Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 12 iunie 2014.#Gérard Fenoll împotriva Centre d'aide par le travail „La Jouvene” și a Association de parents et d'amis de personnes handicapées mentales (APEI) d'Avignon.#Cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Franța).#Trimitere preliminară – Politica socială – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 31 alineatul (2) – Directiva 2003/88/CE – Articolul 7 – Noțiunea „lucrător” – Persoană cu handicap – Dreptul la concediul anual plătit – Reglementare națională contrară dreptului Uniunii – Rolul instanței naționale.#Cauza C-316/13.

Dreptul la concediul anual plătit, consacrat la articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru ( 2 ), precum și, în prezent, la articolul 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 3 ) (denumită în continuare „carta”) poate fi invocat de o persoană plasată din cauza handicapului său într‑o structură specifică de primire care include, printre activitățile pe care le propune, nu numai activități de asistență medico‑socială, ci și activități profesionale? Aceasta este miza prezentei trimiteri preliminare.

Articolul 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dedicat condițiilor de muncă echitabile și corecte, are următorul cuprins: „(1) Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa. (2) Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.”

Potrivit articolului 1 din Directiva 2003/88 coroborat cu articolul 2 din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă ( 4 ), Directiva 2003/88 se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, în scopul reglementării anumitor aspecte ale organizării timpului de lucru al lucrătorilor.

Articolul 7 din Directiva 2003/88 are următorul cuprins: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale. (2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.” ( 5 )

Centrele de asistență prin muncă (centres d’aide par le travail, denumite în continuare „CAT”) erau structuri medico‑sociale fără scop lucrativ de primire a persoanelor cu handicap a căror misiune era descrisă la articolul L. 344-2 din Codul asistenței sociale și al familiei (Code de l’action sociale et des familles), în versiunea aplicabilă situației de fapt din speță. Aceste centre aveau astfel scopul de a primi adolescenții și adulții cu handicap aflați temporar sau permanent în imposibilitatea de a lucra în întreprinderile obișnuite, într‑un atelier protejat sau pentru un centru de distribuire a muncii la domiciliu, precum și în imposibilitatea de a desfășura o activitate profesională independentă. Respectivele CAT le ofereau acestor persoane posibilități de activități diverse cu caracter profesional, asistență medico‑socială, asistență pedagogică și un mediu de viață care să favorizeze dezvoltarea lor personală și integrarea lor socială. Deschiderea unor astfel de centre era supusă autorizării, sub controlul statului ( 6 ). O autoritate competentă în domeniul tarifării exercita controlul asupra veniturilor și a cheltuielilor fiecărui CAT ( 7 ).

Persoana cu handicap, a cărei capacitate de muncă trebuia să fie, în principiu, mai mică de o treime din capacitatea de muncă normală, era admisă într‑un CAT ca urmare a deciziei unei comisii ( 8 ). Persoana în cauză beneficia de un venit garantat provenit din munca sa ( 9 ), fără ca totuși remunerația primită să fie calculată pe baza numărului de ore lucrate ( 10 ). Acest venit garantat era cu toate acestea considerat în mod clar o „remunerare” a muncii în sensul articolului L. 242-1 din Codul securității sociale ( 11 ). În schimb, singurele dispoziții din Codul muncii francez aplicabile persoanelor cu handicap plasate într‑un CAT erau cele privind igiena și securitatea la locul de muncă ( 12 ).

Primele CAT au fost create în anii '60. Începând din anul 2002, CAT au fost înlocuite cu unități și servicii de asistență prin muncă (établissements et services d’aide par le travail, denumite în continuare „ESAT”), însă centrele deja constituite și‑au păstrat denumirea de CAT ( 13 ). În prezent, în Republica Franceză există circa 1400 de astfel de centre, care primesc peste 110000 de persoane. Cadrul juridic al activității acestor centre a fost clarificat într‑o oarecare măsură în anul 2007 și a rămas, în esență, același ( 14 ).

Reprezentantul APEI a declarat în ședință, fără a fi contrazis de celelalte părți prezente, că aceste CAT achită contribuții la sistemul de asigurări sociale pentru remunerațiile plătite persoanelor cu handicap și că din aceste remunerații sunt reținute contribuțiile la asigurările de sănătate, la fondul de pensii și la cel de formare profesională. În schimb, întrucât aceste persoane nu sunt considerate salariați în dreptul francez și întrucât directorii CAT nu au posibilitatea de a le concedia, persoanele cu handicap admise în CAT nu plătesc contribuții de asigurări de șomaj.

În sfârșit, înainte de anul 2007, nu exista nicio dispoziție care să prevadă dreptul la concediul anual plătit al persoanelor plasate în CAT, acordarea respectivului drept fiind lăsată exclusiv la latitudinea fiecărui CAT. De la 1 ianuarie 2007, articolul R. 243-11 din Codul asistenței sociale și al familiei prevede în mod expres dreptul la concediul anual plătit al persoanelor cu handicap plasate într‑un ESAT.

Domnul Fenoll este descris de instanța de trimitere ca fiind un „utilizator” al unui CAT administrat de Association de parents et d’amis de personnes handicapées mentales (Asociația părinților și prietenilor persoanelor cu handicap mintal) (APEI din Avignon), în care a fost admis în anul 1996. Începând cu 16 octombrie 2004, domnul Fenoll a intrat în concediu medical. Îi mai rămâneau de efectuat la acel moment, pentru perioada de referință 1 iunie 2003-31 mai 2004, 12 zile de concediu plătit ( 15 ). Domnul Fenoll a rămas în concediu medical până la 31 mai 2005 și ulterior, la 20 iunie 2005, a părăsit CAT. Centrul a considerat că, pentru perioada 1 iunie 2004-31 mai 2005, domnul Fenoll, care lucrase doar 78 de zile, avea dreptul numai la 6 zile de concediu plătit, care i‑au fost plătite efectiv în luna iulie 2005.

Domnul Fenoll a introdus o acțiune împotriva CAT în fața tribunal d’instance d’Avignon (Tribunalul de Primă Instanță din Avignon) pentru a obține plata unei sume pentru concediul plătit nedobândit și neefectuat pentru perioadele 1 iunie 2003-31 mai 2004, respectiv 1 iunie 2004-31 mai 2005. Tribunal d’instance a respins acțiunea, apreciind că respectivul calcul efectuat de CAT se întemeia pe o interpretare corectă a legislației franceze potrivit căreia lucrătorul nu poate solicita o indemnizație compensatorie pentru concediul plătit neefectuat din motive de boală, iar perioadele de încetare a activității din motive de boală nu dau dreptul la concediul plătit.

Domnul Fenoll a formulat recurs în fața instanței de trimitere. Pe de o parte, el susține că, având în vedere finalitatea atribuită de Directiva 2003/88 concediului anual plătit, aceasta impune, în cazul în care salariatul s‑a aflat în imposibilitatea de a‑și efectua concediul menționat din motive de boală, să se considere că respectivul concediu plătit dobândit trebuie amânat după data reluării activității sau, în cazul încetării contractului de muncă, trebuie compensat. Pe de altă parte, domnul Fenoll susține că articolul 7 din Directiva 2003/88 se aplică oricărui lucrător și că reglementarea franceză trebuie interpretată în lumina dispozițiilor directivei menționate în sensul că motivul absenței salariatului, a cărui încetare a muncii este justificată din motive de sănătate, nu poate fi luat în considerare pentru a‑l priva de dreptul său la un concediu anual și că, în cazul încetării contractului de muncă, astfel cum este cazul în speță, concediul plătit dobândit astfel pe durata concediului medical trebuie compensat.

La rândul său, instanța de trimitere amintește că atât articolul 31 din cartă, cât și articolul 7 din Directiva 2003/88 consacră dreptul la concediul anual plătit. Această instanță arată că respectivul drept a fost deja recunoscut de Curte ca fiind o expresie a unui principiu al dreptului social de o importanță deosebită – astfel cum dovedește includerea sa în cartă – și de la care nu se poate deroga ( 16 ). Instanța de trimitere face apoi referire la definiția jurisprudențială a noțiunii de lucrător, în sensul dreptului Uniunii, subliniind că respectiva noțiune are o semnificație autonomă și nu trebuie interpretată restrictiv.

Instanța de trimitere amintește, în plus, misiunea atribuită CAT potrivit articolului L. 344-2 din Codul asistenței sociale și al familiei, în versiunea aplicabilă situației de fapt din prezenta cauză. În sfârșit, instanța de trimitere precizează că persoanele plasate în CAT nu aveau statutul de salariat și nu încheiau contracte de muncă cu centrele menționate ( 17 ). Potrivit dreptului muncii francez, numai normele din Codul muncii referitoare la igienă și securitate erau aplicabile acestor persoane și nicio dispoziție din dreptul francez nu prevedea ca acestora să li se acorde dreptul la concediul plătit.

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă, pe de o parte, o persoană precum domnul Fenoll poate fi calificată drept „lucrător” în sensul dreptului Uniunii în general și al Directivei 2003/88 coroborată cu Directiva 89/391 în special și, pe de altă parte, dacă persoana în cauză se poate prevala de un drept la concediul anual plătit în cadrul unui litigiu descris de instanța de trimitere ca având o natură orizontală ( 18 ).

Astfel, confruntându‑se cu o dificultate legată de interpretarea dreptului Uniunii, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și, prin intermediul deciziei de trimitere primite la grefa Curții la 10 iunie 2013, să adreseze acesteia din urmă, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarele trei întrebări preliminare: „1) Articolul 3 din Directiva [89/391], la care fac trimitere dispozițiile articolului 1 din Directiva [2003/88] care stabilesc domeniul de aplicare al acesteia, trebuie interpretat în sensul că o persoană admisă într‑un centru de asistență prin muncă poate fi calificată drept «lucrător» în sensul articolului 3 menționat? 2) Articolul 31 din cartă […] trebuie interpretat în sensul că o persoană precum cea descrisă la întrebarea anterioară poate fi calificată drept «lucrător» în sensul articolului 31 menționat? 3) O persoană precum cea descrisă la prima întrebare se poate prevala în mod direct de drepturile rezultate din cartă pentru a obține dreptul la concediul plătit în cazul în care reglementarea națională nu prevede că aceasta beneficiază de un astfel de drept, iar instanța națională trebuie, pentru a garanta efectul deplin al acestui drept, să lase neaplicată orice dispoziție de drept național contrară?”

Recurentul din litigiul principal, APEI, guvernele francez și olandez, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise în fața Curții.

În ședința care a avut loc în fața Curții la 27 martie 2014 au formulat observații orale APEI, guvernul francez, precum și Comisia.

Pentru a clarifica termenii dezbaterii, trebuie formulate o serie de observații introductive.

În primul rând, trebuie subliniat că instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe numai cu privire la aspectul dacă domnul Fenoll se poate prevala, în calitate de lucrător, de dreptul la concediul anual plătit cu durata de cel puțin patru săptămâni, iar nu cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a reglementării franceze potrivit căreia, pe de o parte, concediile neefectuate din motive de boală nu pot conduce la acordarea unei indemnizații compensatorii și, pe de altă parte, perioadele de încetare a muncii din motive de boală nu dau dreptul la concediul plătit. Instanța de trimitere se consideră în mod indubitabil suficient de lămurită de jurisprudența Curții disponibilă pe această temă, la originea căreia s‑a aflat chiar ea uneori, pentru a răspunde la eventualele sale întrebări pe care, în orice caz, nu le‑a adresat Curții.

În al doilea rând, modul de redactare a întrebărilor preliminare impune două serii de observații.

Mai întâi, trebuie corectată o eroare materială, întrucât, spre deosebire de ceea ce indică textul primei întrebări, articolul 1 din Directiva 2003/88 nu face trimitere la articolul 3 din Directiva 89/391 ( 19 ), ci la articolul 2 din aceasta.

Apoi, în ceea ce privește a treia întrebare care se referă la aspectul dacă o persoană precum domnul Fenoll se poate prevala în mod direct de eventualele drepturi rezultate din cartă, în special de la articolul 31 din aceasta, precizăm de la bun început că, în opinia noastră, carta nu este aplicabilă ratione temporis în litigiul principal și împărtășim în acest sens poziția guvernului olandez. Carta a intrat în vigoare în anul 2009, în timp ce faptele din cauza principală au avut loc între anii 2003 și 2005. Neretroactivitatea se impune cu atât mai mult cu cât litigiul principal este descris ca fiind un litigiu între particulari, însă vom avea ocazia să revenim asupra acestui aspect ulterior în analiza noastră.

Astfel, problematica expusă în prezent în fața Curții este dublă: domnul Fenoll trebuie considerat lucrător în sensul dreptului Uniunii care conferă fiecărui lucrător dreptul la concediul plătit și, dacă răspunsul este afirmativ, în ce măsură se poate prevala acesta de respectivul drept în împrejurările litigiului principal?

După ce am amintit pe scurt importanța acordată de Curte, în jurisprudența sa, dreptului la concediul anual plătit, vom reaminti jurisprudența Curții referitoare la noțiunea de lucrător înainte de aplicarea acesteia în prezenta cauză.

Așadar, interpretarea noțiunii de lucrător în sensul articolului 7 din Directiva 2003/88 pe care o vom propune Curții spre adoptare va fi valabilă desigur și pentru articolul 31 alineatul (2) din cartă, în scopul de a asigura uniformitatea domeniului de aplicare ratione personae al dreptului la concediul plătit.

Potrivit unei jurisprudențe iterative a Curții, dreptul fiecărui lucrător la concediul anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, consacrat în prezent la articolul 31 alineatul (2) din cartă, de la care nu se poate deroga și a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres în Directiva 2003/88 ( 20 ). Acest drept este conferit în mod direct de dreptul Uniunii fiecărui lucrător ( 21 ), iar articolul 7 din Directiva 2003/88, care îl consacră, impune o obligație de rezultat clară și certă ( 22 ). Dreptul respectiv are o dublă finalitate, și anume de a‑i permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere și de recreere ( 23 ). În sfârșit, dreptul la concediul anual plătit nu poate fi interpretat în mod restrictiv ( 24 ).

Ținându‑se în permanență seama de considerațiile anterioare, trebuie să se examineze dacă domnul Fenoll poate fi considerat ca având acest drept la concediu. Pentru moment, să revenim la stadiul jurisprudenței referitoare la definiția noțiunii „lucrător”.

Noțiunea de lucrător din dreptul Uniunii nu este univocă, ci variază în funcție de domeniul de aplicare avut în vedere ( 25 ). Or, tocmai cu privire la Directiva 2003/88, Curtea a arătat deja că directiva menționată nu a făcut trimitere nici la definiția dată noțiunii de lucrător în Directiva 89/391, nici la cea care decurge din legislațiile și/sau din practicile naționale ( 26 ). Curtea a concluzionat că, „în vederea aplicării Directivei 2003/88, această noțiune nu poate fi interpretată în mod diferit în funcție de sistemele de drept național, ci are o semnificație autonomă specifică dreptului Uniunii. Noțiunea menționată trebuie definită potrivit unor criterii obiective ce caracterizează raportul de muncă, luându‑se în considerare drepturile și obligațiile persoanelor implicate. Or, caracteristica esențială a raportului de muncă o constituie împrejurarea că o persoană îndeplinește, într‑o anumită perioadă, în favoarea unei alte persoane și sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o remunerație.” ( 27 ) Prin urmare, Curtea consideră că noțiunea „lucrător” abordată de Directiva 2003/88 este definită în același mod – cu o mică deosebire, pe care o vom prezenta în continuare – ca noțiunea abordată la articolul 45 TFUE ( 28 ). Astfel, în prezentele concluzii, se poate face referire în mod util la jurisprudența clasică a Curții în materie de liberă circulație a lucrătorilor.

În plus, operarea unei calificări privind noțiunea de lucrător trebuie să se întemeieze pe criterii obiective și trebuie evaluate în ansamblu toate împrejurările cauzei ( 29 ). În această privință, natura juridică sui generis a unui raport de muncă din perspectiva dreptului intern nu poate avea nicio consecință asupra calității de lucrător în sensul dreptului Uniunii. În contextul prezentei cauze, acest lucru înseamnă în mod concret că faptul că persoanelor cu handicap plasate într‑un CAT nu li se aplică decât anumite dispoziții ale Codului muncii nu poate să constituie un obstacol în calea potențialei calificări a acestor persoane ca „lucrători” în sensul Directivei 2003/88 ( 30 ).

În sfârșit, Curtea a statuat că „trebuie considerată ca fiind «lucrător» orice persoană care exercită activități reale și efective, cu excepția activităților care sunt atât de reduse, încât apar ca fiind pur marginale și accesorii” ( 31 ). Verificarea îndeplinirii cerinței privind exercitarea unor activități salariate reale și efective îi revine, în principiu, instanței de trimitere, care trebuie să se întemeieze pe criterii obiective și să evalueze în ansamblu toate împrejurările cauzei ( 32 ), în special trebuie să asigure că prestațiile efectiv realizate intră în mod normal sub incidența pieței muncii ( 33 ).

În opinia noastră, relația dintre persoanele cu handicap și CAT întrunește condițiile stabilite de Curte privind „caracteristica raportului de muncă”. Desigur, directorul CAT nu avea posibilitatea de a‑l concedia pe domnul Fenoll, întrucât numai o comisie putea face acest lucru. Cu toate acestea, domnul Fenoll s‑a aflat în perioada dedicată desfășurării unor activități, altele decât cele de asistență medico‑socială – pe care nu le putem califica deocamdată ca fiind profesionale – sub îndrumarea personalului de supraveghere și de conducere al CAT.

Tindem de asemenea să considerăm că domnul Fenoll primea efectiv o remunerație în schimbul prestațiilor furnizate. Legiuitorul francez a dat dovadă de o oarecare ingeniozitate insistând că sumele plătite persoanelor plasate în CAT nu reprezintă salarii, însă a supus aceste sume diverselor contribuții sociale, astfel încât a continuat să nege persoanelor în cauză statutul de lucrător și să le priveze de orice revendicare cu privire la acest aspect. Însă aceste constatări naționale nu sunt obligatorii pentru Curte. În plus, aceasta din urmă a statuat deja că nici cuantumul redus al remunerației – care poate rezulta eventual din productivitatea scăzută a persoanelor vizate –, nici originea publică a fondurilor nu se opun, ca atare, recunoașterii calității de lucrător în sensul dreptului Uniunii ( 34 ).

Rămâne să se stabilească dacă domnul Fenoll a îndeplinit prestații în favoarea CAT. Această chestiune va fi examinată împreună cu aspectul dacă activitățile desfășurate de domnul Fenoll respectă cerința, formulată în jurisprudență, ca activitățile menționate să fie reale și efective ( 35 ).

În această privință, părțile la prezenta procedură au dezbătut pe larg precedentul creat de Hotărârea Bettray (EU:C:1989:226) și pertinența sa în soluționarea prezentei cauze.

Reamintim că, în respectiva hotărâre, Curtea a considerat că o persoană care lucrează într‑o întreprindere creată în mod special de o comună olandeză în unicul scop de a încadra în muncă persoane aflate temporar sau permanent în incapacitatea de a se integra într‑un mediu profesional obișnuit nu poate fi considerată lucrător, întrucât activitățile desfășurate nu constituiau activități economice reale și efective, deoarece reprezentau numai un mijloc de reeducare și de reintegrare ( 36 ). În plus, era vorba despre locuri de muncă rezervate ( 37 ), iar angajații nu erau selectați în funcție de capacitatea lor de a desfășura anumite activități, ci, dimpotrivă, activitățile respective erau adaptate nevoilor acestora ( 38 ).

Ar putea fi tentant să aplicăm prin analogie în prezenta cauză hotărârea menționată. Însă o serie de elemente ne îndeamnă să fim prudenți.

În primul rând, este interesant de observat că noțiunea de activități reale și efective a fost dezvoltată de Curte în contextul liberei circulații a lucrătorilor, considerând că „atât din enunțul principiului liberei circulații a lucrătorilor, cât și din locul ocupat de normele privind acest principiu în sistemul tratatului, rezultă că aceste norme nu garantează decât libera circulație a persoanelor care desfășoară sau care intenționează să desfășoare o activitate economică și că, în consecință, respectivele norme nu acoperă decât exercitarea unor activități reale și efective” ( 39 ). În aceste condiții, avem îndoieli că respectiva cerință ar fi chiar atât de decisivă atunci când se pune problema definirii noțiunii de lucrători nu în contextul liberei lor circulații, ci în cel al protecției la locul de muncă.

În al doilea rând, conform principiului potrivit căruia noțiunea de lucrător trebuie interpretată în sens larg, Curtea a precizat cel puțin în două rânduri, în jurisprudența sa ulterioară, că situația din cauza Bettray nu se explica decât prin particularitățile cazului concret ( 40 ).

Chiar și în cazul pronunțării cu privire la caracterul real și efectiv al activităților desfășurate de domnul Fenoll, trebuie amintit că respectivele CAT sunt destinate primirii persoanelor care nu sunt în măsură să lucreze în întreprinderi obișnuite și nici în ateliere protejate și că sunt concepute pentru persoanele cu handicap grav.

În aceste condiții, capacitatea de muncă este evaluată de comisie în momentul în care aceasta ia decizia de a îndruma persoanele către CAT și numai persoanele apte de muncă – și anume persoanele cu o capacitate de muncă mai mică sau egală cu o treime din capacitatea normală – sunt admise. Este vorba desigur despre o capacitate de muncă potențială, iar persoanele cu handicap în mod evident nu sunt admise în funcție de calificări sau de competențe profesionale specifice. Totuși, comisia decide apreciind dacă persoana în cauză va putea să desfășoare activitățile practicate în cadrul CAT. Observăm aici o primă diferență față de cauza Bettray, întrucât domnul Bettray nu fusese selectat în funcție de capacitatea sa de a desfășura o anumită activitate, ci activitățile care urmau să fie desfășurate fuseseră concepute în funcție de capacitățile sale ( 41 ).

În continuare, în ceea ce privește activitățile propriu‑zise, nu dispunem de informații privind activitățile realizate de domnul Fenoll. Totuși, din dosar și în special din înscrisurile prezentate de guvernul francez și de APEI reiese că ar putea fi vorba despre subcontractare industrială, despre diverse tipuri de servicii ( 42 ), despre producția de bunuri agro‑alimentare sau despre comercializarea propriilor produse ale CAT. Respectivele activități sunt adaptate capacităților persoanelor, dar răspund, cel puțin în primele două cazuri enumerate, unor nevoi reale ale întreprinderilor subcontractante sau ale particularilor care recurg la serviciile CAT. În opinia noastră, aceste activități intră, așadar, în mod normal sub incidența pieței muncii. Din nou, există o diferență între prezenta cauză și cauza Bettray, în care activitățile propuse erau create în mod artificial ( 43 ). Legătura cu piața normală a muncii pare să fie confirmată de faptul că, începând cu luna februarie 2005, activitățile efectuate în cadrul CAT, altele decât cele de asistență medico‑socială, conferă dreptul la validarea competențelor dobândite prin experiență și la formare profesională.

În mod incontestabil, CAT au o dublă misiune: inserția profesională și integrarea socială adaptate și, în același timp, furnizarea sprijinului necesar pentru dobândirea autonomiei personale și sociale, chiar și în eventualitatea în care acestea poate că nu vor fi realizate niciodată. Tot în mod incontestabil, activitatea profesională se desfășoară în asociere cu activitățile de asistență medico‑socială și pedagogică, astfel încât una nu poate exista fără celelalte. Cu toate acestea și sub rezerva unor eventuale verificări suplimentare care urmează să fie efectuate de instanța de trimitere, elementele expuse mai sus pledează mai degrabă în favoarea tezei potrivit căreia activitățile de tip profesional desfășurate nu sunt atât de reduse încât să apară ca fiind „pur marginale și accesorii” ( 44 ) față de obiectivul social al CAT.

De altfel, o astfel de apreciere se dovedește a fi în perfectă coerență, pe de o parte, cu principiul conform căruia jurisprudența Bettray (EU:C:1989:226) trebuie să se limiteze strict la cazul respectiv și, pe de altă parte, cu ideea susținută mai sus, potrivit căreia cerința privind desfășurarea unor activități reale și efective se poate dovedi mai puțin decisivă într‑un context mai degrabă social decât legat de libera circulație a lucrătorilor și nu trebuie, prin urmare, aplicată în mod strict.

Am adăuga că în prezenta cauză, situație care se poate regăsi de asemenea în viața profesională obișnuită, este vorba despre o relație în care toate părțile au de câștigat. Prin desfășurarea unor activități în cadrul unui CAT, persoanele cu handicap beneficiază de supraveghere și contribuie la propria inserție profesională și integrare socială viitoare, recâștigând totodată un sentiment de utilitate socială. Pe de altă parte, întrucât beneficiază de sarcinile realizate de persoanele menționate, CAT continuă să îndeplinească condițiile obligatorii pentru a beneficia în continuare de recunoaștere din partea statului și, de asemenea, de sprijinul financiar acordat de acesta pentru îndeplinirea misiunii sale. Prin urmare, nu putem exclude complet ideea că activitatea desfășurată de persoanele cu handicap în cadrul CAT este de asemenea și cel puțin parțial în favoarea respectivelor centre, chiar dacă, desigur, misiunea socio‑terapeutică a acestor centre este cea care primează și, în consecință, beneficiul oferit astfel persoanelor cu handicap.

În sfârșit, deși suntem pe deplin conștienți că impunerea unui număr prea mare de obligații sociale unor structuri precum CAT ar putea afecta funcționarea lor și chiar ar putea amenința existența lor, recunoașterea calității de lucrător în sensul articolului 7 din directivă și al articolului 31 alineatul (2) din cartă a persoanelor cu handicap contribuie la valorificarea și la protecția unei demnități sociale pe care respectivele persoane poate consideră că au pierdut‑o.

Pentru toate aceste motive, propunem Curții să răspundă că articolul 7 din Directiva 2003/88 coroborat cu articolul 31 din cartă trebuie interpretat în sensul că o persoană admisă într‑un CAT poate, în principiu, să fie calificată drept „lucrător” în sensul acestor dispoziții.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă domnul Fenoll poate invoca în mod direct articolul 31 alineatul (2) din cartă în contextul litigiului principal.

În această privință, reamintim că, potrivit instanței de trimitere, litigiul principal este un litigiu de natură orizontală. Instanța menționată nu solicită să se stabilească dacă respectivul CAT ar putea eventual să se încadreze în definiția „organism care, indiferent de forma sa juridică, poate fi însărcinat în temeiul unui act al autorității publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public și care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari” ( 45 ). În orice caz, în opinia noastră, CAT nu poate fi considerat ca fiind un astfel de organism, ținând seama în special de faptul că Curtea a statuat deja că o asociație de drept privat, chiar dacă are orientare socială, trebuie să fie considerată ca fiind un particular ( 46 ).

Revendicarea domnului Fenoll în privința concediului său plătit se referă la perioada iunie 2004-mai 2005. Or, carta a devenit obligatorie odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, cu alte cuvinte, la 1 decembrie 2009.

În aceste condiții, recunoașterea posibilității domnului Fenoll de a invoca articolul 31 alineatul (2) din cartă drept sursă primară a acordării dreptului său la concediu – posibilitate pe care o putem admite în principiu – ar echivala, în împrejurările litigiului principal, cu recunoașterea unui efect direct orizontal retroactiv al acestei dispoziții

Remarcăm că, într‑o cauză recentă privind aplicarea și posibilitatea invocării articolului 7 din Directiva 2003/88 în privința unor fapte care s‑au derulat în perioada 2005-2007 într‑un litigiu a priori de natură orizontală, în cadrul căruia statul membru nu‑și îndeplinise obligațiile care decurg din directiva respectivă, Curtea nici măcar nu a menționat carta ( 47 ). Prin urmare, ar fi surprinzător să facă acest lucru în prezenta cauză. Articolul 31 menționat poate servi, eventual, exclusiv ca bază de interpretare ( 48 ).

În special, înainte de a analiza aplicabilitatea directă a articolului 31 din cartă, ar trebui stabilit că articolul 7 din Directiva 2003/88 nu este suficient pentru a soluționa, prin el însuși, litigiul principal. Or, nu considerăm că aceasta este neapărat situația în speță.

Curtea a admis deja că articolul 7 din Directiva 2003/88 îndeplinește condițiile necesare pentru a i se recunoaște efectul direct ( 49 ). După cum am reamintit anterior, litigiul principal este un litigiu între particulari, iar efectul direct orizontal al directivelor nu este încă recunoscut ( 50 ).

Cu toate acestea, Curtea a statuat că o instanță sesizată cu un litigiu care se poartă exclusiv între particulari este obligată, atunci când aplică dispozițiile de drept intern adoptate pentru a transpune obligațiile prevăzute de o directivă, să ia în considerare toate normele din dreptul intern și să le interpreteze, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a ajunge la o soluție conformă cu obiectivul urmărit de aceasta. Acest principiu de interpretare conformă a dreptului național nu poate totuși să conducă la o interpretare contra legem a dreptului național ( 51 ). Or, problema dacă o dispoziție națională contrară dreptului Uniunii nu trebuie aplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a dispoziției în cauză ( 52 ).

Observăm că instanța de trimitere nu a indicat Curții că o astfel de interpretare nu este posibilă. Întrucât problema este în principal legată de calificarea domnului Fenoll – adică a oricărei persoane cu handicap plasată într‑un CAT – ca lucrător în sensul Directivei 2003/88 pentru a‑i acorda dreptul la concediu, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă dispozițiile naționale aplicabile ratione temporis litigiului principal care pun în aplicare dreptul la concediul anual plătit pot face obiectul unei interpretări conforme în sensul că domnului Fenoll trebuie să i se recunoască un astfel de drept ( 53 ).

Or, în această privință, amintim că legislația franceză a fost suficient de flexibilă, imprecisă sau cel puțin supusă diverselor interpretări, astfel încât să conducă la practici divergente de la un CAT la altul ( 54 ). În ceea ce îl privește, CAT în care a fost plasat domnul Fenoll s‑a considerat obligat să îi plătească acestuia o indemnizație pentru concediul anual pe toată durata șederii sale, care a fost de 9 ani. Instanța de trimitere nu a arătat că respectiva practică ar fi contra legem. Prin urmare, putem presupune că, la momentul producerii faptelor din cauza principală, exista o marjă de interpretare suficientă pentru ca reglementarea franceză să fie înțeleasă în sensul că nu se opunea neapărat acordării dreptului la concediul anual plătit persoanelor cu handicap plasate într‑un CAT.

În aceste condiții, dacă situația ar fi diferită, și anume dacă interpretarea conformă nu ar fi posibilă, domnului Fenoll, care este partea lezată de neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii, i‑ar rămâne numai posibilitatea de a se prevala de Hotărârea Francovich și alții ( 55 ), cu alte cuvinte, de a angaja răspunderea statului membru în fața instanțelor naționale pentru a obține, dacă este cazul, repararea prejudiciului suferit ( 56 ).

Astfel, dreptul la concediul anual plătit nu ar putea fi invocat nici ca principiu general al dreptului Uniunii, care, în linia jurisprudenței Mangold ( 57 ) și Kükükdeveci ( 58 ), ar putea impune instanței naționale obligația de a înlătura aplicarea oricărei dispoziții naționale contrare.

O astfel de perspectivă a fost deja luată în considerare de avocatul general Trstenjak în concluziile prezentate în cauza Dominguez (EU:C:2011:559), în cadrul cărora a constatat că, deși, teoretic, dreptul la concediul anual plătit îndeplinește condițiile necesare pentru a constitui un principiu general de drept al Uniunii, în situația în care interpretarea conformă a dreptului național nu este posibilă – astfel cum s‑a procedat în Hotărârea Kücükdeveci (EU:C:2010:21), citată anterior ( 59 ) – nu se poate avea în vedere o aplicare directă a unui astfel de principiu. De altfel, în Hotărârea Dominguez ( 60 ), Curtea nu a consacrat dreptul la concediul anual plătit ca principiu general de drept, deși în acel caz a avut în mod clar oportunitatea de a face acest lucru.

Rezultă din toate elementele de mai sus că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, ținând seama de dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectul deplin al articolului 7 din Directiva 2003/88, dacă este în măsură să efectueze o interpretare conformă cu acesta din urmă a dispozițiilor naționale pertinente pentru soluționarea litigiului pendinte în fața sa. În ipoteza în care instanța de trimitere ar putea oferi o astfel de interpretare numai contra legem și oricât de nesatisfăcătoare ar fi, la nivel de principii, o astfel de soluție ( 61 ), domnul Fenoll ar putea totuși să angajeze în fața instanțelor naționale răspunderea statului membru pentru încălcarea dreptului Uniunii.

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Cour de cassation după cum urmează: „Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru coroborat cu articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că o persoană admisă într‑un centru de asistență prin muncă poate, în principiu, să fie calificată drept «lucrător» în sensul dispoziției menționate. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, ținând seama de dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectul deplin al articolului 7 din Directiva 2003/88, dacă este în măsură să efectueze o interpretare conformă cu acesta din urmă a dispozițiilor naționale pertinente pentru soluționarea litigiului pendinte în fața sa. În ipoteza în care instanța de trimitere ar putea oferi o astfel de interpretare numai contra legem, partea lezată de neconformitatea dreptului național ar putea angaja în fața instanțelor naționale răspunderea statului membru pentru încălcarea dreptului Uniunii.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 12 iunie 2014 ( 1 )