Concluziile avocatului general N. Wahl prezentate la 22 ianuarie 2015.#Comisia Europeană împotriva MOL Magyar Olaj- és Gázipari Nyrt.#Recurs – Ajutor de stat – Acord între Ungaria și întreprinderea petrolieră și de gaz MOL cu privire la taxele de exploatare minieră legate de extracția de hidrocarburi – Modificare ulterioară a regimului legal prin care se majorează nivelul taxelor – Majorare a taxelor neaplicată MOL – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața comună – Caracter selectiv.#Cauza C-15/14 P.

Prin prezentul recurs formulat, Comisia Europeană urmărește să obțină anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene MOL/Comisia ( 2 ), prin care acesta din urmă a anulat Decizia 2011/88/UE a Comisiei din 9 iunie 2010 privind ajutorul de stat C 1/09 (ex NN 69/08) acordat de Ungaria în favoarea MOL Nyrt ( 3 ).

În speță, Curtea este chemată în principal să stabilească dacă Tribunalul a solicitat în mod întemeiat anularea deciziei în litigiu pentru motivul că Comisia nu dovedise caracterul selectiv al măsurii contestate, măsură care prezintă originalitatea de a consta în coroborarea unui acord tarifar încheiat între stat și o anumită întreprindere cu o modificare legislativă ulterioară de majorare tarifară care nu se aplică întreprinderii respective. Prezenta cauză oferă, mai general, ocazia de a furniza anumite precizări cu privire la parametrii care trebuie reținuți în examinarea condiției de selectivitate care este un element constitutiv al noțiunii „ajutor de stat” care decurge din articolul 107 alineatul (1) TFUE.

Istoricul cauzei, astfel cum reiese din hotărârea atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

MOL Magyar Olaj- és Gázipari Nyrt (denumită în continuare „MOL”) este o societate cu sediul în Budapesta (Ungaria), ale cărei activități principale sunt prospectarea și producția de țiței, de gaz natural și de produse pe bază de gaz natural, transportul, depozitarea și distribuția de produse pe bază de țiței, atât cu ridicata, cât și cu amănuntul, transportul de gaz natural, precum și producția și vânzarea de alchene și de poliolefine.

Ansamblul activităților miniere, printre care cele referitoare la hidrocarburi, este reglementat în Ungaria prin Legea XLVIII din 1993 privind exploatarea minieră ( 4 ). Potrivit acestei legi, atribuțiile de reglementare sunt exercitate de ministrul responsabil cu activitățile miniere și de Autoritatea pentru Minerit, o autoritate centrală care supraveghează activitățile miniere în cadrul administrației publice.

Legea minelor prevede că activitățile de explorare și de exploatare minieră pot fi realizate în cadrul a două regimuri juridice diferite. Articolele 8-19 din Legea minelor stabilesc, pentru zonele considerate bogate în materiale de extracție pe baza, în special, a datelor geologice și clasificate drept „închise” [articolul 9 alineatul (1) din Legea minelor], un regim de concesiune, atribuită în urma unei proceduri de cerere de ofertă pentru fiecare zonă închisă, în temeiul unui contract încheiat între ministrul responsabil cu activitățile miniere și întreprinderea desemnată câștigătoare în urma procedurii de cerere de ofertă (articolele 10-12 din Legea minelor). În ceea ce privește zonele clasificate drept „deschise”, a priori mai puțin bogate în materiale de extracție, acestea pot fi exploatate în temeiul unei autorizații de exploatare eliberate de Autoritatea pentru Minerit în cazul în care solicitantul îndeplinește condițiile prevăzute de lege [articolul 5 alineatul (1) litera a) și alineatul (4) din Legea minelor].

Articolul 20 din Legea minelor prevede regulile potrivit cărora se stabilesc taxele de exploatare minieră care trebuie plătite statului. Articolul 20 alineatul (11) din Legea minelor prevede că valoarea taxei de exploatare minieră este un procentaj stabilit, după caz, prin lege, prin contractul de concesiune sau prin contractul încheiat în temeiul articolului 26/A alineatul (5) din Legea minelor. În ceea ce privește concesiunile, nivelul taxei de exploatare minieră este stabilit de ministrul responsabil cu activitățile miniere, care ține seama de anumiți parametri prevăzuți la articolul 20 alineatul (8) din Legea minelor. Pentru contractul prevăzut la articolul 26/A alineatul (5) din Legea minelor, nivelul taxei este determinat conform dispozițiilor acestui articol. Nivelul taxei de exploatare minieră este stabilit prin Legea minelor în cazul în care activitatea de extracție se desfășoară în cadrul regimului autorizației de exploatare [articolul 20 alineatele (2)-(7) din Legea minelor].

Până în anul 2008, nivelul taxei de exploatare minieră pentru extragerea de hidrocarburi, de țiței și de gaz natural pe baza autorizației de exploatare era stabilit la 12 % din valoarea cantității exploatate pentru terenurile date în exploatare începând cu 1 ianuarie 1998 sau rezulta din aplicarea unei formule matematice care lua în considerare în special prețul mediu al gazului natural achiziționat de serviciul public responsabil în domeniul gazului, cu un nivel minim de 12 %, pentru terenurile cu gaz natural date în exploatare anterior datei de 1 ianuarie 1998 [articolul 20 alineatul (3) litera b) din Legea minelor].

Articolul 26/A alineatul (5) din Legea minelor prevede că, în cazul în care o întreprindere minieră care își desfășoară activitatea în temeiul unei autorizații de exploatare, și anume pentru terenuri situate într‑o zonă deschisă, nu a demarat exploatarea în decurs de cinci ani de la data eliberării autorizației, aceasta poate solicita, o singură dată, Autorității pentru Minerit prelungirea acestui termen pentru o perioadă de maximum cinci ani. În cazul în care autoritatea menționată își dă acordul, prin contract încheiat între ministrul responsabil cu activitățile miniere și întreprinderea minieră se stabilesc, pentru terenurile care fac obiectul prelungirii, cantitatea de materiale care va servi drept bază pentru calculul taxei de exploatare minieră și nivelul acesteia, care trebuie să fie mai mare decât nivelul aplicabil la data cererii de prelungire, fără a depăși de 1,2 ori acest nivel (denumită în continuare „taxa de prelungire”). Dacă cererea de prelungire vizează mai mult de două terenuri, nivelul taxei de prelungire se aplică tuturor terenurilor întreprinderii miniere printr‑un contract cu o durată de cel puțin cinci ani (denumită în continuare „taxa de exploatare minieră majorată”). Dacă cererea de prelungire vizează mai mult de cinci terenuri, poate fi impusă o taxă unică, egală cu cel mult 20 % din cuantumul datorat pe baza taxei de exploatare minieră majorate.

La 19 septembrie 2005, MOL a solicitat prelungirea drepturilor sale de exploatare minieră aferente a 12 terenuri cu hidrocarburi care făceau obiectul autorizației de exploatare și a căror exploatare nu demarase încă la expirarea termenului de cinci ani de la data acordării autorizațiilor respective.

La 22 decembrie 2005, ministrul responsabil cu activitățile miniere și MOL au semnat un acord de prelungire în temeiul articolului 26/A alineatul (5) din Legea minelor cu privire la cele 12 terenuri cu hidrocarburi (denumit în continuare „acordul din 2005”), care prevede la punctul 1 prelungirea cu cinci ani a datei limită pentru demararea exploatării acestor 12 terenuri și stabilește taxa de prelungire pe care MOL trebuie să o plătească statului pentru fiecare dintre cei cinci ani (12 % × 1,050 pentru primul an, și anume 12,600 %; 12 % × 1,038 pentru al doilea an, și anume 12,456 %; 12 % × 1,025 pentru al treilea an, și anume 12,300 %, precum și 12 % × 1,020 pentru al patrulea și al cincilea an, și anume 12,240 %).

În temeiul punctului 4 din acordul din 2005, taxa de exploatare minieră majorată se aplică tuturor terenurilor deținute de MOL aflate deja în exploatare în temeiul unei autorizații de exploatare, și anume 44 de terenuri cu hidrocarburi a căror producție a demarat după data de 1 ianuarie 1998 și 93 de terenuri cu gaz natural a căror producție a demarat anterior acestei date, pentru o perioadă de 15 ani începând de la data intrării în vigoare a acestui acord. Nivelul taxei de exploatare minieră majorate aferente celui de al cincilea an al perioadei de prelungire se aplică până în cel de al cincisprezecelea an. În ceea ce privește terenurile cu gaz natural a căror producție a demarat anterior datei de 1 ianuarie 1998, coeficientul de majorare pentru fiecare dintre cei cinci ani de prelungire (a se vedea punctul 11 din prezentele concluzii) se aplică la formula matematică stabilită la articolul 20 alineatul (3) litera b) din Legea minelor, coeficientul de majorare aferent celui de al cincilea an aplicându‑se până în cel de al cincisprezecelea an.

Punctul 6 din acordul din 2005 prevede plata unei taxe unice de 20 de miliarde de forinți maghiari (HUF).

Punctul 9 din acordul din 2005 prevede că nivelul taxei de prelungire, nivelul taxei de exploatare minieră majorate, baza de calcul, procentajul și toți factorii utilizați la calculul acestor taxe se stabilesc, pe toată durata acordului amintit, numai prin dispozițiile acestuia și că nivelurile definite în acordul din 2005 rămân neschimbate sau constante pe toată această durată.

Potrivit punctului 11 din acordul din 2005, acesta intră în vigoare la data la care își produce efectele decizia Autorității pentru Minerit. Aceeași clauză interzice părților să pună capăt acordului din 2005 în mod unilateral, cu excepția ipotezei în care un terț dobândește peste 25 % din capitalul MOL.

Acordul din 2005 a făcut obiectul unei decizii a Autorității pentru Minerit din 23 decembrie 2005, care confirmă prelungirea datei limită pentru demararea exploatării celor 12 terenuri cu hidrocarburi menționate la punctul 10 din prezentele concluzii, precum și plățile datorate de MOL și stabilite prin respectivul acord.

Legea CXXXIII din 2007 privind exploatarea minieră, de modificare a Legii XLVIII din 1993 ( 5 ), care a intrat în vigoare la 8 ianuarie 2008, a schimbat nivelul taxei de exploatare minieră.

În principal, articolul 20 alineatul (3) din Legea modificată a minelor prevede un nivel al taxei de 30 % din valoarea cantității exploatate pentru terenurile date în exploatare între 1 ianuarie 1998 și 31 decembrie 2007, aplicarea formulei matematice existente potrivit regimului prevăzut de Legea minelor pentru terenurile cu gaz natural date în exploatare anterior datei de 1 ianuarie 1998, cu un nivel minim al taxei de 30 %, și aplicarea unui nivel al taxei de exploatare minieră diferențiat pentru terenurile a căror exploatare a demarat după 1 ianuarie 2008, în funcție de cantitatea de țiței sau de gaz natural extras, și anume un nivel al taxei de 12 % pentru o cantitate anuală produsă care nu depășește 300 de milioane m3 de gaz natural sau 50 de kilotone (kt) de țiței, un nivel al taxei de 20 % pentru o producție cuprinsă între 300 de milioane m3 de gaz natural și 500 de milioane de m3 de gaz natural sau între 50 kt de țiței și 200 kt de țiței și un nivel al taxei de 30 % pentru o producție care depășește 500 de milioane de gaz natural sau 200 kt de țiței. În sfârșit, pentru toate terenurile, indiferent de data începerii exploatării lor, taxa de exploatare minieră datorată este majorată cu 3 % sau cu 6 % dacă prețul țițeiului Brent depășește 80 de dolari americani (USD) sau, respectiv, 90 USD.

Articolul 235 din Legea LXXXI din 2008 de modificare a nivelurilor taxelor și impozitelor ( 6 ) modifică Legea minelor, stabilind la 12 % nivelul taxei de exploatare minieră pentru terenurile date în exploatare între 1 ianuarie 1998 și 31 decembrie 2007 inclusiv, și nivelul minim al taxei de exploatare minieră datorate pentru terenurile cu gaz natural date în exploatare anterior datei de 1 ianuarie 1998. Această modificare a intrat în vigoare la 23 ianuarie 2009.

În urma unei plângeri primite la 14 noiembrie 2007, prin scrisoarea din 13 ianuarie 2009, Comisia a notificat autorităților maghiare decizia sa de a iniția procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE în ceea ce privește acordul din 2005, care ar fi scutit MOL de majorarea taxei de exploatare minieră care rezultă din Legea modificată a minelor (denumită în continuare „decizia de deschidere”). Comisia aprecia că, având în vedere modul în care fuseseră elaborate, acordul din 2005 și dispozițiile cuprinse în Legea modificată a minelor erau parte a aceleiași măsuri și, după ce a procedat la aprecierea impactului lor comun, a concluzionat că, prin efectul combinat al acordului din 2005 și al Legii modificate a minelor, se conferea MOL un avantaj necuvenit. Potrivit Comisiei, măsura îndeplinea criteriile prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE și trebuia considerată un ajutor de stat și niciun motiv nu permitea să fie considerat compatibil cu piața comună. Decizia de deschidere a fost publicată, împreună cu invitația adresată părților interesate de a prezenta observații.

Prin scrisoarea din 9 aprilie 2009, Ungaria a prezentat observații cu privire la decizia de deschidere. Opinia autorităților maghiare era că măsura nu constituia ajutor de stat, întrucât acordul din 2005 nu adusese niciun avantaj MOL și nu avea caracter selectiv, având în vedere că din aplicarea acordului menționat nu rezulta niciun tratament preferențial în favoarea acesteia.

Prin două scrisori din 27 aprilie 2009, MOL și Magyar Bányászati Szövetség (Asociația Maghiară pentru Minerit) au prezentat observații cu privire la decizia de deschidere. MOL considera că nu s‑a aflat în nicio situație privilegiată ca urmare a aplicării acordului din 2005, deoarece ar fi plătit un nivel al taxei de exploatare minieră cu mult mai ridicat decât cel al concurenților săi și decât cel pe care l‑ar fi plătit în lipsa unui acord, iar acesta din urmă era conform cu dispozițiile Legii minelor și cu logica acesteia. La rândul său, Magyar Bányászati Szövetség a insistat în particular asupra necesității ca statul, în special în exercitarea funcției sale de legiuitor, să respecte așteptările legitime ale operatorilor economici și principiul securității juridice în ceea ce privește stabilitatea pe termen lung a nivelurilor taxei de exploatare minieră a terenurilor pentru care a fost deja eliberată o autorizație de exploatare.

La 9 iunie 2010, Comisia a adoptat decizia atacată, potrivit căreia, pe de o parte, măsura luată de Ungaria, și anume stabilirea prin acordul din 2005 a taxei de exploatare minieră datorate de MOL, coroborată cu amendamentele rezultate din Legea modificată a minelor reprezenta un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, incompatibil cu piața comună, potrivit articolului 108 alineatul (3) TFUE, și, pe de altă parte, Ungaria trebuia să recupereze ajutorul de la MOL.

În decizia în litigiu, Comisia a considerat că măsura de ajutor supusă examinării consta în coroborarea acordului din 2005 cu Legea modificată a minelor, acordul respectiv scutind MOL de modificările aduse taxelor de exploatare minieră prin legea menționată [considerentele (19) și (20)]. În opinia sa, chiar dacă acordul din 2005 era în conformitate cu Legea minelor în vigoare la acea dată și chiar dacă statul membru putea să stabilească taxele de exploatare minieră, efectele produse nu erau în mod necesar compatibile cu normele tratatului în materie de ajutoare de stat, deși, privite în mod izolat, nici acordul din 2005, nici Legea modificată a minelor nu erau contrare acestor norme [considerentele (52) și (53)].

În ceea ce privește criteriul referitor la caracterul selectiv al măsurii, Comisia a considerat în decizia în litigiu că sistemul de referință era regimul autorizațiilor de exploatare, respingând argumentele în sensul că acordurile prin care se prelungesc asemenea autorizații ar putea constitui un sistem de referință distinct [considerentele (61)-(65)]. Potrivit Comisiei, un acord de prelungire era „în mod clar” selectiv, întrucât autoritățile maghiare dispuneau de o marjă de manevră pentru a încheia sau a nu încheia un asemenea acord și pentru a stabili elementele de plată conținute în acesta [considerentul (66)]. Comisia a insistat asupra faptului că, pe de o parte, MOL beneficia de taxe reduse până în anul 2020 pentru cvasitotalitatea terenurilor sale supuse unei autorizații de exploatare, în timp ce concurenții săi, supuși aceluiași regim și care au demarat producția în termenele prevăzute de lege, trebuiau să plătească taxe mai ridicate [considerentul (67)], și, pe de altă parte, MOL era singurul operator în domeniul hidrocarburilor care a obținut o prelungire a drepturilor sale de exploatare acordate în temeiul unei autorizații, celelalte prelungiri vizând întreprinderi care extrag minereuri solide, pentru care taxele de exploatare minieră nu fuseseră modificate [considerentul (68)]. Comisia aprecia că succesiunea de circumstanțe în discuție, și anume modul în care articolul 26/A alineatul (5) din Legea minelor a fost formulat, acordul din 2005 încheiat în acest temei și amendamentele cuprinse în Legea modificată a minelor, avea caracter selectiv [considerentul (69)]. În opinia Comisiei, numai MOL era supusă unui regim specific, care o proteja de orice majorare a taxelor de exploatare minieră [considerentul (70)].

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 octombrie 2010, MOL a formulat o acțiune prin care solicita, cu titlu principal, anularea deciziei în litigiu și, în subsidiar, anularea aceleiași decizii în măsura în care dispune recuperarea sumelor în cauză.

MOL invoca trei motive în susținerea acțiunii formulate, întemeiate pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, pe încălcarea articolului 108 alineatul (1) TFUE și a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 ( 7 ) și, în sfârșit, pe încălcarea articolului 14 alineatul (1) din același regulament.

În cadrul primului motiv, MOL contesta calificarea de ajutor de stat atribuită măsurii în cauză.

Tribunalul a examinat în special a doua critică a acestui prim motiv privind lipsa caracterului selectiv al măsurii respective.

În acest context, Tribunalul, după ce a prezentat aprecierea Comisiei care figurează în decizia în litigiu și a amintit argumentele invocate de părți în această privință în fața Tribunalului, a arătat printre altele, la punctul 54 din hotărârea atacată, că aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE impune să se stabilească dacă, în cadrul unui regim juridic determinat, o măsură de stat este de natură să favorizeze „anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri” în raport cu altele, care s‑ar găsi, ținând seama de obiectivul urmărit de regimul menționat, într‑o situație de fapt și juridică comparabilă.

În continuare, după prezentarea, la punctele 56-61 din hotărârea atacată, a argumentelor invocate de Ungaria și de MOL în cursul procedurii administrative, Tribunalul a amintit la punctul 62 din aceeași hotărâre că, în speță, măsura contestată este constituită din două elemente, și anume, pe de o parte, acordul din 2005, care stabilește nivelurile taxelor de exploatare minieră pentru ansamblul terenurilor deținute de MOL, date în exploatare sau pentru care a fost acordată o prelungire, pentru fiecare dintre cei 15 ani cât este durata sa, și, pe de altă parte, Legea modificată a minelor, care majorează nivelurile taxelor de exploatare minieră pentru toate terenurile cu hidrocarburi în temeiul unei autorizații de exploatare, fără să conțină dispoziții privind terenurile care au făcut deja obiectul unui acord de prelungire.

Potrivit Tribunalului, într‑o astfel de situație, măsura contestată poate fi calificată drept ajutor de stat în cazul în care se stabilește că termenii acordului încheiat au fost propuși în mod selectiv de către stat unuia sau mai multor operatori, iar nu pe baza unor criterii obiective care să rezulte dintr‑un text cu sferă generală și care să fie aplicabile oricărui operator (a se vedea punctul 66 din hotărârea atacată). Tribunalul a statuat astfel printre altele, la punctul 67 din hotărârea atacată, că o coroborare de elemente poate fi calificată drept ajutor de stat în cazul în care statul acționează astfel încât să protejeze unul sau mai mulți operatori deja prezenți pe piață, încheind cu aceștia un acord prin care le acordă niveluri de taxă garantate pentru întreaga durată a acordului, având în același timp intenția de a‑și exercita ulterior competența de reglementare prin majorarea nivelului taxei astfel încât ceilalți operatori de pe piață să fie defavorizați, indiferent dacă este vorba despre operatori deja prezenți la data încheierii acordului sau despre operatori noi.

În speță, ținând seama, în primul rând, de lipsa selectivității care caracterizează cadrul juridic care reglementează încheierea acordurilor de prelungire, precum și de considerațiile care justifică acordarea unei marje de apreciere autorităților maghiare la negocierile referitoare la nivelurile taxelor (a se vedea punctele 70-74 din hotărârea atacată) și, în al doilea rând, de lipsa oricărui indiciu în sensul că aceste autorități ar fi rezervat un tratament favorabil MOL în raport cu orice altă întreprindere care se găsește într‑o situație comparabilă (a se vedea punctele 75-80 din hotărârea atacată), Tribunalul a constatat, la punctul 81 din hotărârea atacată, că nu se poate considera că s‑a demonstrat caracterul selectiv al acordului din 2005.

În sfârșit, Tribunalul a subliniat, la punctul 82 din hotărârea atacată, că majorarea taxelor în temeiul Legii modificate a minelor, intrată în vigoare în anul 2008, a avut loc în contextul majorării cursului mondial al țițeiului. Tribunalul a dedus de aici că, întrucât Comisia nu a susținut că acordul din 2005 fusese încheiat pentru a anticipa o majorare a taxelor de exploatare minieră, coroborarea acestui acord cu legea modificată amintită nu poate fi calificată în mod valabil drept ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE.

Prin urmare, Tribunalul a admis acțiunea MOL și a anulat decizia în litigiu.

Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții: — cu titlu principal: — anularea hotărârii atacate; — respingerea acțiunii în anularea deciziei în litigiu; și — obligarea MOL la plata cheltuielilor de judecată, — cu titlu subsidiar: — trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare; și — soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată aferente celor două proceduri odată cu fondul.

MOL solicită, cu titlu principal, respingerea recursului și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Părțile și‑au prezentat observațiile în scris și oral în ședința din 13 noiembrie 2014.

În ceea ce îl privește, Tribunalul, deși a abordat, desigur în mod lapidar ( 8 ), problema eventualelor legături existente între seria de intervenții avute în vedere de Comisie, a menținut totodată o anumită confuzie, în cadrul controlului privind examinarea condiției referitoare la caracterul selectiv al măsurii în litigiu, raportându‑se uneori doar la caracterul selectiv al acordului din 2005 ( 9 ), alteori la caracterul selectiv al „măsurii contestate” privite în mod global ( 10 ).

În cadrul prezentului recurs, Comisia invocă un motiv unic, întemeiat pe erori de drept în ceea ce privește examinarea condiției referitoare la caracterul selectiv al măsurii contestate în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

Comisia consideră că, astfel cum reiese din mai multe fragmente din hotărârea atacată, Tribunalul a efectuat o interpretare și o aplicare eronate ale acestei condiții. Argumentele acesteia au în vedere, în esență, patru aspecte ale hotărârii atacate.

Înainte de a analiza fiecare dintre aspectele argumentației dezvoltate de Comisie, ne pare necesar să se prezinte anumite considerații cu privire la sensul cerinței selectivității care decurge din articolul 107 alineatul (1) TFUE și cu privire la domeniul de aplicare al acestuia într‑o situație precum cea în discuție în speță.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 107 alineatul (1) TFUE, cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru calificarea drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de această dispoziție ( 11 ).

Este astfel consacrat că, pentru ca o măsură națională să poată fi calificată drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, în primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, în al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului și, în al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența ( 12 ).

În speță, sunt puse în discuție doar interpretarea și aplicarea celei de a treia condiții, mai precis cerința „selectivității”.

Această cerință a selectivității sau – pentru a relua un alt termen utilizat adeseori – a „specificității” măsurii trebuie distinsă în mod clar de identificarea unui avantaj economic. Cu alte cuvinte, odată identificată prezența unui avantaj, privit în sens larg, care decurge în mod direct sau indirect dintr‑o anumită măsură, Comisiei îi revine sarcina de a stabili de asemenea dacă acest avantaj se adresează în mod special uneia sau mai multor întreprinderi. Revine în special Comisiei sarcina de a demonstra că măsura introduce diferențieri între întreprinderile care se găsesc într‑o situație comparabilă în raport cu obiectivul urmărit ( 13 ). Nu se interzice acordarea unui avantaj ca atare, ci faptul că această acordare, efectuată în mod discriminatoriu și selectiv, poate plasa anumite întreprinderi într‑o situație mai favorabilă decât altele.

În aceste condiții, cerința selectivității nu poate fi, în opinia noastră, separată total de identificarea concomitentă, deși distinctă, a unui avantaj economic.

Cu privire la acest aspect, ni se pare că se impun două considerații generale.

În primul rând, ni se pare destul de evident că această cerință a selectivității nu are același rol după cum măsura în cauză este avută în vedere ca un ajutor individual sau ca o schemă generală de ajutor.

Astfel, la aprecierea unei măsuri de natură individuală, identificarea avantajului economic permite, în principiu, să se prezume „specificitatea” acesteia și, prin urmare, să se concluzioneze că prezintă și un caracter selectiv.

În schimb, în cadrul examinării unui sistem de natură generală (sisteme de subvenții, sistem de tarifare, facilități fiscale, sistem derogatoriu de drept comun în materia falimentului, facilități de plată a unor taxe sau obligații diverse etc.), selectivitatea permite să se identifice dacă presupusul avantaj, deși se adresează operatorilor economici în general, favorizează, în realitate și ținând seama de criteriile obiective pe care le reține, numai anumite tipuri de întreprinderi sau grupuri de întreprinderi.

Acest lucru implică să se identifice dacă măsura în cauză, în pofida constatării că furnizează un avantaj cu aplicabilitate generală, operează astfel „exclusiv în favoarea anumitor întreprinderi sau a anumitor domenii de activitate”. Acest demers are în vedere, potrivit unei alte formulări, să se asigure că măsurile de stat nu introduc între întreprinderile – sau, mai precis, între operatorii care se găsesc, în raport cu obiectivul atribuit sistemului național în cauză, într‑o situație de fapt și juridică comparabilă – o diferențiere nejustificată de natura și de economia sistemului în cauză.

Deși statele membre beneficiază de o anumită marjă de manevră în definirea politicii fiscale, industriale sau sociale a acestora, prin prisma dreptului în domeniul ajutoarelor de stat, acestea nu pot acționa în mod discriminatoriu. În acest sens, trebuie să se sublinieze că noțiunea de selectivitate este legată de cea de discriminare ( 14 ) și, astfel, că se admite că nu se interzice în mod necesar să se prevadă măsuri prin care autoritatea dispune de o anumită marjă de apreciere.

În al doilea rând, în cazul în care se pune în discuție o schemă de ajutor, trebuie să se identifice în prealabil în ce măsură schema respectivă conține în sine un dispozitiv de natură să diminueze sarcinile care grevează în principiu bugetul întreprinderilor.

În aceasta constă dificultatea prezentei cauze, care se referă la o măsură de stat cu totul specială.

Mai întâi, deși această concluzie a putut fi discutată în cadrul acțiunii formulate de MOL în fața Tribunalului ( 15 ), trebuie subliniat că măsura contestată este constituită din două elemente, și anume acordul din 2005 care stabilește nivelurile taxelor de exploatare minieră aplicabile tuturor terenurilor reclamantei, date în exploatare sau pentru care a fost acordată o prelungire, pentru fiecare dintre cei 15 ani cât este durata sa, și Legea modificată a minelor, care majorează nivelurile taxelor de exploatare minieră pentru toate terenurile cu hidrocarburi în temeiul autorizației de exploatare, fără a avea în vedere terenurile care au făcut deja obiectul unui acord de prelungire ( 16 ).

În continuare, întrucât Comisia nu s‑a pronunțat în mod special, în decizia în litigiu, cu privire la legăturile existente între acordul din 2005 și modificarea legislativă din 2008, există o confuzie în ceea ce privește definirea cadrului de referință pertinent în vederea examinării caracterului selectiv al măsurii în litigiu.

Astfel, trebuie să se arate că Comisia a considerat că măsura amintită era constituită din coroborarea acordului din 2005 cu modificarea legislativă din 2008 ( 17 ), chiar fără a preciza motivele pentru care această serie de intervenții sunt strâns legate între ele pe plan cronologic, funcțional și contextual ( 18 ). Pe de altă parte, aceasta s‑a limitat să aprecieze dacă condiția de selectivitate era îndeplinită în lumina sistemului autorizației de exploatare aplicabil la data încheierii acordului din 2005 ( 19 ).

Astfel, în pofida faptului că „seria completă de acțiuni întreprinse de stat” ( 20 ), cu alte cuvinte acordul din 2005 coroborat cu modificările ulterioare ale Legii minelor, a fost considerată ca fiind în litigiu, selectivitatea măsurii respective a fost examinată doar în raport cu acordul din 2005 ( 21 ), precizându‑se că sistemul de referință a fost definit ca fiind cel al autorizației de exploatare, aplicabil la data încheierii acordului respectiv.

Potrivit acestei abordări, în opinia noastră în mod foarte întemeiat, Tribunalul și‑a concentrat analiza pe aspectul dacă acordul din 2005 conținea un dispozitiv de natură selectivă.

Această examinare izolată a acordului din 2005, chiar dacă Tribunalul a preluat în nume propriu aprecierea potrivit căreia măsura contestată era constituită din două elemente, și anume acordul din 2005 și Legea minelor modificată în 2008, nu este totuși, în cazul de față, lipsită de dificultăți.

Astfel, după cum a subliniat Curtea în cauza Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții ( 22 ), întrucât intervențiile statului iau forme diverse și trebuie analizate în funcție de efectele lor, nu ar fi exclus ca mai multe intervenții succesive ale statului să trebuiască, în vederea aplicării articolului 107 alineatul (1) TFUE, să fie privite ca o intervenție unică. O astfel de situație poate apărea printre altele atunci când mai multe intervenții consecutive sunt, în special având în vedere succesiunea lor în timp, finalitatea lor și situația întreprinderii la momentul acestor intervenții, atât de strâns legate între ele, încât este imposibilă separarea lor ( 23 ).

Dat fiind că nu se pronunță de la bun început ( 24 ) cu privire la aspectul dacă Comisia, astfel cum impune jurisprudența Curții, dovedise într‑o măsură suficientă legăturile strânse existente între intervențiile statului avute în vedere în prezenta cauză, Tribunalul lasă să subziste o incertitudine în ceea ce privește cadrul de referință de care trebuia să se țină seama pentru a stabili caracterul selectiv al măsurii sau măsurilor în litigiu. Or, stabilirea cadrului de referință pentru a examina dacă un anumit sistem este selectiv poate prezenta, astfel cum arătase Comisia de altfel ( 25 ), o importanță fundamentală ( 26 ).

Nu este mai puțin adevărat că această examinare a selectivității măsurii în litigiu în raport cu cadrul juridic aplicabil acordului din 2005 nu a fost pusă nicidecum în discuție în cadrul prezentului recurs.

În aceste condiții, prezentul recurs cheamă Curtea să stabilească doar dacă, fără a săvârși o eroare, Tribunalul a concluzionat că Comisia nu stabilise corespunzător cerințelor legale, așa cum este de competența sa să procedeze, că presupusa măsură de ajutor avea caracter selectiv.

Astfel cum vom reveni asupra acestora ulterior, va trebui, având în vedere caracterul cu totul special al măsurii vizate, să ne abținem de la orice analogie pripită cu examinarea caracterului selectiv al schemelor cu care instanța Uniunii a fost sesizată până în prezent.

În lumina acestor considerații, vom examina în continuare criticile formulate împotriva hotărârii atacate.

Prin intermediul primei critici, Comisia contestă analiza efectuată de Tribunal cu privire la marja de apreciere acordată autorităților maghiare, pe de o parte, în ceea ce privește opțiunea de a încheia sau de a nu încheia un acord de prelungire atunci când o întreprindere minieră introduce o cerere în acest sens și, pe de altă parte, în ceea ce privește nivelul taxei pe care o stabilesc într‑un asemenea acord. Aceasta critică de asemenea concluzia pe care Tribunalul a dedus‑o de aici în ceea ce privește caracterul selectiv al măsurii de ajutor în litigiu.

În opinia Comisiei, Tribunalul ar fi încălcat concluziile jurisprudenței ( 27 ) în ceea ce privește examinarea marjei de apreciere acordate autorităților naționale competente pentru a reține selectivitatea măsurii în litigiu.

Comisia arată mai întâi că autoritățile maghiare dispun, atunci când sunt sesizate cu o cerere în temeiul articolului 26/A alineatul (5) din Legea minelor, de o anumită marjă de apreciere pentru a încheia sau a nu încheia un acord de prelungire a drepturilor de exploatare minieră. Analiza Tribunalului consemnată la punctele 70-74 și 79-81 din hotărârea atacată ar fi eronată și ar trebui să infirme concluzia cuprinsă la punctul 83 din hotărârea amintită potrivit căreia caracterul selectiv al măsurii nu ar fi dovedit.

În plus, Comisia consideră că, chiar presupunând că autoritățile maghiare erau obligate în speță să încheie un acord de prelungire a drepturilor de exploatare minieră atunci când o întreprindere le prezintă o cerere în acest sens, analiza Tribunalului ar fi totuși eronată în drept, dat fiind că ignoră marja „nelimitată” conferită acestor autorități în ceea ce privește nivelului taxei de exploatare minieră pe care o stabilesc, constatare pe care pare să o fi preluat de altfel, cel puțin în parte, la punctul 72 din hotărârea atacată. Statuând că puterea discreționară conferită autorităților naționale prin cadrul legislativ în ceea ce privește nivelul taxei de exploatare minieră era de natură să confere acordului din 2005 caracter selectiv, Tribunalul nu ar fi respectat, în opinia Comisiei, propria jurisprudență.

Trebuie să se aducă de la bun început o precizare în ceea ce privește controlul pe care Curtea este chemată să îl exercite în prezenta cauză. Astfel, potrivit unei jurisprudențe consacrate, atunci când Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, doar Curtea este competentă să exercite, în temeiul articolului 256 TFUE, un control asupra calificării juridice a acestor fapte și a consecințelor de drept care au fost deduse din acestea. Aprecierea faptelor nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă care au fost prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții ( 28 ).

În speță, se pune problema dacă se pot identifica, în raport cu aprecierea marjei de apreciere acordate autorităților naționale în încheierea unui acord de prelungire a drepturilor de exploatare minieră, o denaturare a faptelor, o eroare de drept sau o eroare de calificare juridică a faptelor.

În opinia noastră, trebuie să se răspundă negativ la această problemă.

În primul rând, în ceea ce privește verificarea existenței unei denaturări a faptelor, este suficient să se constate că Comisia nu a susținut că o astfel de denaturare exista. În orice caz, considerăm că niciun element nu permite să se concluzioneze că Tribunalul a efectuat constatări care sunt în mod evident contrare conținutului dispozițiilor de drept maghiar în cauză sau chiar a atribuit uneia dintre acestea un domeniu de aplicare care în mod evident nu îi corespunde în raport cu celelalte elemente ale dosarului.

În al doilea rând, trebuie să se verifice dacă analiza Tribunalului în raport cu marja de apreciere acordată autorităților maghiare, care este prezentată la punctele 70-74 și 79-81 din hotărârea atacată, prezintă vreo eroare de drept sau de calificare juridică a faptelor.

Nu suntem convinși că această situație se regăsește în prezenta cauză.

În ceea ce privește, mai întâi, punctele 70-74 din hotărârea atacată, trebuie să se arate că acestea aveau drept obiect analizarea cadrului juridic în contextul căruia fusese încheiat acordul din 2005. În această perspectivă și în ceea ce privește examinarea marjei de apreciere acordate autorităților maghiare la încheierea acordului din 2005, Tribunalul s‑a limitat să deducă, pe baza unei examinări detaliate a parametrilor și a condițiilor de încheiere a acordurilor de prelungire a drepturilor de exploatare minieră, că articolul 26/A alineatul (5) din Legea minelor, care permite oricărei întreprinderi miniere să solicite prelungirea drepturilor sale de exploatare minieră cu privire la unul sau mai multe terenuri pe care nu le‑a dat în exploatare în termen de cinci ani de la acordarea autorizației de exploatare, nu părea a fi de natură selectivă.

Contrar susținerilor Comisiei, nu suntem convinși că aceste aprecieri cuprind vreo eroare de calificare juridică a faptelor sau vreo eroare de drept.

În această privință, prezenta cauză trebuie distinsă în mod clar de cele menționate de Comisie în susținerea argumentelor sale care pun în discuție aprecierea marjei de apreciere conferite autorităților maghiare la încheierea acordurilor de prelungire a drepturilor de exploatare minieră ( 29 ). Jurisprudența anterioară menționată de Comisie în recursul formulat se referă la dispoziții de drept național care acordă scutiri de impozite sau de alte taxe sau chiar excepții în materia falimentului.

Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Franța/Comisia (EU:C:1996:353), care se referea la o decizie a Comisiei privind ajutorul acordat societății Kimberly Clark Sopalin, Curtea arăta că intervenția în litigiu a Fonds national de l’emploi [Fondul Național de Ocupare a Forței de Muncă] (FNE) la îndeplinirea planurilor sociale putea plasa anumite întreprinderi într‑o situație mai favorabilă decât altele, dat fiind că FNE dispune de o putere discreționară care îi permite să își adapteze intervenția în funcție de diverse considerații. Astfel cum arăta avocatul general Jacobs în această cauză, puterea discreționară a FNE și extinderea acesteia asupra gestionării schemei de ajutor în cauză însemnau că intervențiile FNE nu erau disponibile în mod obligatoriu pentru toate întreprinderile în condiții de egalitate ( 30 ).

De asemenea, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Ecotrade (EU:C:1998:579, punctul 43), Curtea a precizat că sistemul derogatoriu de la normele de drept comun în materia falimentului, care era vizat în cauza principală, îndeplinea condiția de specificitate și era de natură să determine „o sarcină suplimentară pentru stat” sub forma unor avantaje diverse consimțite de autoritățile publice în raport cu cele care ar fi decurs din aplicarea dispozițiilor obișnuite în materia falimentului.

Situația proprie prezentei cauze este total diferită. Faptul că acordul de prelungire a drepturilor s‑a referit la o singură întreprindere nu dovedește neapărat caracterul său selectiv. Pentru a dovedi selectivitatea măsurii în litigiu, parametrul corespunzător de comparație presupunea să se asigure că procedura de încheiere și de stabilire a condițiilor acordului de prelungire a drepturilor de exploatare minieră era disponibilă pentru întreprinderi care se găsesc într‑o situație comparabilă.

Ni se pare că nu există altă posibilitate decât să fim de acord cu precizarea făcută la punctul 72 din hotărârea atacată potrivit căreia, „[m]ai general, trebuie să se observe că marja de apreciere în discuție se distinge, prin natura sa, de cazurile în care exercitarea unei asemenea marje este legată de acordarea unui avantaj în favoarea unui operator economic. În speță, marja de apreciere a autorităților maghiare servește la ponderarea unei sarcini suplimentare impuse operatorilor economici pentru a ține seama de imperativele care decurg din principiul egalității de tratament”.

În opinia noastră, există o diferență fundamentală în ceea ce privește examinarea caracterului selectiv al sistemelor generale de scutiri sau de reduceri, care, prin definiție, conferă în mod automat un avantaj, și a dispozițiilor facultative de drept național care prevăd impunerea unor obligații suplimentare. În cazul în care autoritățile naționale impun astfel de obligații în vederea menținerii egalității de tratament între operatori, simplul fapt că autoritățile naționale dispun de o anumită marjă de apreciere definită prin lege – și care nu este nelimitată astfel cum a menționat Comisia în recursul formulat – nu poate fi suficient pentru a dovedi caracterul selectiv al sistemului corespunzător.

Prin urmare, în opinia noastră, Tribunalul a indicat, la punctul 74 din hotărârea atacată, fără a săvârși o eroare de drept, că „faptul că nivelurile stabilite pe an de validitate a acordului menționat sunt rezultatul unei negocieri nu este suficient pentru a conferi acestui acord un caracter selectiv” și că „situația nu ar fi fost diferită decât dacă autoritățile maghiare și‑ar fi utilizat marja de apreciere […] astfel încât să favorizeze reclamanta prin acceptarea unui nivel scăzut al taxei fără un motiv obiectiv având în vedere finalitatea majorării taxelor în caz de prelungire a autorizației de exploatare și în detrimentul oricărui alt operator care a încercat să își prelungească drepturile de exploatare minieră sau, în lipsa unui asemenea operator, în prezența unor indicii concrete privind existența unui tratament favorabil nejustificat rezervat reclamantei”.

În ceea ce privește punctele 79-81 din hotărârea atacată, care cuprind, în esență, anumite constatări de fapt cu privire la stabilirea nivelurilor taxelor în contractele de prelungire a drepturilor de exploatare minieră, ele nu par nici să conțină o eroare de drept sau de calificare juridică a unor elemente pertinente pentru examinarea selectivității măsurii în litigiu.

Având în vedere acestea, considerăm că, exceptându‑se o interpretare îndepărtată de realitate a hotărârii atacate, primul aspect al argumentației invocate de Comisie în cadrul motivului unic nu poate fi admis.

Prin intermediul celei de a doua critici, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare constatând, la punctele 76-78 din hotărârea atacată, că existența unor criterii obiective excludea în mod necesar orice caracter selectiv. Această afirmație ar fi astfel în mod clar contrară consecințelor jurisprudenței Curții și Tribunalului ( 31 ). În consecință, ar trebui să se cenzureze aceste fragmente din hotărâre, precum și concluzia care figurează la punctele 81 și 83 din această hotărâre, potrivit căreia nu se poate considera că s‑a demonstrat caracterul selectiv al măsurilor în cauză.

Această argumentație rezultă, în opinia noastră, dintr‑o interpretare eronată a acestei secțiuni din hotărârea atacată, secțiune care se referă numai la mecanismul de prelungire a acordurilor încheiate cu întreprinderile miniere, astfel cum rezultă din articolul 26/A alineatul (5) din Legea minelor și astfel cum a fost pus în aplicare în privința MOL în 2005. Spre deosebire de ceea ce se viza în jurisprudența anterioară menționată de Comisie, nu era în discuție în principal examinarea problemei dacă beneficiarii schemelor de ajutoare de stat erau sau nu erau desemnați prin intermediul unor criterii obiective.

În această privință, Tribunalul a amintit mai întâi, la punctul 76 din hotărârea atacată, că Legea minelor era redactată în termeni generali în ceea ce privește întreprinderile miniere care pot beneficia de prelungire.

În continuare, Tribunalul a considerat, la punctul 77 din hotărârea atacată, că faptul că MOL era singura întreprindere care a încheiat efectiv un acord de prelungire în sectorul hidrocarburilor nu constituia în mod necesar un indiciu determinant. Întrucât criteriile pentru încheierea unui astfel de acord sunt obiective și aplicabile oricărui operator potențial interesat, lipsa altor acorduri de acest tip nu ar demonstra în mod necesar caracterul selectiv al măsurii, ci ar putea rezulta din decizii proprii întreprinderilor de a nu solicita prelungiri.

În sfârșit, Tribunalul a arătat, la punctul 78 din hotărârea atacată, că taxele de exploatare minieră majorate stabilite pentru durata acordului rezultă doar din aplicarea dispozițiilor Legii minelor.

Toate aceste considerații se inserează în cadrul verificării de către Tribunal a aspectului dacă stabilirea nivelului taxei de exploatare minieră îndeplinea sau nu îndeplinea criterii obiective și aplicabile oricărui operator potențial interesat.

Aceste considerații nu sunt nicidecum în contradicție cu jurisprudența, menționată de Comisie, potrivit căreia caracterul selectiv al unei anumite scheme de ajutor nu poate fi exclus pentru simplul motiv că beneficiarii sunt desemnați prin intermediul unor criterii obiective.

Astfel, în Hotărârea Spania/Comisia (EU:C:2003:92), Curtea, chemată să se pronunțe cu privire la o schemă de ajutor care constă, în esență, într‑un sistem de împrumut în condiții preferențiale aplicat de autoritățile spaniole în vederea promovării achiziționării de vehicule utilitare, s‑a limitat să respingă ca inoperant argumentul, invocat în cauza respectivă de către Regatul Spaniei, potrivit căruia „convenția [era] guvernată de criterii obiective de aplicare orizontală”. Curtea a precizat că un asemenea argument ar fi numai de natură să aducă dovada că ajutoarele în litigiu făceau parte dintr‑o schemă de ajutor, și nu dintr‑un ajutor individual ( 32 ).

În ceea ce privește Hotărârea GEMO (EU:C:2003:622), care privea o schemă menită să asigure gratuit colectarea și eliminarea carcaselor de animale și a deșeurilor de abator, Curtea a precizat de asemenea că, în pofida desemnării în funcție de criterii obiective și aparent generale ale beneficiarilor respectivei scheme reținute de legea națională, efectele acesteia se manifestau în esență în favoarea crescătorilor și a abatoarelor ( 33 ).

Considerații similare au fost prezentate în Hotărârea Italia/Comisia (EU:T:2009:49), în ceea ce privește o schemă prin care se acordă o cotă redusă de impozitare cu privire la veniturile organismelor de plasament care dețin acțiuni ale societăților cu capitalizare scăzută sau medie. Tribunalul considerase astfel că „simplul fapt că de măsura în discuție poate beneficia orice organism de plasament care îndeplinește condițiile prevăzute, cu alte cuvinte își stabilește domeniul de aplicare pe baza unor criterii obiective, nu demonstrează în sine caracterul general al măsurii respective și nu interzice ca aceasta să prezinte un caracter selectiv” ( 34 ).

În speță, Tribunalul nu a încălcat nicidecum concluziile acestei jurisprudențe. În pofida faptului că MOL a fost singura întreprindere care a solicitat o prelungire a drepturilor sale de exploatare minieră, articolul 26/A din Legea minelor nu identifică o categorie de exploatanți în raport cu alta.

În consecință, propunem să se înlăture a doua critică a Comisiei.

Prin intermediul celei de a treia critici, Comisia reproșează, în esență, Tribunalului că a legat, în special la punctele 67 și 82 din hotărârea atacată, aprecierea cu privire la selectivitatea măsurii contestate de intenția statului membru, la încheierea acordului din 2005, de a proteja unul sau mai mulți operatori de aplicarea unui nou sistem de taxe, în speță cel pus în aplicare la modificarea Legii minelor efectuată în 2008.

În opinia Comisiei, Tribunalul ar fi încălcat un aspect fundamental al normelor aplicabile în materie de ajutoare de stat, și anume cerința potrivit căreia intervenția statului prevăzută la articolul 107 alineatul (1) TFUE trebuie definită în funcție de efectele măsurii în litigiu ( 35 ). Prin urmare, ar trebui să se anuleze acest fragment din hotărârea atacată și concluzia reținută la punctul 83 din aceasta potrivit căreia caracterul selectiv al măsurii în litigiu nu ar fi dovedit.

Nici acest al treilea aspect al argumentației dezvoltate de Comisie nu reușește să ne convingă.

Desigur, potrivit jurisprudenței consacrate, alineatul (1) al articolului 107 TFUE nu face distincție în funcție de cauzele sau scopurile măsurilor de intervenție ale statului, însă le definește în funcție de efectele pe care le produc. Acest lucru implică în special că selectivitatea unei măsuri naționale trebuie apreciată în funcție de efectele acesteia și nu de intenția dovedită sau prezumată a statului membru în cauză de a proteja unul sau mai mulți operatori economici ( 36 ).

Nu ni se pare totuși că Tribunalul nu a respectat acest principiu, referindu‑se, la punctul 67 din hotărârea atacată, la problema dacă „statul acționează astfel încât să protejeze unul sau mai mulți operatori deja prezenți pe piață, încheind cu aceștia un acord prin care le acordă niveluri de taxă garantate pentru întreaga durată a acordului, având în același timp intenția de a‑și exercita ulterior competența de reglementare prin majorarea nivelului taxei astfel încât ceilalți operatori de pe piață să fie defavorizați, indiferent dacă este vorba despre operatori deja prezenți la data încheierii acordului sau despre operatori noi”.

Prin acest punct și astfel cum reiese din trimiterea făcută în mod expres la cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții ( 37 ), Tribunalul intenționa, cu titlu suplimentar ( 38 ) și independent de examinarea propriu‑zisă a selectivității măsurii contestate, să evoce problema eventualelor legături existente între acordul din 2005 și modificarea legislativă din 2008.

De asemenea, la punctul 82 din hotărârea atacată, Tribunalul, în opinia noastră, tot în scopul de a se asigura că acordul din 2005 și modificarea Legii minelor efectuată în anul 2008 nu puteau fi considerate în mod necesar una și aceeași măsură, ținând seama de lipsa legăturilor cronologice și funcționale existente între aceste două intervenții, a subliniat, în primul rând, că majorarea taxelor, intrată în vigoare în 2008, a avut loc într‑un context de majorare a cursurilor mondiale și, în al doilea rând, că Comisia nu a susținut că acordul din 2005 fusese încheiat pentru a anticipa o majorare a taxelor de exploatare minieră.

Deși putem, astfel cum am evocat anterior (a se vedea punctele 58 și 61 din prezentele concluzii), să ne exprimăm regretul cu privire la faptul că Tribunalul nu a făcut o distincție clară între examinarea identificării exacte a măsurii contestate (prezentată la punctele 67 și 82 din hotărârea atacată) și aprecierea caracterului selectiv al măsurii, aceasta din urmă odată identificată, ni se pare inexact să se afirme că Tribunalul a legat selectivitatea măsurii în litigiu de dovada intenției statului membru de a proteja unul sau mai mulți operatori.

Pentru aceste motive, considerăm că trebuie să se înlăture de asemenea a treia critică a Comisiei.

În opinia Comisiei, Tribunalul ar fi considerat în mod greșit, la punctele 64 și 65 din hotărârea atacată, că existența unui avantaj selectiv nu se putea deduce din simplul fapt că operatorul s‑ar afla într‑o poziție avantajoasă în raport cu alți operatori, din moment ce, în speță, statul membru în cauză s‑a limitat să exercite, în mod justificat, competențele de reglementare ca urmare a evoluției pieței. Comisia reproșează, în esență, Tribunalului că nu a respectat, în evocarea modificării ulterioare a condițiilor exterioare acordului din 2005, jurisprudența potrivit căreia, în vederea aplicării articolului 107 alineatul (1) TFUE, este irelevant dacă situația beneficiarului prezumat al măsurii s‑a îmbunătățit sau s‑a agravat în timp ( 39 ). Ceea ce ar fi important este că, după 8 ianuarie 2008, MOL a fost singura întreprindere privilegiată în ceea ce privește nivelul taxei de exploatare aplicabil terenurilor cu hidrocarburi.

În orice caz, subliniază Comisia, considerațiile reținute de Tribunal nu pot fi pertinente, întrucât evoluția despre care este vorba în speță constă într‑o modificare legislativă cu privire la care statul putea decide după cum considera necesar. Această abordare, care ar permite statelor membre să invoce lipsa caracterului selectiv având în vedere metodele sau tehnicile de intervenție pe care le aplică, ar încălca concluziile jurisprudenței în materie ( 40 ).

Din nou, o interpretare atentă a punctelor 64 și 65 din hotărârea atacată ne determină să solicităm respingerea criticii dezvoltate de Comisie.

Deși putem să ne exprimăm, desigur, regretul cu privire la o anumită confuzie în raționamentul adoptat de Tribunal, care coroborează considerații introductive și examinarea pe fond a caracterului selectiv al acordului din 2005, considerăm că aceste două puncte nu se raportează stricto sensu la examinarea caracterului selectiv al acordului din 2005, ci au în vedere, astfel cum reiese din continuarea raționamentului prezentat la punctele 66 și 67 din hotărârea atacată, analiza problemei distincte a legăturilor existente între acordul din 2005 și modificările legislative ulterioare. Având în vedere această din urmă problematică, Tribunalul a considerat util, se pare, să indice la punctul 64 din hotărârea atacată că, „în cazul în care un stat încheie cu un operator economic un acord care nu implică elemente de ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE, faptul că ulterior condițiile exterioare unui asemenea acord se modifică astfel încât operatorul în discuție se găsește într‑o poziție avantajoasă în raport cu alți operatori care nu au încheiat acorduri similare nu este suficient pentru a se putea considera că, privite în ansamblu, acordul și modificarea ulterioară a condițiilor exterioare acestuia constituie un ajutor de stat”.

Afirmația Comisiei potrivit căreia „[c]eea ce este important este că, după 8 ianuarie 2008, MOL a fost singura întreprindere privilegiată” încălca faptul că numai problema dacă acordul din 2005 era selectiv a fost discutată, fără a se lua în considerare eventualul caracter selectiv al măsurii în litigiu care decurge din modificarea din 2008. Cu alte cuvinte, în continuarea a ceea ce s‑a evocat anterior, ni se pare că Comisia se înșală prin faptul că asociază examinarea selectivității efectuată în speță cu existența avantajului care se pretinde că decurge din modificarea legislativă din 2008.

În opinia noastră, Tribunalul a menționat fără a săvârși o eroare de drept că, odată stabilit că o măsură, în speță acordul referitor la taxele de exploatare minieră încheiat între autoritățile maghiare și MOL, nu prezenta caracter selectiv, aceasta nu ar trebui să fie repusă în discuție de faptul că evoluția pieței era de natură să îi facă situația mai favorabilă decât cea a operatorilor care aleseseră să nu se angajeze într‑un astfel de contract.

Pentru toate motivele care precedă, considerăm că este necesar să se înlăture această din urmă critică și, prin urmare, să se respingă recursul în totalitate.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să declare și să constate următoarele: 1) Respinge recursul. 2) Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NILS WAHL

prezentate la 22 ianuarie 2015 ( 1 )