Concluziile avocatului general M. Wathelet prezentate la 15 ianuarie 2014.#Société nationale maritime Corse‑Méditerranée (SNCM) SA și Republica Franceză împotriva Corsica Ferries France SAS.#Recurs – Ajutor pentru restructurare – Marja de apreciere a Comisiei Europene – Întinderea controlului jurisdicțional al Tribunalului Uniunii Europene – Testul investitorului privat în economia de piață – Cerința unei analize sectoriale și geografice – Practică suficient de consacrată – Raționalitate economică pe termen lung – Plata unor indemnizații suplimentare de concediere.#Cauzele conexate C‑533/12 P și C‑536/12 P.

Prezenta cauză are drept obiect recursurile formulate de Société nationale maritime Corse‑Méditerranée (SNCM) SA (denumită în continuare „SNCM”) și de Republica Franceză împotriva Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Corsica Ferries France/Comisia (denumită în continuare „hotărârea atacată”) ( 2 ), în măsura în care acesta a anulat articolul 1 al doilea și al treilea paragraf din Decizia 2009/611/UE a Comisiei din 8 iulie 2008 privind măsurile C 58/02 (ex N 118/02) pe care Franța le‑a pus în aplicare în favoarea SNCM (denumită în continuare „decizia în litigiu”) ( 3 ).

Prin decizia din 24 ianuarie 2013, președintele Curții a dispus conexarea cauzelor C‑533/12 P și C‑536/12 P.

SNCM este o companie maritimă care asigură legături regulate spre Corsica, Africa de Nord (Algeria și Tunisia) și Sardinia, cu plecarea din Franța continentală (Marsilia, Toulon și Nisa).

În 2002, SNCM era deținută în proporție de 20 % de Société nationale des chemins de fer și de 80 % de Compagnie générale maritime et financière (denumită în continuare „CGMF”), deținute de statul francez în proporție de 100 %. La momentul privatizării capitalului său, în 2006, doi cumpărători, Butler Capital Partners (denumită în continuare „BCP”) și Veolia Transport (denumită în continuare „VT”), au preluat controlul a 38 % și, respectiv, a 28 % din capital, în timp ce CGMF rămânea prezentă în proporție de 25 %, iar 9 % din capital rămânea rezervat salariaților. Între timp, BCP și‑a cedat părțile sociale către VT.

Corsica Ferries France SAS (denumită în continuare „Corsica Ferries”) este o companie maritimă care oferă legături maritime regulate spre Corsica cu plecare din Franța continentală (Marsilia, Toulon și Nisa) și din Italia. Aceasta este unul dintre concurenții importanți ai SNCM. La data adoptării deciziei în litigiu, Corsica Ferries era actorul care domina legăturile maritime între continent și Corsica, cota sa de piață fiind în creștere ( 4 ).

Prin scrisoarea din 18 februarie 2002, Republica Franceză a notificat Comisiei un proiect de ajutor pentru restructurare în favoarea SNCM, în cuantum de 76 de milioane de euro (denumit în continuare „Planul din 2002”).

Prin Decizia 2004/166/CE din 9 iulie 2003 privind ajutorul pentru restructurare pe care Franța intenționa să îl pună în aplicare în favoarea Société nationale maritime Corse‑Méditerranée (SNCM) (denumită în continuare „Decizia din 2003”) ( 5 ), Comisia a aprobat, cu anumite condiții, două tranșe de ajutoare pentru restructurare plătite SNCM, în cuantum total de 76 de milioane de euro, una de 66 de milioane de euro, plătibilă imediat, și alta, în cuantum maxim de 10 milioane de euro, depinzând de rezultatul net al cesiunilor privind în special navele SNCM. Singurul element al Planului din 2002 care este în discuție este soldul restructurării, în cuantum final de 15,81 milioane de euro ( 6 ).

Prin Decizia 2005/36/CE din 8 septembrie 2004 de modificare a Deciziei din 2003 ( 7 ), Comisia a modificat una dintre condițiile impuse de articolul 2 din Decizia din 2003. Aceste modificări nu au nicio incidență pentru prezentele recursuri.

La 13 octombrie 2003, Corsica Ferries a introdus la Tribunal o acțiune în anularea Deciziei din 2003.

Prin decizia din 16 martie 2005, pe baza Deciziei din 2003, Comisia a aprobat plata parțială a celei de a doua tranșe a ajutorului pentru restructurare, menționată la punctul 7 din prezentele concluzii, în cuantum de 3327400 de euro.

Prin Hotărârea din 15 iunie 2005 ( 8 ), Tribunalul a anulat Decizia din 2003 pentru motivul unei aprecieri eronate a caracterului minimal al ajutorului, survenită în principal din cauza unor erori de calcul al venitului net din cesiuni, respingând ansamblul celorlalte motive, întemeiate pe nemotivare și pe o încălcare a articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE [devenit articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE] ( 9 ) și a Liniilor directoare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate ( 10 ).

Printr‑o scrisoare din 7 aprilie 2006, autoritățile franceze au invitat Comisia să considere că, datorită naturii sale de compensație a serviciului public, o parte din ajutorul pentru restructurare aprobat în cadrul Planului din 2002, în cuantum de 53,48 milioane de euro, nu trebuia să fie calificată drept „măsură adoptată în cadrul unui plan de restructurare, ci drept măsură care nu constituie un ajutor, în sensul jurisprudenței Altmark, Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C-280/00, Rec., p. I-7747), sau drept măsură autonomă și independentă a planului de restructurare în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE” ( 11 ).

La 21 aprilie 2006, proiectul de concentrare economică privind dobândirea controlului comun asupra SNCM de către BCP și VT a fost notificat Comisiei în temeiul articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi ( 12 ). Comisia a autorizat operațiunea de concentrare la 29 mai 2006, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (b) din același regulament.

La 16 mai 2006, BCP, VT și CGMF au semnat un protocol de acord, în temeiul căruia 75 % din capitalul SNCM a fost cedat cumpărătorilor privați. Acest protocol conține trei măsuri de stat care s‑au aflat la baza procedurii în fața Tribunalului și sunt puse în discuție în prezenta procedură: — transferul SNCM la un preț negativ de 158 de milioane de euro (aport în capital de 142,5 milioane de euro și asumarea responsabilității pentru cheltuielile societăților de ajutor reciproc, pentru o sumă de 15,5 milioane de euro); — avansul în cont curent dat de către CGMF pentru suma de 38,5 milioane de euro în favoarea personalului disponibilizat al SNCM și — majorarea de capital de 8,75 milioane de euro subscrisă de CGMF împreună și concomitent cu aportul de 26,25 milioane de euro realizat de către VT și BCP.

În urma prezentării, la 13 septembrie 2006, de către autoritățile franceze a informațiilor referitoare la operațiunile financiare care se efectuaseră cu ocazia transferului SNCM către sectorul privat, Comisia a decis să deschidă procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE și să examineze în acest cadru noile măsuri puse în aplicare în favoarea SNCM, integrând în acestea Planul din 2002 ( 13 ).

Prin decizia în litigiu, Comisia a apreciat că aportul de capital de 53,48 milioane de euro prevăzut în Planul din 2002 în temeiul compensației serviciului public constituia un ajutor de stat nelegal în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, dar compatibil cu piața comună în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE și al articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE și că măsurile din Planul de privatizare din 2006 nu constituiau ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

Prin acțiunea în fața Tribunalului, Corsica Ferries a solicitat anularea deciziei în litigiu.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a admis în parte acțiunea. În ceea ce privește cele trei măsuri care însoțesc protocolul de acord din 16 mai 2006 și soldul restructurării cuprinse în Planul din 2002, acesta a hotărât că: — Comisia săvârșise o eroare de drept și o eroare vădită de apreciere considerând că aprobarea cesiunii SNCM pentru un preț negativ de 158 de milioane de euro nu constituia un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE; — Comisia săvârșise o eroare vădită de apreciere considerând că aportul de capital al CGMF în valoare de 8,75 milioane de euro nu constituia un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE; — Comisia săvârșise o eroare vădită de apreciere considerând că avansul dat de CGMF în favoarea SNCM în cuantum de 38,5 milioane de euro nu constituia un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE; — Comisia nu își întemeiase în mod valabil analiza aferentă soldului restructurării în cuantum final de 15,81 milioane de euro și săvârșise, așadar, o eroare vădită de apreciere aprobând acest sold în temeiul articolului 87 alineatul (1) CE.

Pe baza acestor constatări, Tribunalul a anulat articolul 1 al doilea și al treilea paragraf din decizia în litigiu.

Prin recursul depus la Curte la 22 noiembrie 2012, SNCM a solicitat anularea în parte a hotărârii atacate. Prin recursul depus la Curte la 26 noiembrie 2012, Republica Franceză a solicitat anularea hotărârii atacate. La 28 februarie 2013, Corsica Ferries a depus memoriul în răspuns. La 6 noiembrie 2013, a avut loc o ședință, în cadrul căreia SNCM, Republica Franceză, precum și Corsica Ferries au prezentat observații orale.

Trebuie să se remarce că Comisia, a cărei decizie a fost anulată în parte de Tribunal, nu a atacat hotărârea Tribunalului prin formularea unui recurs sau prin susținerea concluziilor SNCM și ale Republicii Franceze sau prin participarea la ședința în fața Curții.

SNCM și Republica Franceză invocă patru motive, referitoare la fiecare dintre cele patru măsuri menționate la punctul 18 din prezentele concluzii.

În considerentele (259)-(348) ale deciziei în litigiu, Comisia a apreciat că, pentru a stabili dacă privatizarea SNCM pentru un preț de vânzare negativ de 158 de milioane de euro cuprindea elemente de ajutor de stat, era necesar să evalueze dacă, în împrejurări similare, un investitor privat ar fi putut fi determinat să efectueze aporturi de capital de această importanță în cadrul vânzării SNCM sau, dimpotrivă, ar fi optat pentru lichidarea acesteia.

Potrivit Comisiei, marile grupuri de întreprinderi nu pot în prezent ignora, în cazul în care procedează la închiderea sau la lichidarea de filiale, consecințele sociale pe care le implică asemenea evenimente. Comisia a adăugat că acestea pun cel mai adesea în aplicare planuri sociale care pot include indemnizații de concediere care depășesc ceea ce impun legea și convențiile colective.

Comisia a estimat, așadar, că, în ipoteza unei lichidări a SNCM, s‑ar fi luat asemenea măsuri, în plus față de obligațiile prevăzute de lege, pentru a nu fi afectată imaginea mărcii holdingului și a acționarului, și anume statul francez.

Comisia a examinat în continuare dacă costul indemnizațiilor de concediere care depășesc ceea ce impun legea și convențiile colective depășea prețul negativ al vânzării și a concluzionat că această situație nu se regăsea. Pe această bază, Comisia a acceptat că opțiunea de a ceda SNCM pentru un preț negativ de 158 de milioane de euro nu constituia un ajutor de stat, în sensul că aceasta era conformă cu alegerea pe care ar fi făcut‑o un grup privat care își desfășoară activitatea în economia de piață, ținând seama de costurile sociale pe care le‑ar implica lichidarea întreprinderii.

La examinarea aplicării criteriului investitorului privat, Tribunalul a acceptat că, pentru a defini comportamentul investitorului privat avizat, trebuia să ia de asemenea în considerare responsabilitățile sale într‑o economie socială de piață față de ansamblul părților interesate în întreprindere, precum și evoluția contextului social, economic și de mediu în care își desfășoară activitatea ( 14 ).

Pentru acest motiv, Tribunalul a acceptat că plata de către un investitor privat a unor indemnizații suplimentare de concediere poate să constituie o practică legitimă și oportună, cu scopul de a favoriza un dialog social pașnic și de a menține imaginea mărcii unei societăți sau a unui grup de societăți ( 15 ). Cu toate acestea, potrivit Tribunalului, în lipsa, chiar pe termen lung, a oricărei raționalități economice, suportarea costurilor care depășesc strictele obligații legale și convenționale trebuie considerată un ajutor de stat ( 16 ).

În această privință, Tribunalul a reproșat Comisiei că nu a definit activitățile economice ale statului francez pentru care nevoia de protecție a imaginii mărcii ar putea eventual exista și în raport cu care trebuia să fie apreciată raționalitatea economică a cesiunii la prețul negativ convenit în speță ( 17 ).

În lipsa unei astfel de definiri, Tribunalul a considerat că era imposibil să controleze raționalitatea economică pe termen lung a prețului negativ al cesiunii pe care statul francez l‑a acordat pentru a evita plata de indemnizații suplimentare de concediere în caz de lichidare. Prin urmare, Tribunalul a concluzionat de aici că Comisia săvârșise o eroare de drept ( 18 ).

În plus, Tribunalul a considerat că Comisia nu invocase suficiente elemente obiective și verificabile pentru a demonstra că plata de indemnizații suplimentare de concediere ar fi o practică consacrată printre întreprinzătorii privați și că aceasta ar fi neglijat să invoce elemente care pot să stabilească existența unei probabilități rezonabile de realizare a costurilor sociale care justifică plata acestor indemnizații ( 19 ).

Înainte de a admite motivul invocat de Corsica Ferries întemeiat pe faptul că Comisia săvârșise o eroare vădită de apreciere considerând că aprobarea cesiunii SNCM pentru un preț negativ nu constituia un ajutor de stat ( 20 ), Tribunalul a concluzionat că „Comisia nu a prezentat, așadar, niciun element care să permită să se demonstreze, corespunzător cerințelor legale, în ce mod includerea costului considerabil al indemnizațiilor suplimentare de concediere, care, pe de altă parte, pot atinge până la de 10 ori cuantumul numai al obligațiilor legale și contractuale, astfel cum reiese din considerentul (277) al deciziei atacate, ar fi fost motivată, în speță, de o probabilitate rezonabilă ca statul francez să obțină un profit material indirect, chiar pe termen lung. Deși este imposibil de eliminat riscul anumitor consecințe sociale în alte întreprinderi publice în cazul unei lichidări a SNCM fără plata de indemnizații suplimentare de concediere, amploarea costurilor sociale indirecte în cauză, precum și probabilitatea apariției lor nu au fost deloc analizate de Comisie, nici măcar în răspunsurile scrise adresate Tribunalului. Prin urmare, trebuie să se considere că raționalitatea economică pe termen lung a comportamentului statului francez nu a fost demonstrată corespunzător cerințelor legale” ( 21 ).

SNCM reproșează Tribunalului că nu a respectat marja de apreciere de care beneficiază Comisia pentru aplicarea criteriului investitorului privat în economia de piață.

La punctele 86 și 87 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că, în contextul testului investitorului privat, îi revine Comisiei sarcina de a defini activitățile economice ale statului, în special la nivel geografic și sectorial, în raport cu care trebuie să fie apreciată raționalitatea economică pe termen lung a comportamentului statului. Potrivit Tribunalului, această analiză ar fi indispensabilă pentru a determina existența, pe baza unor elemente obiective și verificabile, a unei practici suficient de consacrate printre investitorii privați de referință definiți în prealabil și pentru a stabili existența unei probabilități rezonabile și suficient motivate ca statul membru să dobândească din comportamentul în cauză un profit material indirect.

În opinia SNCM, aceste considerații ale Tribunalului depășesc cu mult analiza unei eventuale erori vădite de apreciere a Comisiei și repun în discuție aprecierea economică a faptelor care i‑au fost prezentate, precum și calitatea muncii expertului independent desemnat de Comisie. Potrivit SNCM, hotărârea atacată contravine echilibrului instituțional în sensul că Tribunalul s‑a erijat în expert în relațiile economice și sociale ale întreprinderii.

Propunem Curții să înlăture primul aspect al primului motiv al SNCM pentru motivele expuse în continuare.

Trebuie să se amintească, desigur, că nu revine instanței Uniunii sarcina de a înlocui aprecierea economică realizată de Comisie cu propria sa apreciere ( 22 ). Astfel, după cum s‑a pronunțat deja Curtea, „controlul pe care instanțele Uniunii îl exercită cu privire la aprecierile economice complexe efectuate de Comisie este un control restrâns, care se limitează în mod necesar la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, a exactității prezentării situației de fapt, precum și a lipsei unei erori vădite de apreciere și a abuzului de putere” ( 23 ).

Cu toate acestea, contrar celor susținute de SNCM, Tribunalul nu a înlocuit aprecierea realizată de Comisie cu propria apreciere, ci a evidențiat în raționamentul acesteia și mai ales în modul de motivare a acestuia din urmă lacune precum cele care au pus în discuție o bună aplicare a articolului 87 CE de către Comisie.

Nu împărtășim nici critica potrivit căreia Tribunalul nu a ținut seama de faptul că Comisia numise un expert independent și își întemeiase decizia pe concluziile sale, punând astfel la îndoială conținutul muncii expertului. Astfel cum susține Corsica Ferries, Tribunalul nu a contestat concluziile expertului, ci, din nou, nu a făcut decât să reproșeze Comisiei că nu și‑a motivat suficient propriul raționament sau că nu a invocat în susținerea concluziei sale suficiente elemente obiective și verificabile care ar fi fost puse la dispoziția sa prin munca expertului.

Primul motiv al Republicii Franceze și în special primul aspect al acestui motiv ridică problema luării în considerare a imaginii mărcii statului ca actor economic global într‑o economie de piață, pentru a exclude din noțiunea de ajutor de stat plata de indemnizații suplimentare de concediere. Întrucât această problemă se poate ridica numai dacă indemnizațiile în discuție depășesc sumele impuse de obligațiile legale și convenționale și dacă nu a fost posibil să se demonstreze că acest tip de plată constituia o practică consacrată în economia în cauză, ni se pare mai logic să examinăm mai întâi al doilea aspect al primului motiv al Republicii Franceze, potrivit căruia Tribunalul a săvârșit o eroare de drept solicitând Comisiei să dovedească că plata de indemnizații suplimentare de concediere constituia o practică suficient de consacrată, chiar constantă, printre investitorii privați.

Și SNCM reproșează Tribunalului că, pentru interpretarea și aplicarea criteriului investitorului privat, a instituit, la punctele 86 și 87 din hotărârea atacată, un „test în întregime pretorian” care ar impune Comisiei să pună în aplicare o analiză sectorială sau geografică [titlul (i)], să demonstreze o practică suficient de consacrată [titlul (ii)] și să îndeplinească un standard de probă prea ridicat pentru a stabili existența unei probabilități a unui profit material indirect [titlul (iii)].

La punctul 86 din hotărârea atacată, Tribunalul a hotărât că, „în contextul testului investitorului privat, revine Comisiei, în cadrul marjei sale largi de apreciere, sarcina de a defini activitățile economice ale statului, în special la nivel geografic și sectorial, în raport cu care trebuie să fie apreciată raționalitatea economică pe termen lung a comportamentului acestui stat” ( 24 ).

Tribunalul reproșează, așadar, Comisiei că nu a furnizat datele necesare pentru a aprecia raționalitatea economică a plății de indemnizații suplimentare de concediere.

Astfel cum arată Corsica Ferries, utilizarea locuțiunii adverbiale „în special” demonstrează că Tribunalul a lăsat deschisă posibilitatea de a lua în considerare și alte împrejurări, fără a delimita aplicarea testului investitorului privat într‑o analiză geografică sau sectorială.

Pe de altă parte, nu există în jurisprudență niciun element care ar împiedica Tribunalul să observe că o analiză geografică sau sectorială ar putea fi pertinentă pentru a judeca raționalitatea economică pe termen lung a comportamentului statului. În plus, prin această analiză s‑ar putea concluziona că activitățile economice ale statului în cauză acoperă o arie foarte extinsă și sectoare multiple. Aceasta ar putea fi de asemenea utilă în măsura în care salariile și indemnizațiile de concediere variază considerabil în funcție de piețele sau de sectoarele vizate.

SNCM invocă Hotărârea Italia și SIM 2 Multimedia/Comisia, în care Curtea a decis că „este necesar să se aprecieze dacă, în împrejurări similare, un investitor privat de o dimensiune care poate fi comparată cu cea a organismelor care administrează sectorul public ar fi putut fi determinat să efectueze aporturi de capital de aceeași importanță” ( 25 ).

În opinia noastră, această definiție urmărește tocmai să identifice, din punctul de vedere al dimensiunii tipul de investitor privat care ar fi comparabil cu statul, aspect la a cărui precizare o analiză „în special la nivel geografic și sectorial” a activităților economice ale statului, astfel cum este sugerată de Tribunal, poate contribui.

Al doilea aspect al primului motiv al SNCM trebuie să fie de asemenea respins în măsura în care invocă o încălcare a articolului 295 CE, potrivit căruia „[p]rezentul tratat nu aduce atingere regimului proprietății în statele membre”. SNCM consideră că analiza geografică și sectorială menționată de Tribunal la punctul 86 din hotărârea atacată ignoră faptul că există holdinguri private larg diversificate și ale căror activități nu sunt limitate la un sector sau la o zonă geografică determinată. Nu înțelegem cum o asemenea analiză geografică și sectorială a activităților economice ale statului, precum și faptul că anumite holdinguri private nu sunt limitate la un sector sau la o zonă geografică ar putea avea o incidență asupra protecției acordate regimului proprietății existent în statele membre.

La punctele 95 și 96 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că Comisia nu prezentase „suficiente elemente obiective și verificabile de natură să demonstreze că plata de indemnizații suplimentare de concediere, în împrejurări similare, ar fi o practică consacrată printre întreprinzătorii privați” și „[se limitase] să afirme că plata de indemnizații suplimentare de concediere […] devenise o practică curentă printre marile grupuri de întreprinderi […]”. Tribunalul i‑a reproșat că nu a prezentat nici cel mai mic element de probă în susținerea acestei afirmații.

SNCM consideră că, prin această critică a raționamentului Comisiei, Tribunalul a introdus o nouă cerință, care depășește ceea ce este necesar pentru buna aplicare a testului investitorului privat și încalcă articolul 345 TFUE. Republica Franceză, precum și SNCM consideră că, pentru a se conforma cerințelor criteriului investitorului privat, ar fi suficient să se demonstreze că o singură întreprindere privată a plătit indemnizații suplimentare de concediere în împrejurări similare.

Nu împărtășim această critică a hotărârii atacate.

Amintim că plata de indemnizații suplimentare de concediere trebuie să fie analizată în cadrul testului investitorului privat pentru a determina dacă costul lichidării SNCM l‑ar depăși pe cel al cesiunii pentru un preț negativ de 158 de milioane de euro, cu alte cuvinte, dacă un investitor privat ar fi procedat, în locul statului, la această cesiune.

Nu este, prin urmare, necesar să se stabilească dacă costul de lichidare ar include indemnizațiile suplimentare în cauză. Aceasta ar fi situația în cazul în care ar fi vorba despre indemnizații prevăzute de lege sau de convențiile colective. Întrucât în speță indemnizațiile suplimentare de concediere depășesc cu mult aceste cerințe, singurul motiv pentru care, în raport cu criteriul investitorului privat, acestea ar trebui să fie luate în considerare la calcularea costului de lichidare s‑ar putea găsi doar în faptul că ar fi vorba despre o practică suficient de consacrată.

SNCM și Republica Franceză consideră că posibilitatea sau faptul că un singur investitor privat ar fi putut decide să plătească sau ar fi plătit asemenea indemnizații suplimentare de concediere ar fi suficient pentru a le include în calculul costului de lichidare.

Acest lucru ne pare în mare măsură insuficient, mai ales dacă doar această posibilitate sau doar această ocazie în care un investitor privat ar fi putut lua sau ar fi luat această decizie este evidențiată printre mai multe exemple de investitori privați care nu au procedat astfel, întrucât acest lucru ar demonstra că, în afara cazurilor cu totul excepționale, plata de indemnizații suplimentare de concediere nu are nicio raționalitate economică.

Astfel cum a arătat Corsica Ferries în cadrul ședinței, dovada existenței unei practici consacrate, curente sau constante pe piață nu constituie în acest context o cerință nouă sau extraordinară. Comisia însăși a menționat într‑una dintre comunicările sale în materia ajutoarelor de stat că resursele de stat constituie ajutoare dacă „nu «pot fi considerate un veritabil aport de capital de risc,în conformitate cu practica normală investițională într‑o economie de piață»” ( 26 ). Diferența de terminologie („practică normală”, „practică consacrată” ( 27 ), „practică suficient de consacrată” ( 28 ), „practică curentă” ( 29 ) sau „practică constantă” ( 30 )) nu demonstrează, în opinia noastră, apariția unei noi cerințe de probă în hotărârea Tribunalului.

De altfel, în considerentul (268) al deciziei în litigiu, Comisia afirmă că marile grupuri de întreprinderi „pun în aplicare cel mai adesea […] planuri sociale […] care vin să suplimenteze prevederile legale și ale contractelor colective de muncă”. Cuvintele „cel mai adesea” ar trebui să se poată referi numai la o practică consacrată, a cărei existență trebuie, în mod evident, să fie dovedită.

Astfel, cu excepția verificării respectării normelor de procedură și de motivare, a exactității prezentării situației de fapt, precum și a lipsei unei erori vădite de apreciere și a abuzului de putere ( 31 ), identificarea unei practici suficient de consacrate nu revine instanței Uniunii, ci Comisiei, căreia îi aparține de altfel, în mod implicit, sarcina să demonstreze, chiar și prin simple afirmații, că era vorba despre o practică consacrată pe piață ( 32 ).

Or, Tribunalul a constatat că Comisia, la nota 135 din decizia în litigiu, nu dăduse decât un exemplu din anul 1991, dar în care problema plății de indemnizații comparabile cu cele din prezenta cauză nu era evocată precum în alte zece cazuri de planuri sociale care se raportau, după cum a admis Comisia în cadrul ședinței în fața Tribunalului, la operațiuni de restructurare, iar nu de lichidare, intervenite, pe de altă parte, în sectoare care nu au nimic în comun cu transportul maritim ( 33 ).

Prin urmare, Tribunalul a considerat, în cadrul acestor limite, că, limitându‑se să afirme, „fără să prezinte însă nici cel mai mic element de probă” ( 34 ), că plata de indemnizații suplimentare de concediere constituia o practică consacrată printre investitorii privați, Comisia nu își motivase suficient decizia.

În acest stadiu, putem respinge de asemenea al patrulea aspect al primului motiv al SNCM, prin care SNCM reproșează Tribunalului că nu și‑a îndeplinit obligația de motivare prin faptul că nu a definit noțiunile „practică suficient de consacrată” și „practică constantă”.

Pe lângă faptul că aceste expresii sunt destul de clare și fac trimitere la o apreciere a situației de fapt, Tribunalul nu trebuia să le definească, cu atât mai puțin cu cât nu era necesară o motivare lungă pentru a înțelege că un singur exemplu sau câteva exemple, de altfel neconvingătoare, nu pot constitui „o practică constantă” sau „suficient de consacrată”.

În opinia noastră, Tribunalul a considerat, așadar, în mod întemeiat că Comisia nu dovedise suficient că plata de indemnizații suplimentare de concediere era o practică suficient de consacrată printre investitorii privați.

La punctul 101 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, în lipsa unei practici consacrate de plată a indemnizațiilor suplimentare de concediere, Comisia nu demonstrase nici că plata în cauză ar fi fost motivată, în ceea ce privește Republica Franceză, de o probabilitate rezonabilă de a obține un profit material indirect, chiar și pe termen lung.

SNCM se plânge de faptul că, hotărând astfel, Tribunalul a impus Comisiei o sarcină a probei excesivă întrucât aceasta ar fi trebuit să cuantifice tocmai prejudiciul suferit în cazul alterării imaginii mărcii statului, chiar dacă o asemenea cuantificare ar trebui să se întemeieze, prin natura sa, pe elemente previzibile cu dificultate.

Această interpretare a hotărârii atacate nu este corectă. La punctul 102 din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat că „Comisia nu a prezentat […] în decizia atacată niciun element care să poată să explice natura concretă a prejudiciului suferit și în special să precizeze față de care dintre părțile interesate (utilizatori, clienți, furnizori sau personal) ar fi afectată imaginea mărcii CGMF și a statului francez. În plus, decizia atacată nu conține niciun element de natură să demonstreze că Comisia a încercat să cuantifice prejudiciul suferit, prejudiciu care trebuie totuși să fie comparat în mod obligatoriu cu costul estimat al indemnizațiilor suplimentare de concediere a căror justificare o constituie”.

Fără a se referi la o „cuantificare precisă”, Tribunalul a constatat că „Comisia s‑a limitat, în considerentele (270) și (271) ale deciziei [în litigiu], să afirme că tensiunile sociale din cadrul întreprinderii, demonstrate, potrivit acesteia, de conflictul social care a avut loc în cursul anului 2004, ar degenera, în cazul lichidării SNCM, în tulburări sociale de natură să altereze imaginea mărcii societății sale mamă și a acționarului său” ( 35 ).

În plus, în cadrul ședinței la Tribunal, Comisia a admis că nu studiase deloc probabilitatea rezonabilă de realizare a costurilor sociale (cu titlu de exemplu, greve) care să justifice plata de indemnizații suplimentare de concediere ( 36 ). Prin urmare, considerăm că Tribunalul nu a impus în niciun fel o sarcină excesivă a probei și nu a făcut decât să constate caracterul insuficient al motivării deciziei Comisiei cu privire la acest aspect.

Astfel cum am amintit deja la punctul 40 din prezentele concluzii, prin intermediul primului motiv, Republica Franceză reproșează Tribunalului că a încălcat articolul 87 alineatul (1) CE considerând că Comisia nu putea, în cadrul criteriului investitorului privat avizat, să ia în considerare riscul unei atingeri aduse imaginii mărcii statului în calitate de actor economic global într‑o economie de piață.

Mai precis, prin intermediul primului aspect al acestui motiv, Republica Franceză afirmă că, la punctele 90, 93 și 94 din hotărârea atacată, Tribunalul a contestat de fapt posibilitatea unui stat membru de a lua în considerare riscul unei atingeri aduse imaginii mărcii sale în calitate de actor economic global, posibilitate pe care părea să o fi recunoscut totuși la punctul 85 din hotărârea sa.

Republica Franceză consideră că Comisia avea dreptul să ia în considerare un astfel de risc pentru a stabili dacă plata de indemnizații suplimentare de concediere răspundea unor perspective de rentabilitate pe termen lung și dacă, în împrejurări similare, un investitor privat avizat ar fi fost de asemenea determinat să plătească astfel de indemnizații pentru a‑și proteja imaginea mărcii.

Republica Franceză consideră de asemenea că plata de indemnizații suplimentare de concediere este necesară pentru a proteja imaginea mărcii statului. În susținerea tezei sale, aceasta face trimitere la riscul de greve de solidaritate care s‑ar răspândi în tot sectorul public și care ar avea drept efect să paralizeze activitatea economică a întreprinderilor din acest sector.

În acest context, Republica Franceză afirmă că o epidemie de greve ar avea drept consecință pierderi economice grave pentru stat. Aceasta se referă la încetarea bruscă a relațiilor contractuale dintre întreprinderile aflate în grevă și furnizorii acestora și clienți și la dificultățile de plată și de aprovizionare care ar obliga clienții neprofesioniști ai întreprinderilor publice să se orienteze către întreprinderi private concurente.

Republica Franceză consideră, așadar, că evitarea acestor consecințe economice nefaste reprezintă profitul material indirect pe care statul urmărea să îl obțină din plata de indemnizații suplimentare de concediere.

Nu suntem de acord cu această analiză.

Trebuie amintit mai întâi că, la punctul 83 din hotărârea sa, Tribunalul a recunoscut că „posibilitatea de a plăti indemnizații suplimentare de concediere este deschisă și statelor membre în cazul lichidării unei întreprinderi publice, deși obligațiile lor nu pot a priori depăși minimumul strict legal și contractual”.

La punctul 84 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat totuși că, în lipsa oricărei raționalități economice, o plată de acest tip care depășește stricte obligații legale și contractuale trebuie considerată un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, adăugând, la punctul 85 din aceeași hotărâre, că nu ar putea fi suficient să se refere în mod sumar la imaginea mărcii statului, în calitate de actor economic global, pentru a elimina calificarea de ajutor de stat.

La același punct 85, Tribunalul a considerat că, în afara unor circumstanțe particulare și fără o motivare deosebit de convingătoare, protecția imaginii mărcii statului în calitate de investitor global în economia de piață nu poate constitui o justificare suficientă pentru a demonstra raționalitatea economică pe termen lung a suportării unor costuri suplimentare cum sunt indemnizațiile suplimentare de concediere.

Contrar deci susținerilor Republicii Franceze, chiar dacă Tribunalul impune prezența „unor circumstanțe particulare” și a unei motivări „deosebit de convingătoare” ( 37 ), nu a exclus în principiu luarea în considerare a imaginii mărcii statului ca investitor global în economie într‑un context factual și juridic precum cel din prezenta cauză. Considerăm că această poziție a Tribunalului este compatibilă cu jurisprudența Curții.

Trebuie să se observe mai întâi că există puțină jurisprudență cu privire la imaginea mărcii statului în calitate de actor economic. Prima hotărâre cu privire la acest aspect, menționată de altfel de Comisie în decizia în litigiu ( 38 ), este Hotărârea Italia/Comisia, în care Curtea a acceptat ca decizia de suportare a pierderilor „[să poată] fi [motivată] nu numai de probabilitatea de a obține un profit material indirect, ci și de alte preocupări, precum cea de a menține imaginea mărcii grupului, sau de a reorienta activitățile acestuia” ( 39 ).

Cu toate acestea, Curtea a făcut această constatare în raport cu un investitor privat care urmărește „să asigure supraviețuirea unei întreprinderi care cunoaște dificultăți trecătoare” sau „să permită încetarea activității [unei filiale] în cele mai bune condiții” ( 40 ).

Pe baza acestei analize, Curtea a concluzionat că, „atunci când aporturile de capital […] fac abstracție de orice perspectivă de rentabilitate, chiar și pe termen lung, astfel de aporturi trebuie să fie considerate ajutoare [de stat]” ( 41 ). În realitate, potrivit Curții, cauza citată, „compensarea pierderilor se realizase în condiții care ar fi fost inacceptabile pentru un investitor privat care lucrează în condiții normale de piață și că […] niciun investitor privat, nici chiar un holding industrial, nu ar fi luat în considerare preocupările la care s‑au referit guvernele italian și spaniol” ( 42 ), și anume considerații de ordin social sau regional ( 43 ), de același nivel ca acelea amintite de Republica Franceză în prezenta cauză.

Imaginea mărcii statului a fost invocată, pentru a doua oară, în contextul criteriului investitorului privat de către guvernul spaniol în Hotărârea Spania/Comisia ( 44 ). Guvernul spaniol încercase să justifice injectarea de capital în societatea de stat Hytasa, deținută prin intermediul Patrimonio del Estado, explicând că „preocuparea de a menține imaginea mărcii grupului constituia o preocupare legitimă. Imaginea Patrimonio del Estado ar suferi un prejudiciu grav în cazul în care și‑ar înceta activitățile într‑o regiune afectată de o rată ridicată a șomajului și de condiții sociale dificile. Orice societate privată care s‑ar afla în aceeași situație ca Patrimonio del Estado ar fi de asemenea sensibilă la presiunile exercitate de mediile sindicale sau politice” ( 45 ).

În această cauză, ca răspuns la argumentul guvernului spaniol potrivit căruia comportamentul său era cel al unui investitor privat întrucât alternativa, respectiv lichidarea Hytasa, ar fi fost mai costisitoare pentru stat, avocatul general Jacobs a observat că „[trebuia] să se stabilească o distincție între obligațiile pe care Patrimonio del Estado [trebuia] să și le asume în calitate de proprietar al capitalului‑acțiuni al Hytasa și obligațiile care [reveneau] statului spaniol în calitate de furnizor de prestații de asigurări sociale și alocații de șomaj” ( 46 ). În opinia avocatului general, „acest din urmă tip de obligație nu [putea] fi luat în considerare pentru aplicarea criteriului investitorului privat” ( 47 ).

Prin urmare, acesta a considerat lipsit de orice pertinență argumentul că aportul de capital la Hytasa era justificat pentru a proteja imaginea mărcii Patrimonio del Estado. Pe această bază, a concluzionat că „[ar fi] inadecvat ca o societate holding care aparține statului să fie atât de preocupată de atingerea care ar fi adusă imaginii sale în public de falimentul uneia dintre întreprinderile sale încât ar fi dispusă, doar pentru acest motiv, să ofere sume de bani enorme unei societăți private pentru a o determina să preia întreprinderea menționată” ( 48 ).

Curtea a ajuns la aceeași concluzie ca și avocatul general Jacobs, exprimându‑și îndoieli, ca și acesta, cu privire la raționalitatea economică a unui astfel de comportament al statului ( 49 ).

Conceptul de imagine a mărcii statului a reapărut în jurisprudența Curții cu ocazia unei cereri de suspendare a executării unei decizii a Comisiei referitoare la ajutoare de stat acordate de Landul Bavaria unei întreprinderi germane deținute în proporție de 45 % de acesta ( 50 ). Landul Bavaria acordase acesteia împrumuturi care erau rambursabile numai dacă întreprinderea înregistrase beneficii în anul anterior ( 51 ). Guvernul german a încercat să justifice acest comportament afirmând că „[l]ichidarea întreprinderii ar fi generat astfel costuri suplimentare pentru land, ar fi adus de asemenea un prejudiciu semnificativ imaginii mărcii sale ca întreprinzător și ar fi împiedicat efectele de sinergie care trebuiau să rezulte din reorientarea întregului grup” ( 52 ).

În ordonanța sa, președintele Curții a respins cererea de măsuri provizorii formulată de Republica Federală Germania, considerând, între altele, că, „în limitele unei prime analize, considerațiile generale invocate, referitoare în special la păstrarea imaginii de marcă a landului sau la reorganizarea activităților sale, nu pot fi suficiente pentru a se stabili o eroare vădită din partea Comisiei” ( 53 ). În prealabil, acesta subliniase, în ceea ce privește analiza Comisiei cu privire la criteriul investitorului privat, că nu părea că „reclamanta și intervenienta [invocaseră] elemente concrete suficient de semnificative în susținerea afirmației potrivit căreia Landul Bavaria se putea aștepta în mod întemeiat ca împrumuturile să fie rambursate” ( 54 ).

Cu ocazia procedurii în fața Tribunalului, guvernul german a repetat argumentul întemeiat pe imaginea mărcii statului ( 55 ). Acesta a considerat că reclamanții nu demonstraseră „în ce ar consta imaginea mărcii Landului Bavaria în calitate de întreprinzător privat în sectorul [industrial în cauză, în speță sectorul] siderurgic și nici în ce măsură falimentul [întreprinderii în cauză] ar fi putut afecta această imagine a mărcii” ( 56 ). Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că „nu [era] plauzibil ca Landul Bavaria să fi fost constrâns să plătească o sumă semnificativă de bani unei societăți private […] pentru a o determina să preia [întreprinderea în cauză] pentru a evita ca falimentul acesteia din urmă să aducă atingeri grave imaginii mărcii landului” ( 57 ).

Recursul formulat împotriva acestei hotărâri a Tribunalului a fost respins prin ordonanța Curții, fără ca aceasta să se pronunțe cu privire la pertinența imaginii mărcii statului ( 58 ).

Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a constatat că „protecția imaginii mărcii unui stat membru în calitate de investitor global în economia de piață nu poate constitui, în afara unor circumstanțe particulare și fără o motivare deosebit de convingătoare, o justificare suficientă pentru a demonstra raționalitatea economică pe termen lung a suportării unor costuri suplimentare cum sunt indemnizațiile suplimentare de concediere” ( 59 ) și că acest argument al imaginii mărcii statului nu privea, în orice caz, societatea‑mamă CGMF, care nu deținea niciun alt activ în sectorul transportului maritim ( 60 ).

Fără a înlătura, din principiu, posibilitatea demonstrației impuse de Tribunal, subliniem că ni se pare destul de improbabil ca considerațiile invocate până în acest moment de către state în temeiul imaginii mărcii lor în calitate de investitori globali într‑o economie de piață să poată vreodată exclude deciziile lor din sfera calificării drept ajutor de stat în raport cu criteriul investitorului privat.

Acest criteriu impune cel puțin, chiar și pe termen lung, perspective de rentabilitate a măsurilor de recapitalizare și de rambursare a sumelor împrumutate. Astfel cum a afirmat Curtea la punctul 26 din Hotărârea Spania/Comisia, citată anterior, „un investitor privat care urmează o politică structurală, globală sau sectorială ghidată de perspective de rentabilitate pe termen lung nu poate, în mod rezonabil, să își permită, după ani de pierderi neîntrerupte, să procedeze la un aport de capital care, în termeni economici, nu numai că se dovedește mai costisitor decât o lichidare a activelor, ci este, în plus, legat de vânzarea întreprinderii, ceea ce îi înlătură orice perspectivă de beneficiu, chiar la termen”. Ceea ce presupune că, „atunci când aporturile de capital ale unui investitor din sectorul public fac abstracție de orice perspectivă de rentabilitate, chiar și pe termen lung, astfel de aporturi trebuie considerate ca fiind ajutoare de stat” ( 61 ).

Or, preocupările invocate de statele membre în temeiul imaginii mărcii lor ca investitori globali în economia de piață, oricât de nobile ar fi în alte privințe, sunt foarte îndepărtate de cele ale unui investitor privat, fie că este vorba despre „costurile politice” (pe lângă costurile economice și sociale) ale lichidării unei întreprinderi ( 62 ), de „presiunile exercitate de mediile sindicale sau politice” ( 63 ), de prezența întreprinderii aflate în dificultate „într‑o zonă aflată în criză din punct de vedere social” ( 64 ), fie, în prezenta cauză, de riscul unor greve de solidaritate care s‑ar răspândi în tot sectorul public ( 65 ). Din aceste considerații lipsește orice perspectivă de rentabilitate, chiar și pe termen lung, a întreprinderii care beneficiază de măsura de stat.

În plus, suntem perfect de acord cu Tribunalul atunci când acesta a hotărât că „[e]fectul util al normelor [Uniunii] în materia ajutoarelor de stat ar fi puternic atenuat în cazul în care s‑ar urma argumentația […] potrivit căreia orice participare a statului la o întreprindere ar permite, referindu‑se la imaginea organismului public în cauză și la celelalte participări ale sale, aporturi financiare nelimitate pe baza unor mijloace publice, fără ca aceste aporturi să fie considerate ajutoare” ( 66 ).

Propunem, așadar, Curții să respingă primul aspect al primului motiv al Republicii Franceze.

SNCM reproșează Tribunalului că a denaturat decizia în litigiu considerând, la punctul 93 din hotărârea sa, că Comisia nu definise corespunzător cerințelor legale activitățile economice ale statului francez în raport cu care trebuia să fie apreciată raționalitatea economică a cesiunii la preț negativ.

Nu este surprinzător că SNCM prezintă acest argument, întrucât, în opinia sa, trimiterea la imaginea mărcii statului, considerată ca incluzând toate activitățile economice ale statului, este suficientă pentru a motiva decizia în litigiu.

Am arătat în răspunsul nostru la primul aspect al primului motiv că nu exista niciun element în acest sens. Prin urmare, nu are loc o denaturare de către Tribunal a deciziei în litigiu atunci când constată că afirmații și generalizări fără elemente probante nu pot fi considerate ca fiind o motivare suficientă.

În considerentele (355)-(360) ale deciziei în litigiu, Comisia a apreciat că, întrucât aportul cumpărătorilor privați, în valoare de 26,25 milioane de euro, era semnificativ și concomitent, caracterul de ajutor putea fi înlăturat de la bun început în cazul aportului de capital al CGMF. În considerentele (361)-(365) ale deciziei în litigiu, Comisia a constatat de asemenea că rata de rentabilitate fixă de 10 % constituia o remunerare adecvată a capitalurilor investite și că existența unei clauze rezolutorii de cesiune ( 67 ) nu era de natură să repună în discuție egalitatea de tratament. Prin urmare, a concluzionat că aportul de capital al CGMF, în cuantum de 8,75 milioane de euro, nu constituia un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

În ceea ce privește rata de rentabilitate fixă de 10 %, Comisia a examinat problema dacă acest randament al participării CGMF ar fi fost acceptabil pentru un investitor privat ipotetic. Comisia a considerat că, în măsura în care randamentul fix scutea CGMF de orice risc în executarea planului de afaceri, această rentabilitate a capitalurilor investite era adecvată pe termen lung. În plus, expertul Comisiei a concluzionat că, din punctul de vedere al riscurilor, acest aport de capital se asemăna mai mult cu o obligație combinată cu o rată fixă decât cu un plasament în acțiuni.

În ceea ce privește clauza rezolutorie conținută în contractul de cesiune a SNCM, Comisia a acceptat că existența acestei clauze nu era de natură să repună în discuție principiul egalității de tratament al investitorilor. Potrivit Comisiei, această clauză privea astfel cesiunea totală a SNCM către cumpărători privați, iar nu investiția concomitentă a cumpărătorilor privați și a statului în SNCM privatizată.

Tribunalul a observat mai întâi că Comisia recunoscuse, în răspunsul la una dintre întrebările sale, că concomitența investițiilor publice și private nu poate, în sine, nici chiar în prezența unor investiții private semnificative, să fie suficientă pentru a concluziona că nu există un ajutor în sensul tratatului, fără a lua în considerare celelalte elemente pertinente de fapt sau de drept.

În continuare, Tribunalul a examinat dacă Comisia luase în considerare toate elementele pertinente, în special problema randamentelor și cea a incidenței clauzei rezolutorii, în aprecierea caracterului comparabil al condițiilor de investiție a aporturilor de capitaluri concomitente. Acesta a concluzionat în sens negativ ( 68 ).

La punctul 124 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că Comisia nu putea să nu efectueze o analiză aprofundată a incidenței diferențelor de randament ale participațiilor CGMF și ale celor ale cumpărătorilor privați în cadrul examinării egalității de tratament.

În ceea ce privește clauza rezolutorie, Tribunalul a considerat, la punctul 130 din hotărârea atacată, că aceasta era cel puțin de natură să elimine orice incertitudine pentru cumpărătorii privați în cazul survenirii unuia dintre elementele sale declanșatoare și că această clauză avea, în consecință, o valoare financiară reală. Această clauză era susceptibilă să modifice profilurile de risc ale aporturilor de capital ale cumpărătorilor privați și al CGMF și să repună în discuție caracterul comparabil al condițiilor de investiții. În aceste împrejurări, Comisia nu putea să se abțină, în opinia sa, nici să procedeze la o analiză aprofundată a impactului economic al clauzei rezolutorii de cesiune.

SNCM consideră că, hotărând că Comisia nu a luat în considerare toate elementele pertinente, Tribunalul a denaturat decizia în litigiu. Potrivit SNCM, Comisia a considerat că randamentul fix de 10 % al investiției de capital a statului în SNCM constituia pentru un investitor privat o rentabilitate adecvată pe termen lung a capitalurilor investite. SNCM consideră că un randament fix la un nivel deosebit de ridicat este asigurat, așadar, pentru acest tip de investiții, ceea ce demonstrează că rata de randament de 10 % ar fi fost acceptabilă pentru un investitor privat ipotetic. În cazul exercitării clauzei rezolutorii, fapt care ar anula în mod retroactiv contractul de cesiune, investiția statului ar fi anulată și deci randamentul acesteia ar fi nul, ceea ce demonstrează, în opinia SNCM, că impactul clauzei rezolutorii ar fi fost neutru și nu necesita o analiză aprofundată din partea Comisiei.

În ceea ce privește existența clauzei rezolutorii înseși, SNCM și Republica Franceză consideră că, la achiziționarea SNCM, cumpărătorii privați au dobândit asigurarea că își vor putea recupera aportul de capital în cazul apariției unuia dintre evenimentele care permit punerea în aplicare a acestei clauze rezolutorii. În opinia acestora, clauza rezolutorie nu repune în discuție echilibrul condițiilor de investiții ale aporturilor de capital ulterioare ale cumpărătorilor privați și ale statului francez.

După părerea noastră, Tribunalul nu putea concluziona, la punctul 131 din hotărârea atacată, că Comisia omisese să ia în considerare ansamblul elementelor relevante, în special randamentele, în aprecierea pe care a realizat‑o a caracterului comparabil al condițiilor de investiții ale aporturilor de capital concomitente, private și publice, și nici, a fortiori, să califice această omisiune drept eroare de apreciere.

Cu toate acestea, concluzia sa de a admite critica ce pune în discuție temeinicia analizei Comisiei în sensul respectării principiului egalității de tratament între cumpărătorii privați și CGMF rămâne întemeiată pentru alte motive de drept ( 69 ).

Astfel, deși Comisia a evocat în decizia sa problema randamentului fix și pe cea referitoare la incidența clauzei rezolutorii de cesiune, motivarea din concluziile sale cu privire la cele două puncte nu permitea ca acestea să fie considerate ca suficient de consacrate.

Cu privire la problema randamentelor, Comisia a apreciat, în considerentele (361)-(363) ale deciziei în litigiu, că rata randamentului fix era cea la care un investitor privat ar fi acceptat să participe la aportul de capital în favoarea SNCM în aceste condiții. Potrivit Comisiei, faptul că clauza rezolutorie nu poate fi invocată decât de cumpărătorii privați nu încalcă principiul egalității de tratament între investitorul public și investitorii privați.

Această concluzie a putut fi pusă la îndoială de către Tribunal pentru lipsa unei motivări suficiente. Tribunalul a observat că, contrar cazului statului francez, rentabilitatea aportului de capital al cumpărătorilor privați nu era stabilită de protocolul de acord și că „cota de remunerare fixă [a statului francez] nu [era] asigurată în măsura în care, în cazul exercitării clauzei rezolutorii de cesiune […], randamentul fix încetează să fie plătit” ( 70 ). Tribunalul a semnalat de asemenea existența unei disproporții între aporturile de capital ale cumpărătorilor privați a căror contrapartidă implică, în opinia acestuia, „angajamente semnificative, sub diferite forme, ale statului francez” ( 71 ).

Cu privire la problema clauzei rezolutorii, Tribunalul subliniază lipsa de motivare a deciziei în litigiu, care „se limitează să constate că respectiva clauză nu poate repune în discuție egalitatea de tratament dintre investitorii concomitenți, dar nu conține nicio analiză de natură economică” ( 72 ). Raționamentul Comisiei este redus la patru rânduri din considerentul (364) al deciziei în litigiu, în care Comisia constată numai că respectiva clauză „se referă, în realitate, la cedarea totală a SNCM în favoarea cumpărătorilor privați și nu la investiția (35 de milioane de euro) efectuată concomitent de către aceștia (26,25 milioane de euro) și de către stat (8,75 milioane de euro) în societatea SNCM privatizată”.

Prin urmare, constatăm că admiterea de către Tribunal a criticii în discuție este întemeiată pe nemotivare, dat fiind că Comisia nu și‑a întemeiat sau nu și‑a întemeiat suficient decizia pe egalitatea de tratament a investițiilor publice și private în SNCM.

În considerentele (366)-(379) ale deciziei în litigiu, Comisia a constatat că măsurile de ajutor pentru persoane care depășesc indemnizațiile prevăzute de legislația socială și de contractele colective aplicabile, în valoare de 38,5 milioane de euro, depuse într‑un cont escrow, urmau să fie utilizate în eventualitatea unui nou plan de reducere a efectivelor care ar fi decis de cumpărătorii privați și că acestea nu puteau corespunde execuției planurilor de reducere a efectivelor prevăzute în Planul din 2002.

Potrivit Comisiei, aceste ajutoare pot fi plătite numai persoanelor al căror contract de muncă cu SNCM ar fi fost desfăcut în prealabil. Aceste măsuri nu ar constitui, așadar, sarcini care decurg din aplicarea normală a legislației sociale incidente în cadrul desfacerii contractului de muncă. Comisia a concluzionat că aceste ajutoare pentru persoane, aprobate de stat ca autoritate publică, iar nu de stat în calitate de acționar, se încadrau, așadar, în politica socială a statelor membre și nu constituiau astfel un ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

La punctele 142-147 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că decizia în litigiu era afectată de o eroare vădită de apreciere în măsura în care Comisia nu stabilise corect natura și efectele existenței contului escrow.

În primul rând, Tribunalul a apreciat că faptul că măsura în discuție nu decurgea din stricte obligații legale și contractuale nu era susceptibil în sine să excludă caracterul de ajutor de stat al acestei măsuri. În al doilea rând, acesta a considerat că existența contului escrow putea determina salariații SNCM să părăsească întreprinderea fără să negocieze condițiile plecării lor, în special eventuala acordare a unor indemnizații suplimentare de concediere, ceea ce, în opinia Tribunalului, ar constitui un avantaj economic indirect pentru SNCM.

SNCM reproșează Tribunalului că a denaturat decizia în litigiu considerând că Comisia susținuse că faptul că măsura în discuție nu decurgea din stricte obligații legale și contractuale era, prin natura sa, susceptibil să excludă caracterul acesteia de ajutor de stat. SNCM consideră de asemenea că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin depășirea marjei de care dispune Comisia în aprecierea unor situații economice complexe. În sfârșit, SNCM și Republica Franceză reproșează Tribunalului că nu și‑a motivat hotărârea, calificând măsura în discuție drept ajutor de stat fără a verifica, în subsidiar, dacă această măsură respecta sau nu respecta testul investitorului privat avizat, astfel cum susținea totuși Comisia în considerentul (378) al deciziei în litigiu.

Propunem Curții să respingă al treilea motiv pentru motivele prezentate în continuare.

În ceea ce privește argumentul SNCM întemeiat pe pretinsa denaturare a deciziei Comisiei, considerăm că, la punctul 143 din hotărârea atacată, Tribunalul a interpretat în mod corect poziția Comisiei potrivit căreia, pentru a exclude caracterul de ajutor de stat al măsurii în cauză, trebuia să verifice „dacă măsura nu reduce obligațiile care revin SNCM prin gestionarea curentă, respectiv obligațiile care decurg din aplicarea normală a legislației sociale aplicabile sectorului respectiv în cazul desfacerii contractului de muncă” ( 73 ).

Raționamentul Comisiei astfel cum este prezentat în considerentele (371)-(377) ale deciziei în litigiu urmărește să demonstreze că măsura în cauză decurge din obligațiile care depășesc indemnizațiile prevăzute de legislația socială și de convențiile contractuale aplicabile. Este clar astfel, mai ales având în vedere considerentul (377) al deciziei în litigiu a Comisiei, că aceasta din urmă considera că faptul că măsura în cauză nu decurgea din stricte obligații legale și contractuale era de natură să excludă caracterul de ajutor de stat.

Prin urmare, considerăm că Tribunalul nu a denaturat în niciun mod decizia Comisiei în sensul sugerat de al treilea motiv.

SNCM susține că, la punctul 144 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin depășirea marjei de care dispune Comisia în aprecierea unor situații economice complexe.

La punctul menționat, Tribunalul constată că „existența contului escrow este de natură să creeze un stimulent pentru salariații SNCM de a părăsi întreprinderea sau, cel puțin, de a o părăsi fără a‑și negocia plecarea, în special în ceea ce privește eventuala acordare de indemnizații suplimentare de concediere […], toate acestea fiind situații care ar crea un avantaj economic indirect pentru SNCM”.

Problema dacă contul escrow este de natură să stimuleze salariații SNCM să părăsească întreprinderea fără a‑și negocia plecarea și dacă acesta creează un avantaj economic indirect pentru SNCM este în mod evident o problemă de constatare a faptelor care nu este de competența Curții în cadrul unui recurs.

Al doilea aspect al celui de al treilea motiv al SNCM este, așadar, inadmisibil și trebuie respins.

Potrivit SNCM și Republicii Franceze, Tribunalul nu și‑a motivat decizia, calificând măsura în cauză drept ajutor de stat fără a verifica, în subsidiar, dacă această măsură respecta sau nu respecta testul investitorului privat avizat.

Esența acestui argument este de a declara că, chiar dacă existența contului escrow avea efectul de a reduce obligațiile care revin SNCM, această măsură ar putea fi exonerată grație aplicării criteriului investitorului privat.

SNCM și Republica Franceză consideră [ca și Comisia în considerentul (378) al deciziei în litigiu] că, dacă valoarea contului escrow, respectiv 38,5 milioane de euro, se adăuga la prețul negativ al cesiunii, respectiv 158 de milioane de euro, prețul total al cesiunii, respectiv 196,5 milioane de euro, ar fi tot sub costul de lichidare. Acest lucru ar demonstra că un investitor privat ar fi luat de asemenea această măsură, care nu ar constitui, așadar, un ajutor de stat.

Or, reiese cu claritate din considerentul (70) al deciziei și din nota 66 că contul escrow a fost constituit pentru a plăti indemnizații suplimentare de concediere. În cadrul analizei noastre referitoare la primul motiv, ne‑am pronunțat deja cu privire la aplicarea în cazul acestui tip de indemnizații a criteriului investitorului privat.

Pentru motivele formulate la punctele 51-63 și 79-96 din prezentele concluzii, considerăm că Comisia nu și‑a susținut suficient poziția că un investitor privat ar fi plătit asemenea indemnizații suplimentare de concediere în împrejurări comparabile și nici a fortiori că ar fi adăugat valoarea contului escrow la prețul cesiunii.

SNCM arată de asemenea că Tribunalul nu și‑a susținut sau motivat în niciun mod analiza contului escrow prezentată pe scurt la punctul 144 din hotărârea atacată. În opinia noastră, motivele pentru care Tribunalul a considerat că contul escrow ar conferi un avantaj economic indirect SNCM reies în mod clar din raționamentul acestuia.

Astfel cum arată Corsica Ferries, la punctul 137 din hotărârea atacată, Tribunalul a adoptat aceeași poziție ca și Comisia, și anume faptul că „noțiunea de ajutor nu implică în mod necesar suportarea unei obligații legale, ci mai degrabă faptul ca obligații care în mod normal grevează bugetul unei întreprinderi să fie reduse”. Aceasta ar fi situația SNCM în cazul unei noi reduceri a efectivelor.

Acest lucru rezultă chiar mai clar din considerentele (374) și (375) ale deciziei în litigiu, în care Comisia a acceptat că constituirea contului escrow determina suportarea de către stat a costului indemnizațiilor suplimentare de concediere a salariaților care ar fi disponibilizați odată cu vânzarea SNCM către cumpărători privați.

Prin urmare, considerăm că Tribunalul și‑a motivat suficient decizia în această privință și concluzionăm că al treilea aspect al celui de al treilea motiv al SNCM, precum și al treilea motiv al Republicii Franceze trebuie respinse.

În considerentul (434) al deciziei în litigiu, Comisia a decis că ajutorul de stat sub forma unui aport de capital de 15,81 milioane de euro ( 74 ) era compatibil cu piața comună în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE.

La punctul 149 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că analiza efectuată de Comisie a acestui sold al restructurării era întemeiată pe premisa potrivit căreia Planul de privatizare din 2006 nu conținea elemente de ajutor de stat. La punctele 152 și 153 din această hotărâre, Tribunalul a concluzionat că, în măsura în care Comisia săvârșise o eroare de drept și erori vădite de apreciere de natură să repună în discuție această premisă, analiza Comisiei aferentă soldului restructurării nu era susținută în mod valabil.

SNCM și Republica Franceză acceptă că succesul celui de al patrulea motiv depinde de decizia Curții de a admite sau de a nu admite celelalte motive invocate de prezentele recursuri.

Având în vedere analiza noastră anterioară și propunerea făcută Curții de a respinge primele trei motive ale SNCM și ale Republicii Franceze, considerăm că Tribunalul a admis în mod corect acțiunea Corsica Ferries având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

Propunem, așadar, Curții să respingă al patrulea motiv al SNCM și al Republicii Franceze.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții: — să respingă recursurile; — să oblige Société nationale maritime Corse‑Méditerranée (SNCM) SA și Republica Franceză la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și, în mod egal, a celor efectuate de Corsica Ferries France SAS.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MELCHIOR WATHELET

prezentate la 15 ianuarie 2014 ( 1 )