Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 16 aprilie 2015.#Konstantinos Maïstrellis împotriva Ypourgos Dikaiosynis, Diafaneias kai Anthropinon Dikaiomaton.#Cerere de decizie preliminară formulată de Symvoulio tis Epikrateias.#Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 96/34/CE – Acord‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului – Clauza 2 punctul 1 – Drept individual la concediu pentru creșterea copilului pe baza nașterii unui copil – Reglementare națională care interzice dreptul la acest concediu funcționarului a cărui soție nu este încadrată în muncă – Directiva 2006/54/CE – Egalitate de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă – Articolul 2 alineatul (1) litera (a) și articolul 14 alineatul (1) litera (c) – Condiții de muncă – Discriminare directă.#Cauza C-222/14.

Prezenta cerere de decizie preliminară se referă la interpretarea Directivei 96/34/CE ( 2 ), care pune în aplicare Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului.

Procedura principală, care are ca obiect o situație de fapt din anii 2010 și 2011, se referă la drepturile judecătorilor la concediu pentru creșterea copilului. Potrivit dreptului elen, acestora nu li se acorda concediu pentru creșterea copilului dacă, din punctul de vedere al sănătății, soția putea să se ocupe de creșterea copiilor și nu era încadrată în muncă.

Instanța de trimitere dorește să afle dacă această restricționare privind concediul pentru creșterea copilului trebuie armonizată cu Directiva privind concediul pentru creșterea copilului sau dacă reprezintă o discriminare inadmisibilă pe criteriul sexului în sensul Directivei 2006/54/CE ( 3 ).

Cadrul juridic al Uniunii este determinat, pe de o parte, de Directiva privind concediul pentru creșterea copilului și, pe de altă parte, de Directiva privind egalitatea de tratament.

Directiva privind concediul pentru creșterea copilului pune în aplicare Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului încheiat la 14 decembrie 1995 între partenerii sociali europeni – Uniunea Generală a Patronatelor (UNICE), Centrul European al Întreprinderilor de Servicii Publice (CEEP) și Confederația Europeană a Sindicatelor (CES) – și care este anexat la directivă.

Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului este menit să permită bărbaților și femeilor să își concilieze obligațiile profesionale cu cele familiale ( 4 ).

Clauza 1 din acordul‑cadru („Obiectul și domeniul de aplicare”) prevede: „(1) Prezentul acord enunță cerințele minime menite să faciliteze concilierea responsabilităților profesionale și familiale pentru părinții care lucrează. (2) Prezentul acord‑cadru se aplică tuturor lucrătorilor, bărbați și femei, care au un contract sau o relație de muncă definită în legislație, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru.”

Clauza 2 din acordul‑cadru („Concediul pentru creșterea copilului”) prevede: „(1) În temeiul prezentului acord, sub rezerva clauzei 2.2, se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, un drept individual la concediu pentru creșterea copilului, pe baza nașterii sau adopției unui copil, pentru a le da posibilitatea să îngrijească acel copil, pe o perioadă de cel puțin trei luni, până la o vârstă dată de maximum opt ani care urmează să fie stabilită de statele membre sau de partenerii sociali. (2) Pentru a promova șansele egale și egalitatea de tratament între bărbați și femei, părțile semnatare ale prezentului acord consideră că dreptul la concediu pentru creșterea copilului prevăzut la clauza 2.1 ar trebui, în principiu, acordat pe bază netransferabilă. (3) Condițiile de acces și modalitățile de aplicare a concediului pentru creșterea copilului sunt definite de lege și/sau de convențiile colective din statele membre, cu respectarea cerințelor minime ale prezentului acord. Statele membre și/sau partenerii sociali pot, în special: (a) să hotărască dacă concediul pentru creșterea copilului este acordat integral [sau] parțial, […]; (b) să condiționeze dreptul la concediu pentru creșterea copilului de o perioadă de muncă și/sau de vechime care nu poate depăși un an; (c) […] (d) să stabilească perioadele de notificare a angajatorilor de către lucrători atunci când aceștia își exercită dreptul la concediu pentru creșterea copilului, cu specificarea începutului și sfârșitului perioadei de concediu; (e) să definească condițiile în care angajatorul […] este autorizat să amâne acordarea concediului pentru creșterea copilului din motive justificate legate de funcționarea întreprinderii […] (f) […]”

Considerentul (11) al Directivei privind egalitatea de tratament are următorul cuprins: „Statele membre ar trebui […] să lupte în continuare împotriva […] segregării între sexe, problemă care este și rămâne evidentă pe piața muncii, în special prin intermediul unor reglementări flexibile în ceea ce privește durata timpului de lucru, care să permită atât bărbaților, cât și femeilor să îmbine mai bine viața profesională și viața familială. Aceasta ar putea include, de asemenea, reglementări corespunzătoare în ceea ce privește concediul pentru creșterea copilului, care ar putea fi cerut de oricare dintre părinți […]”

Articolul 1 din directivă are următorul conținut: „Prezenta directivă își propune să garanteze punerea în aplicare a principiului șanselor egale și al egalității de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă și de muncă. În acest scop, aceasta conține dispoziții destinate punerii în aplicare a principiului egalității de tratament în ceea ce privește: […] (b) condițiile de muncă, inclusiv remunerația; […]”

Articolul 2 din această directivă prevede: „(1) În sensul prezentei directive, se înțelege prin: (a) «discriminare directă»: situația în care o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil din cauza sexului în comparație cu o altă persoană care este, a fost sau ar fi într‑o situație comparabilă; […]”

Articolul 3 din directivă prevede: „Statele membre pot să mențină sau să adopte măsuri în sensul articolului 141 alineatul (4) din tratat, pentru a asigura în mod concret o deplină egalitate între bărbați și femei în viața profesională.”

Articolul 14 din directivă are următorul conținut: „(1) Se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește: […] (c) condițiile de încadrare și de muncă, inclusiv condițiile de concediere, precum și remunerația; […]”

Articolul 28 din directivă prevede: „(1) Prezenta directivă nu interzice dispozițiile referitoare la protecția femeii, în special cu privire la sarcină și maternitate. (2) Prezenta directivă se interpretează fără a aduce atingere dispozițiilor Directivelor 96/34/CE și 92/85/CEE.”

Potrivit dreptului elen, în versiunea determinantă la data situației de fapt din procedura principală, o femeie care exercită funcția de judecător și care este însărcinată are dreptul la concediu înainte și după naștere, conform dispozițiilor aplicabile funcționarilor publici de stat. În plus, la cerere, aceasta beneficiază de nouă luni de concediu plătit pentru îngrijirea copilului.

Potrivit jurisprudenței naționale, de un drept corespunzător la concediu pentru creșterea copilului beneficiază în principiu – prin analogie cu textul de lege redactat pentru femei – și bărbații judecători atunci când devin tați.

Articolul 53 alineatul 3 al treilea paragraf din Codul funcției publice ( 5 ), care, în lipsa existenței la momentul determinant a unor reglementări specifice pentru judecători ( 6 ), se aplica în mod corespunzător ( 7 ), a cuprins, cu toate acestea, următoarea restricționare: „Dacă soția funcționarului public nu este încadrată în muncă sau nu exercită o profesie, soțul nu are dreptul la înlesnirile prevăzute la alineatul 2 [printre care și concediul remunerat pentru creșterea copilului], în afara cazului în care aceasta se află în incapacitate de a face față necesităților legate de creșterea copilului din cauza unei boli grave sau a unei dizabilități.”

Reclamantul din procedura principală este un judecător elen. În luna decembrie 2010, el a solicitat concediu plătit pentru creșterea copilului său, născut la 24 octombrie 2010.

În anul 2011, autoritatea competentă a respins această cerere, făcând trimitere la articolul 53 alineatul 3 al treilea paragraf din Codul funcției publice, întrucât soția reclamantului ar fi șomeră și, pentru acest motiv, reclamantul nu ar avea dreptul la concediu pentru creșterea copilului.

Reclamantul a atacat această decizie de respingere la Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat). În opinia Consiliului de Stat, reclamantului i s‑ar putea acorda concediul solicitat numai dacă articolul 53 alineatul 3 al treilea paragraf din Codul funcției publice nu ar fi compatibil cu Directiva 96/34/CE și cu Directiva 2006/54/CE.

Pentru acest motiv, Consiliul de Stat a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Prevederile pertinente ale Directivelor 96/34 și 2006/54 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale – cum este prevederea în litigiu de la articolul 53 alineatul 3 al treilea paragraf din Codul funcției publice – potrivit căreia funcționarul nu are dreptul la concediu pentru creșterea copilului atunci când soția sa nu este încadrată în muncă sau nu exercită nicio activitate profesională, în afara cazului în care aceasta se află în incapacitate de a face față necesităților legate de creșterea copilului din cauza unei boli grave sau a unei dizabilități?”

În procedura în fața Curții, guvernul elen, Comisia Europeană și reclamantul din procedura principală au prezentat observații scrise.

În esență, prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere dorește să afle dacă Directiva privind concediul pentru creșterea copilului și Directiva privind egalitatea de tratament trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia un judecător nu are dreptul la concediu pentru creșterea copilului atunci când soția sa nu este încadrată în muncă ( 8 ), în afara cazului în care nu poate face față creșterii copilului din motive de sănătate.

Întrebarea preliminară nu se referă direct la judecători, ci mai degrabă la funcționari. Cu toate acestea, având în vedere că reclamantul din procedura principală este judecător, și nu funcționar public, pentru ca răspunsul dat instanței de trimitere să fie pertinent în cauză, se va interpreta că întrebarea preliminară se referă la judecători.

Cererea de decizie preliminară este admisibilă. În special obiecția ( 9 ) formulată de reclamantul din procedura principală, potrivit căreia, în speță, articolul 53 din Codul funcției publice nu s‑ar aplica în speță, nu ar putea justifica inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară.

Astfel, pentru ca aceasta să fie admisibilă, potrivit articolului 267 TFUE, decizia preliminară trebuie să fie necesară instanței de trimitere pentru a pronunța o hotărâre. În ceea ce privește aprecierea relevanței, instanța de trimitere are prerogativa aprecierii care, cu excepția unor erori evidente ( 10 ), nu este examinată de Curte.

Astfel de erori nu pot fi identificate în considerațiile instanței de trimitere, în special deoarece aceasta motivează detaliat rațiunile pentru care pornește de la premisa aplicabilității prevederii în discuție privind dreptul funcționarilor publici și în cazul judecătorilor. Astfel, întrebarea preliminară nu este ipotetică, ci există o legătură cu obiectul litigiului din procedura principală.

Instanța de trimitere dorește să afle în primul rând dacă Directiva privind concediul pentru creșterea copilului permite ca unui judecător să nu i se acorde concediu pentru creșterea copilului în situația în care soția sa nu este încadrată în muncă și este aptă, din punctul de vedere al sănătății, să se ocupe de creșterea copilului.

Potrivit jurisprudenței Curții, domeniul de aplicare al Directivei privind concediul pentru creșterea copilului nu este limitat la raporturi de muncă de drept privat. Mai mult, directiva se aplică și în cazul funcționarilor publici. În cazul funcționarilor, Curtea a precizat acest aspect în mod clar, prin invocarea principiului egalității pe care se întemeiază această directivă, în ceea ce privește noțiunea de lucrător definită la clauza 1 alineatul (2) din acordul‑cadru ( 11 ).

Aceleași aspecte trebuie să se aplice și în cazul judecătorilor. În mod similar cu cazul funcționarilor publici, Directiva privind concediul pentru creșterea copilului nu cuprinde niciun indiciu din care să se poată deduce că judecătorii ar fi excluși în general de la domeniul de aplicare al Directivei privind concediul pentru creșterea copilului. Având în vedere că prin Hotărârea Chatzi s‑a recunoscut în mod expres ( 12 ) că Directiva privind concediul pentru creșterea copilului se aplică în cazul funcționarilor publici eleni, acest aspect trebuie să se aplice și în cazul judecătorilor eleni, în care, pentru drepturile lor la concediu pentru creșterea copilului, se aplică în mod corespunzător prevederi ale dreptului privind funcționarii publici.

Nici natura juridică specială a funcției de judecător, caracterizată prin numirea pe viață și independența în cadrul exercitării profesiei, nu se opune unei includeri a judecătorilor în domeniul de aplicare al Directivei privind concediul pentru creșterea copilului, întrucât nu este evident în ce măsură din această imagine specifică a profesiei ar putea rezulta aspecte speciale cu privire la problematica concediului pentru creșterea copilului, care ar justifica aplicarea unui tratament diferit în cazul judecătorilor în raport cu funcționarii publici și cu alți lucrători.

În pofida faptului că, în ceea ce privește judecătorii, în contextul Acordului‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, în Hotărârea O’Brien, Curtea a decis ( 13 ) că legiuitorul național are un spațiu larg de apreciere cu privire la problema ( 14 ) dacă și în ce măsură aceștia trebuie considerați lucrători incluși în Directiva privind concediul pentru creșterea copilului, pentru o punere în aplicare a directivei în conformitate cu dreptul Uniunii, aceasta ar trebui totuși „să nu aibă ca rezultat excluderea arbitrară a acestei categorii de persoane de la posibilitatea de a beneficia de protecția oferită de [d]irectiv[ă] […] și de […] acord[ul]‑cadru. O excludere de la posibilitatea de a beneficia de această protecție nu poate fi admisă decât dacă raportul […] [care caracterizează profesia de judecător] este, prin natura sa, substanțial diferit de cel dintre angajatori și angajații care intră, potrivit dreptului național, în categoria lucrătorilor” ( 15 ). În cazul judecătorilor eleni și al drepturilor lor la concediu pentru creșterea copilului nu se constată asemenea aspecte speciale care să derive în mod substanțial din imaginea profesională a judecătorului, cu atât mai mult cu cât în perioada din litigiu trebuie aplicat în mod corespunzător Codul elen al funcției publice și astfel similitudinea situațiilor de fapt este evidentă, inclusiv din perspectiva dreptului național.

Guvernul Republicii Elene dorește să deducă din modul de redactare a clauzei 1 alineatul (1), prin care se intenționează să se ușureze viața profesională și de familie a „părinților încadrați în muncă”, că, potrivit modelului Directivei privind concediul pentru creșterea copilului, pentru ca să aibă dreptul la concediu pentru creșterea copilului, ambii părinți ar trebui să fie încadrați în muncă. În ceea ce privește situația în care numai unul dintre părinți este încadrat în muncă, guvernul are îndoieli că s‑ar pune problema concilierii între viața profesională și de familie și că respectiva situație ar afecta obiectivul Directivei privind concediul pentru creșterea copilului.

Totuși, nu este obligatoriu ca modul de redactare a directivei să fie înțeles astfel.

La clauza 1 alineatul (1) din acordul‑cadru, directiva menționează „părinți” la plural, și nu părintele încadrat în muncă. Totuși, clauza 2 alineatul (1) din acordul‑cadru face referire la „lucrători, bărbați și femei”, aspect care vizează luarea în considerare în mod separat a fiecărui părinte, fără să indice dacă persoanele respective sunt căsătorite sau nu sunt căsătorite una cu cealaltă.

De altfel, abordarea guvernului elen suscită și îndoieli de natură teleologică și sistematică, mai ales având în vedere că o interpretare după cum este sugerată în articolul 53 din Codul elen al funcției publice ar condiționa chiar dreptul unui soț la concediul pentru creșterea copilului de poziția profesională a celuilalt, fără să prezinte relevanță calitatea de părinte a acestuia.

Pe de o parte, acest aspect se opune clauzei 2 alineatul (1) din acordul‑cadru, potrivit căruia fiecărui părinte îi revine „un drept individual la concediu pentru creșterea copilului” ( 16 ). În plus, conform clauzei 2 alineatul (2) din acordul‑cadru, în principiu acest drept nu este transferabil, aspect care subliniază caracterul său de drept personal ( 17 ), căruia i s‑ar opune situația în care existența dreptului ar depinde de situația profesională a soțului/soției sau a celuilalt părinte.

Pe de altă parte, acordul‑cadru urmărește să realizeze egalitatea de șanse a părinților atunci când preiau responsabilități în familie și să încurajeze bărbații să ia concediu pentru creșterea copilului ( 18 ). Astfel, ambii părinți, însă în special bărbații, trebuie să aibă posibilitatea de a contribui la educația copiilor, fără să fie dezavantajați din punct de vedere profesional sau să fie obligați să renunțe la activitatea profesională.

Această interpretare a Directivei privind concediul pentru creșterea copilului se poate întemeia pe Hotărârea Chatzi, unde Curtea precizează că beneficiarii dreptului la concediul pentru creșterea copilului sunt exclusiv părinții ( 19 ) și că acesta nu este un drept al copilului. Prin urmare, Directiva privind concediul pentru creșterea copilului trebuie analizată în primul rând din punctul de vedere al respectivului părinte, și nu din cel a copilului. Astfel, nu se ridică în mod determinant problema dacă creșterea copilului este asigurată și fără concediu pentru creșterea copilului. Mai mult, prin directivă se dorește ca fiecare părinte să aibă posibilitatea de a decide pe cont propriu dacă dorește să concilieze responsabilitățile profesionale cu obligațiile familiale, independent de situația profesională ( 20 ). Astfel se urmărește abaterea de la repartizarea tradițională a rolurilor în cadrul creșterii copiilor, în special în cazul taților. Așadar, în măsura în care, atunci când soția sa nu este încadrată în muncă, tatălui i se refuză dreptul la concediu pentru creșterea copilului, se riscă tocmai o consolidare a repartizării rolurilor între bărbați și femei ( 21 ), aspect care s‑ar opune și obiectivului de a promova participarea femeilor la viața activă ( 22 ) și de a permite „o revenire mai ușoară la viața profesională” ( 23 ).

Aspectul că legiuitorul Uniunii a urmărit modelul unui drept individual care revine fiecărui părinte clarifică o dată în plus geneza normei.

Deja de la începutul anilor '80, Comisia a intenționat să prezinte o primă Propunere de directivă a Consiliului privind concediul pentru creșterea copilului și concediul pentru motive familiale ( 24 ), dar aceasta nu a fost adoptată. Nici proiectul revizuit din 1984 ( 25 ) nu a beneficiat de susținere suficientă. Totuși, aceste propuneri care nu au fost adoptate suscită interes din perspectiva genezei dreptului, precum și din considerente teleologice. Astfel, articolul 4 din propunerea din 24 noiembrie 1983 prevedea în mod expres că scopul acordării concediului pentru creșterea copilului ar fi ca un părinte să poată rămâne acasă pentru a putea prelua creșterea copilului, „în mod individual sau preponderent”. În plus, propunerea modificată din 1984 a prevăzut la articolul 4 alineatul (2) că nu ar fi posibil să se acorde concediu pentru creșterea copilului „concomitent ambilor părinți”. Asemenea restricționări nu se regăsesc în acordul‑cadru în discuție, însă acesta nici nu interzice în mod explicit statelor membre să reglementeze drepturile la concediu pentru creșterea copilului ale celor doi părinți încadrați în muncă, astfel încât să nu poată beneficia concomitent de concediu pentru creșterea copilului. Întrebarea dacă Directiva privind concediul pentru creșterea copilului s‑ar opune unei prevederi naționale în acest sens poate rămâne deschisă, întrucât articolul 53 alineatul 3 al treilea paragraf din Codul elen al funcției publice nu se referă la repartizarea în timp a două drepturi ale celor doi părinți încadrați în muncă, ci la aspectul că singurului părinte încadrat în muncă i se refuză în general dreptul la concediu pentru creșterea copilului pentru motivul că soțul/soția nu este încadrat/ă în muncă. O asemenea prevedere se opune obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii și exprimate în acordul‑cadru, de a acorda părinților un drept individual la concediul pentru creșterea copilului.

Reglementarea elenă nu se poate întemeia nici pe clauza 2 alineatul (3) din acordul‑cadru, care lasă „condițiile de acces și modalitățile de aplicare a concediului pentru creșterea copilului” la aprecierea statelor membre, întrucât prevederea nu împuternicește statele membre să interzică în general unui părinte beneficiul concediului pentru creșterea copilului, ci ține cont în esență, în mod exemplar, de interesele legitime ale organizării întreprinderii angajatorului, care trebuie armonizate cu acordarea concediului pentru creșterea copilului. Nu se ridică problema că încadrarea în muncă a soțului/soției ar reprezenta o condiție a acordării dreptului la concediu pentru creșterea copilului.

Interpretarea elenă a directivei nu poate fi admisă nici din perspectiva prevenirii abuzului de drept. În principiu, s‑a recunoscut, într‑adevăr ( 26 ), că abuzul de drept poate conduce la excluderea unor drepturi prevăzute de dreptul Uniunii. Există de asemenea posibilitatea ca un părinte să nu își utilizeze acest concediu pentru creșterea copilului și să îl utilizeze în alt scop. Cu toate acestea, din cererea de decizie preliminară nu rezultă indicii potrivit cărora tatăl ar dori să utilizeze concediul pentru creșterea copilului în alte scopuri decât cel recunoscut prin acordul‑cadru.

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se rețină că clauza 2 din acordul‑cadru pus în aplicare prin Directiva privind concediul pentru creșterea copilului se opune unei reglementări care prevede că un judecător nu are dreptul la concediu pentru creșterea copilului atunci când soția sa nu este încadrată în muncă sau nu desfășoară nicio activitate profesională, în afara cazului în care aceasta se află în incapacitate de a face față necesităților legate de creșterea copilului din cauza unei boli grave sau a unei dizabilități.

În continuare, se ridică întrebarea dacă Directiva privind egalitatea de tratament se opune reglementării naționale.

Scopul acestei directive este aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în context profesional în statele membre. În consecință, aceasta interzice atât discriminarea indirectă, cât și discriminarea directă pe criteriul sexului. Articolul 14 alineatul (1) litera (c) interzice în special orice discriminare cu privire la condițiile de muncă.

În ceea ce privește aplicabilitatea directivei și în cazul judecătorilor, se poate face trimitere la observațiile privind domeniul de aplicare al Directivei privind concediul pentru creșterea copilului ( 27 ) și trebuie să se verifice dacă prevederea elenă în discuție, care prin intermediul concediului pentru creșterea copilului se referă la o scutire de la muncă și astfel la condiții de muncă, în sensul prevăzut în Directiva privind egalitatea de tratament, are ca rezultat o discriminare pe criteriul sexului.

Potrivit articolului 53 alineatul 3 al treilea paragraf din Codul funcției publice, tatăl beneficiază de concediu pentru creșterea copilului numai în situația în care soția sa fie este încadrată în muncă, fie, din cauza problemelor de sănătate, se află în incapacitatea de a face față necesităților legate de creșterea copilului, în timp ce în cazul mamei nu este prevăzută o restricționare comparabilă a concediului pentru creșterea copilului.

Având în vedere că această dispoziție prevede în mod expres o restricționare în ceea ce privește acordarea concediului de creștere a copilului numai în cazul tatălui, există o discriminare directă pe criteriul sexului în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (a) din directivă ( 28 ).

Această discriminare nu se poate justifica prin intermediul articolului 28 alineatul (1) din Directiva privind egalitatea de tratament, care prevede că această directivă nu aduce atingere dispozițiilor privind protecția femeii, în special în ceea ce privește sarcina și maternitatea. Cu toate acestea, reglementarea elenă în discuție nu se încadrează la această normă, întrucât nu acordă protecție specială femeii în ceea ce privește sarcina și maternitatea, ci, dimpotrivă, interzice soțului un drept la concediul pentru creșterea copilului.

Prevederea elenă nu reprezintă nici o măsură pozitivă de promovare a egalității de șanse în sensul articolului 3 din Directiva privind egalitatea de tratament. Astfel, nu se poate constata că restricționarea concediului pentru creșterea copilului în detrimentul tatălui ar putea fi de natură să îndepărteze sau să reducă inegalități faptice cu privire la femei. Mai mult, există chiar riscul ca printr‑o astfel de reglementare să se consolideze o repartizare tradițională a rolurilor în familie și soției neîncadrate în muncă să i se îngreuneze integrarea sau reintegrarea în muncă. De altfel, prin considerentul (11), Directiva privind egalitatea de tratament impune statelor membre să adopte reglementări care să permită atât bărbaților, cât și femeilor să îmbine mai bine viața profesională și viața familială în forma concediului pentru creșterea copilului pentru ambii părinți, fără să fie prevăzută vreo diferențiere pentru motive de sex.

La articolul 28 alineatul (2) din directivă se menționează în sfârșit în mod expres Directiva privind concediul pentru creșterea copilului, în sensul că Directiva privind egalitatea de tratament se interpretează fără a aduce atingere dispozițiilor Directivei privind concediul pentru creșterea copilului. De aici rezultă că la aplicarea Directivei privind egalitatea de tratament nu se poate anula un drept la concediu pentru creșterea copilului acordat în temeiul Directivei privind concediul pentru creșterea copilului și nu este vizibilă nicio justificare a unei asemenea discriminări directe.

Astfel, se consemnează pe scurt că și articolul 14 alineatul (1) din Directiva privind egalitatea de tratament se opune unei reglementări naționale cum este cea în discuție.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară după cum urmează: „Clauza 2 din Acordul‑cadru pus în aplicare prin Directiva 96/34 privind concediul pentru creșterea copilului și articolul 14 din Directiva privind egalitatea de tratament trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia un bărbat judecător nu are dreptul la concediu pentru creșterea copilului atunci când soția sa nu este încadrată în muncă sau nu exercită nicio activitate profesională, în afara cazului în care aceasta se află în incapacitate de a face față necesităților legate de creșterea copilului din cauza unei boli grave sau a unei dizabilități.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 16 aprilie 2015 ( 1 )

Dreptul Uniunii