Hotărârea Tribunalului Funcției Publice (Camera a treia) din 8 iulie 2015.#DP împotriva Agency for the Cooperation of Energy Regulators (ACER).#Funcție publică – Personalul ACER – Agent contractual – Neprelungirea unui contract – Acțiune în anulare – Admisibilitatea acțiunii – Excepție de nelegalitate a articolului 6 alineatul (2) din DGA ale ACER în raport cu articolul 85 alineatul (1) din RAA – Acțiune în despăgubire – Preaviz – Prejudiciu moral – Despăgubire.#cauza F-34/14.

Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 11 aprilie 2014, DP solicită, pe de o parte, anularea deciziei din 20 decembrie 2013 prin care directorul Agenției pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER sau denumită în continuare „Agenția”) a refuzat să îi prelungească contractul și, pe de altă parte, obligarea ACER să îi plătească suma de 10000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pretins suferit.

Cadrul juridic este constituit mai întâi din articolul 3a și din articolul 85 alineatul (1) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă litigiului (denumit în continuare „RAA”).

În continuare, articolul 28, intitulat „Personalul”, din Regulamentul (CE) nr. 713/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 de instituire a [ACER] (JO L 211, p. 1) prevede: „(1) Statutul funcționarilor [Uniunii Europene], [RAA] și normele adoptate de comun acord de către instituțiile [Uniunii Europene] în scopul aplicării statut[ului menționat] și [a RAA] se aplică personalului agenției, inclusiv directorului acesteia. (2) Consiliul de administrație, de comun acord cu Comisia [Europeană], adoptă normele relevante de executare, în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolul 110 din [S]tatutul [funcționarilor Uniunii Europene]. […]”

În plus, Decizia nr. 2011/11 a Consiliului de administrație al ACER din 1 iunie 2011 privind adoptarea dispozițiilor generale de aplicare a procedurilor de angajare și încadrare a agenților contractuali la ACER (denumite în continuare „DGA”) prevede la articolul 6, intitulat „Durata contractelor”: „1. [Agenții contractuali în sensul articolului 3a din RAA] pot fi angajați, dacă este vorba despre primul lor contract, pentru o perioadă fixă de minimum trei luni și de maximum cinci ani. 2. În grupele de funcții II, III și IV, orice prelungire a contractului se efectuează pe o [perioadă determinată] de minimum trei luni și de maximum cinci ani. O a doua prelungire fără întrerupere care să conducă la un contract pe perioadă nedeterminată nu poate fi acordată decât dacă durata cumulată a primelor două contracte este de minimum cinci ani. […]”

În sfârșit, articolul 2 al treilea paragraf din Decizia nr. 2013/11 a directorului ACER din 28 mai 2013 privind prelungirea contractelor înainte de expirarea lor (denumită în continuare „Decizia nr. 2013/11”) prevede că, „[î]n cazul unui agent care și‑a exercitat atribuțiile în temeiul unui contract pe perioadă determinată pe o durată mai mare de [un] an și care nu depășește [trei] ani, decizia de a prelungi sau de a nu prelungi contractul trebuie să fie adoptată și notificată cel mai târziu cu [trei] luni înainte de încetarea respectivului contract”.

Reclamanta a fost recrutată de ACER la 1 ianuarie 2011 ca agent contractual, în temeiul articolului 3a din RAA, în grupa de funcții II, gradul 5, treapta 1. Contractul a fost încheiat pentru un an, până la 31 decembrie 2011, iar ulterior, printr‑un act adițional, a fost prelungit prima dată pentru o durată de doi ani, până la 31 decembrie 2013.

Prin e‑mailul din 15 martie 2013, reclamanta a comunicat serviciului de resurse umane al ACER (denumit în continuare „serviciul de resurse umane”) interesul său pentru o a doua prelungire a contractului. Directorul ACER (denumit în continuare „directorul”), în calitatea sa de autoritate abilitată să încheie contractele de muncă în cadrul ACER (denumit în continuare „AAIC”), a fost de asemenea informat cu privire la acest aspect.

După ce a primit, la 1 octombrie 2013, un e‑mail de la serviciul de resurse umane prin care era informată că „procedura de prelungire a contractului [său] [era] în curs” și că directorul „[ar] semna dosarul [a doua zi]”, reclamantei i s‑a propus, la 2 octombrie 2013, un contract de agent contractual în temeiul articolului 3a din RAA, în aceleași condiții de grupă de funcții, de grad și de treaptă aplicabile contractului care urma să înceteze la 31 decembrie 2013, pentru o perioadă determinată de doi ani cu începere de la 1 ianuarie 2014.

Întrucât a considerat că prin acest nou contract nu a fost încadrată în treapta corectă și că acesta nu constituia o prelungire a contractului său inițial, reclamanta nu l‑a semnat și a solicitat serviciului de resurse umane, la 9 octombrie 2013, „corectarea” sa. După un schimb de e‑mailuri între reclamantă și serviciile ACER, directorul a informat‑o pe reclamantă, la 31 octombrie 2013, că aștepta poziția serviciului de resurse umane înainte de a lua o decizie.

La 11 noiembrie 2013, directorul i‑a precizat reclamantei că, în urma unei întrevederi cu serviciul de resurse umane și cu serviciul juridic al ACER, era în curs de examinare posibilitatea modificării actului adițional prin care contractul inițial fusese prelungit pentru o durată de doi ani în scopul de a extinde această durată la patru ani. Reclamanta a răspuns, în esență, că lăsa la latitudinea Agenției găsirea unei soluții care să fie în conformitate cu reglementarea aplicabilă și că spera să primească în curând „versiunea corectată a […] prelungirii contractului [s]ău”.

Prin e‑mailul din 25 noiembrie 2013, serviciul juridic al Agenției a întrebat, în esență, Direcția Generală (DG) Resurse umane și securitate a Comisiei Europene dacă, în împrejurările speței, prelungirea contractului reclamantei era posibilă în raport cu articolul 6 din DGA.

Prin e‑mailul din 27 noiembrie 2013, DG Resurse umane și securitate a Comisiei a transmis serviciului de resurse umane un aviz al unității sale Relații cu administrațiile publice, cu agențiile și cu oficiile administrative. Acest aviz juridic preciza că prelungirea avută în vedere nu respecta articolul 6 alineatul (2) din DGA, dar că această dispoziție era ea însăși contrară articolului 85 alineatul (1) din RAA, întrucât nu prevedea nicio posibilitate de derogare. Avizul preciza că, în aceste împrejurări, trebuia să se urmeze raționamentul prezentat în Hotărârea Comisia/Petrilli (T‑143/09 P, EU:T:2010:531) și să se considere că AAIC putea prelungi contractul reclamantei cu condiția să precizeze motivele pentru care interesul serviciului justifica, în împrejurările particulare ale speței, o derogare de la articolul 6 alineatul (2) din DGA. Avizul preciza de asemenea că articolul 6 din DGA ar putea fi modificat ulterior pentru a prevedea o posibilitate de derogare, însoțită, la nevoie, de garanții procedurale.

La 12 decembrie 2013, la întâlnirea consiliului de administrație al ACER, directorul a atras atenția membrilor acestuia asupra unei posibile incompatibilități a articolului 6 alineatul (2) din DGA cu RAA. Din procesul‑verbal al acestei întâlniri reiese că directorul a informat de asemenea consiliul de administrație despre faptul că ACER se confrunta cu cazul unui agent al cărui contract fusese deja prelungit prima dată fără ca durata cumulată a contractului inițial și a primei prelungiri să ajungă la cinci ani și că, prin urmare, acesta nu putea fi probabil prelungit a doua oară.

Prin e‑mailul din 19 decembrie 2013, reclamanta l‑a informat, în esență, pe director că era gata să semneze propunerea de modificare a actului adițional la contractul său inițial prin care se prelungea de la doi ani la patru ani durata primei prelungiri. Ea a precizat că nu era de acord cu această soluție, dar că nu avea alta, dacă dorea să continue să lucreze pentru Agenție.

Prin e‑mailul și prin scrisoarea recomandată din 20 decembrie 2013, a căror primire a fost confirmată de reclamantă la 20 decembrie 2013 și, respectiv, la 23 decembrie 2013, directorul, acționând în calitatea sa de AAIC, i‑a comunicat decizia sa de a nu îi prelungi contractul (denumită în continuare „decizia de neprelungire”). Acesta a subliniat că regreta decizia în cauză, precizând în același timp că nu găsise nicio soluție care să fie satisfăcătoare din punct de vedere juridic, având în vedere dispozițiile articolului 85 alineatul (1) din RAA și ale articolului 6 alineatul (2) din DGA. Decizia de neprelungire nu făcea nicio referire la avizul unității Relații cu administrațiile publice, cu agențiile și cu oficiile administrative pe care DG Resurse umane și securitate a Comisiei îl transmisese serviciului de resurse umane prin e‑mailul din 27 noiembrie 2013.

Prin e‑mailul din 22 decembrie 2013, reclamanta a amintit directorului, enumerându‑le, diferitele posibilități pe care Agenția le avusese în vedere succesiv pentru prelungirea contractului său, precizându‑i că, în ceea ce o privea, ea dorea numai să continue să lucreze pentru ACER (denumit în continuare „e‑mailul din 22 decembrie 2013”).

Prin e‑mailul din 23 decembrie 2013, directorul i‑a comunicat din nou reclamantei regretul său că nu a găsit o soluție pentru a‑i prelungi contractul și că niciuna dintre posibilitățile avute în vedere nu fusese considerată „suficient de solidă pentru a fi viabilă”.

Prin e‑mailul din 30 decembrie 2013, reclamanta i‑a solicitat directorului să suspende efectele deciziei de neprelungire, arătând că va formula o reclamație în care va prezenta argumentele avocatului său în susținerea prelungirii contractului. Ea a subliniat de asemenea caracterul neașteptat al deciziei de neprelungire și a precizat că considera că avea dreptul la un preaviz.

Prin e‑mailul din 31 decembrie 2013, directorul i‑a amintit reclamantei că nu exista nicio posibilitate „viabilă din punct de vedere juridic” de a prelungi contractul său, asigurând‑o totuși că serviciul de resurse umane și serviciul juridic al Agenției vor reexamina situația și că va fi informată despre o eventuală concluzie favorabilă.

Prin e‑mailul din 3 ianuarie 2014, reclamanta i‑a precizat directorului că, la reexaminarea situației sale, ar trebui să se ia în considerare principiul bunei administrări, posibilitatea recunoscută agențiilor de noul statut al funcționarilor Uniunii Europene, aplicabil începând de la 1 ianuarie 2014, de a deroga de la dispozițiile generale de aplicare adoptate de Comisie, principiul ierarhiei normelor, claritatea modului de redactare a articolului 85 alineatul (1) din RAA și, în sfârșit, contradicția dintre articolul 6 din DGA și articolul 85 din RAA (denumit în continuare „e‑mailul din 3 ianuarie 2014”). Ea a subliniat de asemenea că, în pofida faptului că și‑a manifestat interesul pentru prelungirea contractului cu nouă luni înainte de expirarea acestuia, a beneficiat numai de două zile lucrătoare de preaviz după notificarea deciziei de neprelungire.

Tot la 3 ianuarie 2014, directorul a informat‑o pe reclamantă că e‑mailul său din ziua respectivă a fost transmis serviciului de resurse umane și serviciului juridic al Agenției și că o va recontacta imediat ce va primi răspunsurile acestora.

Prin e‑mailul din 13 ianuarie 2014, directorul a informat‑o pe reclamantă că a efectuat, cu ajutorul serviciului de resurse umane și al serviciului juridic al Agenției, reexaminarea situației sale ținând seama de argumentele prezentate în e‑mailul din 3 ianuarie 2014, dar că aceste argumente suplimentare nu îi ofereau un temei juridic care să îi permită să prelungească contractul (denumită în continuare „decizia din 13 ianuarie 2014”). El a precizat că articolul 85 din RAA și articolul 6 din DGA nu erau incompatibile, că, înainte de a fi adoptate, DGA au fost supuse aprobării serviciului juridic al Comisiei, care nu a ridicat nicio obiecție și nici nu a făcut vreo observație în această privință, și că aplicarea articolului 85 din RAA coroborat cu articolul 6 din DGA nu îi lăsa nicio alegere în speță.

Reclamanta solicită Tribunalului: — anularea deciziei de neprelungire; — obligarea ACER la plata sumei de 10000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pe care reclamanta consideră că l‑a suferit; — obligarea ACER la plata cheltuielilor de judecată.

ACER solicită Tribunalului: — declararea inadmisibilității acțiunii; — în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată; — obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

ACER consideră că acțiunea nu a fost formulată în termenul prevăzut la articolul 91 alineatul (3) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea sa anterioară intrării în vigoare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 de modificare a Statutului funcționarilor Uniunii Europene și a [RAA] (denumit în continuare „statutul”). E‑mailul din 22 decembrie 2013 sau chiar e‑mailul reclamantei din 19 decembrie 2013 trebuia considerat ca fiind o reclamație împotriva deciziei de neprelungire în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut. Încă de a doua zi, 23 decembrie 2013, Agenția ar fi răspuns prin e‑mail la această reclamație. E‑mailurile ulterioare ale reclamantei, cel din data de 30 decembrie 2013 și cel din 3 ianuarie 2014, ar constitui doar o repetare a reclamației inițiale. Cele două decizii prin care s‑a răspuns la acestea ar fi, așadar, doar de confirmare a deciziei cuprinse în e‑mailul din 23 decembrie 2013.

Întrucât, potrivit ACER, termenul de introducere a acțiunii ar fi început să curgă la 23 decembrie 2013, acțiunea introdusă la 11 aprilie 2014 ar fi tardivă.

Reclamanta consideră că acțiunea este admisibilă. Avocatul său a solicitat, în cursul ședinței, permisiunea de a depune un nou document în susținerea admisibilității acțiunii.

Trebuie amintit că calificarea juridică exactă a înscrisurilor adresate de reclamantă AAIC anterior introducerii acțiunii ține numai de aprecierea Tribunalului (a se vedea în acest sens Hotărârea Politi/Fundația Europeană de Formare, C‑154/99 P, EU:C:2000:354, punctul 16).

Constituie o reclamație, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, scrisoarea prin care un funcționar, fără a solicita în mod expres retragerea deciziei în cauză, își exprimă în mod clar intenția de a contesta decizia care îl lezează. În acest sens, conținutul actului prevalează asupra formei (Hotărârea Mendes/Comisia, F‑125/11, EU:F:2013:35, punctul 34 și jurisprudența citată).

În speță, trebuie arătat mai întâi că numai în e‑mailul din 3 ianuarie 2014 reclamanta și‑a manifestat în mod clar voința de a contesta decizia de neprelungire, a cărei „reexaminare” a solicitat‑o, invocând mai multe motive detaliate (a se vedea punctul 20 din prezenta hotărâre). Prin urmare, e‑mailul din 3 ianuarie 2014 trebuie să fie calificat drept reclamație în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut.

În continuare, trebuie de asemenea să se constate că, în e‑mailul din 3 ianuarie 2014, reclamanta a invocat motive care nu figurau deloc în e‑mailul din 19 decembrie 2013 și nici în e‑mailul din 22 decembrie 2013, în special contradicția dintre articolul 6 alineatul (2) din DGA și articolul 85 din RAA și nerespectarea principiului ierarhiei normelor. Or, numai în decizia sa din 13 ianuarie 2014 directorul, în calitatea sa de AAIC, a răspuns la aceste motive pentru prima dată. Prin urmare, în orice situație, termenul de introducere a acțiunii a început să curgă de la data notificării acestei decizii adoptate ca răspuns la e‑mailul din 3 ianuarie 2014, care echivala cu o reclamație, și anume la 13 ianuarie 2014 (cu privire la admisibilitatea unor reclamații succesive, a se vedea Hotărârea Ghignone și alții/Consiliul, T‑44/97, EU:T:2000:258, punctul 39, Hotărârea Collotte/Comisia, F‑58/07, EU:F:2008:170, punctul 32 și jurisprudența citată, și Hotărârea D’Agostino/Comisia, F‑93/12, EU:F:2013:155, punctul 30, care face obiectul unui recurs la Tribunalul Uniunii Europene, cauza T‑670/13 P). Prin urmare, acțiunea introdusă la 11 aprilie 2014 nu este tardivă.

În consecință, cauza de inadmisibilitate invocată de ACER și întemeiată pe tardivitatea acțiunii nu este fondată și trebuie respinsă, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la cererea reclamantei de a depune probatoriul solicitat.

În susținerea concluziilor în anulare, reclamanta a invocat în cererea sa introductivă un motiv principal, întemeiat pe nelegalitatea articolului 6 alineatul (2) din DGA în raport cu articolul 85 alineatul (1) din RAA, și un motiv subsidiar, întemeiat pe o justificare eronată a deciziei de neprelungire.

Cu toate acestea, în cursul ședinței, avocatul reclamantei a precizat că renunță la motivul subsidiar.

Prin urmare, este necesară pronunțarea cu privire la motivul unic, întemeiat pe nelegalitatea articolului 6 alineatul (2) din DGA în raport cu articolul 85 alineatul (1) din RAA.

Reclamanta susține că articolul 6 alineatul (2) din DGA, pe care se întemeiază decizia de neprelungire, ar fi contrar articolului 85 alineatul (1) din RAA.

În primul rând, potrivit reclamantei, articolul 6 alineatul (2) din DGA, care permite AAIC să acorde o a doua prelungire numai cu condiția ca primele două contracte să acopere o perioadă de cel puțin cinci ani, ar introduce o excepție de la posibilitatea de a beneficia de o a doua prelungire a contractului de agent contractual prevăzută la articolul 85 alineatul (1) din RAA. Efectul articolului 6 alineatul (2) din DGA ar fi restrângerea domeniului de aplicare al articolului 85 alineatul (1) din RAA, prin introducerea, pentru acordarea unei a doua prelungiri, a unei condiții care nu este prevăzută de RAA, și anume aceea ca persoana interesată să fi lucrat în cadrul Agenției timp de cel puțin cinci ani.

O astfel de derogare ar fi nelegală, având în vedere ierarhia normelor și faptul că dispozițiile articolului 85 alineatul (1) din RAA ar fi clare, exhaustive și precise și nu ar lăsa nicio marjă de apreciere administrației pentru a considera că anumite contracte nu ar putea beneficia de o a doua prelungire. Articolul 6 alineatul (2) din DGA ar avea ca efect să permită Agenției să se opună unei prelungiri a contractului pe perioadă nedeterminată propunând agentului, în mod arbitrar, un contract inițial și o primă prelungire cu o durată cumulată inferioară duratei impuse de cinci ani.

În al doilea rând, tot potrivit reclamantei, în măsura în care articolul 6 alineatul (2) din DGA trebuie interpretat ca introducând o excepție nu de la posibilitatea de a beneficia de o a doua prelungire, ci de la regula potrivit căreia a doua prelungire poate fi acordată numai pe perioadă nedeterminată, acesta ar trebui de asemenea considerat ca fiind contrar articolului 85 alineatul (1) din RAA.

În această privință, reclamanta susține, invocând Hotărârea Scheefer/Parlamentul (F‑105/09, EU:F:2011:41, punctele 51 și 53-55), că regula privind perioada nedeterminată a celei de a doua prelungiri ar fi fost instituită în vederea protejării stabilității locului de muncă, aceasta fiind un obiectiv fundamental al Directivei 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129) și al Acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, anexat la aceasta. Articolul 85 alineatul (1) din RAA ar trebui, așadar, să facă obiectul unei interpretări care să îi asigure un domeniu de aplicare larg, obiectivul acestuia fiind împiedicarea administrației să abuzeze de puterea sa prin recurgerea la contracte succesive pe perioadă determinată.

În sfârșit, în cursul ședinței, avocatul reclamantei a susținut că DGA ar fi fost adoptate fără consultarea comitetului de personal al Agenției și că acestea nu ar fi făcut obiectul unei publicări adecvate.

La rândul său, ACER solicită respingerea motivului, susținând că articolul 6 alineatul (2) din DGA nu este contrar articolului 85 alineatul (1) din RAA și că, în consecință, decizia de neprelungire nu este afectată de o eroare de drept.

În primul rând, ACER susține că, potrivit Hotărârii Comisia/Macchia (T‑368/12 P, EU:T:2014:266, punctul 60), care, în speță, ar fi relevantă prin analogie, articolul 85 alineatul (1) din RAA nu ar putea fi interpretat ca având drept obiectiv garantarea continuității locului de muncă pentru agenții contractuali.

În al doilea rând, ACER susține că, potrivit jurisprudenței, un agent contractual titular al unui contract pe perioadă determinată nu are, în principiu, niciun drept la prelungirea contractului său, aceasta nereprezentând decât o simplă posibilitate, condiționată de împrejurarea ca prelungirea să fie conformă cu interesul serviciului. Administrația ar dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește prelungirea contractelor. Durata raportului de muncă dintre o instituție și un agent contractual ar fi reglementată de contractul încheiat între părți.

În consecință, cu excepția situației în care acest lucru ar conduce la o utilizare abuzivă a contractelor pe perioadă determinată, prelungirea contractelor ar putea fi supusă unor condiții. ACER ar fi supus această prelungire unor condiții prin intermediul DGA, care precizează în mod transparent criteriile pe care se bazează deciziile de prelungire. DGA ar fi „complementare și coerente” cu articolul 85 alineatul (1) din RAA.

În al treilea rând, articolul 6 alineatul (2) din DGA ar urma modelul pe care Comisia l‑a sugerat în anul 2011 cu scopul, pe de o parte, de a armoniza reglementarea agențiilor și, pe de altă parte, de a asigura o „simetrie în tratamentul agenților contractuali și al agenților temporari” și pentru a evita ca agenții contractuali să poată obține un contract pe perioadă nedeterminată într‑un termen mai scurt decât agenții temporari în cadrul aceleiași agenții. Pe de altă parte, Comisia ar fi „aprobat” regulamentul de punere în aplicare al ACER.

În plus, ACER precizează că ea nu a fost în măsură să respecte pe deplin procedura prezentată în Decizia nr. 2013/11, „criteriul prealabil fundamental[,] și anume de a fi eligibil pentru prelungire”, nefiind îndeplinit în speță.

În sfârșit, ACER a susținut, în cursul ședinței, că motivele invocate de avocatul reclamantei în cursul ședinței menționate și întemeiate pe lipsa consultării comitetului de personal al Agenției anterior adoptării DGA și pe nepublicarea DGA ar fi noi și, prin urmare, inadmisibile.

În susținerea concluziilor în anularea deciziei de neprelungire, reclamanta invocă o excepție de nelegalitate a articolului 6 alineatul (2) din DGA în raport cu articolul 85 alineatul (1) din RAA.

Potrivit articolului 85 alineatul (1) du RAA, „[c]ontractul de muncă al agenților contractuali menționați la articolul 3a [din RAA] poate fi încheiat pe o perioadă determinată de cel puțin trei luni și de cel mult cinci ani. Contractul poate fi reînnoit cel mult o singură dată pe o perioadă determinată de cel mult cinci ani. Durata cumulată a contractului inițial și a primei prelungiri nu poate fi mai mică de șase luni pentru grupa de funcții I și, respectiv, de nouă luni pentru celelalte grupe de funcții. Orice prelungire ulterioară nu se poate face decât pentru o perioadă nedeterminată. […]”

După cum a susținut ACER în mod întemeiat, trebuie amintit că, deși articolul 85 alineatul (1) din RAA prevede posibilitatea unei a doua prelungiri, nu este vorba despre un drept conferit persoanei interesate și nici despre o garanție a unei anumite continuități a locului de muncă, ci despre o posibilitate lăsată la aprecierea AAIC. Astfel, potrivit jurisprudenței, instituțiile dispun de o largă putere de apreciere în raport cu organizarea serviciilor lor în funcție de misiunile care le sunt încredințate și în raport cu încadrarea personalului lor în vederea acestor misiuni, cu condiția însă ca această încadrare să se facă în interesul serviciului (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Petrilli, EU:T:2010:531, punctul 34 și jurisprudența citată, și Hotărârea Comisia/Macchia, EU:T:2014:266, punctele 49 și 60).

Totuși, articolul 6 alineatul (2) din DGA condiționează posibilitatea acordării unei a doua prelungiri a contractului pe perioadă nedeterminată de împrejurarea, sine qua non, ca durata cumulată a contractului inițial și a primei sale prelungiri să fie de minimum cinci ani. Dacă această condiție nu este îndeplinită, orice posibilitate de prelungire, la cerere sau chiar din oficiu, este obligatoriu exclusă.

Or, în cazul în care o instituție sau o agenție este abilitată să adopte dispoziții generale de aplicare pentru completarea sau pentru punerea în aplicare a dispozițiilor ierarhic superioare și obligatorii ale statutului sau ale RAA, autoritatea competentă nu poate nici acționa contra legem, în special prin adoptarea unor dispoziții a căror aplicare ar fi contrară scopurilor dispozițiilor statutare sau le‑ar lipsi de orice efect util, nici evita respectarea principiilor generale de drept, precum principiul bunei administrări, principiul egalității de tratament și cel al protecției încrederii legitime (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Petrilli, EU:T:2010:531, punctul 35 și jurisprudența citată).

Astfel, potrivit jurisprudenței, dispozițiile generale de aplicare adoptate în cadrul articolului 110 primul paragraf din statut pot stabili criterii care pot ghida administrația în exercitarea puterii sale discreționare sau pot preciza domeniul de aplicare al dispozițiilor statutare cărora le lipsește claritatea. În schimb, aceste dispoziții generale de aplicare nu pot restrânge în mod legal, prin detalierea unui termen statutar clar, domeniul de aplicare al statutului sau al RAA și nici prevedea norme care ar deroga de la dispozițiile ierarhic superioare, precum dispozițiile statutului și ale RAA sau principiile generale de drept (Hotărârea Brems/Consiliul, T‑75/89, EU:T:1990:88, punctul 29 și jurisprudența citată, și Hotărârea Ianniello/Comisia, T‑308/04, EU:T:2007:347, punctul 38 și jurisprudența citată).

Astfel, în Hotărârea Brems/Consiliul (EU:T:1990:88, punctul 30), Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene a declarat nelegale articolele 3 și 7 din Decizia Consiliului din 15 martie 1976 privind adoptarea dispozițiilor generale de aplicare a articolului 2 alineatul (4) din anexa VII la statut, pentru motivul că încercând să detalieze expresia „orice persoană”, care figurează la articolul 2 alineatul (4) din anexa VII la statut, articolele 3 și 7 menționate au impus limite de vârstă minimă și maximă aplicabile unor persoane asimilabile unui copil aflat în întreținere și au exclus astfel din oficiu din domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (4) din anexa VII la statut toate persoanele care se încadrau între limitele de vârstă impuse, lipsind astfel autoritatea împuternicită să facă numiri de posibilitatea de a‑și exercita puterea de apreciere în fiecare caz concret.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se constate că articolul 6 alineatul (2) din DGA restrânge domeniul de aplicare al articolului 85 alineatul (1) din RAA, întrucât introduce o condiție suplimentară pentru prelungirea contractului unui agent contractual în sensul articolului 3a din RAA care nu este prevăzută de RAA și care împiedică exercitarea puterii de apreciere conferite administrației, fără ca o astfel de limitare să poată fi în mod obiectiv justificată de interesul serviciului. Or, cu excepția abilitării exprese prevăzute în acest scop, o decizie internă a ACER de aplicabilitate generală, precum DGA, nu poate restrânge în mod legal domeniul de aplicare al unei norme explicite prevăzute de statut sau de RAA (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Petrilli, EU:T:2010:531, punctele 31 și 36 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, argumentele invocate de ACER cu privire la obiectivele urmărite prin adoptarea DGA nu pot fi reținute.

În primul rând, nici necesitatea de a armoniza practica agențiilor și a Comisiei în materie de angajare și de încadrare a agenților contractuali, nici necesitatea de a asigura o „simetrie” de tratament între agenții temporari și agenții contractuali în ceea ce privește durata serviciului necesară pentru a putea încheia pentru un contract pe perioadă nedeterminată, presupunând că necesitățile menționate ar fi stabilite, nu sunt de natură să justifice nerespectarea principiului ierarhiei normelor.

În al doilea rând, faptul că dispozițiile articolului 6 alineatul (2) din DGA sunt identice cu cele ale articolului 6 din Decizia C(2004) 1313 a Comisiei din 7 aprilie 2004 de stabilire a dispozițiilor generale de aplicare referitoare la procedurile care reglementează angajarea și încadrarea agenților contractuali la Comisie nu este, nici el, de natură să justifice faptul că AAIC renunță automat la puterea sa de apreciere în cadrul prelungirii contractului unui agent contractual. În plus, trebuie să se observe că articolul 6 din Decizia C(2011) 1264 a Comisiei din 2 martie 2011 privind dispozițiile generale de aplicare a articolului 79 alineatul (2) din RAA care reglementează condițiile de angajare a agenților contractuali angajați de Comisie în temeiul articolelor 3a și 3b din RAA, și care a fost adoptată înaintea DGA, nu mai prevede condiția unei durate minime a contractului inițial și a primei prelungiri a acestuia pentru a obține o a doua prelungire.

În sfârșit, în memoriul în apărare, ACER mai susține că „Agenția a avut în vedere, în intern, posibilitatea de a recurge la o formă de tratament excepțional”, dar că, în speță, „[e]valuările [reclamantei] pentru anii 2011 și 2012 nu au furnizat suficiente dovezi de performanțe excepționale care să permită justificarea oricărei derogări de la regulamentul aplicabil”.

Or, un astfel de argument nu este de natură să răspundă la excepția de nelegalitate invocată, în măsura în care articolul 6 alineatul (2) din DGA nu prevede nicio excepție de la condiția care impune o durată cumulată de cinci ani a contractului inițial și a primei prelungiri a acestuia.

În orice caz, din înscrisurile din dosar și în special din decizia de neprelungire reiese că ACER a refuzat să prelungească contractul reclamantei numai pentru motivul că, în speță, nu era îndeplinită condiția impusă la articolul 6 alineatul (2) din DGA de a fi beneficiat de un contract inițial și de o primă prelungire cu o durată cumulată de cel puțin cinci ani.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, chiar dacă, în sistemul căilor de atac prevăzut la articolele 90 și 91 din statut, administrația poate considera că este necesar să modifice, atunci când respinge explicit reclamația, motivarea care stătuse la baza adoptării actului contestat, o astfel de modificare nu poate avea loc după introducerea la Tribunal a acțiunii îndreptate împotriva actului contestat. Pe de altă parte, administrația nu poate, în cursul procedurii, să substituie motivarea inițială eronată cu o motivare complet nouă (Hotărârea Allen/Comisia, F‑23/10, EU:F:2011:162, punctul 98).

Justificarea deciziei de neprelungire întemeiate pe performanțele reclamantei, invocată pentru prima dată pe parcursul judecății, nu poate fi, așadar, luată în considerare de Tribunal în cadrul controlului legalității deciziei de neprelungire efectuat de acesta.

Cu titlu suplimentar, Tribunalul observă că această justificare este în mod vădit în contradicție cu înscrisurile din dosar, din care rezultă că Agenția și‑a manifestat în repetate rânduri dorința de a menține raportul de muncă pe care îl avea cu reclamanta.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă și în lumina, în special, a jurisprudenței citate la punctele 53-56 din prezenta hotărâre, trebuie admisă excepția de nelegalitate a articolului 6 alineatul (2) din DGA și anulată decizia de neprelungire, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la cele două motive noi prezentate în ședință de avocatul reclamantei.

Reclamanta consideră că a suferit un prejudiciu moral important, care nu ar fi reparat prin anularea deciziei de neprelungire, ca urmare a întârzierii ACER în adoptarea și în notificarea deciziei de neprelungire, cu încălcarea articolului 2 din Decizia nr. 2013/11, care prevede în acest scop un termen de trei luni înainte de încetarea contractului în curs.

Reclamanta susține că decizia de neprelungire i‑a fost notificată numai la 20 decembrie 2013, și anume cu câteva zile înainte de încetarea contractului său la 31 decembrie 2013, deși, din luna octombrie, ea fusese constant asigurată cu privire la faptul că se va găsi o soluție și că contractul său va fi prelungit. Nesiguranța și presiunea psihologică rezultate din această întârziere ar fi devenit atât de mari încât reclamanta ar fi fost dispusă să accepte oferta din 19 decembrie 2013, despre care știa însă că este nelegală și contrară intereselor sale pe termen lung. Prin urmare, întârzierea prelungirii contractului său ar fi multiplicat efectele negative ale deciziei de neprelungire. În urma notificării acestei decizii, reclamanta ar fi dezvoltat de altfel o reacție de stres acut, diagnosticată la 23 decembrie 2013.

Reclamanta solicită Tribunalului să stabilească ex æquo et bono cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral pe care l‑a suferit. Potrivit reclamantei, suma de 10000 de euro ar fi adecvată.

ACER recunoaște că Decizia nr. 2013/11 nu a fost respectată în speță, dar solicită respingerea concluziilor privind despăgubirile. În primul rând, reclamanta nu ar aduce niciun element de probă în susținerea afirmației referitoare la starea sa de sănătate și, în orice caz, nu ar fi stabilită legătura de cauzalitate dintre întârzierea adoptării deciziei de neprelungire și deteriorarea stării de sănătate a reclamantei.

În al doilea rând, ACER susține că prelungirea contractului nu se face de drept și că reclamanta știa de la încheierea primului act adițional în anul 2011 că contractul său nu ar putea fi prelungit a doua oară, întrucât nu era îndeplinită condiția impusă la articolul 6 alineatul (2) din DGA. Agenția i‑ar fi atras atenția asupra dificultăților juridice legate de prelungirea contractului său.

În al treilea rând, prin faptul că a căutat, în perioada cuprinsă între octombrie și decembrie 2013, o soluție acceptabilă din punct de vedere juridic pentru a păstra locul de muncă al reclamantei, ACER și‑ar fi respectat obligația de diligență, dând dovadă de atenție și de înțelegere în privința acesteia.

Cu titlu subsidiar, ACER consideră că despăgubirea ar trebui redusă având în vedere faptul că reclamanta a fost în șomaj numai trei luni înainte de a fi încadrată în serviciile Consiliului Uniunii Europene pe un post cel puțin echivalent cu cel pe care îl avea în cadrul ACER. În plus, întrucât a primit mai multe oferte de la alte instituții europene pe parcursul ultimelor sale luni de activitate în cadrul Agenției, reclamanta ar fi avut posibilitatea să reducă sau chiar să elimine consecințele negative ale încheierii raportului său contractual cu ACER.

Potrivit articolului 2 al treilea paragraf din Decizia nr. 2013/11, în cazul unui agent care și‑a exercitat atribuțiile în temeiul unui contract pe perioadă determinată pe o durată mai mare de un an și care nu depășește trei ani, decizia de a prelungi sau de a nu prelungi contractul trebuie să fie adoptată și notificată cel mai târziu cu trei luni înainte de încetarea contractului.

Or, este necontestat în speță faptul că decizia de neprelungire i‑a fost notificată reclamantei la 20 decembrie 2013, și anume cu numai 11 zile înaintea încetării contractului său, prevăzută pentru 31 decembrie 2013, și, prin urmare, cu încălcarea flagrantă a articolului 2 al treilea paragraf din Decizia nr. 2013/11.

În plus, deși este adevărat că Decizia nr. 2013/11 a fost adoptată la 28 mai 2013, nu este mai puțin adevărat că articolul 6 alineatul (2) din DGA, pe care AAIC s‑a întemeiat pentru a justifica decizia de neprelungire, era în vigoare de la 1 iunie 2011. ACER, pe care reclamanta o alertase cu mai mult de nouă luni înaintea încetării contractului său, dispunea, prin urmare, de timpul necesar pentru a căuta o soluție de prelungire a contractului reclamantei, fără a fi obligată să depășească termenul stabilit pentru a adopta decizia sa.

În consecință, trebuie să se constate că ACER a săvârșit o eroare care poate da naștere dreptului la reparație.

În plus, contrar celor susținute de ACER, reclamanta a stabilit corespunzător cerințelor legale existența unui prejudiciu moral legat de nesiguranța care a caracterizat viața sa profesională pe parcursul ultimelor luni de executare a contractului său, ca urmare a lipsei unei decizii cu privire la continuarea raportului său de muncă cu ACER, precum și existența unei legături de cauzalitate între întârzierea adoptării deciziei de neprelungire și prejudiciul moral în cauză.

Pe de altă parte, căutările unui loc de muncă întreprinse de reclamantă și faptul că aceasta a primit și a declinat mai multe oferte de angajare pe parcursul ultimelor sale luni de activitate în cadrul Agenției tind să confirme faptul că prestațiile sale profesionale erau la un nivel bun și, cel mult, să ilustreze astfel și mai mult situația de incertitudine în care a pus‑o ACER.

În sfârșit, reclamanta a demonstrat că anularea deciziei de neprelungire nu era suficientă pentru a repara prejudiciul moral suferit, având în vedere în special nerespectarea de către ACER a articolului 2 al treilea paragraf din Decizia nr. 2013/11.

În consecință, fără a aduce atingere măsurilor pe care ACER va fi obligată să le adopte ca urmare a anulării deciziei de neprelungire, concluziile privind despăgubirile trebuie admise, iar ACER trebuie obligată să îi plătească reclamantei daune interese în cuantum, evaluat ex æquo et bono, de 7000 de euro.

Potrivit articolului 101 din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul 8 din titlul II al regulamentului menționat, partea care cade în pretenții suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte. În temeiul articolului 102 alineatul (1) din același regulament, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte propriile cheltuieli de judecată, dar să nu fie obligată decât la plata parțială a cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.

Din motivarea prezentei hotărâri rezultă că partea care a căzut în pretenții este ACER. În plus, reclamanta a solicitat în mod expres în concluziile sale ca ACER să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât împrejurările speței nu justifică aplicarea dispozițiilor articolului 102 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, ACER trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

A UNIUNII EUROPENE (Camera a treia)

8 iulie 2015 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Situația de fapt

Concluziile părților

În drept

Cu privire la admisibilitatea acțiunii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la concluziile referitoare la anularea deciziei de neprelungire

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la concluziile privind despăgubirile

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată