Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 4 septembrie 2014.#Europäische Schule München împotriva Silvana Oberto și Barbara O´Leary.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesarbeitsgericht.#Trimitere preliminară – Statutul școlilor europene – Competența Camerei de recurs a școlilor europene de a se pronunța cu privire la un contract de muncă pe durată determinată încheiat între o școală europeană și un profesor care nu este numit sau detașat de un stat membru.#Cauza C-464/13.

Litigiile privind caracterul determinat al duratei contractelor de muncă încheiate, în mod repetat timp de mai mulți ani, între directorul unei școli europene și profesorii cu normă redusă ai acesteia sunt de competența instanțelor statului în care se află sediul școlii respective sau de competența Camerei de recurs a școlilor europene, în temeiul articolului 27 alineatul (2) din Convenția privind definirea statutului școlilor europene, încheiată la Luxemburg la 21 iunie 1994 ( 2 ) între statele membre și Comunitățile Europene (denumită în continuare „Convenția din 1994”)?

Acesta este, în esență, obiectul întrebărilor preliminare formulate de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) în cadrul a două proceduri între Europäische Schule München (Școala Europeană din München) și doi dintre profesorii cu normă redusă ai acesteia, doamnele Oberto și O'Leary, care au desfășurat această activitate din anul 1998 și, respectiv, din anul 2003, pe baza unor contracte pe perioadă determinată de un an, prelungite periodic de directorul acestei școli, în temeiul Statutului profesorilor cu normă redusă din școlile europene recrutați între 1 septembrie 1994 și 31 august 2011, aprobat de Consiliul superior al școlilor europene (denumit în continuare „Statutul profesorilor cu normă redusă”) ( 3 ).

Prin două acțiuni introduse la Arbeitsgericht München (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din München), doamnele Oberto și O'Leary au atacat limitarea la un an a duratei contractelor lor de muncă, dintre care ultimele au expirat în august 2011. Acestea susțin în fața Arbeitsgericht München că instanțele germane sunt competente să se pronunțe cu privire la validitatea limitărilor duratei raportului de muncă ce le leagă de Europäische Schule München. În schimb, aceasta din urmă susține că nu ar fi supusă ordinii juridice germane, litigiul principal fiind de competența exclusivă a Camerei de recurs a școlilor europene.

Printr‑o hotărâre interlocutorie, Arbeitsgericht München a declarat acțiunea admisibilă, fapt care a fost confirmat în apel. Sesizată cu un recurs formulat de Europäische Schule München, Bundesarbeitsgericht ridică problema interpretării articolului 27 alineatul (2) prima teză din Convenția din 1994.

Astfel, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 27 alineatul (2) prima teză din Convenția [din 1994] trebuie interpretat în sensul că profesorii cu normă redusă angajați de o școală europeană, care nu sunt detașați de statele membre, aparțin categoriei de persoane vizate de convenți[a menționată] și nu sunt excluși, spre deosebire de personalul administrativ și auxiliar, de la aplicarea reglementării? 2) În ipoteza în care Curtea răspunde afirmativ la prima întrebare: Articolul 27 alineatul (2) prima teză din [Convenția din 1994] trebuie interpretat în sensul că reglementarea vizează și legalitatea unui act întemeiat pe convenți[a menționată] sau pe normele de aplicare a acesteia, adoptat, în exercitarea atribuțiilor care îi sunt conferite de convenție, de directorul unei școli în ceea ce privește profesorii cu normă redusă și care le cauzează prejudicii? 3) În ipoteza în care Curtea răspunde afirmativ la a doua întrebare: Articolul 27 alineatul (2) prima teză din [Convenția din 1994] trebuie interpretat în sensul că încheierea unui acord între directorul unei școli europene și un profesor cu normă redusă privind limitarea duratei raportului de muncă al profesorului cu normă redusă reprezintă un act adoptat de director în ceea ce privește un profesor cu normă redusă și care îi cauzează prejudicii? 4) În ipoteza în care Curtea răspunde negativ la a doua sau la a treia întrebare: Articolul 27 alineatul (2) prima teză din [Convenția din 1994] trebuie interpretat în sensul că, după epuizarea căii administrative, Camera de recurs prevăzută de această dispoziție este competentă exclusiv să hotărască în primă și în ultimă instanță cu privire la litigiile referitoare la limitarea duratei unui contract de muncă pe care directorul unei școli îl încheie cu un profesor cu normă redusă, atunci când acest acord este întemeiat, în esență, pe dispoziția adoptată de Consiliul superior cuprinsă la punctul 1.3 din Statutul profesorilor cu normă redusă […], care prevede contracte de muncă anuale?”

Întrebările au făcut obiectul unor observații scrise prezentate de părțile din litigiul principal, precum și de Comisia Europeană. Aceste părți interesate au fost de asemenea audiate în ședința din 15 mai 2014.

Competența Curții de a răspunde la întrebările preliminare a fost pusă la îndoială în observațiile scrise prezentate de Europäische Schule München din cauza caracterului internațional al Convenției din 1994. Deși Europäische Schule München a renunțat în mod întemeiat la obiecție în cadrul ședinței, merită totuși să ne oprim puțin asupra acestei probleme, de altfel de ordine publică.

Este adevărat că, la înființarea lor, școlile europene, al căror obiectiv este să asigure educarea în comun a copiilor personalului instituțiilor Uniunii Europene din ciclul preșcolar până în ciclul secundar ( 4 ), erau reglementate de Convenția privind Statutul școlilor europene semnată la Luxemburg la 12 aprilie 1957 ( 5 ) și de Protocolul privind înființarea școlilor europene întocmit cu referire la Statutul școlilor europene, semnat la 13 aprilie 1962 ( 6 ), instrumente încheiate între cele șase state membre aflate la originea Comunităților Europene, acestea din urmă nefiind părți la instrumentele menționate.

Din caracterul interguvernamental al Statutului din 1957 Curtea a dedus necompetența sa cu privire la interpretarea prevederilor acestui statut, atât în contextul unei trimiteri preliminare, cât și în cel al procedurii prevăzute la articolul 226 CE prin care se urmărește constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligațiilor care îi revin în temeiul Tratatului CE ( 7 ). Astfel, întrucât acest instrument fusese încheiat exclusiv de statele membre, el nu făcea parte integrantă din dreptul comunitar ( 8 ).

Statutul din 1957 și Protocolul privind înființarea școlilor europene au fost însă anulate și înlocuite de Convenția din 1994, potrivit articolului 34 din aceasta din urmă.

Or, Convenția din 1994 a fost încheiată nu doar de statele membre, ci și de Comunitățile Europene, a căror participare a făcut obiectul Deciziei 94/557/CE, Euratom a Consiliului din 17 iunie 1994 de autorizare a Comunității Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice să semneze și să încheie Convenția privind definirea statutului școlilor europene ( 9 ).

Prin urmare, această convenție constituie un acord încheiat de Consiliul Uniunii Europene, care, în ceea ce privește astăzi Uniunea Europeană, implică faptul că face parte integrantă din ordinea juridică a acesteia începând de la intrarea în vigoare a acordului menționat, și anume 1 octombrie 2002. Rezultă că Curtea este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea prevederilor Convenției din 1994 ( 10 ).

Această apreciere nu este infirmată de Hotărârea Miles și alții ( 11 ), care privea nu natura Convenției din 1994 în lumina ordinii juridice a Uniunii, ci calificarea Camerei de recurs a școlilor europene drept „instanță dintr‑un stat membru” în sensul articolului 267 TFUE.

Adăugăm că, în opinia noastră, competența Curții de a răspunde cu titlu preliminar la întrebările adresate de instanța de trimitere cu privire la interpretarea prevederilor Convenției din 1994 se extinde și la actele adoptate în temeiul acestor prevederi și la care acestea din urmă fac trimitere, în special în scopul de a‑și delimita domeniul de aplicare. Astfel, aceste acte permit interpretarea întinderii exacte a prevederilor menționate. Ele fac în mod necesar corp comun cu acestea din urmă și, prin urmare, nu pot fi omise de Curte.

După cum vor demonstra considerațiile de mai jos referitoare la răspunsul care trebuie dat la întrebările preliminare, printre aceste acte se numără, în speță, Statutul profesorilor cu normă redusă, act cu aplicabilitate generală adoptat de Consiliul superior al școlilor europene, care constituie principalul organ decizional comun al școlilor menționate și care este compus în principal din reprezentanții statelor membre și ai Comisiei Europene ( 12 ). De altfel, instanța de trimitere este ea însăși perfect conștientă de necesitatea unui asemenea demers atunci când se referă în mod explicit la Statutul profesorilor cu normă redusă în a patra întrebare preliminară adresată în scopul interpretării articolului 27 alineatul (2) din Convenția din 1994.

Întrucât, în opinia noastră, competența Curții de a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere nu poate fi pusă la îndoială, în continuare trebuie examinate aceste întrebări, care vizează, toate, în esență, să se stabilească dacă articolul 27 alineatul (2) din Convenția din 1994 trebuie interpretat în sensul că este exclus ca instanța de trimitere, în calitate de instanță a statului în care se află sediul Europäische Schule München, să fie competentă să judece căile de atac care au fost formulate în fața sa de doamnele Oberto și O'Leary, pentru motivul că acestea ar fi trebuit formulate în fața Camerei de recurs a școlilor europene, în temeiul articolului menționat.

În timp ce Statutul din 1957 nu prevedea niciun mecanism specific de soluționare a litigiilor dintre persoanele aflate sub incidența sa și școlile europene, Convenția din 1994 a instituit o Cameră de recurs, cu „competențe strict definite”, cu scopul „[de a asigura] protecție juridică adecvată împotriva actelor Consiliului superior sau ale Consiliilor de administrație [ale școlilor menționate]” atât pentru „personalul didactic, cât și pentru alte persoane aflate sub incidența” statutului acestor școli ( 13 ).

Textul primei întrebări preliminare menționează două categorii de personal angajat de școlile europene, și anume personalul didactic, pe de o parte, și personalul administrativ și auxiliar, pe de altă parte.

În ceea ce privește competența Camerei de recurs a școlilor europene, din cuprinsul articolului 27 alineatul (2) primul paragraf din Convenția din 1994 rezultă că aceasta se extinde, în primă și în ultimă instanță și după epuizarea căii administrative, la „[orice] litigiu referitor la aplicarea [convenției menționate] persoanelor prevăzute de aceasta, cu excepția personalului administrativ și auxiliar, precum și cu privire la legalitatea oricărui act contestat întemeiat pe [Convenția din 1994] sau pe normele stabilite în temeiul acesteia și care cauzează prejudicii acestor persoane, adoptat în ceea ce [le] privește de către Consiliului superior sau de către Consiliul de administrație al școlii în exercitarea atribuțiilor care le sunt conferite […]”.

Din cuprinsul acestei prevederi reiese că domeniul de aplicare ratione personae al competenței Camerei de recurs a școlilor europene include litigiile care implică persoanele vizate de Convenția din 1994, cu excepția celor privind personalul administrativ și auxiliar.

Rezultă că litigiile dintre personalul administrativ și auxiliar și școlile europene sunt de competența instanțelor statelor în care școlile respective au sediile.

Această interpretare este confirmată, mai întâi, de articolul 27 alineatul (7) din Convenția din 1994, potrivit căruia „celelalte litigii în care școlile europene sunt parte”, și anume cele care nu sunt de competența exclusivă și strict definită a Camerei de recurs a școlilor europene, „sunt de competența instanțelor naționale”.

În continuare, această interpretare este întărită de articolul 36 din Statutul personalului administrativ și auxiliar al școlilor europene, aprobat de Consiliul superior la Lisabona la 17-18 aprilie 2007, potrivit căruia aceste instanțe sunt singurele competente să se pronunțe pe cale judiciară cu privire la litigiile dintre un membru al personalului administrativ și auxiliar și o școală europeană și care privesc legalitatea unui act de aplicare a statutului acestui personal care îi cauzează prejudicii ( 14 ).

În schimb, potrivit articolului 27 alineatul (2) primul paragraf al Convenției din 1994, litigiile dintre personalul didactic și școlile europene sunt de competența exclusivă a Camerei de recurs a școlilor europene.

O astfel de constatare nu poate fi însă suficientă pentru a răspunde la problematica prezentată de instanța de trimitere cu privire la litigiile dintre o școală europeană și profesorii cu normă redusă ai acesteia.

În primul rând, din prevederile Convenției din 1994 reiese că în categoria „personalului didactic” sau a „corpului didactic” vizată de convenția menționată nu sunt incluși, stricto sensu, profesorii cu normă redusă.

Astfel, din cuprinsul articolului 3 alineatul (2) din Convenția din 1994 rezultă că instruirea este asigurată de profesori detașați sau numiți de statele membre, și anume aceia care, aparținând sistemului de învățământ din statele membre din care provin, își păstrează necondiționat, pe durata detașării sau a numirii lor la școlile europene, drepturile de promovare și de pensionare garantate prin statutul lor național, în sensul articolului 12 alineatul (4) litera (a) din aceeași convenție ( 15 ).

În plus, articolul 27 alineatul (2) al doilea paragraf din Convenția din 1994 stabilește o distincție între „statutul personalului didactic”, adoptat de Consiliul superior ( 16 ) potrivit articolului 12 alineatul (1) din convenția menționată, și „regimul aplicabil profesorilor cu normă redusă”.

Prin urmare, profesorii cu normă redusă nu aparțin nici categoriei „personalului administrativ și auxiliar” al școlilor, nici celei a „personalului didactic” în sensul prevederilor Convenției din 1994.

Aceștia aparțin, în mod corect, în opinia noastră, categoriei celorlalte „persoane vizate” de convenția menționată, ale căror litigii cu școlile europene trebuie să fie, în principiu, deferite Camerei de recurs a școlilor europene, în temeiul articolului 27 alineatul (2) primul paragraf din Convenția din 1994.

Cu toate acestea, în al doilea rând, trebuie amintit că articolul 27 alineatul (2) al doilea paragraf din Convenția din 1994 face trimitere tocmai la „regimul aplicabil profesorilor cu normă redusă” pentru a stabili „condițiile și normele de aplicare privitoare” la procedurile în fața Camerei de recurs.

Regimul aplicabil profesorilor cu normă redusă este transcris în Statutul profesorilor cu normă redusă adoptat de Consiliul superior, care reglementează și relațiile de muncă dintre Europäische Schule München și doamnele O'Leary și Oberto în litigiile principale.

Din acest statut rezultă că profesorii cu normă redusă sunt recrutați în scopul de a răspunde unor situații în vederea îndeplinirii unui serviciu care răspunde unei nevoi temporare și că contractele de muncă ale acestora sunt anuale ( 17 ).

Pe de altă parte, în timp ce în articolul 3.2 din Statutul profesorilor cu normă redusă se precizează că mai multe dispoziții ale Statutului personalului detașat al școlilor europene, printre care articolul 80 din acest statut, referitor la procedura în fața Camerei de recurs a școlilor europene, „se aplică profesorilor recrutați de director”, articolul 3.4 din Statutul profesorilor cu normă redusă, intitulat „Legislația țării în care se află sediul școlii”, prevede că „condițiile de angajare și de concediere a profesorilor cu normă redusă […] sunt reglementate de legislația țării în care se află sediul școlii în materie de reglementare și de raporturi de muncă, de securitate socială și de fiscalitate, fără a aduce atingere dispozițiilor de mai sus. Instanțele judecătorești de la sediul școlii sunt competente să soluționeze eventualele litigii”.

În temeiul trimiterii din articolul 27 alineatul (2) al doilea paragraf din Convenția din 1994 la condițiile și la normele de aplicare stabilite de regimul aplicabil profesorilor cu normă redusă, articolul 3.4 din Statutul profesorilor cu normă redusă condiționează, prin urmare, întinderea competenței Camerei de recurs a școlilor europene și a procedurii aplicabile în fața acesteia la litigiile dintre aceștia din urmă și școlile europene, într‑o măsură care trebuie determinată.

Referindu‑se, în observațiile sale scrise, la decizia din 21 august 2012 a Camerei de recurs a școlilor europene în cauza 12/12 (denumită în continuare „decizia în cauza 12/12”), Europäische Schule München apreciază, în esență, că competența Camerei de recurs a școlilor europene se extinde la toate litigiile în materie de ocupare a forței de muncă dintre un profesor cu normă redusă și o școală europeană, în temeiul articolului 3.2 din Statutul profesorilor cu normă redusă.

Deși este evident că aprecierile Camerei de recurs a școlilor europene nu pot fi obligatorii pentru Curte, considerăm că concluzia pe care o deduce Europäische Schule München din decizia în cauza 12/12 trebuie să fie în orice caz puternic nuanțată pentru două motive.

Pe de o parte, trebuie precizat că, în acea cauză, Camera de recurs a școlilor europene era chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea unei decizii a directorului Europäische Schule München privind refuzul, opus unuia dintre profesorii cu normă redusă ai acesteia, de a plăti prestații de supraveghere cu titlu de ore suplimentare. Camera de recurs a respins recursul ca fiind inadmisibil pentru motivul principal că recursul nu fusese precedat de procedura precontencioasă prevăzută de statut ( 18 ). Or, astfel cum obiectul litigiului, precum și motivarea subsidiară pe fond a deciziei Camerei de recurs lasă să transpară, recursul privea condițiile de remunerare a profesorilor cu normă redusă, iar nu „condițiile de angajare și de concediere” a acestora, în sensul articolului 3.4 din Statutul profesorilor cu normă redusă.

Pe de altă parte, este adevărat că, înainte de a declara recursul inadmisibil, Camera de recurs a școlilor europene a ținut totuși să precizeze că era competentă să judece o astfel de cale de atac având în vedere trimiterea din articolul 3.2 din Statutul profesorilor cu normă redusă la articolul 80 din Statutul personalului detașat, articol 3.2 care „prevalează în fața [articolului] 3.4 din Statutul [profesorilor cu normă redusă], care prevede competența instanței judecătorești din țara gazdă, în speță Arbeitsgericht München, dar «fără a aduce atingere dispozițiilor de mai sus» și, prin urmare, cu titlu subsidiar” ( 19 ). Cu toate acestea, contrar celor susținute de Camera de recurs a școlilor europene, reiese în mod clar din textul articolului 3.4 din Statutul profesorilor cu normă redusă, reprodus la punctul 34 din prezentele concluzii, că expresia „fără a aduce atingere dispozițiilor de mai sus”, care figurează la sfârșitul primei teze a acestui articol, nu se referă în niciun mod la a doua teză a aceluiași articol, care privește competența instanțelor judecătorești de la locul sediului de „a soluționa eventualele litigii”.

În sfârșit, expresia „fără a aduce atingere dispozițiilor de mai sus”, care figurează la articolul 3.4 prima teză din Statutul profesorilor cu normă redusă, se referă exclusiv la „condițiile de angajare și de concediere a profesorilor cu normă redusă” și nu poate fi, prin urmare, înțeleasă ca referindu‑se la condițiile materiale, iar nu procedurale, prevăzute de celelalte dispoziții ale Statutului profesorilor cu normă redusă.

Considerăm că această abordare este conformă cu obiectivul, deja evidențiat, urmărit de Convenția din 1994, care tinde să reglementeze strict competența Camerei de recurs a școlilor europene, fără a aduce în mod excesiv atingere competenței reziduale a instanțelor din statele în care se află sediile școlilor, astfel cum rezultă aceasta din cuprinsul articolului 27 alineatul (7) din convenția menționată.

În această privință, și pentru a risipi orice ambiguitate, este evident, în lumina tuturor acestor considerații, că nu poate fi acceptat nici argumentul cu caracter general invocat de Europäische Schule München privind imunitatea jurisdicțională de care ar beneficia școlile europene în fața instanțelor naționale, în calitate de organizații internaționale ( 20 ).

Astfel, Convenția din 1994 și actele adoptate în temeiul acesteia demonstrează suficient voința părților contractante de a asigura o repartizare echilibrată a competențelor aferente Camerei de recurs a școlilor europene și instanțelor din statele în care se află sediile școlilor europene, iar nu de a permite acestora din urmă să beneficieze de imunitate deplină în fața instanțelor naționale, inclusiv în materie de ocupare a forței de muncă, aceasta atât pentru personalul care participă la funcția esențială a școlilor europene, și anume instruirea, cât și pentru personalul care nu participă la instruire decât în mod auxiliar sau indirect.

Rezultă, în opinia noastră, că competența Camerei de recurs a școlilor europene se extinde la litigiile dintre un profesor cu normă redusă și o școală europeană, cu excepția, de o parte, a celor referitoare la condițiile de angajare și de concediere a personalului respectiv, în temeiul aplicării articolului 27 alineatul (2) al doilea paragraf din Convenția din 1994 coroborat cu articolul 3.4 din Statutul profesorilor cu normă redusă, și, pe de altă parte, a celorlalte litigii la care școlile sunt părți, în special cele referitoare la răspunderea în materie civilă și penală, în sensul articolului 27 alineatul (7) din Convenția din 1994.

În speță, în măsura în care litigiile principale privesc utilizarea succesivă a unor contracte anuale ( 21 ) și, prin urmare, o condiție esențială a angajării profesorilor cu normă redusă, acestea sunt, în consecință, de competența instanțelor judecătorești de la sediul Europäische Schule München, în temeiul articolului 3.4 din Statutul profesorilor cu normă redusă.

Considerăm că recunoașterea unei astfel de competențe a instanțelor de la sediile școlilor europene ar fi cu atât mai corectă și justificată cu cât permite inclusiv asigurarea unei protecții adecvate, din punctul de vedere al dreptului material, a drepturilor profesorilor cu normă redusă în ceea ce privește condițiile de angajare și de concediere a acestora, protecția în cauză, în pofida, printre altele, a statutului de lucrător al profesorilor cu normă redusă respectivi, nefiind garantată, fără nicio îndoială, de sistemul căii de atac jurisdicționale stabilit prin Convenția din 1994.

Vom aminti că, potrivit jurisprudenței, un resortisant al unui stat membru care ocupă într‑un alt stat membru un loc de muncă în cadrul unei organizații internaționale nu își pierde calitatea de lucrător, în sensul articolului 45 TFUE ( 22 ). Recunoașterea și păstrarea acestei calități sunt cu atât mai importante atunci când persoanele în cauză intră, asemenea profesorilor cu normă redusă recrutați de școlile europene, într‑o mare măsură, sub incidența dispozițiilor în materie de ocupare a forței de muncă și de reglementare a muncii, precum și în materie de securitate socială și de impozitare a veniturilor din muncă, din legislația statului în care se află sediul organizației internaționale în cauză.

Trebuie de asemenea subliniat că, prin acțiunile lor formulate în fața instanțelor de la sediul Europäische Schule München, doamnele Oberto și O'Leary urmăresc, în esență, să obțină protecția legislației germane de transpunere a Directivei 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP ( 23 ), în special clauza 5 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul-cadru”), cuprins în anexa la această directivă.

Clauza amintită are drept obiect punerea în aplicare a unuia dintre obiectivele urmărite de acordul‑cadru, și anume să limiteze recurgerea succesivă la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată, considerată o sursă potențială de abuz în defavoarea lucrătorilor, prin prevederea unui număr de dispoziții minime de protecție în vederea evitării unei situații de precaritate a salariaților ( 24 ).

Astfel, Directiva 1999/70 impune statelor membre, în vederea prevenirii folosirii abuzive a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea efectivă și obligatorie a cel puțin uneia dintre cele trei măsuri enumerate la clauza 5 punctul 1 literele (a)-(c) din acordul‑cadru, care se referă la motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă, la durata totală maximă a acestor contracte sau a acestor raporturi de muncă succesive și, respectiv, la numărul de reînnoiri ale acestora ( 25 ).

Articolul 2 primul paragraf din Directiva 1999/70 impune, în special în acest scop, ca statele membre să fie „în orice moment” în măsură să garanteze rezultatele impuse prin această directivă.

Pe de altă parte, instanțele Uniunii au recunoscut de asemenea că clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru, pus în aplicare prin Directiva 1999/70, constituia expresia specifică a principiului interzicerii abuzului de drept, care este un principiu general de drept, astfel încât, în raporturile dintre instituțiile Uniunii și agenții acestora recrutați pe durată determinată, dispozițiile aplicabile acestor agenți ar trebui interpretate, în măsura posibilului, în conformitate cu scopurile și cu cerințele minime prevăzute în acordul‑cadru și, în cele din urmă, cu principiul interzicerii abuzului de drept ( 26 ).

Prin urmare, salariații recrutați pe durată determinată atât de un angajator dintr‑un stat membru, cât și de instituțiile Uniunii trebuie să se poată aștepta să beneficieze de o bază comună de dispoziții minime prevăzute de clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru, pus în aplicare prin Directiva 1999/70, sau prin principiul interzicerii abuzului de drept, care își găsește expresia specifică în clauza menționată.

Statele membre și Uniunea, care, amintim, sunt singurele părți contractante la Convenția din 1994, nu pot în mod valabil să fi înțeles să renunțe la a asigura lucrătorilor Uniunii beneficiul acestei baze comune, prin încheierea între ele a Convenției din 1994, chiar dacă, în plus, regimul lucrătorilor respectivi, asemenea profesorilor cu normă redusă ai școlilor europene, intră într‑o mare măsură sub incidența legislațiilor statelor membre în care se află sediile acestor școli.

De altfel, în ședință, Comisia nu a negat că dispozițiile minime prevăzute de clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru pus în aplicare prin Directiva 1999/70 puteau fi aplicabile în raporturile de muncă dintre școlile europene și profesorii cu normă redusă ai acestora, ci s‑a limitat să susțină, în esență, că statutul profesorilor cu normă redusă, adoptat în temeiul Convenției din 1994, nu fusese adaptat la evoluția dreptului, astfel cum rezultă din clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru, ca expresie specifică a principiului interzicerii abuzului de drept.

Or, în calitate de act al Uniunii, Convenția din 1994 trebuie să fie interpretată în lumina principiului general al interzicerii abuzului de drept, care își găsește o expresie specifică, în materie de raporturi de muncă în cadrul Uniunii, în clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru, pus în aplicare prin Directiva 1999/70, care necesită adoptarea unor măsuri minime pentru a preveni abuzurile care rezultă din utilizarea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive.

Totuși, trebuie să se constate că dispozițiile Convenției din 1994 nu garantează că o astfel de bază comună de măsuri minime derivate din dreptul Uniunii ar putea, fără nicio îndoială posibilă, să fie invocată în mod efectiv în fața organului judiciar pe care aceasta l‑a instituit, în pofida, printre altele, a calității de lucrători, în sensul articolului 45 TFUE, a profesorilor cu normă redusă ai școlilor europene.

Astfel, pentru motivul derivat din caracterul sui generis al sistemului de cooperare instituit prin Convenția din 1994 și din calitatea de organ al unei organizații internaționale ( 27 ), Camera de recurs a școlilor europene a considerat deja că instrumentele internaționale, care fac parte din dreptul Uniunii, la care școlile europene nu sunt ele însele părți, nu le pot angaja pe acestea ca atare din punct de vedere juridic ( 28 ).

Desigur, Camera de recurs a școlilor europene se declară pregătită să recunoască faptul că principiile fundamentale, respectiv principiile generale la care se referă aceste instrumente și care sunt în mod obișnuit recunoscute atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în cea a statelor membre, sunt „susceptibile” să servească drept referință pentru acțiunea organelor școlilor europene alături de normele de drept care le sunt proprii ( 29 ).

Nu este mai puțin adevărat că marja de apreciere pe care și‑o rezervă astfel de Camera de recurs a școlilor europene în stabilirea normelor și a principiilor care decurg în special din dreptul Uniunii, doar susceptibile să servească drept referință pentru examinarea legalității acțiunii și a actelor școlilor europene, nu permite, în privința lucrătorilor al căror regim intră, într‑o mare măsură, similar celui al profesorilor cu normă redusă, sub incidența legislațiilor în materie de ocupare a forței de muncă, de securitate socială și fiscală ale statelor membre în care se află sediile școlilor europene, garantarea respectării principiului general al interzicerii abuzului de drept, care își găsește expresia specifică, în domeniul raporturilor de muncă din cadrul Uniunii, în baza comună reprezentată de dispozițiile minime prevăzute de clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru, pus în aplicare prin Directiva 1999/70, și care trebuie să fie garantată în „orice moment” de statul membru respectiv.

Considerăm că o astfel de marjă de apreciere este cu atât mai preocupantă cu cât Camera de recurs a școlilor europene statuează în primă instanță și în ultimă instanță și nu este abilitată să sesizeze Curtea cu titlu preliminar, în temeiul articolului 267 TFUE, ca urmare a Hotărârii Miles și alții. ( 30 )

Faptul că instituirea unei camere de recurs a școlilor europene prin Convenția din 1994 a permis asigurarea unui anumit nivel de protecție jurisdicțională a persoanelor care sunt vizate de convenția menționată nu poate în mod evident garanta că, din punctul de vedere al dreptului material, aceste persoane pot invoca în mod efectiv, fără nicio îndoială posibilă, dispozițiile minime prevăzute de clauza 5 din acordul‑cadru pus în aplicare prin Directiva 1999/70 ca expresie specifică a unui principiu general de drept care angajează toate părțile contractante la Convenția din 1994 și care, în opinia noastră, nu poate fi ignorat de organele instituite prin convenția menționată.

Prin urmare, considerăm că nu este suficient să se stabilească o astfel de cale procedurală ( 31 ). Mai este necesar ca această cale să poată garanta că drepturile conferite persoanelor vizate de Convenția din 1994, în speță cele care decurg din normele dreptului Uniunii referitoare la prevenirea abuzurilor de drept care pot rezulta din utilizarea unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, pot fi invocate în mod efectiv în fața organului jurisdicțional creat prin convenția menționată ( 32 ).

Întrucât posibilitatea de a invoca aceste drepturi în fața organului amintit nu este garantată dincolo de orice îndoială posibilă, astfel cum tocmai s‑a demonstrat, apreciem că, până când sistemul jurisdicțional prevăzut de Convenția din 1994 va fi modificat astfel încât, printre altele, să abiliteze Camera de recurs a școlilor europene să adreseze Curții întrebări de interpretare a dreptului Uniunii ( 33 ), în speță, este justificat, ca acest control al respectării drepturilor profesorilor cu normă redusă în ceea ce privește condițiile de angajare și de concediere a acestora să fie asigurat de instanțele din statele membre în care se află sediile școlilor respective.

O soluție inversă ar elimina din sfera de competență a instanțelor naționale litigii privind în mod obiectiv, cel puțin în parte, aplicarea și interpretarea dreptului Uniunii, deși organul jurisdicțional instituit prin Convenția din 1994 nu aparține în prezent sistemului jurisdicțional al Uniunii. Or, prin analogie cu motivarea prezentată în avizul Curții cu privire la proiectul de acord privind crearea unui sistem unificat de soluționare a litigiilor în materie de brevete ( 34 ), considerăm că o asemenea soluție ar fi incompatibilă cu dreptul primar al Uniunii.

Acesta este motivul pentru care considerăm că atât litera articolului 27 din Convenția din 1994, interpretat în lumina Statutului profesorilor cu normă redusă, cât și contextul și spiritul în care aceste instrumente trebuie să fie interpretate pledează pentru includerea condițiilor de angajare și de concediere a profesorilor cu normă redusă în sfera de competență a instanțelor din statele membre în care se află sediile școlilor europene.

Contrar celor susținute de Europäische Schule München în ședința în fața Curții, a recunoaște o astfel de competență instanțelor din statele membre în care se află sediile școlilor europene nu înseamnă în niciun caz a supune profesorii cu normă redusă unor regimuri disparate. Astfel, pe lângă faptul că, așa cum au recunoscut atât școala menționată, cât și Comisia în cadrul ședinței, unele școli europene deja nu se mai limitează să ofere contracte anuale profesorilor lor cu normă redusă și că, prin urmare, acest personal nu este supus unor reguli de recrutare pe deplin uniforme, dispozițiile minime prevăzute la clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru pus în aplicare prin Directiva 1999/70, expresii specifice ale principiului interzicerii abuzului de drept, și pe care sunt chemate să le garanteze instanțele naționale constituie o bază comună pentru toate statele membre, în special pentru cele care găzduiesc pe teritoriul lor școlile europene în temeiul Convenției din 1994.

În sfârșit, dorim să reiterăm faptul că abordarea pe care o propunem Curții în prezentele cauze nu trebuie interpretată ca fiind o repunere în discuție a imunității de jurisdicție de care beneficiază, în temeiul instrumentelor lor constitutive, organizațiile internaționale.

Aceasta se întemeiază, dimpotrivă, atât pe relațiile, amintite în repetate rânduri, deosebit de strânse și funcționale pe care le întrețin școlile europene cu statele membre și cu instituțiile Uniunii, cât și pe economia originală a prevederilor Convenției din 1994 și a actelor adoptate în temeiul acesteia, care recunosc în special competența reziduală a instanțelor naționale de a judeca alte litigii între persoanele vizate de convenția menționată și școlile europene, a căror soluționare este strict conferită Camerei de recurs a școlilor europene.

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesarbeitsgericht după cum urmează: „Articolul 27 alineatele (2) și (7) din Convenția privind definirea statutului școlilor europene, încheiată la Luxemburg la 21 iunie 1994 între statele membre și Comunitățile Europene, trebuie interpretat în sensul că conferă instanțelor din statele în care se află sediile școlilor europene competența de a judeca un litigiu între școlile respective și profesorii lor cu normă redusă privind condițiile de angajare și de concediere a acestora, în sensul Statutului profesorilor cu normă redusă din școlile europene recrutați între 1 septembrie 1994 și 31 august 2011, aprobat de Consiliul superior al acestor școli.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 4 septembrie 2014 ( 1 )