată, EU:T:2016:509), Tribunalul a anulat actul atacat în măsura în care acesta le privea pe reclamante. În fiecare cauză, el a obligat Consiliul să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de reclamante.

Prin patru recursuri introduse la 24 noiembrie 2016 și înregistrate sub numerele C‑602/16 P și C‑607/16 P-C‑609/16 P, Consiliul a solicitat, în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, anularea Hotărârilor din 15 septembrie 2016, LDC Argentina/Consiliul (T‑118/14, nepublicată, EU:T:2016:502), Cargill/Consiliul (T‑117/14, nepublicată, EU:T:2016:503), Unitec Bio/Consiliul (T‑111/14, EU:T:2016:505) și Molinos Río de la Plata și alții/Consiliul (T‑112/14-T‑116/14 și T‑119/14, nepublicată, EU:T:2016:509).

Prin scrisoarea din 22 ianuarie 2018, Consiliul a informat Curtea, în conformitate cu articolul 148 din Regulamentul de procedură al Curții, că se desistează de recursurile formulate.

Prin Ordonanța din 15 februarie 2018, Consiliul/Unitec Bio și alții (C‑602/16 P și C‑607/16 P-C‑609/16 P, nepublicată, EU:C:2018:150), președintele Curții a radiat cauzele conexate C‑602/16 P și C‑607/16 P-C‑609/16 P din registrul Curții și a obligat Consiliul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurente.

Prin scrisoarea din 27 aprilie 2018, reclamantele au invitat Consiliul să le ramburseze suma totală de 391249 de euro pentru cele opt proceduri în fața Tribunalului menționate la punctul 1 de mai sus, pe de o parte, și pentru cele patru proceduri în fața Curții menționate la punctul 4 de mai sus, pe de altă parte.

Prin scrisoarea din 25 iulie 2018, Consiliul și‑a exprimat dezacordul cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamante și a propus să ramburseze un total de 45300 de euro pentru procedurile în discuție în fața Tribunalului și în fața Curții. Această propunere a Consiliului corespundea unui număr de 200 de ore de muncă la un tarif orar de 225 de euro. Reclamantele au refuzat această ofertă prin scrisoarea din 28 septembrie 2018, însă au redus cuantumul total solicitat la 388887 de euro din cauza unei erori de calcul.

Prin scrisoarea din 10 ianuarie 2019, Consiliul a refuzat această nouă cerere și a propus să ramburseze o sumă totală de 54100 de euro pentru procedurile în discuție în fața Tribunalului și în fața Curții.

Prin scrisoarea din 18 martie 2019, reclamantele au redus din nou cuantumul cererii lor la 85150 de euro pentru procedurile în discuție în fața Tribunalului și în fața Curții, acest cuantum corespunzând unui număr de 265 de ore de muncă la un tarif orar de 320 de euro și sumei de 350 de euro cheltuieli administrative. Prin scrisoarea din 29 martie 2019, Consiliul a refuzat această nouă cerere și și‑a menținut oferta de rambursare a sumei totale de 54100 de euro.

Întrucât între părți nu a intervenit niciun acord cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile, reclamantele au introdus, prin actul depus la grefa Tribunalului la 28 iunie 2019 și în temeiul articolului 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, o cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată prin care au solicitat Tribunalului: – stabilirea cheltuielilor de judecată recuperabile, a căror rambursare incumbă Consiliului, la suma de 185811,50 euro pentru procedurile înregistrate sub numerele T‑111/14, T‑112/14-T‑116/14, T‑117/14 și T‑118/14; – stabilirea cheltuielilor de judecată recuperabile care incumbă Consiliului pentru prezenta procedură de stabilire a cheltuielilor de judecată la suma de 1539 de euro; – aplicarea de dobânzi de întârziere la această sumă cu începere de la notificarea ordonanței care urmează să fie dată în prezenta procedură.

În observațiile depuse la grefa Tribunalului la 25 iulie 2019, Consiliul a solicitat Tribunalului: – respingerea cererii reclamantelor; – stabilirea cuantumului total al cheltuielilor de judecată recuperabile la 43150 de euro.

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a treia, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

Potrivit articolului 170 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care cheltuielile de judecată recuperabile sunt contestate, Tribunalul se pronunță prin ordonanță, care nu este supusă niciunei căi de atac, la cererea părții interesate, după ce a acordat părții vizate de cerere posibilitatea de a‑și prezenta observațiile.

În temeiul articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură, cheltuielile necesare efectuate de părți în legătură cu procedura, în special cheltuielile de deplasare și de ședere și remunerarea unui agent, consilier sau avocat sunt considerate cheltuieli de judecată recuperabile. Din această dispoziție reiese că cheltuielile de judecată recuperabile se limitează, pe de o parte, la cele efectuate în legătură cu procedura în fața Tribunalului și, pe de altă parte, la cele care au fost necesare în acest scop (a se vedea Ordonanța din 28 iunie 2004, Airtours/Comisia, T‑342/99 DEP, EU:T:2004:192, punctul 13 și jurisprudența citată).

În speță, cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile trebuie apreciat în funcție de aceste considerații.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul nu este abilitat să stabilească onorariile datorate de părți propriilor avocați, ci să determine suma până la concurența căreia aceste remunerații pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Pronunțându‑se asupra cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu trebuie să ia în considerare un tarif național de stabilire a onorariilor avocaților și nici un eventual acord încheiat în această privință între partea interesată și agenții sau consilierii săi (a se vedea Ordonanța din 28 iunie 2004, Airtours/Comisia, T‑342/99 DEP, EU:T:2004:192, punctul 17 și jurisprudența citată).

În plus, în lipsa unor dispoziții de natură tarifară în dreptul Uniunii Europene, Tribunalul trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ținând seama de obiectul și de natura litigiului, de importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii, precum și de dificultățile cauzei, de amploarea muncii agenților sau a consilierilor implicați pe care procedura contencioasă a putut‑o determina și de interesele economice pe care litigiul le‑a prezentat pentru părți (a se vedea Ordonanța din 28 iunie 2004, Airtours/Comisia, T‑342/99 DEP, EU:T:2004:192, punctul 18 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, în primul rând, obiectul, natura și importanța litigiilor din perspectiva dreptului Uniunii, precum și dificultățile cauzelor, Tribunalul constată că, pe fond, cauzele principale priveau opt acțiuni în anulare în materie de antidumping care se articulau, toate, în jurul a trei motive identice. Primul și al doilea motiv vizau contestarea demersului Consiliului care consta în a se îndepărta de costurile materiilor prime principale menționate în registrele producătorilor‑exportatori examinate, din cauza denaturării prețurilor materiilor prime respective care a fost cauzată de regimul de taxă diferențiată la export și în a le înlocui cu prețul de referință. În cadrul primului motiv, reclamantele susțineau că un astfel de demers nu era conform cu articolul 2 alineatul (5) primul și al doilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene (JO 2009, L 343, p. 51, denumit în continuare „regulamentul de bază”). În cadrul celui de al doilea motiv, ele susțineau că acest demers nu era conform cu Acordul privind aplicarea articolului VI din GATT (JO 1994, L 336, p. 103, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 112). Al treilea motiv era întemeiat pe împrejurarea că, întrucât a considerat că exista o legătură de cauzalitate între importurile de biomotorină originare din Argentina care făceau obiectul anchetei și prejudiciul cauzat industriei Uniunii, Consiliul încălcase articolul 3 alineatul (7) din regulamentul de bază.

Este necesar să se arate că primul motiv al acțiunilor ridica o problemă importantă din perspectiva dreptului Uniunii, care prezenta o anumită complexitate factuală și juridică și necesita o analiză aprofundată, după cum susțin reclamantele. Astfel, acest motiv privea aplicarea articolului 2 alineatul (5) din regulamentul de bază, care prevede în esență diferitele posibilități în temeiul cărora instituțiile pot lua în considerare cheltuielile referitoare în special la producerea și la vânzarea unui produs care face obiectul unei anchete în vederea calculării valorii normale a produsului similar, în sensul acestui regulament. În speță, reclamantele susțineau că, în esență, Consiliul încălcase articolul 2 alineatul (5) din regulamentul de bază prin faptul că a exclus, în cadrul calculării valorii normale a produsului similar, în sensul regulamentului de bază, prețurile materiilor prime care figurau în registrele reclamantelor. Ele reproșau Consiliului în particular o aplicare eronată a Hotărârii din 7 februarie 2013, Acron și Dorogobuzh/Consiliul (T‑235/08, nepublicată, EU:T:2013:65). Rezultă că acest motiv al acțiunilor necesita o analiză aprofundată în măsura în care problema pe care o ridica a determinat Tribunalul să se pronunțe în particular cu privire la sarcina probei și la marja de apreciere de care dispun instituțiile Uniunii în cadrul calculării valorii normale a produsului similar, în sensul regulamentului de bază (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 19 decembrie 2019, Unitec Bio și alții/Consiliul, C‑602/16 P‑DEP, nepublicată, EU:C:2019:1148, punctele 30-32).

În ceea ce privește celelalte motive, trebuie arătat că ele nu prezentau o complexitate deosebită.

În al doilea rând, în ceea ce privește interesele economice reprezentate de litigiu pentru părți, trebuie amintit că actul atacat instituia taxe antidumping definitive care se ridicau la sume cuprinse între 216,64 euro și 245,67 euro pe tonă netă asupra exporturilor reclamantelor. Astfel cum susține Consiliul, deși cauzele prezentau un interes economic pentru reclamante, acest interes nu poate fi considerat neobișnuit sau semnificativ diferit de cel care stă la baza oricărei proceduri de anchetă prin care se instituie taxe antidumping.

În al treilea rând, în ceea ce privește amploarea sarcinii de lucru impuse de litigiu, reclamantele solicită stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată recuperabile cu titlu de onorarii de avocat referitoare la cele opt acțiuni ale lor în fața Tribunalului la un cuantum de 184837,50 euro, care corespunde, în opinia lor, unui număr de 543 de ore de muncă a patru avocați și unui tarif orar mediu ponderat ușor superior sumei de 340 de euro.

Consiliul contestă numărul de avocați, numărul de ore și tariful orar aplicat. El afirmă că munca cu o durată maximă de 170 de ore a unui singur avocat la un tarif orar de 250 de euro era suficientă pentru toate cele opt proceduri în fața Tribunalului.

În speță, este necesar să se constate că, în susținerea cererii lor, reclamantele furnizează o fișă de pontaj care cuprinde orele de muncă ale avocaților lor („timesheets”) și care conține informații detaliate cu privire la tipul de muncă, la orele care au fost consacrate fiecărui tip de muncă și la tarifele orare corespunzătoare. Din acest document reiese că patru avocați au lucrat un total de 540,75 ore, pentru un cost evaluat la suma totală de 184837,50 euro.

Primo, trebuie să se excludă anumite ore care nu pot intra în categoria cheltuielilor de judecată recuperabile în sensul jurisprudenței citate la punctul 15 de mai sus, pentru motivul că nu erau necesare pentru procedurile principale în fața Tribunalului.

Astfel, orele corespunzătoare timpului alocat acțiunii formulate de Cámara Argentina de Biocombustibles (Carbio), care nu este parte la prezenta cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată și care a fost obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată în Hotărârea din 15 septembrie 2016, Molinos Río de la Plata și alții/Consiliul (T‑112/14-T‑116/14 și T‑119/14, nepublicată, EU:T:2016:509), nu pot intra în categoria cheltuielilor de judecată recuperabile. În particular, orele consacrate răspunsului la obiecțiunile Consiliului referitoare la admisibilitatea acțiunii formulate de Carbio trebuie excluse din prezenta cerere.

În plus, recuperarea cheltuielilor de judecată care se raportează la perioadele în care Tribunalul nu a adoptat niciun act de procedură trebuie înlăturată, întrucât asemenea cheltuieli de judecată nu pot fi direct legate de intervențiile avocatului în fața Tribunalului (Ordonanța din 21 decembrie 2010, Le Levant 015 și alții/Comisia, T‑34/02 DEP, EU:T:2010:559, punctele 33 și 34). Recuperarea cheltuielilor de judecată care se raportează la perioada ulterioară procedurii orale, atunci când niciun act de procedură nu a fost adoptat după ședință, trebuie de asemenea să fie refuzată (Ordonanța din 24 ianuarie 2002, Groupe Origny/Comisia, T‑38/95 DEP, EU:T:2002:13, punctul 31).

În speță, 2,5 ore de muncă la un tarif orar de 300 de euro au fost înregistrate ca fiind corespunzătoare timpului călătoriei de întoarcere din Luxemburg (Luxemburg) în urma ședinței din 28 octombrie 2015 în cauzele principale și unei munci de monitorizare în urma ședinței. În această privință, trebuie să se constate că faza orală a procedurii a fost redeschisă la 22 februarie 2016. Prin măsuri de organizare a procedurii adoptate la 22 februarie 2016 și la 23 martie 2016, Tribunalul a adresat întrebări reclamantelor. Cu toate acestea, având în vedere intervalul de timp scurs între călătoria de întoarcere de la ședința din 28 octombrie 2015 și adoptarea acestor măsuri de organizare a procedurii, orele de muncă de monitorizare în discuție nu au putut fi dedicate răspunsului la respectivele măsuri de organizare a procedurii, întrucât acestea din urmă nu fuseseră încă adoptate de Tribunal. În consecință, se impune excluderea orelor de muncă de monitorizare menționate mai sus din categoria cheltuielilor de judecată necesare pentru motivul că ele se raportează la o perioadă în care nu a fost adoptat niciun act de procedură și nu erau, așadar, direct legate de intervențiile avocaților în fața Tribunalului.

Secundo, potrivit jurisprudenței, atunci când avocații unei părți au asistat‑o deja pe aceasta în cursul procedurilor sau al demersurilor care au precedat litigiul la care se raportau acestea, precum în speță, trebuie să se țină cont de faptul că acești avocați dispun de o cunoaștere a elementelor pertinente pentru litigiu care este de natură să le fi facilitat munca și să le fi redus timpul de pregătire necesar pentru procedura contencioasă (Ordonanța din 21 decembrie 2010, Le Levant 015 și alții/Comisia, T‑34/02 DEP, EU:T:2010:559, punctul 43).

În această privință, reclamantele arată că unele dintre problemele ridicate în memoriul în apărare în fața Tribunalului nu fuseseră examinate în cadrul procedurii administrative, în special cele referitoare la admisibilitatea acțiunilor. Cu toate acestea, trebuie să se observe că obiecțiunile cu privire la admisibilitatea acțiunilor nu priveau decât două dintre reclamantele părți la prezenta cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată, și anume Cargill, reclamantă în cauza T‑117/14, și Unitec Bio, reclamantă în cauza T‑111/14, și că reclamantele menționate au răspuns la aceste obiecțiuni în replicile lor în două alineate identice și foarte simple.

Tertio, reclamantele justifică numărul ridicat de ore de muncă prin faptul că avocații lor au trebuit să lucreze la opt acțiuni. Or, potrivit reclamantelor, care fac trimitere în această privință la punctul 35 din Ordonanța din 13 mai 2019, Giant (China)/Consiliul (T‑425/13 DEP, nepublicată, EU:T:2019:340), instanța Uniunii ar fi considerat că 190 de ore pentru o singură reclamantă erau rezonabile. În lumina acestei jurisprudențe, 543 de ore de muncă pentru opt acțiuni nu ar trebui, așadar, să fie considerate excesive. În plus, prezentele cauze principale ar fi fost mai complexe decât cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Giant (China)/Consiliul (T‑425/13, nepublicată, EU:T:2015:896). Reclamantele adaugă că, deși anumite probleme erau similare în cele opt cauze, alte aspecte procedurale, precum confidențialitatea, admisibilitatea și prelucrarea datelor, ar fi necesitat o examinare individuală privind fiecare reclamantă.

Tribunalul observă că, deși situația din speță, în care sunt vizate opt acțiuni, poate justifica un număr de ore de muncă mai ridicat decât pentru pregătirea și pentru monitorizarea unei singure proceduri în fața Tribunalului, trebuie totuși să se țină seama de similitudinile de drept și de fapt dintre cauzele în discuție, care erau de natură să determine pentru avocați economii de muncă.

În speță, trebuie luat în considerare faptul că toate înscrisurile celor opt reclamante erau, cu excepția câtorva diferențe, în esență identice și că ele au răspuns în comun la întrebările adresate de Tribunal. În special, problemele de drept și de fapt referitoare la aplicarea articolului 2 alineatul (5) din regulamentul de bază erau invocate în aceiași termeni, astfel încât s‑a răspuns la ele prin motive aproape identice în Hotărârile din 15 septembrie 2016, LDC Argentina/Consiliul (T‑118/14, nepublicată, EU:T:2016:502), Cargill/Consiliul (T‑117/14, nepublicată, EU:T:2016:503), Unitec Bio/Consiliul (T‑111/14, EU:T:2016:505) și Molinos Río de la Plata și alții/Consiliul (T‑112/14-T‑116/14 și T‑119/14, nepublicată, EU:T:2016:509). Astfel de similitudini între aceste cauze conexe au avut în mod necesar drept consecință o economie de scară [a se vedea în acest sens Ordonanța din 27 aprilie 2009, Mülhens/OAPI – Conceria Toska (TOSKA), T‑263/03 DEP, nepublicată, EU:T:2009:118, punctul 17, Ordonanța din 27 aprilie 2009, Mülhens/OAPI, T‑28/04 DEP, nepublicată, EU:T:2009:119, punctul 17, și a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 12 mai 2016, Ningbo Yonghong Fasteners/Consiliul, T‑150/09 DEP, nepublicată, EU:T:2016:317, punctul 28].

În plus, deși problemele de admisibilitate în stadiul redactării cererii introductive și al replicii au necesitat o examinare mai aprofundată pentru anumite acțiuni, trebuie să se observe, astfel cum s‑a menționat deja la punctul 31 de mai sus, că aceste probleme nu priveau decât două dintre reclamantele din prezenta procedură de stabilire a cheltuielilor de judecată și că ele au fost tratate în același mod în înscrisurile reclamantelor menționate, astfel încât Tribunalul a răspuns la acestea prin motive identice în Hotărârile din 15 septembrie 2016, Cargill/Consiliul (T‑117/14, nepublicată, EU:T:2016:503) și Unitec Bio/Conseil (T‑111/14, EU:T:2016:505). În ceea ce privește cererile de aplicare a regimului de confidențialitate în acțiunile T‑112/14-T‑116/14 și T‑118/14, acestea erau de asemenea identice.

Quarto, trebuie amintit că revine instanței Uniunii sarcina de a ține seama în principal de numărul total de ore de muncă ce pot apărea ca fiind în mod obiectiv necesare în legătură cu procedura în fața Tribunalului, independent de numărul de avocați între care au putut fi repartizate serviciile efectuate (Ordonanța din 28 iunie 2004, Airtours/Comisia, T‑342/99 DEP, EU:T:2004:192, punctul 30).

În speță, ținând seama în special de importanța litigiilor din perspectiva dreptului Uniunii și de dificultățile legate de unul dintre motivele invocate în fața sa, Tribunalul stabilește timpul de muncă total al avocaților obiectiv necesar pentru reprezentarea celor opt reclamante în cauzele principale în faza jurisdicțională la 408 ore. Acesta acoperă redactarea acțiunilor în anulare, a replicilor, a cererilor foarte scurte de aplicare a regimului de confidențialitate în cauzele T‑112/14-T‑116/14 și T‑118/14 și pregătirea versiunilor neconfidențiale ale înscrisurilor din procedurile menționate, răspunsurile la cele două memorii în intervenție ale Comisiei și EBB, pregătirea ședinței și reprezentarea reclamantelor în ședință, precum și răspunsurile, comune reclamantelor, la întrebările Tribunalului adresate după ședință. Trebuie precizat că, din totalul timpului de muncă menționat mai sus, pregătirea unei singure cauze tip care a servit drept model de bază pentru tratarea celorlalte șapte cauze trebuie să primească un număr de ore mai mare decât celelalte șapte cauze.

În ceea ce privește tariful orar mediu ponderat menționat în cerere, ușor superior sumei de 340 de euro, Tribunalul consideră că un astfel de tarif orar se poate aplica orelor consacrate pregătirii și redactării înscrisurilor, precum și pregătirii și asistenței în cadrul ședinței în ceea ce privește o singură cauză tip care a servit drept model de bază pentru tratarea celorlalte șapte cauze. Tribunalul consideră de asemenea că, având în vedere caracterul mai simplu al muncii referitoare la celelalte șapte cauze, efectuată pe baza a ceea ce a fost pregătit pentru cauza tip, tariful orar care trebuie reținut este de 220 de euro.

În aceste împrejurări, se va face o justă apreciere a onorariilor recuperabile de către reclamante prin stabilirea cuantumului lor la 110160 de euro.

Reclamantele solicită 974 de euro cu titlu de cheltuieli de călătorie și de ședere legate de ședința unică ce a avut loc în cauzele principale.

În speță, trebuie să se constate că, în susținerea cererii lor de rambursare a cheltuielilor de călătorie și de hotel, reclamantele furnizează două facturi de hotel pentru o sumă totală de 728 de euro și un document care explică faptul că cheltuielile de transport au fost calculate pe baza unui transport cu autoturismul, și anume 0,5 euro pe km, adică un total de 246 de euro.

În ceea ce privește costurile referitoare la participarea a doi avocați la ședință, Consiliul subliniază că numai cele care corespund unui singur avocat erau în mod obiectiv necesare și propune rambursarea sumei de 350 de euro.

În această privință, Tribunalul apreciază că, chiar dacă cauzele erau foarte similare, avocații au trebuit să pregătească ședința și să reprezinte în aceasta opt reclamante. Prin urmare, este justificat ca cheltuielile efectuate pentru doi avocați, în vederea participării lor la ședință, să fie considerate necesare în sensul articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură.

Rezultă că se va face o justă apreciere a cheltuielilor de judecată aferente deplasării și șederii celor doi avocați pentru a asista reclamantele în ședința din 28 octombrie 2015 prin stabilirea cuantumului lor la 974 de euro.

La stabilirea cheltuielilor de judecată recuperabile, Tribunalul ține cont de toate împrejurările cauzei până în momentul pronunțării ordonanței de stabilire a cheltuielilor de judecată, inclusiv de cheltuielile necesare aferente procedurii de stabilire a cheltuielilor de judecată (Ordonanța din 23 martie 2012, Kerstens/Comisia, T‑498/09 P‑DEP, nepublicată, EU:T:2012:147, punctul 15).

În ceea ce privește suma de 1539 de euro solicitată pentru desfășurarea prezentei proceduri de stabilire a cheltuielilor de judecată, trebuie să se arate că aceasta nu este excesivă, chiar dacă o cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată prezintă mai degrabă un caracter standardizat.

În aceste condiții, este necesar să se stabilească cheltuielile de judecată ale reclamantelor aferente prezentei proceduri la 1539 de euro.

Reclamantele solicită ca cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile să fie însoțit de dobânzi moratorii.

În această privință, trebuie amintit că constatarea unei eventuale obligații de a plăti dobânzi moratorii și stabilirea ratei aplicabile țin de competența Tribunalului în temeiul articolului 170 alineatele (1) și (3) din Regulamentul de procedură (a se vedea Ordonanța din 19 iulie 2017, Yanukovych/Consiliul, T‑348/14 DEP, nepublicată, EU:T:2017:549, punctul 64 și jurisprudența citată). Potrivit unei jurisprudențe consacrate, o cerere de majorare a sumei datorate în cadrul unei proceduri de stabilire a cheltuielilor de judecată cu dobânzi moratorii trebuie admisă pentru perioada cuprinsă între data notificării ordonanței de stabilire a cheltuielilor de judecată și data rambursării efective a cheltuielilor de judecată (a se vedea Ordonanța din 19 iulie 2017, Yanukovych/Consiliul, T‑348/14 DEP, nepublicată, EU:T:2017:549, punctul 65 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește rata dobânzii aplicabilă, Tribunalul consideră adecvat să țină seama de articolul 83 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 al Comisiei din 29 octombrie 2012 privind normele de aplicare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii (JO 2012, L 362, p. 1). În consecință, rata aplicabilă este calculată pe baza ratei aplicate de Banca Centrală Europeană (BCE) principalelor sale operațiuni de refinanțare, astfel cum este publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, în vigoare în prima zi calendaristică a lunii de scadență a plății, majorată cu trei puncte și jumătate (a se vedea Ordonanța din 19 iulie 2017, Yanukovych/Consiliul, T‑348/14 DEP, nepublicată, EU:T:2017:549, punctul 66 și jurisprudența citată).

În consecință, trebuie să se prevadă că cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile va produce, cu începere de la notificarea prezentei ordonanțe, dobânzi moratorii la rata calculată pe baza ratei stabilite de BCE pentru operațiunile principale de refinanțare aplicabile în perioada în cauză, majorată cu trei puncte și jumătate.

Rezultă din tot ceea ce precedă că cuantumul total al cheltuielilor de judecată recuperabile de către reclamante de la Consiliu se ridică la suma de 112673 euro, majorată cu dobânzi de întârziere cu începere de la data notificării prezentei ordonanțe.

ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

10 martie 2020 ( *1 )

Ordonanță

Situația de fapt, procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la cuantumul onorariilor de avocat recuperabile

Cu privire la costurile recuperabile

Cu privire la cheltuielile aferente prezentei proceduri

Cu privire la cererea de dobânzi moratorii