Hotărârea Tribunalului (Camera a șasea extinsă) din 12 noiembrie 2025.#Dimosia Epicheirisi Ilektrismou AE (DEI) împotriva Comisiei Europene.#Ajutoare de stat – Tarif de furnizare a energiei electrice – Încheierea unui compromis de arbitraj în vederea stabilirii tarifului – Decizie de clasare a plângerii – Decizie prin care se constată lipsa ajutorului – Dreptul de a fi ascultat – Avantaj – Criteriul investitorului privat – Apreciere economică complexă.#Cauzele conexate T-639/14 RENV II, T-352/15 RENV și T-740/17 RENV.

Prin acțiunile întemeiate pe articolul 263 TFUE, reclamanta, Dimosia Epicheirisi Ilektrismou AE (DEI), solicită, în cauza T‑639/14 RENV II, anularea scrisorii COMP/E3/ΟΝ/AB/ark *2014/61460 a Comisiei din 12 iunie 2014, prin care este informată cu privire la clasarea plângerilor sale (denumită în continuare „scrisoarea în litigiu”), în cauza T‑352/15 RENV, anularea Deciziei C(2015) 1942 final a Comisiei din 25 martie 2015 [cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP)] – Grecia – Pretins ajutor de stat în favoarea Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costurilor, în urma unei sentințe arbitrale] (denumită în continuare „prima decizie în litigiu”) și, în cauza T‑740/17 RENV, anularea Deciziei C(2017) 5622 final a Comisiei din 14 august 2017 [cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP)] – Grecia – Pretins ajutor de stat în favoarea Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costurilor ca urmare a unei sentințe arbitrale] (denumită în continuare „a doua decizie în litigiu”).

Prezentele cauze privesc în esență aspectul dacă compromisul de arbitraj prevăzut pentru stabilirea tarifului de furnizare a energiei electrice pe care reclamanta, producător și furnizor de energie electrică cu sediul în Atena (Grecia), controlat de statul elen, l‑a încheiat cu clientul său principal, și anume intervenienta, Metlen Energy & Metals AE (denumită în continuare „Metlen”), producător de aluminiu, implică acordarea unui ajutor de stat.

La 4 august 2010, reclamanta și Metlen au semnat un acord‑cadru privind tariful de furnizare a energiei electrice (denumit în continuare „acordul‑cadru”) care urma să fie aplicat în perioada cuprinsă între 1 iulie 2010 și 31 decembrie 2013 (denumită în continuare „perioada în discuție”), precum și modalitățile de plată amiabilă a datoriei societății Metlen față de reclamantă, care s‑ar fi acumulat în perioada cuprinsă între 1 iulie 2008 și 30 iunie 2010. În temeiul acestui acord, ele au negociat conținutul unui proiect de contract de furnizare a energiei electrice, fără a reuși însă să ajungă la un acord cu privire la tariful pe care Metlen trebuia să îl plătească reclamantei pentru furnizarea de energie electrică.

La 16 noiembrie 2011, reclamanta și Metlen au încheiat un compromis de arbitraj (denumit în continuare „compromisul de arbitraj”) prin care au decis să încredințeze soluționarea litigiului lor arbitrajului permanent al Rythmistiki Archi Energeias (RAE, autoritatea de reglementare în domeniul energiei, Grecia), în conformitate cu articolul 37 din nomos 4001/2011 gia ti leitourgia Energeiakon Agoron Ilektrismou kai Fysikou Aeriou, gia Erevna, Paragogi kai diktya metaforas Ydrogonanthrakon kai alles rythmiseis (Legea 4001/2011 privind funcționarea piețelor energetice ale energiei electrice și gazelor, cercetarea, producția și rețelele de transport de hidrocarburi și alte reglementări) (FEK A’179/22.8.2011, denumită în continuare „Legea 4001/2011”). Astfel, în vederea soluționării diferendului dintre părți, litigiul a fost înaintat unui tribunal arbitral constituit în conformitate cu compromisul de arbitraj (denumit în continuare „tribunalul arbitral”) și cu normativa care reglementează arbitrajul permanent al RAE.

Potrivit compromisului de arbitraj, misiunea încredințată tribunalului arbitral consta în stabilirea, pe baza negocierilor care au avut loc între reclamantă și Metlen, a unui tarif de furnizare a energiei electrice care să corespundă caracteristicilor specifice ale Metlen și care să acopere cel puțin costurile suportate de reclamantă. Pe de altă parte, tribunalul arbitral trebuia să țină seama de cadrul normativ precizat de părțile la compromis, și anume, pe de o parte, de Decizia nr. 692/2011 a RAE de stabilire a „[p]rincipiilor fundamentale de [t]arificare a [c]lienților de [î]naltă [t]ensiune” și, pe de altă parte, de decizia nr. 798/2011 a RAE și de sentința arbitrală nr. 8/2010 care fusese pronunțată în cadrul unui conflict tarifar între părțile la compromisul de arbitraj și care privea o perioadă diferită de perioada în discuție. Între timp, Metlen continua să nu plătească în integralitate facturile lunare ale reclamantei, în măsura în care părțile rămâneau în dezacord cu privire la tariful care trebuia aplicat. Astfel, reclamanta a amenințat Metlen că încetează să îi mai furnizeze energie electrică dacă nu plătea facturile contestate, ceea ce a determinat Metlen să depună o plângere la RAE prin care a solicitat adoptarea unor măsuri provizorii.

În urma plângerii formulate de Metlen, prin decizia nr. 346/2012 din 9 mai 2012, RAE a stabilit, cu titlu provizoriu, un tarif de furnizare a energiei electrice de 42 de euro/MWh aplicabil Metlen.

La 15 iunie 2012, reclamanta a introdus o plângere la Comisia Europeană împotriva acestei decizii, înregistrată sub numărul SA.34991 (denumită în continuare „plângerea din 2012”), în măsura în care tariful provizoriu stabilit în decizia menționată ar obliga‑o să furnizeze energie electrică societății Metlen la un preț inferior costurilor sale și ar constitui un ajutor de stat ilegal.

Prin decizia nr. 1/2013 din 31 octombrie 2013, tribunalul arbitral a stabilit un tarif de furnizare a energiei electrice aplicabil Metlen pentru perioada în discuție la un cuantum brut de 40,7 euro/MWh și la un cuantum net de 36,6 euro/MWh (denumită în continuare „sentința arbitrală”). La 23 decembrie 2013, reclamanta a introdus o plângere la Comisie împotriva sentinței arbitrale, înregistrată sub numărul SA.38101 (denumită în continuare „a doua plângere”), în măsura în care tariful stabilit în sentința menționată era inferior celui care fusese stabilit provizoriu de RAE.

În ceea ce o privește, Comisia a invitat autoritățile elene să prezinte observații cu privire la a doua plângere, pe care acestea le‑au transmis în cele din urmă Comisiei la 28 aprilie 2014. Autoritățile menționate au susținut că faptele aflate la originea cauzei nu constituiau ajutor de stat. Transmițând reclamantei la 6 mai 2014 o versiune confidențială a acestor observații, Comisia a informat‑o că, având în vedere ansamblul informațiilor aflate la dispoziția sa în acel stadiu preliminar, niciun ajutor de stat nu părea să fi fost acordat de tribunalul arbitral. Comisia a invitat‑o de asemenea pe reclamată, în cazul în care aceasta dorea ca ea să continue examinarea, să prezinte elemente sau argumente noi care să repună în discuție această apreciere preliminară.

În urma unui nou schimb de corespondență, Comisia și‑a confirmat poziția cu privire la absența elementelor care ar putea constitui ajutor de stat. Prin scrisoarea în litigiu, semnată de un șef de unitate al Direcției Generale „Concurență”, Comisia a informat‑o pe reclamantă cu privire la clasarea celei de a doua plângeri, pe de o parte, din cauza faptului că sentința arbitrală nu putea fi imputată statului elen și, pe de altă parte, din cauza lipsei unui avantaj.

Prin acțiunea depusă la grefa Tribunalului la 22 august 2014 și înregistrată cu numărul T‑639/14, reclamanta a solicitat anularea deciziei Comisiei în cazul SA.38101 și a deciziei implicite a Comisiei în cazul SA.34991, astfel cum reies din scrisoarea în litigiu.

La 25 martie 2015, Comisia a adoptat prima decizie în litigiu prin care a considerat, mai întâi, că, în măsura în care sentința arbitrală fusese aplicată retroactiv și înlocuise tariful provizoriu stabilit de RAE pentru perioada în discuție, plângerea din 2012 rămăsese fără obiect. Prin urmare, Comisia și‑a limitat examinarea la a doua plângere. În continuare, în ceea ce privește examinarea condițiilor prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE privind calificarea unei măsuri drept ajutor de stat, Comisia a examinat mai întâi criteriul avantajului și a aplicat reclamantei principiul vânzătorului privat, care ar constitui o componentă a principiului general al investitorului privat. Astfel, Comisia a considerat că, având în vedere împrejurările speței, un investitor privat avizat ar fi decis de asemenea să supună arbitrajului litigiul cu Metlen. În consecință, în opinia sa, Metlen nu a beneficiat, în speță, de niciun avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 29 iunie 2015, reclamanta a introdus acțiunea înregistrată cu numărul T‑352/15 având ca obiect anularea primei decizii în litigiu.

Prin Ordonanța din 9 februarie 2016, DEI/Comisia (T‑639/14, nepublicată, EU:T:2016:77), Tribunalul a decis că nu mai era necesar să se pronunțe asupra acțiunii în cauza T‑639/14, printre altele pentru motivul că prima decizie în litigiu înlocuise în mod formal scrisoarea în litigiu.

La 22 aprilie 2016, reclamanta a formulat recurs la Curte împotriva Ordonanței din 9 februarie 2016, DEI/Comisia (T‑639/14, nepublicată, EU:T:2016:77).

Prin Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409), Curtea a anulat Ordonanța din 9 februarie 2016, DEI/Comisia (T‑639/14, nepublicată, EU:T:2016:77), a trimis Tribunalului cauza spre rejudecare și a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

În urma pronunțării Hotărârii din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409), Comisia a adoptat a doua decizie în litigiu, prin care a dispus din nou, abrogând și înlocuind explicit atât scrisoarea în litigiu, cât și prima decizie în litigiu, că sentința arbitrală nu presupunea acordarea unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Motivele prezentate în susținerea acestei concluzii, întemeiate pe respectarea principiului investitorului privat, sunt identice cu cele prezentate în prima decizie în litigiu.

Prin scrisorile din 24 august 2017 în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15, respectiv în urma adoptării celei de a doua decizii în litigiu, Comisia a solicitat Tribunalului să constate că acțiunile în aceste cauze rămăseseră fără obiect și că nu mai era necesar să se pronunțe asupra fondului.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 noiembrie 2017, reclamanta a formulat o acțiune înregistrată cu numărul T‑740/17 și având ca obiect anularea celei de a doua decizii în litigiu.

Prin Ordonanțele din 14 mai 2018, Tribunalul a unit cu fondul examinarea incidentului de procedură în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15.

Prin decizia din 26 februarie 2020, cauzele T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata.

Prin Hotărârea din 22 septembrie 2021, DEI/Comisia (T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17, denumită în continuare „hotărârea inițială”, EU:T:2021:604), Tribunalul a anulat scrisoarea în litigiu și prima și a doua decizie în litigiu, a obligat Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de reclamantă și a obligat Metlen să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Prin Hotărârea din 22 februarie 2024, Mytilinaios/DEI și Comisia și Comisia/DEI (C‑701/21 P și C‑739/21 P, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în recurs”, EU:C:2024:146), Curtea a anulat hotărârea inițială, a trimis cauzele T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17 la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la motivele și la argumentele care fuseseră invocate în fața lui și cu privire la care ea nu se pronunțase și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

Tribunalul a considerat în hotărârea inițială că, în măsura în care a doua decizie în litigiu încheiase procedura în stadiul examinării preliminare, aceasta a împiedicat‑o pe reclamantă să își prezinte argumentele în cadrul procedurii oficiale de investigare. Astfel, acesta a apreciat că reclamanta avea calitatea de „persoană interesată” în sensul articolului 1 litera (h) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (JO 2015, L 248, p. 9). În plus, Tribunalul a respins argumentul Comisiei întemeiat pe principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans potest, potrivit căruia reclamanta nu putea contesta rezultatul procedurii de arbitraj la care aceasta din urmă consimțise în mod liber, în măsura în care o astfel de interpretare se întemeia pe o confuzie între statul elen și reclamantă, care a condus la a i se imputa acesteia din urmă faptul că autoritățile elene ar fi satisfăcute cu sentința arbitrală. Prin urmare, Tribunalul a apreciat că reclamanta avea un interes de a exercita acțiunea în anularea celei de a doua decizii în litigiu.

În continuare, Tribunalul a considerat necesar să examineze împreună motivele al treilea, al patrulea și al cincilea ale acțiunii T‑740/17, prin care reclamanta contestase refuzul Comisiei de a iniția procedura oficială de investigare, în pofida argumentelor sale prin care urmărea să demonstreze că sentința arbitrală, în măsura în care stabilise tariful în cauză, acorda un avantaj în favoarea Metlen care nu corespundea condițiilor pieței.

Tribunalul a considerat că sentința arbitrală pronunțată în speță era susceptibilă să confere Metlen un avantaj ilegal imputabil statului elen și, astfel, să facă posibilă sau să perpetueze acordarea unui ajutor ilegal sau chiar să devină instrumentul în acest scop.

Prin urmare, Tribunalul a anulat scrisoarea în litigiu, precum și prima și a doua decizie în litigiu, a obligat Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de reclamantă și a obligat Metlen să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Comisia și Metlen au formulat recursuri împotriva hotărârii inițiale.

În hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a statuat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că tribunalul arbitral putea fi asimilat unei instanțe ordinare și că sentința arbitrală era o măsură de stat susceptibilă să constituie un ajutor de stat.

Astfel, Curtea a reținut la punctul 113 din hotărârea pronunțată în recurs că în mod întemeiat Comisia considerase, pe de o parte, că singura măsură de stat susceptibilă să constituie un ajutor de stat era decizia reclamantei de a încheia cu Metlen compromisul de arbitraj, dat fiind că reclamanta este controlată de statul elen, și, pe de altă parte, că, pentru a ști dacă această decizie conferise un avantaj societății Metlen, era necesar să se verifice dacă un operator privat, în condiții normale de piață, ar fi luat respectiva decizie în aceleași condiții.

Astfel, în măsura în care reclamanta și Metlen au sesizat în mod voluntar tribunalul arbitral, Comisia nu era obligată, în împrejurările speței, să analizeze conținutul sentinței arbitrale pentru a verifica dacă decizia reclamantei de a încheia compromisul de arbitraj conferise societății Metlen un avantaj în sensul articolului 107 TFUE.

Prin urmare, Curtea a anulat hotărârea inițială și a trimis cauza Tribunalului spre rejudecare pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la motivele și la argumentele care fuseseră invocate în fața lui și cu privire la care ea nu se pronunțase și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

Reclamanta solicită Tribunalului: – respingerea cererilor Comisiei de nepronunțare asupra fondului în cauzele T‑639/14 RENV II și T‑352/15 RENV; – anularea scrisorii în litigiu, precum și a primei și a celei de a doua decizii în litigiu; și – obligarea Comisiei și a societății Metlen la suportarea propriilor cheltuieli de judecată aferente procedurilor în fața Tribunalului și a Curții în cauzele conexate C‑701/21 P și C‑739/21 P.

Comisia, susținută de Metlen, solicită Tribunalului: – cu titlu principal, nepronunțarea asupra fondului în cauzele T‑639/14 RENV II și T‑352/15 RENV; – respingerea în mod automat a primului aspect al celui de al șaselea motiv în cauza T‑740/17 RENV, pe baza raționamentului Curții din hotărârea pronunțată în recurs; – respingerea acțiunii; și – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Republica Federală Germania, intervenientă în susținerea Comisiei, nu a prezentat observații scrise cu privire la consecințele care trebuie deduse din hotărârea pronunțată în recurs în temeiul articolului 193 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Mai întâi, trebuie amintit că, în urma anulării de către Curte a hotărârii inițiale și a trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului, acesta este sesizat, în temeiul articolului 191 din Regulamentul de procedură, prin hotărârea pronunțată în recurs și trebuie să se pronunțe din nou cu privire la toate motivele de anulare invocate de reclamantă, cu excluderea printre altele a elementelor din dispozitiv neanulate de Curte, precum și a considerațiilor care constituie temeiul necesar al elementelor menționate, acestea dobândind autoritate de lucru judecat (a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2022, Intel Corporation/Comisia, T‑286/09 RENV, EU:T:2022:19, punctul 80 și jurisprudența citată).

Reclamanta susține că Tribunalul trebuie să reitereze concluziile și aprecierile din hotărârea inițială în ceea ce privește cauza T‑740/17, cu excepția punctelor 150‑159 din aceasta, prin care Tribunalul constatase că sentința arbitrală era imputabilă statului elen. Potrivit reclamantei, Tribunalul ar trebui printre altele să își reitereze aprecierile și concluziile care figurează la punctul 160 și următoarele din respectiva hotărâre, întrucât acestea ar avea autoritate de lucru judecat, în măsura în care ele nu ar fi fost nicidecum repuse în discuție de Comisie sau de Metlen prin motivele lor de anulare. În orice caz, aceste aprecieri și concluzii nu ar constitui o chestiune de drept asupra căreia Curtea s‑ar fi pronunțat, în sensul articolului 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În această privință, trebuie arătat că punctul 1 din dispozitivul hotărârii pronunțate în recurs anulează în totalitate hotărârea inițială și că punctul 2 din dispozitivul menționat trimite cele trei cauze Tribunalului „pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la motivele și argumentele [care au fost] invocate în fața sa [și] cu privire la care [Curtea] nu s‑a pronunțat”.

Rezultă că argumentația reclamantei potrivit căreia Tribunalul trebuie să reitereze concluziile și aprecierile hotărârii inițiale în ceea ce privește cauza T‑740/17, cu excepția punctelor 150-159 din aceasta, nu poate fi reținută.

În continuare, din cuprinsul punctului 118 din hotărârea pronunțată în recurs reiese că Curtea a înlăturat definitiv al treilea și al patrulea motiv, precum și primele două aspecte ale celui de al cincilea motiv în cauza T‑740/17, prin care, în esență, reclamanta a reproșat Comisiei că a încălcat articolul 107 TFUE, întrucât nu examinase, în a doua decizie în litigiu, tariful stabilit prin sentința arbitrală înainte de a exclude existența unui avantaj și întrucât s‑a limitat să verifice dacă, în condiții normale de piață, un operator privat ar fi încheiat, în aceleași împrejurări, compromisul de arbitraj în aceleași condiții.

Rezultă că, în cadrul trimiterii prezentelor cauze, Tribunalul trebuie să se pronunțe cu privire la toate motivele și argumentele în susținerea concluziilor în anularea actelor atacate, cu excepția celor care privesc o pretinsă obligație a Comisiei de a examina conținutul sentinței arbitrale pentru a înlătura posibilitatea ca această sentință să fi putut acorda un ajutor de stat ilegal societății Metlen.

Astfel, Tribunalul trebuie să se pronunțe în prezent cu privire la celelalte motive invocate de reclamantă în cauza T‑740/17, și anume primul motiv, întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea Hotărârii din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409), al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589, a dreptului reclamantei de a fi ascultată și a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, al cincilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea și aplicarea articolelor 107 și 108 TFUE în ceea ce privește aprecierea potrivit căreia Comisia nu era obligată să efectueze aprecieri economice complexe și pe o eroare de drept și pe o eroare vădită de apreciere a faptelor în măsura în care Comisia a omis să examineze chestiuni determinante pentru a constata existența sau inexistența unui ajutor de stat, al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) și a articolului 108 alineatul (2) TFUE ca urmare a unor erori vădite de apreciere a faptelor în ceea ce privește aplicabilitatea criteriului investitorului privat în speță și aplicarea acestui criteriu situației de fapt din speță și, al șaptelea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea și în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, pe o motivare insuficientă și pe o eroare de apreciere a faptelor, din moment ce Comisia nu a dat curs plângerii din 2012, în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, întemeindu‑și aprecierea pe faptul că această plângere rămăsese fără obiect în urma pronunțării sentinței arbitrale.

În sfârșit, reiese în mod explicit din hotărârea pronunțată în recurs că Tribunalul trebuie să se pronunțe în prezent cu privire la cererile de nepronunțare asupra fondului în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15, reiterate în mai multe rânduri de Comisie, susținută de Metlen. În măsura în care primul motiv din cauza T‑740/17 privește revocarea și înlocuirea actelor atacate în cele două cauze citate anterior, cererile de nepronunțare asupra fondului în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15 vor fi examinate împreună cu acest motiv.

Tribunalul consideră oportun să examineze mai întâi al șaselea motiv în cauza T‑740/17, în continuare, al cincilea, al doilea și al șaptelea motiv în cauza T‑740/17 și, în sfârșit, primul motiv în cauza T‑740/17, împreună cu cererile de nepronunțare asupra fondului în cauzele T‑639/14 RENV I și T‑352/15.

Reclamanta contestă, pe de o parte, aplicabilitatea criteriului investitorului privat în speță și, pe de altă parte, cu titlu subsidiar, aplicarea acestui criteriu în cazul faptelor aflate la originea litigiului, astfel cum au fost interpretate de Comisie în a doua decizie în litigiu.

Reiese din jurisprudență că noțiunea de „ajutor” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE nu poate cuprinde o măsură acordată în favoarea unei întreprinderi prin intermediul unor resurse de stat atunci când aceasta ar fi putut să obțină același avantaj în împrejurări care corespund condițiilor normale ale pieței. Aprecierea condițiilor în care a fost acordat un asemenea avantaj se efectuează, așadar, în principiu, prin aplicarea principiului operatorului privat în economia de piață (a se vedea Hotărârea din 6 martie 2018, Comisia/FIH Holding și FIH Erhvervsbank, C‑579/16 P, EU:C:2018:159, punctul 45 și jurisprudența citată).

Pentru a aprecia aspectul dacă aceeași măsură ar fi fost adoptată în condiții normale de piață de un operator privat care se află într‑o situație cât mai apropiată posibil de cea a statului, trebuie luate în considerare numai beneficiile și obligațiile legate de situația statului în calitate de acționar, cu excluderea celor legate de calitatea sa de putere publică. Rezultă de aici că atribuțiile statului acționar al unei întreprinderi, pe de o parte, și atribuțiile statului care acționează în calitate de putere publică, pe de altă parte, trebuie să fie diferențiate. Pentru a stabili în care dintre aceste două calități acționează o entitate publică în adoptarea unei măsuri, pot fi luate în considerare printre altele natura și obiectul acestei măsuri, contextul în care se înscrie, precum și obiectivul urmărit și normele care guvernează respectiva măsură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF (C‑124/10 P, EU:C:2012:318, punctele 79, 80 și 86 și jurisprudența citată).

Astfel, atunci când un stat membru acordă în calitatea sa de acționar un avantaj economic unei întreprinderi, aplicabilitatea principiului operatorului privat nu depinde de forma în care acest avantaj a fost pus la dispoziția acestei întreprinderi și nici de natura mijloacelor utilizate care se pot încadra în domeniul puterii publice a statului (a se vedea Hotărârea din 6 martie 2018, Comisia/FIH Holding și FIH Erhvervsbank, C‑579/16 P, EU:C:2018:159, punctul 48 și jurisprudența citată). Mai precis, natura economică a intervenției statului, care este în discuție, iar nu mijloacele puse în aplicare în acest scop, este cea care face aplicabil acest principiu (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Volotea și easyJet/Comisia, C‑331/20 P și C‑343/20 P, EU:C:2022:886, punctul 108 și jurisprudența citată).

Avantajele acordate pot include nu numai prestațiile pozitive precum subvențiile, împrumuturile sau participațiile la capitalul întreprinderilor, ci și intervențiile care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice. Printre avantajele indirecte care au aceleași efecte precum subvențiile se numără furnizarea de bunuri sau de servicii în condiții preferențiale (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX ș.a., C‑341/06 P și C‑342/06 P, EU:C:2008:375, punctul 123 și jurisprudența citată).

În plus, trebuie amintit că facilitățile de plată constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE dacă, ținând seama de importanța avantajului economic acordat astfel, întreprinderea beneficiară nu ar fi obținut în mod evident facilități comparabile cu cele ale unui creditor privat care se află într‑o situație cât mai apropiată de cea a creditorului public și care urmărește să obțină plata sumelor pe care i le datorează un debitor. Revine, așadar, Comisiei sarcina de a efectua o apreciere globală, ținând seama de orice alt element relevant în speță, care să îi permită să stabilească dacă întreprinderea beneficiară nu ar fi obținut în mod evident facilități comparabile cu cele ale unui asemenea creditor privat (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctele 72 și 73 și jurisprudența citată).

În plus, atunci când principiul operatorului privat în economia de piață își găsește aplicarea, criteriul care trebuie utilizat concret într‑un anumit caz trebuie determinat în special în funcție de natura acțiunii avute în vedere de statul membru în cauză. Printre criteriile concrete care pot fi aplicate figurează în special cele ale investitorului privat și creditorului privat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2018, Comisia/FIH Holding și FIH Erhvervsbank, C‑579/16 P, EU:C:2018:159, punctul 52). În consecință, pentru a stabili dacă criteriul investitorului privat putea fi aplicat în speță, trebuie să se verifice dacă acest criteriu urmărea să compare măsura în cauză în modul cel mai adaptat și adecvat posibil, ținând seama printre altele de natura acesteia, cu cea care ar fi putut fi adoptată de un operator privat care se află într‑o situație cât mai apropiată posibil și care acționează în condiții normale de piață.

În plus, potrivit jurisprudenței, principiul operatorului privat în economia de piață poate face referire și la criteriul concret al creditorului privat, care se aplică atunci când există măsuri precum facilitățile de plată pentru rambursarea unei datorii, criteriul debitorului privat sau cel al vânzătorului privat, care se aplică atunci când există măsuri privind furnizarea, direct sau prin intermediul unor entități publice sau al unor întreprinderi private aflate sub controlul sau sub influența statului, de bunuri sau de servicii și privind stabilirea condițiilor de vânzare a acestora, cum ar fi prețul (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Volotea și easyJet/Comisia, C‑331/20 P și C‑343/20 P, EU:C:2022:886, punctul 110 și jurisprudența citată).

Astfel, aplicarea principiului operatorului privat în economia de piață implică ea însăși recurgerea de la caz la caz la diferite criterii concrete care vizează, fiecare, compararea, în modul cel mai adaptat și mai adecvat posibil, a măsurii de stat în discuție într‑un anumit caz, având în vedere printre altele natura acestei măsuri, cu măsura care ar fi putut fi adoptată de un operator privat care se află într‑o situație cât mai apropiată posibil și care acționează în condiții normale de piață (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Volotea și easyJet/Comisia, C‑331/20 P și C‑343/20 P, EU:C:2022:886, punctul 109 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, aplicarea principiului operatorului privat în economia de piață într‑un anumit caz presupune demonstrarea de către Comisie, la finalul unei aprecieri globale care să țină seama de toate elementele pertinente din speță, că întreprinderea sau întreprinderile care au beneficiat de măsura de stat în discuție nu ar fi obținut în mod evident un avantaj comparabil de la un operator privat suficient de prudent și de diligent care se află într‑o poziție cât mai apropiată posibil și care acționează în condiții normale de piață. În cadrul acestei aprecieri globale, Comisia trebuie să țină seama de toate opțiunile pe care un asemenea operator le‑ar fi avut în vedere în mod rezonabil, de orice informație disponibilă și susceptibilă să influențeze în mod semnificativ decizia sa, precum și de evoluțiile previzibile la data la care a fost adoptată decizia de acordare a unui avantaj (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Volotea și easyJet/Comisia, C‑331/20 P și C‑343/20 P, EU:C:2022:886, punctul 113 și jurisprudența citată).

În plus, examinarea de către Comisie a întrebării dacă anumite măsuri pot fi calificate drept ajutor de stat, din cauza faptului că autoritățile publice nu ar fi acționat în același fel precum un creditor privat, impune efectuarea unei aprecieri economice complexe. Prin urmare, în cadrul controlului pe care instanțele Uniunii îl exercită cu privire la aprecierile economice complexe efectuate de Comisie în domeniul ajutoarelor de stat, nu ține de competența instanțelor Uniunii să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere economică (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctele 74 și 75 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, instanța Uniunii trebuie nu numai să verifice exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența lor, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente care trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă sunt de natură să susțină concluziile deduse pe baza lor (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctul 76 și jurisprudența citată).

În sfârșit, problema aplicabilității criteriului investitorului privat în speță, care face obiectul primului aspect al celui de al șaselea motiv, nu trebuie confundată cu problema aplicării corecte a acestui criteriu la situația de fapt din speță (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 26 martie 2020, Larko/Comisia, C‑244/18 P, EU:C:2020:238, punctul 62 și jurisprudența citată). Astfel, chiar dacă Comisia ar fi apreciat greșit împrejurările litigiului și, prin urmare, ar fi aplicat în mod greșit criteriul menționat la situația de fapt din speță, aceasta nu înseamnă în mod automat că același criteriu nu era aplicabil în speță.

În lumina acestor considerații trebuie analizată contestarea de către reclamantă atât a aplicabilității criteriului investitorului privat în speță, cât și a aplicării criteriului menționat la situația de fapt din speță.

În primul rând, reclamanta arată că criteriul investitorului privat nu poate fi aplicat evaluării politicii sale tarifare în ceea ce privește furnizarea de energie electrică, întrucât nu ar constitui un instrument adaptat pentru evaluarea măsurilor de stat. Această constatare ar fi confirmată de Hotărârea din 16 octombrie 2014, Alcoa Trasformazioni/Comisia (T‑177/10, EU:T:2014:897), în care Tribunalul a reținut că „evaluările economice complexe cerute, de exemplu, pentru aplicarea criteriului investitorului privat în economia de piață nu puteau avea niciun fel de utilitate”. De asemenea reclamanta apreciază că, în Decizia C 2/2010 (ex NN 62/2009) din 13 iulie 2011 privind ajutorul de stat SA.26117 acordat de Grecia în favoarea Alouminium of Greece SA (JO 2012, L 166, p. 83), Comisia nu a comparat prețul său la energie electrică practicat de ea cu cel pe care l‑ar fi aplicat un investitor privat, ci cu tariful reglementat A‑150 (denumit în continuare „tariful A‑150”) care ar fi fost aplicabil clienților de înaltă tensiune.

Reclamanta susține că poziția sa pe piața cu amănuntul din Grecia este diferită de cea a celorlalte societăți din sectorul privat care își desfășoară activitatea pe aceeași piață. În opinia sa, în măsura în care dispunea în trecut de drepturi exclusive, activitățile și investițiile sale ar fi avut drept scop îndeplinirea misiunii sale de serviciu public. Or, o societate care beneficiază de o astfel de poziție pe piață nu poate fi comparată cu o întreprindere „pur” privată.

În al doilea rând, reclamanta susține că criteriul investitorului privat nu poate fi aplicat deciziei sale de a recurge la arbitraj pentru soluționarea litigiului său cu Metlen. Încheierea compromisului de arbitraj ar constitui doar o alegere între mai multe proceduri alternative de soluționare a litigiilor care puteau fi avute în vedere în conformitate cu cadrul legislativ existent. Aceasta nu ar constitui o activitate economică. În plus, reclamanta arată că riscul pentru părțile la compromisul menționat asociat supunerii unui diferend arbitrajului nu ar putea fi perceput decât la finalul procedurii de arbitraj. Acest risc nu ar putea fi evitat decât în cazul în care Comisia ar examina dacă un operator privat care se găsește într‑o situație comparabilă ar considera prețul stabilit de tribunalul arbitral ca fiind avantajos și l‑ar aplica.

În plus, în observațiile sale după trimiterea spre rejudecare, reclamanta susține în esență că argumentul prezentat la punctul 61 de mai sus nu este nicidecum înlăturat la punctul 113 din hotărârea pronunțată în recurs. Încheierea compromisului de arbitraj nu poate fi considerată, în opinia reclamantei, ca reprezentând politica sa tarifară și nu ar fi fost decisă pe baza unei analize sau a unor elemente de probă precum cele care ar fi fost necesare pentru ca aceasta să adopte o astfel de decizie.

Reclamanta susține, cu titlu subsidiar, că Comisia era obligată să aplice, pe de o parte, criteriul creditorului privat, dat fiind că, potrivit celei de a doua decizii în litigiu, printre împrejurările luate în considerare s‑ar fi ținut seama de datoria societății Metlen care rezultă din facturile de energie electrică neachitate și, pe de altă parte, criteriul furnizorului privat de energie electrică, dat fiind că litigiul care a fost supus arbitrajului privea prețul aprovizionării cu energie electrică care ar fi aplicabil cel puțin pentru o perioadă de trei ani și jumătate.

Comisia contestă argumentația reclamantei. În plus, în observațiile sale după trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului, aceasta arată că primul aspect al celui de al șaselea motiv a fost înlăturat prin hotărârea pronunțată în recurs, în măsura în care Curtea a afirmat, la punctul 113 din această hotărâre, că singura măsură susceptibilă să constituie un ajutor de stat în speță era decizia reclamantei de a încheia cu Metlen compromisul de arbitraj și că examinarea oricărui avantaj rezultat din această măsură trebuia efectuată pe baza principiului operatorului privat în economia de piață.

În această privință, trebuie amintit că problema aplicabilității criteriului investitorului privat în speță nu a fost examinată în hotărârea inițială.

Mai mult, din cuprinsul punctelor 121 și 122 din hotărârea pronunțată în recurs reiese că Curtea a considerat că al șaselea motiv nu era în stare de judecată, întrucât nu dispunea de toate elementele de fapt necesare în această privință. În consecință, argumentul Comisiei prezentat în urma trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunal trebuie înlăturat.

În primul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia politica sa tarifară nu poate fi analizată din perspectiva criteriului investitorului privat, trebuie să se constate că, prin stabilirea bilaterală a tarifelor pe care clienții săi de înaltă tensiune trebuie să i le plătească, ea poate, în calitate de întreprindere deținută majoritar de statul elen, să acorde eventual un avantaj economic anumitor întreprinderi în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, susceptibil să aducă atingere concurenței.

În această privință, trebuie să se constate că, primo, reclamanta nu contestă faptul că este o întreprindere publică deținută majoritar de statul elen.

Secundo, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia poziția sa pe piață este unică, ca urmare a obligațiilor de serviciu public care i‑au permis să dispună de drepturi exclusive pe piața energiei electrice, trebuie arătat că o astfel de împrejurare nu poate exclude aplicabilitatea criteriului investitorului privat. Astfel, principiul operatorului privat în economia de piață permite să se examineze dacă un investitor ipotetic, iar nu real, ar furniza aceeași prestație în condiții similare cu cele ale statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 aprilie 2014, Comisia/Țările de Jos și ING Groep, C‑224/12 P, EU:C:2014:213, punctul 35).

În speță, Comisia a comparat comportamentul reclamantei cu cel al unei întreprinderi private ipotetice care are aceleași caracteristici ca aceasta și care se află în aceleași împrejurări. În această privință, pentru a‑și susține argumentația, reclamanta nu este îndreptățită nici să invoce Hotărârea din 3 iulie 2003, Chronopost ș.a./Ufex ș.a. (C‑83/01 P, C‑93/01 P și C‑94/01 P, EU:C:2003:388), în care Curtea a constatat că crearea și menținerea rețelei poștei franceze răspundeau unui obiectiv de interes economic general, care nu ar fi fost niciodată creată de o întreprindere privată. Astfel, în hotărârea menționată, Curtea constatase că, în lipsa oricărei posibilități de a compara situația societății La Poste française cu cea a unui grup privat de întreprinderi care nu își desfășoară activitatea într‑un sector rezervat, „condițiile normale de piață”, care erau în mod necesar ipotetice, trebuiau apreciate prin referire la elementele obiective și verificabile disponibile. Prin urmare, faptul că nu există nicio altă întreprindere privată comparabilă cu întreprinderea publică nu este suficient pentru a exclude aplicarea criteriului investitorului privat în speță.

Rezultă că faptul că nicio întreprindere privată în Grecia nu ar fi putut furniza energie electrică în aceleași condiții ca reclamanta nu este susceptibil să repună în discuție aplicabilitatea criteriului investitorului privat în speță. În orice caz, trebuie amintit că perioada în cauză este ulterioară liberalizării pieței energiei electrice în Grecia.

Tertio, trebuie respins și argumentul reclamantei potrivit căruia aceasta nu avea nicio politică tarifară în care să se încadreze o politică de soluționare a diferendelor economice cu Metlen. Astfel, criteriul investitorului privat se aplică în mod concret situației de fapt din fiecare litigiu în parte, independent de voința inițială a părților. Nu se contestă că diferendul aflat la originea litigiului privea relația contractuală a părților și în special stabilirea tarifului pe care Metlen trebuia să îl plătească reclamantei ca urmare a liberalizării pieței energiei electrice în Grecia.

Quarto, în ceea ce privește Hotărârea din 16 octombrie 2014, Alcoa Trasformazioni/Comisia (T‑177/10, EU:T:2014:897), la care reclamanta se referă în mai multe rânduri, este suficient să se constate că faptele aflate la originea cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea menționată se deosebesc în mod clar de prezenta cauză, în măsura în care avantajul economic fusese acordat printr‑un mecanism de compensare finanțat printr‑o taxă parafiscală prin care se urmărea exonerarea unei societăți de plata unei părți a obligațiilor privind energia electrică necesare fabricării produselor pe care le comercializa. În orice caz, faptul că aplicarea criteriului investitorului privat nu este pertinentă într‑un caz particular nu înseamnă că acesta nu este aplicabil în nicio altă cauză în care este examinată eventuala existență a unui ajutor de stat prin intermediul unei tarifări preferențiale. În plus, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat vreo practică decizională a Comisiei în materie, în măsura în care noțiunea „ajutor de stat” este o noțiune obiectivă care se apreciază la data la care Comisia adoptă decizia și care depinde numai de aspectul dacă o măsură de stat conferă sau nu un avantaj unei sau anumitor întreprinderi (a se vedea Hotărârea din 4 martie 2009, Associazione italiana del risparmio gestito și Fineco Asset Management/Comisia, T‑445/05, EU:T:2009:50, punctul 145 și jurisprudența citată).

De asemenea, în ceea ce privește Decizia C 2/2010 din 13 iulie 2011 în cauza SA.26117 Alouminium of Greece, aceasta se referă la fapte care s‑au desfășurat înainte de liberalizarea pieței energiei electrice în Grecia. De altfel, din considerentul (27) al acestei decizii reiese că Comisia a reținut că un vânzător care operează în economia de piață nu ar accepta să factureze un tarif lunar redus fără un motiv specific. Prin urmare, Comisia a aplicat principiul operatorului privat în economia de piață pentru a evalua avantajul care ar putea fi obținut prin măsura examinată. Acest exemplu dat de reclamantă nu poate susține, așadar, argumentul acesteia potrivit căruia criteriul investitorului privat nu este aplicabil în speță.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia criteriul investitorului privat nu poate fi aplicat consimțământului său pentru soluționarea litigiului cu Metlen pe calea arbitrajului, trebuie arătat că Comisia a luat în considerare această împrejurare în raport cu diferitele opțiuni care îi erau disponibile reclamantei pentru a debloca diferendul menționat dintre ea și Metlen care dura de mai mulți ani.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, comportamentul unui operator privat în economia de piață este, în principiu, ghidat de perspective de rentabilitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2024, Danske Slagtermestre/Comisia, T‑486/18 RENV, EU:T:2024:217, punctul 92 și jurisprudența citată).

În speță, prin supunerea litigiului arbitrajului RAE, reclamanta a căutat o anumită rentabilitate în sensul jurisprudenței citate la punctul 76 de mai sus.

Primo, reclamanta explică faptul că a consimțit să supună litigiul arbitrajului în loc, de exemplu, să continue negocierile sau să sesizeze o instanță de drept comun având în vedere că hotărârea arbitrală urma să fie pronunțată în termen de șase luni, iar negocierile cu Metlen păreau a fi fără rezultat, acumularea datoriei acesteia fiind îngrijorătoare. Aceasta afirmă că a susținut că decizia sa de a conveni cu Metlen să supună diferendul dintre ele arbitrajului permanent al RAE fusese dictată de necesitatea care i se impunea de a‑și proteja interesele economice și resursele publice pe care le administra în calitate de întreprindere supusă unui control exclusiv al statului, încercând să soluționeze acest diferend cât mai rapid posibil și în condițiile cele mai avantajoase pentru ea. Potrivit reclamantei, pentru a lua decizia, a ținut seama de „cuantumul datoriei totale a [societății Metlen]” și de „riscul financiar important pe care această datorie îl reprezenta pentru ea, într‑un mediu economic și comercial foarte dificil”. Ea apreciază că era rațional din partea sa să caute soluția cea mai „rentabilă” pentru soluționarea litigiului, și anume soluția care urma să îi permită să recupereze cel puțin o parte din sumele datorate de Metlen, în cel mai scurt termen posibil. Este exact ceea ce ar fi făcut un investitor privat avizat.

Secundo, este necesar să se arate de asemenea că, contrar celor susținute de reclamantă, compararea comportamentului său cu cel al unui operator privat ipotetic motivat de considerații de rentabilitate nu poate avea loc în privința tarifului stabilit în sentința arbitrală. Astfel, după cum s‑a precizat la punctul 113 din hotărârea pronunțată în recurs, alegerea de a recurge la arbitraj este cea care constituie comportamentul susceptibil să fi conferit un avantaj societății Metlen și care trebuia să fie examinată de Comisie.

În această privință, trebuie amintit că, pentru ca o măsură să fie considerată ajutor de stat, nu sunt relevante obiectivele ca atare ale intervenției statului în cauză, ci efectele acesteia (a se vedea Hotărârea din 9 iunie 2011, Comitato Venezia vuole vivere ș.a./Comisia, C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, EU:C:2011:368, punctul 94 și jurisprudența citată). Prin urmare, faptul că reclamanta nu ar fi putut anticipa prețul care urma să fie stabilit prin sentința arbitrală nu este suficient pentru a înlătura aplicabilitatea criteriului investitorului privat.

Astfel, reiese din jurisprudență că, pentru a cerceta dacă o întreprindere publică a adoptat sau nu comportamentul unui operator avizat în economia de piață, este necesară plasarea în contextul perioadei în care au fost luate deciziile pentru a evalua raționalitatea economică a comportamentului acestei întreprinderi și, prin urmare, abținerea de la orice apreciere întemeiată pe o situație ulterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 71, și Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF, C‑124/10 P, EU:C:2012:318, punctele 83-85 și 105).

Părțile nu contestă că reclamanta și Metlen au convenit în mod liber să supună litigiul lor arbitrajului permanent al RAE. Constituirea voluntară a unui tribunal arbitral, în conformitate cu compromisul de arbitraj, a fost de asemenea constatată de Curte, care a arătat, la punctul 114 din hotărârea pronunțată în recurs, că reclamanta nu susținuse că încheierea compromisului de arbitraj cu Metlen îi fusese impusă, împotriva voinței sale, de statul elen pentru a acorda acesteia din urmă un ajutor de stat. În această privință, trebuie amintit de asemenea că, la punctul 119 din hotărârea menționată, Curtea a arătat că, la punctele 9, 90 și 232 din hotărârea inițială, Tribunalul concluzionase în esență că reclamanta și Metlen au sesizat în mod voluntar tribunalul arbitral al RAE prin compromisul lor de arbitraj și că acest lucru nu a fost contestat în cadrul recursului.

Tertio, reclamanta susține în observațiile sale în urma trimiterii cauzei la Tribunal că nu și‑a întemeiat alegerea de a recurge la arbitraj pe o analiză economică prealabilă sau pe o analiză a unor elemente de probă. Această împrejurare nu este însă susceptibilă să înlăture aplicabilitatea criteriului investitorului privat în speță, în măsura în care, așa cum reiese din cuprinsul punctului 78 de mai sus, reclamanta crezuse că arbitrajul urma probabil să îi permită să deblocheze dezacordul cu Metlen cât mai rapid posibil.

Quarto, reclamanta susține în mod eronat în cererea sa de organizare a unei ședințe, ca răspuns la observațiile societății Metlen cu privire la continuarea procedurii, că jurisprudența rezultată din Hotărârea din 3 aprilie 2014, Comisia/Țările de Jos și ING Groep (C‑224/12 P, EU:C:2014:213), și din Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Volotea și easyJet/Comisia (C‑331/20 P și C‑343/20 P, EU:C:2022:886), nu este aplicabilă în speță, în măsura în care ar privi tranzacții contractuale, iar nu decizia de a supune litigiul unui arbitraj. Or, relația dintre reclamantă și Metlen este în mod clar o relație contractuală, compromisul de arbitraj fiind semnat în cadrul finalizării proiectului de contract de furnizare.

Prin urmare, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că Comisia a apreciat greșit faptele în ceea ce privește aplicabilitatea criteriului investitorului privat în speță.

În ceea ce privește, în continuare, argumentul subsidiar al reclamantei potrivit căruia Comisia era obligată să aplice, pe de o parte, criteriul creditorului privat, dat fiind că, potrivit celei de a doua decizii în litigiu, s‑ar fi ținut seama, printre împrejurările luate în considerare, de datoria societății Metlen care rezultă din facturi de energie electrică neachitate și, pe de altă parte, criteriul furnizorului privat de energie electrică, dat fiind că litigiul care a fost supus arbitrajului privea prețul de aprovizionare cu energie electrică care ar fi aplicabil cel puțin pentru o perioadă de trei ani și jumătate, astfel cum s‑a constatat la punctul 51 de mai sus, pentru a stabili dacă criteriul investitorului privat putea fi aplicat în speță, trebuie să se verifice dacă acest criteriu urmărea să compare în modul cel mai adaptat și adecvat posibil măsura în cauză, ținând seama în special de natura acesteia, cu cea care ar fi putut fi adoptată de un operator privat care se află într‑o situație cât mai apropiată posibil și care acționează în condiții normale de piață. În această privință, din cuprinsul punctului 51 de mai sus reiese că criteriul care trebuie utilizat în mod concret într‑un anumit caz trebuie determinat printre altele în funcție de natura operațiunii avute în vedere de statul membru în cauză.

În speță, alegând să recurgă la încheierea unui compromis de arbitraj, reclamanta a dorit, desigur, să obțină plata unei creanțe, dar a urmărit și să stabilească, în cel mai scurt timp, un tarif de furnizare în cadrul raportului său contractual cu Metlen. Rezultă că reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că criteriul investitorului privat nu este adaptat la contextul factual al litigiului dintre părțile la compromisul de arbitraj.

De altfel, a doua decizie în litigiu a comparat comportamentul reclamantei cu cel al unui vânzător privat, și anume un furnizor privat de energie electrică. Prin urmare, argumentul subsidiar al reclamantei potrivit căruia Comisia ar fi trebuit să evalueze comportamentul unui creditor privat avizat sau al unui furnizor de energie electrică privat avizat nu poate repune în discuție temeinicia deciziei menționate.

În aceste împrejurări, primul aspect al celui de al șaselea motiv invocat în cauza T‑740/17, prin care reclamanta contestă aplicabilitatea criteriului investitorului privat în speță, trebuie să fie înlăturat.

Reclamanta susține că, chiar dacă criteriul investitorului privat ar fi aplicabil în cauză, atunci când a aplicat criteriul menționat faptelor din speță Comisia s‑ar fi întemeiat pe o apreciere vădit eronată, pe de o parte, a faptelor și, pe de altă parte, a cadrului adecvat și a elementelor care trebuie să facă obiectul unei evaluări în lumina principiului operatorului privat în economia de piață.

În ceea ce privește faptele, luate în considerare în a doua decizie în litigiu, în primul rând, reclamanta susține că, contrar celor indicate în considerentul (29) al acestei decizii, nu a fost obligată să se abțină de la aplicarea tarifului A‑150 tuturor clienților săi de înaltă tensiune.

În al doilea rând, reclamanta susține că, contrar celor indicate în considerentul (29) al celei de a doua decizii în litigiu, potrivit sentinței arbitrale nr. 8/2010, obligația sa de a purta negocieri substanțiale cu fiecare client de înaltă tensiune privea numai rata de majorare a tarifului A‑150 în intervalul 0-10 %.

În al treilea rând, potrivit reclamantei, Comisia a concluzionat în mod eronat în sensul dependenței societății Metlen față de aceasta în ceea ce privește aprovizionarea cu energie electrică.

În al patrulea rând, reclamanta arată că Metlen nu era un client unic, întrucât existau alți consumatori importanți de energie electrică. În orice caz, o asemenea constatare nu ar fi pertinentă pentru calificarea tarifului în cauză ca fiind un ajutor de stat.

În al cincilea rând, în ceea ce privește dificultatea evaluării comparative pentru a identifica un preț de piață adecvat, astfel cum a fost constatat în considerentul (32) al celei de a doua decizii în litigiu, reclamanta susține că problema unei eventuale evaluări comparative nu este pertinentă și că, în orice caz, Comisia nu precizează ce tarif ar putea fi considerat un preț al pieței adecvat.

În al șaselea rând, reclamanta susține că Comisia a concluzionat în mod eronat că ea a jucat un rol activ în cadrul litigiului său cu Metlen, încercând să stabilească un tarif al energiei electrice cât mai ridicat posibil. Reclamanta pretinde că, la încheierea compromisului de arbitraj, a acceptat oferta societății Metlen și că aceasta din urmă a retractat ulterior oferta.

Cu titlu subsidiar, reclamanta susține că Comisia a evaluat greșit contextul în care ea a luat decizia de a recurge la arbitraj și în special situația întreprinderii beneficiare și a pieței relevante. În special, aceasta susține că, dat fiind că au fost încălcate condițiile pe baza cărora a decis să recurgă la arbitraj, nu avea, în practică, posibilitatea de a se retrage din procedura arbitrală, întrucât deciziile RAE o obligau să continue să aprovizioneze societatea Metlen cu energie electrică.

În observațiile sale cu privire la continuarea procedurii după trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal, reclamanta adaugă în esență că Comisia ar fi trebuit să întâmpine dificultăți serioase sau să aibă îndoieli cu privire la aprecierea conținutului și a termenilor compromisului de arbitraj. În special, ea contestă concluzia Comisiei potrivit căreia tariful stabilit prin sentința arbitrală constituia „consecința logică” a „parametrilor clari și obiectivi” prevăzuți de compromisul menționat, fără a defini cu precizie acești parametri în a doua decizie în litigiu și fără a face o apreciere cu privire la aceștia. Potrivit reclamantei, nimic nu fusese prevăzut în mod expres în acest compromis cu privire la caracteristicile consumului societății Metlen și la costurile DEI.

De asemenea reclamanta susține că Comisia nu explică care sunt caracteristicile pieței elene a energiei electrice care ar constitui parametri clari și obiectivi. Potrivit reclamantei, Comisia nu furnizează nicio analiză sau evaluare economică complexă care a determinat‑o să concluzioneze cu certitudine că tariful fixat era consecința parametrilor stabiliți prin arbitraj. Aceasta apreciază că, având în vedere dezacordul părților la compromisul de arbitraj cu privire la principiile fundamentale de tarifare, tariful stabilit prin sentința arbitrală nu poate fi considerat consecința logică a acestor parametri, cu atât mai mult cu cât metoda și datele utilizate au depășit cadrul deciziei nr. 692/2011 a RAE, întrucât Comisia ia în considerare numai costul de producție a energiei electrice rezultate din lignit, care a fost calculat în mod eronat de tribunalul arbitral și care nu ține seama de costurile rezultate din aprovizionarea cu energie electrică pe piața angro obligatorie.

Reclamanta contestă de asemenea constatarea Comisiei potrivit căreia puterea de apreciere a arbitrilor ar fi limitată de parametri clari și obiectivi, întrucât părțile la compromisul de arbitraj erau în dezacord cu privire la întinderea competențelor acestora. Aceasta arată că Metlen a susținut că tariful stabilit de tribunalul arbitral ar trebui aplicat retroactiv, în timp ce ea contesta această posibilitate.

Comisia contestă argumentația reclamantei.

De la bun început, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 113 din hotărârea pronunțată în recurs, măsura pe care Comisia ar fi trebuit să o examineze pentru a aprecia existența unui avantaj economic era decizia reclamantei de a supune arbitrajului soluționarea diferendului său cu Metlen. În această privință, trebuie subliniat că principiul operatorului privat în economia de piață nu se referă la rezultatul măsurii pentru entitatea în cauză, ci la acțiunile întreprinse. Astfel, nu este necesar să se examineze dacă această decizie a acordat un avantaj economic societății Metlen, ci dacă Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la compatibilitatea deciziei menționate cu dreptul ajutoarelor de stat.

În această privință, trebuie amintit că articolul 108 TFUE și Regulamentul 2015/1589 prevăd o procedură specială pentru controlul ajutoarelor de stat de către Comisie.

Procedura de examinare preliminară prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE și la articolele 4 și 5 din Regulamentul 2015/1589 are ca obiect să permită Comisiei să își formeze o primă opinie cu privire la măsura pe care o examinează.

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, atunci când procedura vizată la articolul 108 alineatul (3) TFUE nu i‑a permis să înlăture toate dificultățile ridicate de aprecierea compatibilității măsurii luate în considerare, Comisia are obligația de a iniția procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, fără a dispune în această privință de o marjă de apreciere. Astfel, aceasta trebuie, în conformitate cu finalitatea articolului 108 alineatul (3) TFUE și cu obligația de bună administrare care îi revine, să inițieze măsurile și verificările necesare pentru a depăși, în cursul examinării preliminare, eventuale dificultăți astfel încât să înlăture toate îndoielile existente cu privire la compatibilitatea măsurii respective cu piața internă (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2024, Slovenia/Comisia, C‑447/22 P, EU:C:2024:678, punctul 49 și jurisprudența citată).

Întrucât noțiunea de „dificultăți serioase” are un caracter obiectiv, existența unor astfel de dificultăți trebuie să fie căutată atât în împrejurările în care a fost adoptat actul atacat, cât și în conținutul acestuia, în mod obiectiv, prin efectuarea unei analize a motivelor deciziei în raport cu elementele de care dispunea Comisia atunci când s‑a pronunțat cu privire la compatibilitatea cu piața internă a ajutoarelor în litigiu (a se vedea Hotărârea din 28 martie 2012, Ryanair/Comisia, T‑123/09, EU:T:2012:164, punctul 77 și jurisprudența citată). Rezultă de aici că controlul de legalitate efectuat de Tribunal în privința existenței unor dificultăți serioase, prin natura sa, depășește identificarea unei erori vădite de apreciere (a se vedea Hotărârea din 27 septembrie 2011, 3F/Comisia, T‑30/03 RENV, EU:T:2011:534, punctul 55 și jurisprudența citată).

Dovada existenței unor astfel de dificultăți trebuie făcută de persoana care solicită anularea deciziei respective, pe baza unui ansamblu de indicii concordante (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Irish Wind Farmers’ Association ș.a./Comisia, C‑578/21 P, nepublicată, EU:C:2022:898, punctul 54 și jurisprudența citată).

Prin urmare, atunci când un reclamant solicită anularea unei decizii a Comisiei de a nu deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, acesta poate invoca orice motiv de natură să demonstreze că aprecierea informațiilor și a elementelor de care dispunea Comisia în cadrul fazei preliminare de examinare a măsurii notificate ar fi trebuit să dea naștere unor îndoieli privind compatibilitatea acestei măsuri cu piața internă. Așadar, revine autorului unei asemenea cereri de anulare sarcina de a demonstra că existau îndoieli cu privire la această compatibilitate, astfel încât Comisia să fi fost obligată să inițieze procedura oficială de investigare menționată (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2024, Slovenia/Comisia, C‑447/22 P, EU:C:2024:678, punctul 51 și jurisprudența citată).

Prin urmare, revine instanței Uniunii, atunci când este sesizată cu o cerere de anulare a unei astfel de decizii, sarcina de a stabili dacă aprecierea informațiilor și a elementelor de care dispunea Comisia în cadrul fazei preliminare de examinare a măsurii naționale în cauză ar fi trebuit în mod obiectiv să dea naștere unor îndoieli cu privire la calificarea acestei măsuri drept ajutor, dat fiind că asemenea îndoieli trebuie să determine inițierea unei proceduri oficiale de investigare (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Irish Wind Farmers’ Association ș.a./Comisia, C‑578/21 P, nepublicată, EU:C:2022:898, punctul 55 și jurisprudența citată).

În plus, legalitatea unei decizii luate la finalul procedurii de examinare preliminară, precum cea prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589, trebuie să fie apreciată de instanța Uniunii nu numai în funcție de informațiile de care dispunea Comisia la momentul la care a adoptat‑o, ci și în funcție de elementele de care „putea să dispună”, care le includ pe cele care apar ca fiind relevante și a căror prezentare ar fi putut să o obțină, la cerere, în cursul procedurii administrative (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Irish Wind Farmers’ Association ș.a./Comisia, C‑578/21 P, nepublicată, EU:C:2022:898, punctul 56 și jurisprudența citată).

Prin urmare, trebuie să se verifice, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 108-110 de mai sus, dacă argumentele invocate de reclamantă în fața Tribunalului permit identificarea unor îndoieli cu privire la compatibilitatea deciziei sale de a încheia compromisul de arbitraj cu normele care reglementează piața internă, care ar fi impus Comisiei obligația de a deschide procedura oficială de investigare.

Din a doua decizie în litigiu reiese că, pentru a examina dacă faptele raportate în plângerea din 2012 și în a doua plângere erau susceptibile să constituie un ajutor de stat, Comisia a considerat oportun să examineze mai întâi dacă, în împrejurările prezentei cauze, decizia de a supune diferendul arbitrajului a conferit un avantaj societății Metlen, astfel cum susținea reclamanta [considerentul (25) al celei de a doua decizii în litigiu].

Astfel, Comisia a reținut în considerentul (26) al celei de a doua decizii în litigiu că compararea comportamentului reclamantei cu cel al unui investitor privat avizat ipotetic trebuia efectuată ținând seama de informațiile disponibile și de consecințele previzibile, printre altele, în momentul deciziei de a încheia compromisul de arbitraj.

Așadar, potrivit considerentului (27) al celei de a doua decizii în litigiu, Comisia a reținut că politica tarifară a reclamantei în raport cu Metlen fusese determinată prin sentința arbitrală care fusese consecința compromisului de arbitraj, pe care reclamanta îl încheiase în mod liber. Prin urmare, Comisia a apreciat că era obligată să examineze dacă un investitor privat avizat, care s‑ar fi aflat în aceleași condiții ca reclamanta, ar fi încheiat un asemenea compromis, care a stabilit parametrii pe care ar trebui să îi ia în considerare tribunalul arbitral – în scopul de a actualiza și de a aplica condițiile de tarifare care erau incluse în proiectul de contract de aprovizionare din 5 octombrie 2010 pentru perioada determinată – și care a condus la sentința arbitrală care concluzionează că reclamanta trebuie să aplice acești termeni pentru perioada în discuție.

Comisia a constatat de asemenea că procedura de arbitraj a fost precedată de un litigiu îndelungat între reclamantă și Metlen în ceea ce privește tariful aplicabil energiei electrice pe care prima îl furniza celei de a doua (considerentul 28 al celei de a doua decizii în litigiu).

În continuare, Comisia a precizat că, după liberalizarea pieței elene a energiei electrice, reclamanta a fost obligată să se abțină de la aplicarea tarifului A‑150 clienților săi de înaltă tensiune și a fost, așadar, obligată să negocieze tariful cu fiecare dintre acești clienți. În plus, aceasta a constatat că RAE era competentă să monitorizeze piața elenă a energiei electrice pentru a garanta concurența și respectarea normelor în vigoare, în special în ceea ce privește tarifele aplicate de furnizorii aflați în poziție dominantă. Aceste tarife trebuiau stabilite ținând seama de costul subiacent al serviciilor furnizorului și de parametrii utilizați pentru diferențierea tarifelor [considerentul (29) al celei de a doua decizii în litigiu].

Comisia a reținut de asemenea că reclamanta era singurul producător de energie electrică din Grecia capabil să furnizeze energie electrică clienților de înaltă tensiune precum Metlen, întrucât, în perioada în discuție, reclamanta controla toate centralele de producție pe lignit și centralele hidroelectrice din Grecia. În total, reclamanta deținea 70 % din centralele de energie electrică din Grecia. Concurenții reclamantei dețineau numai centrale pe gaze naturale mai scumpe și relativ noi, al căror cost de investiție, spre deosebire de cel al centralelor pe lignit și hidroelectrice, nu era încă amortizat. Mai mult, pe planul furnizării de energie electrică, reclamanta dispunea de un monopson (față de producători) și de un monopol (față de clienți), cu o cotă de piață situată între 98 și 99 %. Pe de altă parte, importul de energie electrică nu era o soluție viabilă pentru clienți precum Metlen. Prin urmare, atât clienții, cât și aceasta din urmă erau total dependenți de reclamantă pentru furnizarea de energie electrică, ceea ce complica negocierile cu privire la condițiile de tarifare [considerentul (30) al celei de a doua decizii în litigiu].

În considerentul (31) al celei de a doua decizii în litigiu, Comisia a apreciat că faptul că Metlen se asemăna cu un „client unic”, dat fiind că era cel mai mare consumator de pe piața elenă a energiei electrice, complicase și mai mult soluționarea litigiului și stabilirea tarifului adecvat. Astfel, aceasta a arătat că consumul societății Metlen era cu 5 % mai mare decât consumul total de energie electrică în Grecia și egal cu 40 % din consumul total al clienților de înaltă tensiune, în timp ce al doilea cel mai mare consumator de pe piața menționată consuma cu aproape 50 % mai puțin decât Metlen. Pe de altă parte, Comisia a observat că consumul societății Metlen era aproape constant (stabil) pe tot parcursul anului.

Comisia a reținut, în considerentul (32) al celei de a doua decizii în litigiu, că poziția dominantă a reclamantei pe piața elenă a energiei electrice, pe de o parte, și caracteristicile de client unic ale societății Metlen, pe de altă parte, făceau deosebit de dificilă evaluarea comparativă pentru stabilirea unui tarif adecvat.

Considerentul (33) al celei de a doua decizii în litigiu reține că, potrivit RAE, reclamanta nu negociase în mod real cu clienții săi de înaltă tensiune, printre care Metlen, pentru a stabili tariful care ar reprezenta caracteristicile de consum ale fiecărui client și costurile sale, astfel cum ar fi trebuit să procedeze în condiții de concurență, în conformitate cu legislația elenă relevantă.

În plus, Comisia a constatat, în considerentul (34) al celei de a doua decizii în litigiu, că reclamanta a avut un rol activ în diferendul său cu Metlen, întrucât a urmărit să stabilească tariful cel mai ridicat posibil și să revendice sumele neplătite de Metlen. Cu toate acestea, în pofida acestor eforturi, Metlen a refuzat să semneze proiectul de contract de furnizare care ar fi determinat raportul contractual între părțile la compromisul de arbitraj și ar fi pus în aplicare acordul‑cadru pe care l‑au semnat inițial. În consecință, datoria societății Metlen se acumula și se ridica la aproximativ 30 de milioane de euro în octombrie 2011, în plus față de cele 82 de milioane care fuseseră convenite între părțile la acest acord.

Prin urmare, negocierile rămăseseră fără rezultat o perioadă destul de semnificativă de timp și nu exista, așadar, o ofertă scrisă și o acceptare a unui contract de furnizare adecvat. În măsura în care părțile la acordul‑cadru nu erau de acord cu privire la tariful care trebuia aplicat, fiecare dintre acestea a emis facturi diferite pe baza a ceea ce considera a fi tariful corect [considerentul (35) al celei de a doua decizii în litigiu].

Potrivit considerentului (36) al celei de a doua decizii în litigiu, în fața acestei situații reclamanta a decis să recurgă la arbitraj, cu condiția ca Metlen să plătească imediat o parte din datoria sa, precum și facturile lunare. În consecință, prin solicitarea arbitrajului, reclamanta avea posibilitatea de a recupera o parte din datorie, de a se asigura că Metlen își va plăti facturile și de a soluționa diferendul într‑un termen rezonabil.

Din considerentul (37) al celei de a doua decizii în litigiu reiese că Comisia a apreciat că, având în vedere împrejurările speței, reclamanta nu putea continua în mod real să încerce să soluționeze litigiul cu Metlen. Mai mult, nici măcar un aranjament privind datoria acumulată de aceasta din urmă nu ar fi soluționat problema stabilirii tarifului adecvat pe care aceasta trebuia să îl plătească pe viitor. În plus, potrivit Comisiei, reclamanta nu putea opri furnizarea de energie electrică către societatea Metlen, întrucât, în primul rând, în acest caz, nu ar fi putut revendica sumele datorate și, în al doilea rând, astfel cum reiese din încercările sale de a opri furnizarea de energie electrică către societatea Metlen în cursul procedurii în fața tribunalului arbitral și în urma sentinței arbitrale, RAE sau autoritatea elenă de concurență o puteau obliga să continue să furnizeze energie electrică societății Metlen. În plus, procedura în fața instanțelor elene ar fi durat mai mulți ani înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, în timp ce arbitrajul, potrivit legislației relevante, trebuia să conducă la o hotărâre în termen de șase luni.

În consecință, Comisia a concluzionat, în considerentul (38) al celei de a doua decizii în litigiu, că, având în vedere împrejurările prezentului litigiu, un investitor privat avizat ar fi decis de asemenea să recurgă la arbitraj pentru a soluționa un diferend de mai mulți ani și pentru a obține plata datoriilor acumulate.

În sfârșit, Comisia a considerat că trebuia să se stabilească dacă un investitor privat avizat ar fi încheiat un astfel de compromis de arbitraj, stabilind acești parametri pentru definiția tarifului aplicabil. În această privință, ea a subliniat că un astfel de investitor ar fi definit acești parametri cu o atenție deosebită, pentru a elimina pericolele legate de procedura de arbitraj și pentru a obține aplicarea unui tarif care ar corespunde unor criterii obiective. În special acest investitor și‑ar fi dat acordul pentru arbitraj dacă s‑ar fi stabilit că marja de apreciere a arbitrilor era limitată și că arbitrii în cauză erau specializați în domeniul în cauză [considerentul (39) al celei de a doua decizii în litigiu].

Comisia a reținut că, potrivit informațiilor disponibile, nu exista nicio îndoială cu privire la competențele arbitrilor aleși care erau specializați în domeniul vizat de litigiu. Potrivit Comisiei, reclamanta și Metlen au convenit asupra arbitrilor care, în conformitate cu articolul 37 din Legea 4001/2011, trebuiau selectați dintr‑o listă de arbitri care dețin cunoștințe specializate în domeniul diferendului supus arbitrajului [considerentul (40) al celei de a doua decizii în litigiu].

Mai mult, potrivit considerentului (41) al celei de a doua decizii în litigiu, în cadrul instituirii unui arbitraj permanent, în conformitate cu legislația aplicabilă, RAE nu era responsabilă decât de organizarea procedurii de arbitraj și de sprijinul administrativ necesar. Astfel, potrivit Comisiei, ea nu ar fi avut nicio influență asupra tribunalului arbitral. Prin urmare, Comisia a apreciat că se putea considera că tribunalul arbitral fusese alcătuit astfel încât să garanteze independența sa față de părțile la compromisul de arbitraj și față de terți.

În ceea ce privește parametrii tarifului care trebuia aplicat, Comisia a amintit că compromisul de arbitraj menționa în mod expres, în conformitate cu normele de stabilire a tarifelor în materie de energie electrică pentru clienții de înaltă tensiune care fuseseră stabilite anterior de RAE, că tribunalul arbitral trebuia să actualizeze și să aplice condițiile de tarifare care erau determinate de proiectul de contract de furnizare pentru a garanta, pe de o parte, că aceste condiții corespundeau profilului de consum al societății Metlen și, pe de altă parte, că respectivele condiții acopereau cel puțin costurile reclamantei. Prin urmare, potrivit Comisiei, compromisul menționat stabilea că tribunalul arbitral era obligat să determine tariful adecvat în funcție de normele de tarifare aplicabile pe piața elenă a energiei electrice pentru clienții de înaltă tensiune, garantând în paralel că împrejurările speciale ale litigiului vor fi luate în considerare. Mai mult, ea a subliniat că criteriile pertinente pentru stabilirea tarifului, și anume profilul de consum al societății Metlen și costurile reclamantei, în măsura în care părțile la acest compromis nu reușiseră să le stabilească în mod concret în cursul negocierilor, fuseseră luate în considerare de arbitri. În aceste împrejurări, Comisia a considerat că parametrii referitori la determinarea tarifului energiei electrice, astfel definiți în compromisul de arbitraj, fuseseră stabiliți pe baza unor criterii obiective care limitau marja de apreciere a arbitrilor pentru stabilirea tarifului. În sfârșit, ea a observat că parametrii pe care arbitrii trebuiau să îi utilizeze erau similari cu cei pe care i‑ar fi utilizat RAE în cadrul unor măsuri provizorii [considerentul (42) al celei de a doua decizii în litigiu].

Prin urmare, Comisia a concluzionat că un investitor privat avizat, în condiții similare celor ale reclamantei în speță, ar fi încheiat un compromis de arbitraj similar cu compromisul de arbitraj, care ar fi stabilit parametri clari și obiectivi pe care ar fi trebuit să îi respecte arbitrii la stabilirea tarifului pertinent. În consecință, Comisia a considerat că comportamentul reclamantei în cursul încheierii compromisului menționat era cel al unui investitor privat avizat în economia de piață și că, prin urmare, decizia de a încheia un compromis în aceste condiții nu ridica îndoieli cu privire la compatibilitatea adoptării acestei decizii cu normele care reglementează ajutoarele de stat. Astfel, Comisia a reținut că Metlen nu beneficiase de un avantaj în sensul articolului 107 TFUE [considerentul (43) al celei de a doua decizii în litigiu].

Pe de altă parte, Comisia a invocat faptul că nu era obligată să examineze dacă tariful stabilit în final de tribunalul arbitral era conform cu condițiile pieței [considerentul (44) al celei de a doua decizii în litigiu].

În această privință, Comisia a amintit că aplicarea principiului operatorului privat în economia de piață necesită aprecieri economice complexe [considerentul (45) al celei de a doua decizii în litigiu]. Ea a constatat de asemenea că, la momentul semnării compromisului de arbitraj, reclamanta nu contestase parametrii stabiliți prin acest compromis. Mai mult, un astfel de operator privat nu ar fi putut influența rezultatul procedurii de arbitraj dincolo de cadrul prevăzut de legislație, și anume contestarea hotărârii arbitrale în fața instanțelor ordinare [considerentul (46) al deciziei menționate].

Comisia a arătat de asemenea că, deși nu era obligată să examineze problema respectivă, tariful stabilit prin sentința arbitrală era mai ridicat decât tariful mediu aplicat întreprinderilor metalurgice în Europa, care era, în 2013, de 30,87 euro/MWh [considerentul (47) al celei de a doua decizii în litigiu].

Astfel, Comisia a concluzionat că, în măsura în care sentința arbitrală respectase parametrii obiectivi stabiliți anterior pentru determinarea tarifului la energia electrică care ar fi acceptabil pentru un investitor privat avizat, nu fusese acordat niciun avantaj economic societății Metlen [considerentul (48) al celei de a doua decizii în litigiu]. În măsura în care cele patru condiții prevăzute la articolul 107 TFUE erau cumulative, ea nu a examinat celelalte condiții înainte de a constata inexistența unui ajutor de stat.

Prin urmare, trebuie să se examineze argumentele reclamantei referitoare la erorile pe care le‑ar fi săvârșit Comisia în cea de a doua decizie în litigiu, referitoare la aplicarea criteriului investitorului privat la situația de fapt din speță. Conform jurisprudenței citate la punctul 108 de mai sus, este necesar să se examineze dacă aceste argumente demonstrează că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli în împrejurările în care a fost adoptat compromisul de arbitraj în cauză, corelând motivele deciziei, în mod obiectiv, cu elementele de care putea dispune Comisia atunci când s‑a pronunțat cu privire la compatibilitatea pretinsului ajutor în cauză cu piața internă.

Pentru a cerceta dacă reclamanta a adoptat sau nu comportamentul unui operator avizat în economia de piață, este necesară replasarea în contextul perioadei în care aceasta a decis să soluționeze diferendul prin recurgerea la arbitrajul RAE pentru a evalua raționalitatea economică a comportamentului său, inclusiv ținând seama de condițiile în care a fost semnat compromisul de arbitraj, și, prin urmare, abținerea de la orice apreciere întemeiată pe o situație ulterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 71).

Comisia a constatat în considerentul (29) al celei de a doua decizii în litigiu că, după liberalizarea pieței energiei electrice, reclamanta fusese obligată să se abțină de la aplicarea tarifului A‑150 clienților săi de înaltă tensiune și, prin urmare, să negocieze tariful cu fiecare dintre acești clienți în parte.

În această privință, trebuie arătat, mai întâi, că, prin nota de subsol 13, Comisia a precizat în a doua decizie în litigiu că reclamanta avusese posibilitatea de a aplica tariful A‑150, majorat cu până la 10 % și în urma unor negocieri substanțiale cu clienții de înaltă tensiune, pentru o perioadă tranzitorie, în conformitate cu articolul 14 din Kodika Promitheias se Pelates (Codul aprovizionării cu energie electrică).

Astfel, Ypourgiki Apofasi D5/IL/V/F29/23860/2007 FEK 2332/B’/7.12.2007 Afxisi Timologion Polisis Ilektrikis Energias „DEI AE” Dekemvriou 2007 kai Tropopoiisi Kodika Promitheias (Decretul ministerial privind majorarea tarifelor de vânzare a energiei electrice „DEI AE” și amendamentul la Codul aprovizionării cu energie electrică) din 7 decembrie 2007 (EL/B/F29/23860/2007 – FEK 2332/B’/7.12.2007) prevăzuse că „un preț plafon aplicabil clienților [de înaltă tensiune] [era] stabilit prin decizia ministrului dezvoltării după avizul RAE” și că, „[î]n prima aplicare a [respectivei] reglementări, prețul plafon [era] egal cu cuantumul corespunzător tarifelor actuale majorate cu 10 %”.

Prin Decizia nr. 346/2012, RAE a precizat că, în cazul majorării tarifului, acesta nu putea fi majorat decât cu până la 10 %. Astfel, potrivit acestei decizii, legiuitorul elen a dorit, într‑o primă etapă, să liberalizeze progresiv tarifele reclamantei, protejând clienții de înaltă tensiune de poziția dominantă incontestabilă a acesteia din urmă, care ar fi putut determina schimbări de tarif inopinate. RAE a constatat de asemenea că acest legiuitor nu făcuse nicio mențiune cu privire la tariful A‑150, dar că, în practică, acest tarif fusese utilizat ca referință, întrucât era aplicabil clienților menționați până la liberalizarea pieței energiei electrice. Or, tariful menționat nu mai era compatibil cu liberalizarea pieței și cu decizia nr. 692/2011 a RAE.

Potrivit deciziei nr. 346/2012 a RAE, voința legiuitorului elen a fost ca, într‑o a doua etapă, negocierile ulterioare ale tarifului să ia în considerare costul real care se definește ca fiind costul per client, care ia în considerare caracteristicile proprii ale acestuia din urmă, chiar în cadrul aceleiași categorii de clienți, și care nu este pur și simplu costul logistic al reclamantei. RAE estimează, într‑adevăr, că acest cost, în cazul pieței energiei electrice din Grecia, se datorează în mare măsură problemelor structurale, subvențiilor încrucișate și denaturărilor generale ale pieței. În consecință, numai costul real al întreprinderii ar putea constitui limita inferioară de la care ar putea avea loc orice negociere privind stabilirea prețurilor, pentru ca cele două părți să poată împărți în mod egal și simetric surplusul în beneficiul colectivității care decurge din acesta, ceea ce s‑ar produce automat dacă pe piața energiei electrice ar fi efectivă o concurență sănătoasă. Prin urmare, liberalizarea pieței ar fi impus eliminarea tarifului maxim reglementat pentru clienții de înaltă tensiune, întrucât stabilirea tarifului respectiv urmărea inițial protejarea clienților în cauză de un eventual abuz de poziție dominantă din partea reclamantei.

Reclamanta și Metlen erau în dezacord cu privire la interpretarea expresiei „tarif actual” și la majorarea care trebuia adăugată la acesta. Astfel, într‑o primă etapă, acestea au supus diferendul lor arbitrajului în luna iulie 2009.

Reiese din dosar că reclamanta era obligată de la 1 iulie 2008 să negocieze cu Metlen tariful care i‑ar fi aplicabil, cu respectarea principiilor bunei‑credințe și loialității, astfel încât să mențină condițiile de dezvoltare a concurenței și protecția consumatorilor. Cu toate acestea, reclamanta propunea o majorare cu 10 % a tarifului A‑150, care era în general aplicabil în trecut clienților de înaltă tensiune, în timp ce Metlen beneficiase de un tarif preferențial din anii ’60. Prin urmare, aceasta din urmă nu a acceptat tarifarea de către reclamantă la tariful reglementat care, în orice caz, trebuia să rămână excepțional chiar și pentru clienții menționați pentru care fusese aplicabil anterior. În aceste condiții, chiar presupunând că reclamanta aplicase în mod întemeiat acest tarif inițial societății Metlen, întrucât nu îi putea aplica tariful preferențial, ea era obligată în mod incontestabil ulterior să negocieze cu acest client pentru a stabili un tarif adaptat profilului său de consum.

Prin urmare, Comisia a reținut în mod întemeiat că reclamanta trebuia să se îndepărteze de tariful reglementat pentru clienții de înaltă tensiune și să propună tarife adaptate fiecărui client în cauză în funcție de profilul de consum al acestuia.

Pe de altă parte, faptul că tariful liberalizat din sentința arbitrală a fost inferior tarifului A‑150 nu este susceptibil să repună în discuție această apreciere în măsura în care împrejurările pe care se întemeia tariful menționat erau diferite. Cu toate acestea, în anul 2012, în Grecia nu mai era legitim să se impună clienților de înaltă tensiune un tarif reglementat de stat. Acesta este motivul pentru care, după cum recunoaște însăși reclamanta, nu a fost adoptată nicio măsură legislativă ca urmare a dispoziției citate anterior din Codul aprovizionării cu energie electrică pentru a impune un tarif generalizat clienților menționați.

În continuare, trebuie să se constate că, în considerentul (29) al celei de a doua decizii în litigiu, Comisia a constatat pur și simplu că reclamanta trebuia să se abțină de la aplicarea tarifului reglementat, fără a preciza în plus dacă noul tarif trebuia să fie mai mare sau mai mic decât acesta. Rezultă că reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că avea posibilitatea de a continua să aplice tariful reglementat pe termen lung.

În sfârșit, este lipsit de relevanță faptul că Metlen ar fi propus reclamantei să aplice tariful în discuție pentru perioadele de sarcină redusă, astfel cum ar rezulta din acordul‑cadru, în măsura în care părțile la acest acord nu au ajuns la un consens cu privire la stabilirea tarifului generalizat pe care Metlen trebuia să îl plătească.

În aceste împrejurări, trebuie să se constate că reclamanta nu a dovedit, în sensul jurisprudenței citate la punctul 108 de mai sus, că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la interpretarea cadrului juridic aplicabil liberalizării pieței elene a energiei electrice pentru clienții de înaltă tensiune.

Reclamanta contestă considerentul (29) al celei de a doua decizii în litigiu prin care se constată obligația sa de a iniția negocieri substanțiale pentru aplicarea tarifelor individuale ale clienților de înaltă tensiune care nu ar avea legături cu vechile tarife reglementate, întrucât negocierile nu ar privi decât rata de majorare a tarifului A‑150 în intervalul 0-10 %.

Or, afirmația reclamantei potrivit căreia negocierile nu ar privi decât rata de majorare a tarifului A‑150 în intervalul 0-10 % poate fi înlăturată prin deciziile RAE pe care reclamanta însăși le‑a comunicat Comisiei.

Astfel, reiese printre altele din Decizia nr. 346/2012 a RAE că aceasta din urmă, prin scrisoarea din 25 august 2010, a solicitat reclamantei să nu aplice aceleași tarife clienților de înaltă tensiune, întrucât aceasta ar conduce la o ruptură a egalității între clienți având aceleași caracteristici. Astfel, reclamanta era obligată să propună tarife adaptate care să ia în considerare profilul de consum al clienților în discuție. Din cuprinsul punctelor 14 și 15 din această decizie reiese că tarifarea de către reclamantă a furnizării de energie electrică clienților menționați în trecut era identică pentru toți acești clienți și includea toate taxele pentru utilizarea sistemului, serviciile de interes general și tarifele concurențiale pentru energia electrică furnizată. Cu toate acestea, ca urmare a impunerii tarifării anuale maxime pentru utilizarea serviciilor de interes general pentru fiecare client, dar și a facturării utilizării rețelei, a cărei aplicare determină o sarcină medie diferită în funcție de puterea care trebuie facturată pentru fiecare client și după deducerea tarifului de furnizare uniform global, rezultă de aici o diferențiere pe client a sarcinii medii pentru partea concurențială a tarifului.

În recomandările sale care figurează la punctul 20 din decizia nr. 346/2012, RAE a sugerat să se evite orice referire la „tarifele anterioare reglementate (cum ar fi, de exemplu, tariful A‑150 pentru clienții de înaltă tensiune)” și să se stabilească din nou parametrii relevanți pentru orice tarif nou propus. Astfel, ea a sugerat reclamantei să negocieze în mod real cu acești clienți, constatând că reclamanta nu făcuse acest lucru în conformitate cu principiile enunțate în decizia nr. 692/2011.

În orice caz, în măsura în care piața trebuia liberalizată, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că putea continua să aplice tariful stabilit anterior de stat fără acordul clienților în cauză.

Prin urmare, trebuie respinsă afirmația reclamantei potrivit căreia nu era obligată să negocieze tarifele care trebuiau aplicate clienților de înaltă tensiune cu aceștia din urmă. Prin urmare, aceasta nu demonstrează că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu ocazia examinării împrejurărilor adoptării compromisului de arbitraj în cauză.

Reclamanta apreciază că, afirmând, în considerentul (30) al celei de a doua decizii în litigiu, că clienți precum Metlen erau total dependenți de ea pentru aprovizionarea cu energie electrică, Comisia a adoptat pur și simplu motivele sentinței arbitrale și pe cele ale deciziei nr. 346/2012 a RAE, deși reclamanta ar fi furnizat o analiză a unui cabinet de audit care trebuia să dea naștere unor îndoieli cu privire la această constatare.

În această privință, este necesar să se arate că, în primul rând, pentru a contesta afirmația în cauză, reclamanta se limitează să facă trimitere, printr‑o notă de subsol, la observațiile sale din 12 iunie 2013 cu privire la analiza preliminară a Comisiei, în care se face trimitere la analiza în cauză. Or, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate la cererea introductivă, nu poate suplini absența elementelor esențiale ale argumentației în drept care trebuie să figureze în cererea introductivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard ș.a./Comisia,C‑382/12 P, EU:C:2014:2201, punctul 40 și jurisprudența citată). Rezultă că, în măsura în care, prin trimiterea la observațiile prezentate Comisiei, reclamanta dorește să conteste dependența societății Metlen față de ea în ceea ce privește aprovizionarea cu energie electrică, acest argument este inadmisibil.

În orice caz, mai întâi, din aceste observații reiese că reclamanta a solicitat unui cabinet de audit analiza anexată la cererea introductivă în contextul argumentației sale în fața tribunalului arbitral și că acest cabinet nu era de acord cu analiza costurilor de bază ale reclamantei efectuată de RAE.

Cu toate acestea, analiza în cauză nu constituie un indiciu susceptibil să repună în discuție constatarea Comisiei potrivit căreia importurile nu erau o soluție reală pentru clienți precum Metlen și potrivit căreia reclamanta dispunea de un cvasimonopol asupra pieței elene și asupra centralelor celor mai puțin costisitoare ale căror costuri fuseseră amortizate deja. Astfel, ținând seama de monopolul reclamantei în furnizarea de energie electrică în Grecia, contestarea de către aceasta a dependenței celui mai mare consumator de pe piața elenă a energiei electrice nu poate fi admisă.

În al doilea rând, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că, în înscrisurile sale, Comisia a admis că nu a examinat niciodată analiza în cauză pe care i‑a prezentat‑o, o asemenea admitere nereieșind din punctele la care se referă. De altfel, este necesar să se constate că analiza menționată, anexată de reclamantă la înscrisurile sale, este ulterioară încheierii compromisului de arbitraj și că repune în discuție principiile fundamentale ale tarifării, așa cum reies din decizia nr. 692/2011 a RAE. Cu toate acestea, pe de o parte, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 136 de mai sus, elementele ulterioare comportamentului evaluat de Comisie nu sunt susceptibile să repună în discuție temeinicia evaluării sale. Pe de altă parte, după cum reiese din cuprinsul punctului 5 de mai sus, această decizie a RAE făcea parte din cadrul normativ pe care tribunalul arbitral trebuia să îl ia în considerare, în conformitate cu alegerea părților la compromisul menționat. Rezultă că reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că Comisia trebuia să ia în considerare această analiză în cadrul examinării condițiilor în care părțile respective au încheiat respectivul compromis și a conformității termenilor acestuia cu principiul operatorului privat în economia de piață.

În al treilea rând, reiese de asemenea din decizia nr. 346/2012 a RAE că, din cauza structurii pieței elene a energiei electrice și a monopolului reclamantei, Metlen nu avea în mod real posibilitatea de a se aproviziona din altă parte sau de a importa energie electrică din țările vecine.

Rezultă că reclamanta nu a prezentat indicii sau probe, în sensul jurisprudenței citate la punctul 108 de mai sus, de natură să demonstreze că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la dependența societății Metlen față de ea pentru aprovizionarea sa cu energie electrică la momentul faptelor în cauză.

Reclamanta contestă considerentul (31) al celei de a doua decizii în litigiu susținând că există alți consumatori importanți pe piața elenă a energiei electrice și că, în orice caz, acest lucru nu ar fi relevant pentru a ști dacă tariful pe care Metlen trebuie să i‑l plătească constituie un ajutor de stat.

În această privință, trebuie arătat că, prin considerentul (31) al celei de a doua decizii în litigiu, Comisia constată pur și simplu că consumul societății Metlen era mai mare cu 5 % decât consumul total de energie electrică în Grecia și egal cu 40 % din consumul total al clienților de înaltă tensiune, fapt care nu este contestat de reclamantă.

Pe de altă parte, reiese din dosar că Metlen era un client unic nu numai ca urmare a cotei sale importante din consumul total de energie electrică în Grecia, ci și ca urmare a consumului său constant de‑a lungul zilei și pe tot parcursul anului, întrucât era obligată să asigure un ciclu de producție neîntrerupt. Astfel, în măsura în care nevoile societății Metlen erau constante, reclamanta își putea păstra centralele în funcțiune chiar și în perioade de consum scăzut.

În această privință, așa cum arată Comisia, trebuie înlăturat și argumentul reclamantei invocat pentru a contesta caracterul „unic” al societății Metlen în calitate de client, întemeiat pe decizia Comisiei din 16 octombrie 2002 în cazul N 133/01 privind regimul de compensare a costurilor irecuperabile (JO 2003, C 9, p. 6), în care aceasta din urmă constatase existența unui avantaj economic pentru Metlen constituit din tariful preferențial care îi era acordat, în măsura în care decizia în discuție privea tariful contractului din 1960 și fusese adoptată în anul 2002, atunci când piața elenă a energiei electrice nu fusese încă liberalizată.

Rezultă că contestarea de către reclamantă a caracterului „unic” al societății Metlen în calitate de client nu este întemeiată. Prin urmare, ea nu a demonstrat că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli în această privință cu ocazia examinării împrejurărilor adoptării compromisului de arbitraj în cauză.

Reclamanta repune în discuție constatarea care figurează în considerentul (32) al celei de a doua decizii în litigiu, potrivit căreia poziția sa dominantă pe piața elenă a energiei electrice, pe de o parte, și caracteristicile de client unic ale societății Metlen, pe de altă parte, făceau deosebit de dificilă evaluarea comparativă pentru stabilirea unui tarif adecvat.

Trebuie arătat de la bun început că, prin argumentația sa, reclamanta nu reproșează Comisiei că nu a efectuat o evaluare comparativă, ci numai constatarea potrivit căreia o astfel de evaluare nu era ușor de efectuat în speță. În această privință, reclamanta continuă să se refere la tariful A‑150, pe care în mod evident nu îl mai putea aplica. În plus, ea evocă Decizia Comisiei din 13 iulie 2011 privind ajutorul de stat SA.26117 – C 2/2010 (ex NN 62/2009) acordat de Grecia în favoarea Aluminium of Greece, prin care aceasta observase că tariful plătit de Metlen era „mai mic decât tariful standard plătit de alți mari consumatori industriali”. Or, această decizie privea o perioadă anterioară litigiului și liberalizării pieței elene a energiei electrice, în care toți clienții de înaltă tensiune plăteau tariful menționat, stabilit prin ordin ministerial.

În plus, astfel cum arată Comisia, prețul pieței nu poate fi predefinit ca un preț care ar fi adecvat în orice împrejurare.

Astfel, reclamanta nu a prezentat indicii pertinente și concordante susceptibile să repună în discuție constatarea Comisiei potrivit căreia o evaluare comparativă nu era ușor de efectuat în speță. Prin urmare, aceasta nu a demonstrat că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu ocazia examinării împrejurărilor adoptării compromisului de arbitraj în cauză.

Reclamanta reproșează Comisiei că a considerat în a doua decizie în litigiu că a jucat un rol activ în cadrul litigiului său cu Metlen.

În această privință, este necesar să se observe că, deși reclamanta explică faptul că a încercat să impună tariful cel mai ridicat, acest aspect corespunde criteriului investitorului privat a cărui aplicare la situația de fapt din speță o contestă. În ceea ce privește propunerile privind cele trei tarife pe care le‑ar fi propus clienților de înaltă tensiune, din decizia nr. 346/2012 a RAE reiese că aceste tarife erau încă tarife generalizate și, prin urmare, nu erau personalizate în funcție de consumul fiecărui client de înaltă tensiune, astfel cum impunea legislația elenă. Prin urmare, aceste propuneri nu erau susceptibile să constituie o soluție veritabilă pentru soluționarea litigiului dintre ea și Metlen. De altfel, reiese de asemenea din aceeași decizie că reclamanta nu a propus aceste tarife decât RAE, care i‑a precizat că trebuia să propună tarifele clienților în cauză, tarife care trebuiau să constituie doar o bază pentru negocierile pe care era obligată să le inițieze cu clienții în cauză.

În orice caz, în a doua decizie în litigiu Comisia nu a indicat că impasul în care se aflau părțile la compromisul de arbitraj era legat de contribuția reclamantei la agravarea conflictului.

Prin urmare, având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se constate că reclamanta nu a prezentat indicii susceptibile să repună în discuție aprecierea faptelor aflate la originea diferendului efectuată de Comisie și a condițiilor în care a fost sesizat tribunalul arbitral, astfel cum reies din a doua decizie în litigiu. Reclamanta nu demonstrează, așadar, că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu ocazia examinării împrejurărilor adoptării compromisului de arbitraj în cauză.

Reclamanta susține că Comisia a evaluat greșit contextul în care ea a luat decizia de a recurge la arbitraj și în special situația întreprinderii beneficiare și a pieței în cauză. În susținerea acestei argumentații, ea se limitează să amintească o serie de fapte care au precedat sentința arbitrală pentru a explica faptul că nu avea în mod real opțiunea de a se retrage din arbitraj.

Conform jurisprudenței citate la punctul 108 de mai sus, trebuie să se examineze dacă, prin argumentația în cauză, reclamanta a făcut dovada că, în a doua decizie în litigiu, Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la contextul în care a luat decizia de a încheia un compromis de arbitraj cu Metlen și la condițiile prevăzute de compromisul menționat.

În primul rând, trebuie amintit că, în cadrul aplicării criteriului investitorului privat, Comisia a luat în considerare elemente de „context” care demonstrau că arbitrajul era pentru reclamantă o soluție rezonabilă, având în vedere particularitățile conflictului său cu Metlen, pe care ar fi putut să o aleagă un operator privat ipotetic care s‑ar fi aflat într‑o situație cât mai apropiată posibil și care acționa în condiții normale de piață.

În această privință, reclamanta a explicat că a ales să supună arbitrajului diferendul, în măsura în care, primo, această procedură era mai rapidă decât o procedură în fața instanțelor ordinare, secundo, acumularea datoriei societății Metlen ar fi fost importantă într‑un context economic și social deosebit de dificil și, tertio, mai multe tentative ale părților la compromisul de arbitraj de a ajunge la un acord au eșuat în mod vădit, astfel încât ea nu avea în mod real alte opțiuni pentru soluționarea diferendului, cu excepția sesizării instanțelor de drept comun.

În plus, reclamanta explică faptul că soluția în cauză era preferabilă având în vedere împrejurările litigiului său cu Metlen și în special având în vedere condițiile pe care le impusese, și anume recuperarea imediată a unei părți din datoria acumulată de Metlen și recuperarea în termenele prevăzute a facturilor lunare de consum de energie electrică pe durata arbitrajului. Pe de altă parte, din a doua plângere reiese că, deși Metlen nu a îndeplinit în cele din urmă aceste condiții, reclamanta nu s‑a retras din procedura de arbitraj, întrucât acest lucru nu urma să îi îmbunătățească poziția având în vedere agravarea litigiului menționat.

Or, este evident că un operator privat ar fi încercat să obțină plata sumelor care îi sunt datorate de debitorul său, în cel mai scurt termen. Această constatare este de altfel susținută de jurisprudența potrivit căreia, în cadrul examinării principiului creditorului privat în raport cu un debitor, alegerea modului de soluționare a conflictului poate lua în considerare durata procedurii alese pentru această soluționare (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctul 103).

Rezultă că încheierea compromisului de arbitraj, în împrejurările menționate anterior, este conformă cu criteriul „rentabilității” pe care l‑ar fi căutat un investitor privat avizat ipotetic care s‑ar afla în situația reclamantei și care ar acționa în condiții normale de piață. De altfel, reclamanta nu susține că instanțele de drept comun ar fi adoptat o abordare diferită de cea a tribunalului arbitral. În plus, reiese din dosar că reclamanta a sesizat mai multe autorități susceptibile să se pronunțe cu privire la problema stabilirii tarifului, și anume RAE, instanțele ordinare elene, Comisia și instanțele Uniunii, înainte și după sentința arbitrală. Reclamanta a utilizat, așadar, orice cale de atac aflată la dispoziția sa pentru a putea stabili un tarif mai ridicat, într‑o logică economică care ar fi cea pe care ar fi avut‑o un astfel de investitor.

De altfel, afirmația reclamantei potrivit căreia „circumstanțele” luate în considerare de Comisie nu reflectă percepția pe care aceasta o avea sau ar fi putut să o aibă cu privire la împrejurările cu care s‑a confruntat la momentul încheierii compromisului de arbitraj, nici importanța pe care a atribuit‑o acestora nu poate fi admisă, întrucât nu demonstrează că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere a faptelor referitoare la contextul în care a luat decizia de a recurge la arbitraj.

Astfel, contrar celor sugerate de reclamantă, examinarea criteriului investitorului privat nu înseamnă nici că prețul de 36,6 EUR/MWh stabilit prin sentința arbitrală era previzibil având în vedere condițiile compromisului de arbitraj, nici că un operator privat avizat nu ar fi putut fi nemulțumit de rezultatul soluționării litigiului dintre ea și cocontractantul său. În realitate, dacă tariful stabilit prin sentința menționată ar fi fost previzibil în mod explicit, aceasta ar însemna că nu a existat în mod real un dezacord între părțile la acest compromis cu privire la calculul tarifului menționat la momentul încheierii compromisului și că arbitrajul nu a fost necesar. Cu alte cuvinte, prin încheierea compromisului în discuție, fiecare dintre aceste părți a acceptat să își asume un anumit risc în ceea ce privește soluția adoptată în final de tribunalul arbitral.

În al doilea rând, reclamanta invocă jurisprudența potrivit căreia faptul că operațiunea este rezonabilă pentru autoritățile publice sau pentru întreprinderea publică care acordă ajutorul nu exonerează Comisia de obligația de a verifica dacă întreprinderea beneficiară a unei măsuri a beneficiat de un avantaj economic în sensul articolului 107 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2010, Grecia ș.a./Comisia, T‑415/05, T‑416/05 și T‑423/05, EU:T:2010:386, punctul 213 și jurisprudența citată). Astfel, potrivit reclamantei, chiar presupunând că afirmația Comisiei potrivit căreia prețul stabilit prin sentința arbitrală corespundea prețurilor pieței ar fi întemeiată, aceasta nu ar exonera Comisia de obligația de a verifica respectiva afirmație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2010, Grecia ș.a./Comisia, T‑415/05, T‑416/05 și T‑423/05, EU:T:2010:386, punctele 221-223).

Cu toate acestea, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 113 din hotărârea pronunțată în recurs, Comisia nu era obligată să verifice tariful stabilit prin sentința arbitrală, ci, pe de o parte, să examineze împrejurările în care reclamanta luase decizia de a recurge la arbitraj și, pe de altă parte, să verifice dacă, în condiții normale de piață, un operator privat ar fi adoptat decizia menționată în aceleași condiții.

În această privință, trebuie să se observe că a doua decizie în litigiu nu se limitează să înlăture existența unui avantaj economic întemeindu‑se pe voința părților la compromisul de arbitraj de a supune arbitrajului diferendul lor, ci face referire la recurgerea la arbitrajul în discuție în circumstanțele speciale ale litigiului dintre aceste părți.

Astfel, Comisia a reținut că părțile la compromisul de arbitraj stabiliseră condițiile în compromisul menționat, și anume că tariful stabilit trebuia să ia în considerare profilul de consum al societății Metlen și costurile reclamantei pentru aprovizionarea societății Metlen cu energie electrică.

Reiese din dosar că dezacordul părților la compromisul de arbitraj privea în esență definirea costurilor reclamantei care trebuiau luate în considerare pentru calculul tarifului. Deși hotărârea arbitrală a luat în considerare costurile reclamantei în calitate de entitate juridică, și anume în calitate de întreprindere complet integrată vertical pentru furnizarea de energie electrică către societatea Metlen pentru perioada în discuție, reclamanta susținea că trebuiau luate în considerare numai costurile sale în calitate de furnizor de energie electrică.

Prin urmare, trebuie să se ridice problema dacă, asemenea reclamantei, un operator privat ipotetic care s‑ar fi aflat într‑o situație cât mai apropiată posibil și care ar fi acționat în condiții normale de piață ar fi acceptat propunerea de arbitraj a societății Metlen.

Primo, trebuie să se repete că părțile la compromisul de arbitraj negociaseră mult timp stabilirea tarifului în cauză, fără a ajunge la un acord cu privire la prețul în discuție. În plus, Metlen încetase să plătească integral facturile emise de reclamantă în măsura în care nu era de acord cu tariful care figura pe acestea, iar reclamanta era obligată de Elliniki Epitropi Antagonismou (Comisia pentru Concurență, Grecia) și de RAE să continue să o aprovizioneze cu energie electrică, în pofida conflictului dintre aceste părți. În măsura în care recurgerea la arbitraj constituia o soluție care părea să permită deblocarea conflictului menționat într‑un termen relativ scurt, se constată astfel că un operator privat ipotetic care ar fi fost obligat să furnizeze energie electrică fără compensare ar fi încercat să stabilească tariful adecvat în cel mai scurt timp.

Secundo, reiese de asemenea din dosar că încheierea compromisului de arbitraj era necesară pentru sesizarea tribunalului arbitral în conformitate cu articolul 37 din Legea 4001/2011, întrucât acest compromis trebuie să stabilească normele pe care tribunalul menționat trebuie să le ia în considerare potrivit voinței părților la compromisul menționat. Un operator economic vigilent ar fi respectat de asemenea cadrul legislativ privind supunerea litigiului său arbitrajului și ar fi stabilit cadrul de reglementare pe baza căruia arbitrii trebuiau să ia decizia.

Tertio, arbitrii au fost selectați pe baza unei liste întocmite de RAE și erau așadar persoane cu o experiență incontestabilă în domeniul energiei. De altfel, dezacordul părților la compromisul de arbitraj cu privire la întinderea competenței arbitrilor, invocat de reclamantă în cadrul observațiilor sale în urma trimiterii spre rejudecare, nu privea alegerea arbitrilor în discuție, ci aspectul dacă tariful stabilit prin sentința arbitrală trebuia sau nu aplicat în mod retroactiv. Or, această considerație nu poate repune în discuție aplicarea criteriului investitorului privat la situația de fapt din speță, în măsura în care, astfel cum admite însăși reclamanta, arbitrii erau obligați să aplice legislația în vigoare, inclusiv dispozițiile de ordine publică. Prin urmare, nimic nu permite să se considere că un astfel de investitor ar fi acționat diferit față de reclamantă în alegerea arbitrilor.

Quarto, după cum reiese din cuprinsul punctului 5 de mai sus, părțile la compromisul de arbitraj au precizat în compromisul menționat deciziile care trebuiau luate în considerare în cadrul arbitrajului. Acestea au solicitat de asemenea actualizarea și adaptarea condițiilor de tarifare cuprinse în proiectul lor de contract din 5 octombrie 2010, astfel încât aceste condiții să corespundă, pe de o parte, caracteristicilor de consum ale societății Metlen și, pe de altă parte, costurilor reclamantei. Astfel, stabilirea unui cadru normativ precis a respectat criteriul de raționalitate economică în comportamentul unui operator privat ipotetic.

În plus, condițiile de tarifare reflectă termeni utilizați de RAE cu privire la care părțile la compromisul de arbitraj nu erau de acord. Astfel, având în vedere condițiile în care a fost semnat compromisul menționat, așa cum reies din dosarul prezentat Tribunalului, Metlen nu ar fi acceptat probabil un asemenea compromis dacă acest echilibru nu ar fi fost asigurat sau dacă reclamanta ar fi insistat mai mult asupra precizării calculului costurilor sale, pe care tribunalul arbitral trebuia să îl ia în considerare. Prin urmare, fie pentru că reclamanta nu și‑a dat seama de importanța definirii costurilor sale în acest compromis, fie pentru că știa că nu putea insista mai mult asupra stabilirii unei metode de calcul, ea nu poate susține în mod întemeiat că Comisia a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a considerat că termenii compromisului în cauză garantau o anumită egalitate în asumarea riscurilor de către fiecare parte. Acești parametri reies din deciziile RAE care au obligat reclamanta să își negocieze tarifele cu clienții de înaltă tensiune. Niciun indiciu prezentat de reclamantă nu permite să se presupună că un operator privat ipotetic care se află în aceeași situație ca reclamanta și care acționează în condiții normale de piață ar fi adoptat un comportament diferit.

Astfel, chiar în ipoteza în care reclamanta ar fi trebuit să fie mai vigilentă în privința stabilirii criteriilor în compromisul de arbitraj și în special în ceea ce privește aprecierea costurilor sale, trebuie amintit că reclamanta însăși era de asemenea dependentă de Metlen, în sensul în care existența și consumul acesteia din urmă îi permiteau să își limiteze costurile. În această privință, din decizia nr. 798/2011 a RAE, luată în considerare de tribunalul arbitral în conformitate cu condițiile stabilite de părți în compromisul menționat, reiese că consumul societății Metlen justifica construirea și funcționarea rentabilă a unei unități de producție de energie electrică de 300 MW, ținând seama de combinația dintre dimensiunea importantă și de factorul de încărcare ridicat al societății Metlen și de faptul că existența unui consumator de dimensiunea acesteia din urmă exercita o influență determinantă atât asupra „business planului” reclamantei, cât și asupra întregii piețe elene a energiei electrice. În plus, în măsura în care Metlen avea un consum stabil, reclamanta, în cadrul calculului orelor de tarifare scăzută, putea evita costuri ca urmare a consumului important al societății Metlen, în lipsa căruia ar fi fost obligată să oprească o unitate de bază. Prin urmare, ar fi fost în interesul economic al unui operator privat avizat să soluționeze litigiul cât mai curând posibil (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 16 martie 2016, Frucona Košice/Comisia, T‑103/14, EU:T:2016:152, punctul 280).

Astfel, având în vedere considerațiile care precedă, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 108 de mai sus, trebuie să se constate că reclamanta nu a prezentat nicio probă care să sugereze că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu privire la recurgerea la arbitraj din partea unui operator privat suficient de prudent și de diligent care se află în aceeași situație ca ea, și anume un operator obligat de autoritatea națională de concurență să continue să furnizeze energie electrică celui mai mare client al său, chiar dacă acesta din urmă ar fi încetat să își plătească facturile și ar fi acumulat o datorie importantă, într‑un mediu economic național deosebit de instabil.

În al treilea rând, în ceea ce privește obligația Comisiei de a efectua aprecieri economice și tehnice complexe pentru a stabili existența unui avantaj în sensul articolului 107 TFUE, evocat de reclamantă în observațiile sale depuse în urma trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului, trebuie să se constate că argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia era obligată să examineze și ceea ce însemna expresia „costurile [reclamantei]” echivalează cu a impune Comisiei să aprecieze tariful care a fost stabilit în final de tribunalul arbitral, ceea ce a fost înlăturat în mod explicit prin hotărârea pronunțată în recurs. Astfel, eventualul avantaj nu trebuie examinat în raport cu tariful precis stabilit prin sentința arbitrală, ci în raport cu stabilirea condițiilor de tarifare în compromisul de arbitraj pe care tribunalul arbitral trebuia să îl ia în considerare.

Or, dat fiind că Comisia este obligată să compare comportamentul reclamantei cu cel al unui operator privat ipotetic, conform jurisprudenței citate la punctul 69 de mai sus, examinarea criteriului investitorului privat nu înseamnă că Comisia este obligată să dovedească faptul că un operator privat ar fi adoptat exact aceeași decizie ca operatorul public în cauză, ci că decizia acestuia din urmă este rezonabilă într‑o economie de piață, având în vedere împrejurările în care a fost adoptată.

Prin urmare, niciun argument invocat de reclamantă nu este susceptibil să lipsească de plauzibilitate aprecierea elementelor contextuale reținute de Comisie în a doua decizie în litigiu în cadrul aprecierii criteriului operatorului privat. Prin urmare, reclamanta nu a demonstrat, conform jurisprudenței citate la punctul 108 de mai sus, că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli cu ocazia examinării compatibilității cu piața internă a deciziei sale de a încheia compromisul de arbitraj.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, al șaselea motiv în cauza T‑740/17 trebuie respins în totalitate.

Din cuprinsul punctului 118 din hotărârea pronunțată în recurs reiese că Curtea a înlăturat primul și al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv, în măsura în care, prin intermediul acestui motiv, reclamanta reproșează Comisiei că nu a examinat tariful stabilit prin sentința arbitrală, întrucât Comisia nu era obligată, în împrejurările speței, să analizeze conținutul sentinței menționate pentru a verifica dacă decizia reclamantei de a încheia compromisul de arbitraj conferise societății Metlen un avantaj în sensul articolului 107 TFUE.

Părțile sunt în dezacord cu privire la consecințele care trebuie deduse din hotărârea pronunțată în recurs în ceea ce privește prezentul motiv.

În observațiile depuse în urma trimiterii cauzei T‑740/17 spre rejudecare Tribunalului, Comisia arată că Curtea a săvârșit o eroare atunci când a afirmat, la punctul 121 din hotărârea pronunțată în recurs, că Tribunalul nu a examinat „celelalte aspecte ale [celui de] al cincilea motiv”, în măsura în care motivul menționat nu ar cuprinde decât două aspecte, respinse definitiv de Curte la punctul 120. Această eroare ar rezulta din faptul că, la punctul 118 din hotărârea inițială, Tribunalul a considerat că „[era] necesar să examineze împreună al treilea‑al cincilea motiv” pentru a stabili dacă sentința arbitrală acordase un ajutor de stat. Comisia subliniază că, la punctul 109 din hotărârea inițială, Tribunalul reținuse de asemenea că al cincilea motiv nu cuprindea decât două aspecte.

În schimb, reclamanta susține în esență că Curtea a înlăturat argumentele invocate la punctele 133-143 din cererea introductivă, prin care susținea că Comisia era obligată să verifice dacă tariful energiei electrice stabilit de tribunalul arbitral era conform cu condițiile pieței și să se substituie aprecierii acestuia din urmă pentru a aprecia dacă fusese acordat un ajutor de stat. Potrivit reclamantei, Tribunalul trebuie să se pronunțe și cu privire la celelalte aspecte ale celui de al cincilea motiv, în special al treilea, întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea și aplicarea articolelor 107 și 108 TFUE în ceea ce privește aprecierea potrivit căreia Comisia nu era obligată să efectueze aprecieri economice complexe și pe o eroare vădită de apreciere în ceea ce privește aprecierea Comisiei potrivit căreia prezenta cauză făcea parte dintr‑o categorie specifică de cauze nesupuse controlului ajutoarelor de stat, al patrulea, întemeiat pe încălcarea obligației de examinare a cadrului normativ în vigoare, a organizării și a funcționării pieței, a importanței caracteristicilor consumului societății Metlen și a elementelor costurilor sale, precum și a metodei de stabilire a costurilor menționate, al cincilea, întemeiat pe o eroare de drept și pe o eroare vădită de apreciere în măsura în care Comisia a omis să examineze erorile săvârșite la calcularea tarifului de 36,6 euro/MWh și, al șaselea, întemeiat pe o eroare de drept și pe o eroare vădită de apreciere în măsura în care Comisia a considerat că prețurile energiei electrice în alte țări aveau o importanță primordială. Reclamanta precizează că motivul menționat este alcătuit în realitate din șase aspecte, dintre care doar primele două au fost înlăturate de Curte.

Din prezentarea cererii introductive rezultă că al cincilea motiv este împărțit în mod formal în două „aspecte” care sunt, fiecare, împărțite în trei „subaspecte”, ale căror titluri corespund celor șase aspecte menționate de reclamantă în observațiile sale depuse în urma trimiterii cauzei T‑740/17 spre rejudecare Tribunalului.

Cu toate acestea, independent de problema modului în care argumentele invocate în susținerea celui de al cincilea motiv au fost prezentate în cererea introductivă, trebuie să se considere, având în vedere hotărârea pronunțată în recurs, că Curtea a înlăturat acest motiv în primele două aspecte ale acestuia, prin care, în esență, reclamanta reproșa Comisiei că a încălcat articolele 107 și 108 TFUE din moment ce aceasta nu examinase în a doua decizie în litigiu tariful în cauză astfel cum rezulta din sentința arbitrală, înainte de a exclude existența unui avantaj și înainte de a se fi limitat la a verifica dacă, în condiții normale de piață, un operator privat ar fi încheiat, în aceleași împrejurări, compromisul de arbitraj în aceleași condiții.

Prin urmare, Tribunalul trebuie să examineze numai argumentele invocate în susținerea celui de al cincilea motiv care nu au legătură cu problema dacă Comisia era obligată să verifice dacă tariful stabilit prin sentința arbitrală era conform cu condițiile pieței și se putea limita să verifice dacă, în condiții normale de piață, un operator privat ar fi încheiat, în aceleași împrejurări, compromisul de arbitraj în aceleași condiții.

Prin intermediul primelor două argumente invocate în susținerea celui de al cincilea motiv, reclamanta reproșează în esență Comisiei că a încălcat articolele 107 și 108 TFUE din moment ce aceasta nu examinase, în a doua decizie în litigiu, tariful în cauză astfel cum rezulta din sentința arbitrală, înainte de a exclude existența unui avantaj și înainte de a se fi limitat la a verifica dacă, în condiții normale de piață, un operator privat ar fi încheiat, în aceleași împrejurări, compromisul de arbitraj în aceleași condiții. Din cuprinsul punctului 118 din hotărârea pronunțată în recurs rezultă că nu este de competența Tribunalului să examineze aceste argumente în cadrul prezentei hotărâri.

Prin intermediul celui de al treilea argument invocat în susținerea celui de al cincilea motiv, reclamanta contestă nota de subsol 23 din a doua decizie în litigiu, prin care Comisia a apreciat, în cadrul analizei aplicării criteriului investitorului privat, că, în litigiile dintre întreprinderi publice și private, nu era obligată să reexamineze toate calculele de fiecare dată când întreprinderea publică cădea în pretenții în fața instanței și, ulterior, depunea o plângere la Comisie. Or, astfel cum susține Comisia, această notă de subsol nu figurează în decizia menționată, ci în prima decizie în litigiu. Prin urmare, argumentul reclamantei este inoperant și trebuie să fie respins.

Prin intermediul celui de al patrulea argument invocat în susținerea celui de al cincilea motiv, reclamanta arată în esență că Comisia era obligată să examineze prețul stabilit prin sentința arbitrală examinând funcționarea pieței elene a energiei electrice, caracteristicile de consum ale societății Metlen și metodele de stabilire a costurilor reclamantei. Având în vedere punctul 118 din hotărârea pronunțată în recurs, nu este, așadar, de competența Tribunalului să examineze acest argument în cadrul prezentei hotărâri.

Prin intermediul celui de al cincilea argument invocat în susținerea celui de al cincilea motiv, reclamanta arată în esență că Comisia era obligată să examineze pretinsele erori săvârșite de tribunalul arbitral în cadrul calculului tarifului de 36,6 euro/MWh. Având în vedere punctul 118 din hotărârea pronunțată în recurs, nu este, așadar, de competența Tribunalului să examineze acest argument în cadrul prezentei hotărâri.

Prin intermediul celui de al șaselea argument invocat în susținerea celui de al cincilea motiv, reclamanta arată că Comisia a săvârșit o eroare de drept și o eroare vădită de apreciere în considerentul (47) al celei de a doua decizii în litigiu atunci când a considerat că prețurile energiei electrice în alte țări aveau o importanță primordială pentru a aprecia dacă Metlen beneficiase de un avantaj economic.

În considerentul (47) al celei de a doua decizii în litigiu, Comisia a constatat că, deși nu este obligată să procedeze astfel în speță în cadrul aplicării criteriului investitorului privat, tariful stabilit prin sentința arbitrală, și anume 36,6 euro/MWh, era superior tarifului mediu al energiei electrice aplicat întreprinderilor metalurgice din Europa, care se ridica, în anul 2013, la 30,87 euro.

Astfel, contrar celor susținute de reclamantă, Comisia nu a considerat că prețurile din alte țări europene aveau o importanță primordială pentru aprecierea tarifului în cauză. Această comparație apare ca un „obiter dictum” în a doua decizie în litigiu, care arată ea însăși că prețurile energiei electrice în alte țări nu sunt pertinente pentru aplicarea criteriului investitorului privat în speță.

Prin urmare, întrucât niciun argument invocat în susținerea celui de al cincilea motiv în cauza T‑740/17 nu a fost admis, motivul menționat trebuie să fie respins în totalitate.

Reclamanta arată că Comisia a adoptat a doua decizie în litigiu fără a efectua „examinarea prima facie” prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 în ceea ce privește existența unui ajutor de stat ilegal. În opinia sa, plângerea din 2012 și a doua plângere au făcut obiectul unei examinări din partea Comisiei între anii 2012 și 2014 în temeiul Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială 08/vol. 1, p. 41), care era aplicabil la acel moment înainte de adoptarea scrisorii în litigiu. Ea arată că, cu toate acestea, Comisia a clasat plângerile respective pentru motive complet diferite în decizia menționată.

Reclamanta consideră că Comisia era obligată să își asume obligațiile procedurale care rezultau din revocarea scrisorii în litigiu și în special să desfășoare din nou procedura de examinare a plângerilor în materie de ajutoare de stat. În această privință, ea susține că jurisprudența potrivit căreia Comisia nu este obligată să reînceapă integral procedura în cazul anulării unui act de către instanță nu poate fi transpusă în cazul revocării unui act, care ar rezulta dintr‑o inițiativă adoptată de Comisie și care ar trebui să respecte anumite condiții.

Astfel, întinderea obligației de a desfășura din nou procedura de examinare a plângerilor în materie de ajutoare de stat în cazul revocării unei decizii de clasare a plângerilor menționate nu ar trebui să fie limitată la momentul în care ar fi intervenit eroarea de drept pe care se întemeiază revocarea, ci ar trebui să se raporteze la o perioadă anterioară pentru a se asigura respectarea dreptului ajutoarelor de stat și pentru a li se garanta persoanelor interesate că decizia ulterioară a instanței cu privire la acest subiect este definitivă. Această apreciere ar trebui efectuată de la caz la caz și ar trebui să țină seama de decalajul temporal dintre actul revocat și noul act adoptat, printre altele ca urmare a noilor informații care ar putea fi aduse în atenția Comisiei.

Pe de altă parte, Comisia ar fi de asemenea obligată să desfășoare din nou procedura de examinare a plângerilor în materie de ajutoare de stat în cazul modificării cadrului juridic aplicabil. Astfel, articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 ar acorda autorului plângerii un drept de a fi ascultat în cazurile în care Comisia l‑ar informa cu privire la respingerea plângerii. Acest drept ar trebui exercitat astfel încât să poată influența decizia autorității publice, iar subiectul de drept administrativ ar trebui să aibă posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere în mod util. Or, a doua decizie în litigiu ar fi fost adoptată cu încălcarea totală a acestui drept, întrucât respinge plângerea din 2012 și a doua plângere fără ca reclamanta să se fi putut exprima cu privire la caracteristicile arbitrajului și cu privire la aspectul dacă din aceasta ar fi putut rezulta un ajutor de stat. De altfel, reclamanta apreciază că este evident că soluția în cauză ar fi putut fi diferită dacă ar fi fost ascultată în mod corect. Astfel, reclamanta susține că, întrucât nu a invitat petenta să se exprime cu privire la motivele pe baza cărora Comisia intenționa să respingă plângerea, aceasta și‑a încălcat în mod vădit obligația care îi revenea de a examina minuțios plângerile respective.

Pe de altă parte, nerespectarea dreptului de a fi ascultat ar constitui de asemenea o încălcare a articolului 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale.

Comisia contestă argumentația reclamantei.

De la bun început, trebuie subliniat caracterul vădit contradictoriu al argumentației reclamantei, în măsura în care aceasta susține, în cadrul prezentului motiv, că a doua decizie în litigiu trebuie considerată valabilă ca urmare, pe de o parte, a prezumției de legalitate a actelor Uniunii și, pe de altă parte, a dispariției scrisorii în litigiu din ordinea juridică a Uniunii, în condițiile în care a contestat în toate înscrisurile sale referitoare la prezentul litigiu competența Comisiei de a revoca și de a înlocui actele precedente și în special scrisoarea în litigiu, întrucât aceasta din urmă s‑ar întemeia pe motive diferite.

În plus, contestarea de către reclamantă a faptului că Comisia nu a reluat de la început faza preliminară de examinare atunci când a decis să revoce actele anterioare de respingere a plângerilor este de asemenea contradictorie. În orice caz, reiese din jurisprudență că Comisia nu avea dreptul să reia procedura de la o etapă anterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2010, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑362/09 P, EU:C:2010:783, punctul 70).

Acest argument al reclamantei nu este susținut nici de Hotărârea din 6 iulie 2017, SNCM/Comisia (T‑1/15, nepublicată, EU:T:2017:470), la care aceasta se referă, în care Tribunalul a considerat că Comisia putea fi obligată, în funcție de împrejurările speței, să ia în considerare elemente ulterioare deciziei înlocuite în urma anulării primei decizii de către Tribunal, în temeiul obligațiilor întemeiate pe articolul 266 TFUE, pentru a aprecia necesitatea redeschiderii procedurii oficiale de investigare (Hotărârea din 6 iulie 2017, SNCM/Comisia, T‑1/15, nepublicată, EU:T:2017:470, punctul 70). Astfel, cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre trebuie diferențiată de prezenta cauză, întrucât, în primul rând, instanța Uniunii nu s‑a pronunțat cu privire la legalitatea raționamentului Comisiei în scrisoarea în litigiu, în al doilea rând, există diferențe între examinarea preliminară și procedura oficială de investigare, care este încadrată de elemente care figurează în avizul de deschidere, și, în al treilea rând, reclamanta nu demonstrează nicidecum motivul pentru care, în cazul în care Comisia ar redeschide faza preliminară de examinare, ar adopta o poziție diferită.

Prin urmare, argumentul reclamantei potrivit căruia intervalul de timp dintre adoptarea scrisorii în litigiu și cea a celei de a doua decizii în litigiu obliga Comisia să cerceteze dacă erau disponibile noi informații în privința măsurii contestate este ipotetic și nu poate fi primit. Astfel, reclamanta nu invocă niciun element nou ulterior adoptării scrisorii în litigiu pe care Comisia ar fi fost obligată să îl ia în considerare în cadrul contestării tarifului stabilit prin sentința arbitrală.

Rezultă că argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia era obligată să reia în întregime procedura înainte de adoptarea celei de a doua decizii în litigiu trebuie să fie înlăturat.

De altfel, în ceea ce privește pretinsa modificare a cadrului juridic aplicabil, trebuie să se constate că articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 consacră dreptul oricărei părți interesate de a depune o plângere pentru a informa Comisia cu privire la orice presupus ajutor ilegal, precum și la orice presupusă utilizare abuzivă a unui ajutor. În acest scop, partea interesată completează în mod corespunzător un formular. În cazul în care consideră că elementele de fapt și de drept invocate de partea interesată nu oferă motive suficiente pentru a demonstra, pe baza unei examinări prima facie, existența unui ajutor ilegal sau utilizarea abuzivă a ajutorului, Comisia informează partea interesată cu privire la acest lucru și solicită acesteia să prezinte observații într‑un termen stabilit, care în mod normal nu depășește o lună. În plus, Comisia transmite reclamantului o copie a deciziei adoptate în orice dosar legat de subiectul plângerii.

În temeiul versiunii inițiale a Regulamentului nr. 659/1999, Comisia se putea limita să informeze partea interesată cu privire la faptul că informațiile transmise erau insuficiente pentru a se pronunța cu privire la caz. Pe de altă parte, Comisia era obligată să trimită părții interesate decizia sa, din moment ce aceasta din urmă fusese adoptată într‑un caz care privea conținutul informațiilor furnizate (Hotărârea din 14 mai 2019, Marinvest și Porting/Comisia, T‑728/17, nepublicată, EU:T:2019:325, punctul 39).

Având în vedere dispozițiile Regulamentului 2015/1589, rezultă că, în cursul procedurii administrative care precedă eventuala deschidere a unei proceduri oficiale de investigare, drepturile părților interesate au evoluat cu privire la două aspecte. Pe de o parte, informațiile pe care acestea le transmit Comisiei într‑un format standardizat sunt calificate în prezent drept plângere. Pe de altă parte, părțile interesate sunt chemate să își prezinte observațiile dacă, în urma unei examinări prima facie, Comisia le informează că intenționează să respingă plângerea (Hotărârea din 14 mai 2019, Marinvest și Porting/Comisia, T‑728/17, nepublicată, EU:T:2019:325, punctul 40).

Deși această evoluție permite părților interesate să își prezinte punctul de vedere în mod mai complet și mai detaliat în cazul unei respingeri preconizate a plângerii, instituind o anumită formă de dialog între ele și Comisie, acest lucru nu are însă drept consecință transformarea fundamentală a naturii procedurii în privința părților interesate (Hotărârea din 14 mai 2019, Marinvest și Porting/Comisia, T‑728/17, nepublicată, EU:T:2019:325, punctul 41). De altfel, reclamanta nu contestă că conținutul esențial al articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 era aplicabil din 2013, ci explică faptul că aceasta nu înseamnă că Comisia l‑a aplicat.

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura de control al ajutoarelor de stat prevăzută la articolul 108 TFUE este o procedură deschisă numai împotriva statului membru responsabil de acordarea ajutorului. Numai statul membru în cauză, în calitate de destinatar al viitoarei decizii a Comisiei, se poate prevala, așadar, de un veritabil drept la apărare (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2021, Ryanair ș.a./Comisia, T‑448/18, nepublicată, EU:T:2021:626, punctul 100 și jurisprudența citată).

În cadrul procedurii de control al ajutoarelor de stat prevăzute la articolul 108 TFUE, examinarea preliminară a ajutoarelor instituită prin alineatul (3) al acestui articol are ca obiect să permită Comisiei să își formeze o primă opinie cu privire la compatibilitatea parțială sau totală a ajutorului în cauză. Astfel, aceasta trebuie diferențiată de procedura oficială de investigare prevăzută la alineatul (2) al aceluiași articol. Numai în cadrul acesteia, destinată să permită Comisiei să obțină informații complete cu privire la toate datele cauzei, Tratatul FUE prevede obligația Comisiei de a solicita persoanelor interesate să își prezinte observațiile (a se vedea Hotărârea din 19 octombrie 2022, Ighoga Region 10 ș.a./Comisia, T‑582/20, nepublicată, EU:T:2022:648, punctul 25 și jurisprudența citată).

Jurisprudența a precizat de asemenea că Carta drepturilor fundamentale nu are ca obiect să modifice natura controlului ajutoarelor de stat instituit prin Tratatul FUE sau să confere terților un drept de control pe care articolul 108 TFUE nu îl prevede (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2021, Ryanair ș.a./Comisia, T‑448/18, nepublicată, EU:T:2021:626, punctul 108 și jurisprudența citată). Rezultă că argumentația reclamantei privind dreptul de a fi ascultat al subiectului de drept administrativ, astfel cum rezultă din alte materii ale dreptului Uniunii, trebuie să fie respinsă.

În orice caz, chiar presupunând că reclamanta se poate prevala de dreptul de a fi ascultată în cadrul procedurii de adoptare a celei de a doua decizii în litigiu, trebuie amintit că, în prezența unei neregularități care afectează dreptul la apărare, din care face parte integrantă dreptul de a fi ascultat, revine instanței Uniunii sarcina de a verifica dacă, în funcție de împrejurările de fapt și de drept specifice ale speței, procedura în cauză ar fi putut conduce la un rezultat diferit, în măsura în care reclamantul și‑ar fi putut apăra mai bine drepturile menționate în lipsa acestei neregularități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2022, DD/FRA, T‑470/20, nepublicată, EU:T:2022:511, punctul 141 și jurisprudența citată). În această privință, sarcina probei privind posibila incidență a neîndeplinirii obligațiilor revine reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2009, Italia/Comisia, T‑211/05, EU:T:2009:304, punctul 45 și jurisprudența citată).

Or, în speță, Comisia a informat reclamanta, prin scrisoarea din 6 mai 2014, cu privire la evaluarea preliminară negativă a celei de a doua plângeri și a invitat‑o să prezinte observații. În plus, prin acțiunea formulată în cauza T‑352/15, reclamanta a solicitat anularea primei decizii în litigiu, a cărei motivare era în esență identică cu cea a celei de a doua decizii în litigiu, astfel încât, la momentul adoptării acestei din urmă decizii, Comisia dispunea de toate elementele care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să o determine să inițieze procedura oficială de investigare.

În aceste împrejurări, este necesar să se considere că reclamanta nu a demonstrat în ce mod posibilitatea de a depune noi observații ar fi putut lămuri Comisia înainte de adoptarea celei de a doua decizii în litigiu și că această lămurire ar fi putut conduce la un rezultat diferit.

Astfel, argumentul reclamantei întemeiat pe încălcarea dreptului de a fi ascultat ca urmare, pe de o parte, a modificării normei juridice aplicabile și, pe de altă parte, a adoptării unei noi decizii de clasare a plângerii sale trebuie să fie înlăturat.

Prin urmare, al doilea motiv invocat în cauza T‑740/17 trebuie să fie respins.

Reclamanta contestă decizia Comisiei de a nu da curs plângerii din 2012 în măsura în care decizia nr. 346/2012 a RAE ar institui un ajutor de stat. Potrivit reclamantei, prin această decizie, ea era obligată să aplice prețuri care nu acopereau în totalitate costurile pe care le suportase pentru aprovizionarea cu energie electrică a societății Metlen.

În primul rând, reclamanta susține că clasarea plângerii din 2012 era afectată de nemotivare.

În plus, în stadiul replicii, reclamanta contestă ceea ce consideră a fi o motivare ex post, afirmația Comisiei din memoriul în apărare potrivit căreia plângerea din 2012 era lipsită de obiect „distinct” și „neacoperită de aprecierea Comisiei cu privire la [a doua plângere]”.

În al doilea rând, reclamanta arată că, primo, în esență, decizia nr. 346/2012 a RAE trebuia evaluată ca o decizie de instituire a unui ajutor de stat ilegal. Aceasta susține că plângerea din 2012 nu privea numai tariful impus prin decizia menționată, întrucât, dat fiind că RAE nu a oferit nicio explicație cu privire la calculul tarifului stabilit, aceasta înseamnă că, independent de aspectul dacă acest preț era corect sau legal, natura și efectul juridic al deciziei menționate nu se limitau la stabilirea provizorie a prețului respectiv. Ea subliniază că, în această decizie, RAE a acceptat însă în mod definitiv argumentele societății Metlen potrivit cărora tariful său trebuia calculat pe baza costurilor variabile ale energiei electrice produse de unitatea de producere a energiei electrice cea mai rentabilă care funcționează cu lignit. În opinia sa, deși decizia în cauză se referă la măsuri provizorii, o astfel de decizie are, pe baza motivelor citate anterior, natura unui act cvasinormativ definitiv al RAE, în măsura în care o astfel de decizie nu ia în considerare niciun alt element în ceea ce privește metoda de calcul al prețului energiei electrice pe care o aplicase. Aceasta arată că decizia în cauză s‑a întemeiat pe trei constatări eronate, deja subliniate în plângerea menționată, atunci când a explicat, mai întâi, că nu ar fi în niciun caz obligată să aprovizioneze la un preț care nu ar acoperi decât costurile sale variabile, în continuare, că ar fi obligată să își recupereze toate costurile, în special costurile fixe, costurile variabile și costurile de capital și, în sfârșit, că „teoria costurilor variabile celor mai scăzute” ar fi întemeiată pe o analiză economică eronată. Reclamanta precizează că, potrivit acestei teorii pe care o contestă, trebuia să ia în considerare economiile de care ar beneficia ca urmare a faptului că cererea de energie electrică a societății Metlen era continuă. Aceasta subliniază că teoria menționată se întemeiază pe prezumția eronată că ar fi obligată să oprească funcționarea unității „marginale” de producere a energiei electrice care funcționează cu lignit dacă aprovizionarea societății Metlen s‑ar opri.

Secundo, reclamanta susține că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că decizia nr. 346/2012 a RAE fusese înlocuită retroactiv prin sentința arbitrală. Chiar dacă tribunalul arbitral nu ar fi obligat din punct de vedere juridic să respecte decizia menționată, ar fi urmat în realitate motivele acesteia. Astfel, reclamanta apreciază că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli serioase cu privire la natura și la compatibilitatea motivelor deciziei în discuție cu articolul 107 alineatul (1) TFUE și ar fi trebuit, așadar, să inițieze procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE.

Comisia contestă argumentația reclamantei.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, în considerentul (12) al celei de a doua decizii în litigiu, Comisia a constatat că plângerea din 2012, prin care reclamanta contestase tariful stabilit provizoriu prin decizia nr. 346/2012 a RAE, rămăsese fără obiect, în măsura în care tariful stabilit prin sentința arbitrală înlocuise retroactiv tariful provizoriu.

De asemenea reiese cu claritate din decizia nr. 346/2012 a RAE că aceasta nu a stabilit decât un tarif provizoriu de furnizare a energiei electrice între cele două părți la compromisul de arbitraj. Astfel, punctul 3 din dispozitivul deciziei menționate precizează în mod explicit că tariful stabilit va fi aplicat fie până la decizia RAE cu privire la plângerea formulată de Metlen, fie până la adoptarea sentinței arbitrale, fie mai devreme în cazul în care negocierile dintre părțile menționate ar fi fructuoase și că, în orice caz, energia electrică pe care reclamanta o va furniza societății Metlen la prețul indicat va face obiectul unui decont final ulterior. De asemenea sentința menționată a precizat că tariful pe care îl stabilise înlocuia în mod retroactiv tariful provizoriu, întrucât fusese aplicat de la 1 iulie 2010. De altfel, reclamanta nu a prezentat nicio probă în susținerea afirmației sale potrivit căreia interpretarea care rezultă din această decizie are un caracter normativ și se aplică, așadar, dincolo de conflictul său cu Metlen, astfel încât este necesar să se aprecieze dacă această decizie era susceptibilă să instituie o schemă de ajutor de stat ilegală. Astfel, după cum arată Comisia, „probele” prezentate de reclamantă constituie pur și simplu trimiteri la afirmațiile sale care figurează în plângerea din 2012 și nu privesc în niciun caz o probă de aplicare generală a deciziei în discuție.

Prin urmare, Comisia putea constata în mod legitim că plângerea din 2012 rămăsese fără obiect ca urmare a sentinței arbitrale și în special la momentul adoptării celei de a doua decizii în litigiu. În consecință, al șaptelea motiv invocat în cauza T‑740/17 trebuie să fie respins.

Reclamanta arată în esență că Comisia a interpretat în mod eronat condițiile stabilite de Curte în Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409), cu privire la problema înlocuirii scrisorii în litigiu și a primei decizii în litigiu.

La rândul său, Comisia a solicitat Tribunalului să constate, în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură, că acțiunile în cauzele T‑639/14 RENV II și T‑352/15 RENV rămăseseră fără obiect și că nu mai era necesar să se pronunțe asupra fondului.

În această privință, în primul rând, trebuie să se constate că, prin scrisoarea în litigiu, prin prima decizie în litigiu și prin a doua decizie în litigiu, Comisia a dorit să pună capăt procedurii preliminare de examinare în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 atât pentru plângerea din 2012, cât și pentru a doua plângere, întrucât investigația inițiată nu ar fi permis să se concluzioneze că există un ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE și, prin urmare, a refuzat să inițieze procedura oficială de investigare.

Deși este evident că scrisoarea în litigiu nu respectă condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999 aplicabil la momentul faptelor, neregularitatea formală privind competența autorului actului a fost corectată prin cele două acte ulterioare.

În al doilea rând, trebuie amintit că jurisprudența a recunoscut oricărei instituții care constată că unul dintre actele sale este afectat de o nelegalitate competența de a revoca acest act într‑un termen rezonabil, cu efect retroactiv, dar cu respectarea limitelor impuse de principiul protecției încrederii legitime a beneficiarului actului care a avut încredere în legalitatea acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 1982, Alpha Steel/Comisia, 14/81, EU:C:1982:76, punctul 10, și Hotărârea din 17 aprilie 1997, de Compte/Parlamentul, C‑90/95 P, EU:C:1997:198, punctul 35).

Cu toate acestea, posibilitatea revocării retroactive a unei decizii de clasare a unei plângeri privind un pretins ajutor de stat nu este absolută. Astfel, în cazul în care Comisia ar avea un drept nelimitat de a revoca o asemenea decizie, ar fi suficient să claseze plângerea depusă de partea interesată, iar apoi, după introducerea unei acțiuni de către această parte, să revoce decizia de clasare, să redeschidă faza preliminară de examinare și să repete aceste operațiuni de câte ori este necesar pentru a eluda orice control jurisdicțional al acțiunii sale (Hotărârea din 16 decembrie 2010, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑362/09 P, EU:C:2010:783, punctul 68).

În plus, reiese din jurisprudență că adoptarea unei decizii pur confirmative nu poate fi considerată o astfel de revocare decât dacă împiedică exercitarea efectivă a căii de atac jurisdicționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2010, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑362/09 P, EU:C:2010:783, punctul 70). Un act va fi considerat pur confirmativ al unui act precedent atunci când nu conține niciun element nou în raport cu acesta din urmă. Situația este însă diferită în cazul în care Comisia înlocuiește o decizie de clasare a unei plângeri pentru a repara o nelegalitate care o afectează, indicând în același timp natura nelegalității de care această decizie este afectată (Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia, C‑228/16 P, EU:C:2017:409, punctele 33 și 40).

În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 30 din Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409), prin scrisoarea în litigiu, Comisia a adoptat un act de clasare a cauzei prin care a decis să pună capăt procedurii preliminare de examinare declanșate de plângerea din 2012, a constatat că investigația inițiată nu a permis să se concluzioneze că există un ajutor în sensul articolului 107 TFUE și, prin urmare, a refuzat să inițieze procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE. Astfel, Comisia a adoptat o poziție definitivă cu privire la cererea reclamantei având ca obiect constatarea unei încălcări a articolelor menționate. În plus, întrucât scrisoarea menționată a împiedicat‑o pe reclamantă să își prezinte observațiile în cadrul unei proceduri oficiale de investigare, a produs efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele acesteia.

Mai mult, Curtea a considerat că prima decizie în litigiu era „pur confirmativă” a scrisorii în litigiu și nu poate fi analizată ca o revocare a scrisorii menționate. Situația ar fi fost diferită dacă, prin adoptarea acestei decizii, Comisia ar fi intenționat să revoce scrisoarea în litigiu pentru a remedia o nelegalitate de care această scrisoare ar fi fost afectată, ceea ce decizia menționată nu preciza în niciun fel (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia, C‑228/16 P, EU:C:2017:409, punctele 40 și 41).

Astfel, pe de o parte, în urma introducerii primei acțiuni a reclamantei împotriva scrisorii în litigiu, Comisia a adoptat prima decizie în litigiu din proprie inițiativă. Cu toate acestea, decizia menționată revocă această scrisoare, fără a preciza motivele pentru care această revocare era necesară.

Pe de altă parte, în măsura în care această soluție nu era conformă cu Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409), Comisia a adoptat ulterior a doua decizie în litigiu, care, spre deosebire de prima decizie în litigiu, preciza nelegalitatea care afecta actele pe care dorea să le înlocuiască. Prin urmare, prin a doua decizie în litigiu, Comisia nu numai că revocă scrisoarea în litigiu și prima decizie în litigiu, ci precizează, în considerentul (51), nelegalitatea pe care dorea să o corecteze.

Rezultă că, contrar celor susținute de reclamantă, a doua decizie în litigiu a revocat și a înlocuit scrisoarea în litigiu și prima decizie în litigiu în conformitate cu cerințele impuse prin Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409).

În aceste împrejurări, trebuie să se respingă primul motiv în cauza T‑740/17 și, în consecință, acțiunea în cauza menționată în totalitate.

Pe cale de consecință, este necesar să se constate că nu mai este necesară pronunțarea cu privire la acțiunile în cauzele T‑639/14 RENV II și T‑352/15 RENV.

Conform articolului 195 din Regulamentul de procedură, în deciziile Tribunalului date după anulare și trimitere spre rejudecare, acesta se pronunță atât asupra cheltuielilor de judecată privitoare la procedurile desfășurate în fața sa, cât și asupra celor privitoare la procedura în fața Curții.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În plus, reiese din articolul 137 din Regulamentul de procedură că cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Tribunalului în cazul în care acesta nu se pronunță asupra fondului.

În sfârșit, conform articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

Având în vedere faptul că reclamanta a căzut în pretenții în cauza T‑740/17 RENV și că nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului în cauzele T‑639/14 RENV II și T‑352/15 RENV, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată în cauzele T‑639/14, T‑639/14 RENV, T‑639/14 RENV II, T‑352/15, T‑352/15 RENV, T‑740/17 și T‑740/17 RENV, precum și în cauzele C‑228/16 P, C‑701/21 P și C‑739/21 P.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)

12 noiembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre