Concluziile avocatului general Kokott prezentate la 5 septembrie 2013.#X împotriva Minister van Financiën.#Cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden.#Trimitere preliminară – Articolul 43 CE – Autovehicule – Utilizarea într-un stat membru a unui autovehicul privat înmatriculat într-un alt stat membru – Taxarea acestui vehicul în primul stat membru cu ocazia primei utilizări pe rețeaua rutieră națională, precum și în al doilea stat membru cu ocazia înmatriculării – Vehicul utilizat de cetățeanul în cauză atât în scopuri private, cât și pentru a se deplasa din statul membru de origine la locul de muncă, situat în primul stat membru.#Cauza C-302/12.

Fondul prezentei cereri de decizie preliminară îl reprezintă din nou taxa olandeză pe autoturisme și pe motociclete, pe care Curtea a examinat‑o de mai multe ori în anii precedenţi ( 2 ).

Această taxă olandeză la înmatricularea vehiculelor este percepută în speţă de la o resortisantă a Uniunii care deţine o locuinţă în Ţările de Jos, precum şi una în Belgia şi care îşi utilizează vehiculul în ambele state membre. Acesta este motivul pentru care ambele state ridică pretenţii cu privire la taxa lor la înmatricularea vehiculelor. De aceea, în speţă va trebui să se clarifice aspectul privind măsura în care această dublă percepere a unei taxe la înmatriculare este compatibilă cu dreptul Uniunii.

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 83/182/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 privind scutirile de taxă în interiorul Comunității pentru anumite mijloace de transport importate temporar dintr‑un stat membru în altul ( 3 ) (denumită în continuare „Directiva 83/182”) prevede la titlul „Domeniul de aplicare”: „Statele membre scutesc, în condițiile prevăzute în cele ce urmează, importurile temporare dintr‑un stat membru în altul de autovehicule motorizate […] de — impozitul pe cifra de afaceri, drepturi vamale și de orice alte impozite de consum; — impozitele menționate în anexa la prezenta directivă.”

Articolele 3-5 din Directiva 83/182 reglementează scutirile individuale pentru vehiculele personale şi fac referire la „domiciliul stabil” al persoanei, respectiv al utilizatorului care importă vehiculul.

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 83/182 defineşte „domiciliul stabil” al unei persoane, printre altele, după cum urmează: „În sensul prezentei directive, «domiciliu stabil» înseamnă locul unde o persoană locuiește de obicei, cel puțin 185 de zile în fiecare an calendaristic, din cauza relațiilor sale personale sau profesionale sau în cazul persoanelor care nu au relații profesionale, ci doar personale, în cazul cărora se pot demonstra legături strânse între respectiva persoană și locul în care locuiește. […]”

În anul în litigiu, în Ţările de Jos se percepea o taxă pe autoturisme şi pe motociclete (denumită în continuare „AM”) în temeiul Legii din 1992 privind taxa pe autoturisme și pe motociclete (Wet op de belasting van personenauto’s en motorrijwielen 1992).

După cum este deja cunoscut Curţii din alte cauze ( 4 ), AM ia naştere la înregistrarea în registrul de înmatriculare din Țările de Jos a autoturismelor și a motocicletelor, precum și în cazul punerii în circulație pe drumurile publice din Țările de Jos a unui autoturism neînmatriculat sau care nu este înmatriculat în Țările de Jos, atunci când acest autovehicul este pus efectiv la dispoziția unei persoane fizice care are domiciliul în Țările de Jos sau a unei entități cu sediul pe teritoriul Țărilor de Jos.

Obiectul procedurii principale îl constituie o decizie privind AM adoptată faţă de X, care se referă la un autovehicul achiziţionat şi înmatriculat în anul 2004 în Belgia.

În calitate de resortisantă belgiană, X deţine câte o locuinţă atât în Ţările de Jos, cât şi în Belgia, pe care le utilizează în mod alternativ în timpul anului. În plus, ea își desfășoară activitatea de ortodontist în Ţările de Jos.

Administraţia fiscală olandeză a constatat în anul 2006 că X a avut domiciliul în Ţările de Jos şi a condus pe drumurile publice din Ţările de Jos un autoturism înmatriculat doar în Belgia. Ca urmare, aceasta a perceput de la persoana impozabilă AM în valoare de 17315 euro. X plătise deja anterior o taxă belgiană în valoare de 4957 de euro cu ocazia înregistrării autovehiculului său în registrul belgian al înmatriculărilor.

X s‑a adresat autorităţilor şi instanţelor olandeze împotriva perceperii AM. Hoge Raad der Nederlanden, pe rolul căruia se află cauza în prezent, consideră, potrivit constatărilor de fapt, că X are un domiciliu atât în Ţările de Jos, cât şi în Belgia şi că utilizează vehiculul permanent în ambele state. În acest context, Hoge Raad adresează Curţii următoarele întrebări preliminare în temeiul articolului 267 TFUE: „1) Exercitarea competențelor fiscale de către două state membre, în special impunerea unei taxe de înmatriculare pentru un autovehicul, este nelimitată în cazul în care un cetățean al Uniunii Europene își are reședința, în temeiul prevederilor naționale, în două state membre și utilizează autovehiculul proprietate personală efectiv și cu titlu permanent în ambele state membre? 2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare: principiul proporționalității poate avea un efect corector în cadrul impunerii unei taxe de înmatriculare într‑un caz precum cel din speță? În cazul în care răspunsul este afirmativ: are acest principiu drept efect faptul că fiecare sau unul dintre aceste state membre trebuie să își limiteze exercitarea competențelor fiscale și care ar trebui să fie natura acestei limitări?”

În procedura în fața Curții, alături de X, au depus observaţii scrise Republica Elenă, Regatul Ţărilor de Jos şi Comisia.

Prin intermediul celor două întrebări, instanţa de trimitere doreşte să afle în esenţă dacă dreptul Uniunii se opune perceperii unei taxe pe înmatricularea autovehiculelor ca urmare a punerii în circulație a unui vehicul într‑un caz în care se consideră că o resortisantă a Uniunii își are reședința în două state membre în temeiul dispozițiilor legale naționale și utilizează autovehiculul său, care a fost deja înmatriculat şi impozitat în celălalt stat membru, cu titlu permanent în ambele state membre.

În pofida faptului că întrebările preliminare nu oferă niciun indiciu cu privire la dispoziţiile din dreptul Uniunii care trebuie interpretate, din motivarea deciziei de trimitere se poate deduce că pentru instanţa de trimitere este esenţială interpretarea dreptului primar (a se vedea în acest sens punctul 2). Împărtăşim însă opinia Comisiei potrivit căreia Curtea ar trebui să pună accent şi pe interpretarea Directivei 83/182 (a se vedea în acest sens punctul 1), pentru a putea oferi instanţei de trimitere un răspuns util ( 5 ).

În primul rând trebuie să se examineze aspectul dacă reclamanta din procedura principală nu poate beneficia în mod obişnuit de o scutire prevăzută de Directiva 83/182 în privinţa AM olandeze.

Acest lucru presupune în primul rând ca o taxă pe înmatricularea autovehiculelor precum AM din speţă să intre în domeniul de aplicare al Directivei 83/182.

Potrivit articolului 1 alineatul (1), această directivă se aplică impozitului pe cifra de afaceri, drepturilor vamale și oricăror alte impozite de consum, precum şi impozitelor menţionate în anexa la directivă, TVA‑ul reglementat de dreptul Uniunii fiind exclus din domeniul de aplicare potrivit articolului 2 alineatul (2) din Directiva 91/680/CEE ( 6 ).

Pentru Regatul Ţărilor de Jos este menţionată în anexă doar taxa pentru autovehicule conform Legii referitoare la taxa pe autovehicule din 21 iulie 1966 (Wet op de motorrijtuigenbelasting vom 21. Juli 1966), care se referă la o taxă anuală pe autovehicule, diferită de AM ( 7 ).

În timp ce AM nu este un impozit pe cifra de afaceri în sensul dreptului Uniunii, întrucât cuprinde doar autovehicule şi, prin urmare, nu are o aplicabilitate generală ( 8 ), aceasta ar putea fi însă o taxă specială sau orice alt impozit de consum în sensul articolului (1) alineatul (1) din Directiva 83/182.

Din nefericire, directiva nu defineşte aceşti termeni şi nici în jurisprudenţa existentă a Curţii nu se regăseşte o definiţie.

Noţiunea de impozit de consum nu poate fi înţeleasă în contextul Directivei 83/182 în sensul că se referă doar la impozite pe bunuri consumabile imediat, adică bunuri care nu sunt durabile ( 9 ), întrucât obiectul directivei îl constituie în mod exclusiv mijloacele de transport care pot fi utilizate cu titlu permanent. Prin urmare, impozitele de consum în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/182 sunt sarcini fiscale generale şi directe pe autovehicul, percepute ca urmare a importului acestuia, printre care se poate număra în principiu şi o taxă la înmatricularea autovehiculelor ( 10 ).

Cu privire la măsura în care o astfel de taxă trebuie considerată impozit de consum în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/182, trebuie să se facă în orice caz diferenţa dintre diferitele fapte generatoare ale taxei la înmatricularea autovehiculelor. AM din speţă cuprinde, pe de o parte, înregistrarea unui autovehicul în registrul de înmatriculare, iar pe de altă parte, o punere în circulație pe drumurile publice din Ţările de Jos fără o înmatriculare naţională. În măsura în care o taxă la înmatricularea autovehiculelor este condiţionată însă de punerea în circulație a unui autovehicul pe drumurile naţionale, faptul generator al impozitului are loc la utilizarea autovehiculului în momentul trecerii frontierei. Într‑un asemenea caz, impozitarea este, aşadar, consecinţa directă a importului autovehiculului.

În consecinţă, Curtea a stabilit deja existenţa încălcării obligaţiilor stabilite prin Directiva 83/182 ( 11 ) în cadrul a două proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor care au avut ca obiect perceperea unei taxe la înmatricularea autovehiculelor în cazul utilizării unui autovehicul înmatriculat într‑un alt stat membru. Constatarea unei astfel de încălcări presupune însă aplicabilitatea Directivei 83/182 în privința taxelor la înmatricularea autovehiculelor, în măsura în care acestea se bazează pe utilizarea drumurilor publice. În plus, în cadrul unei alte proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, Curtea nu a urmat opinia avocatului general potrivit căreia impozitele de consum şi taxele la înmatriculare sunt de natură fundamental diferită ( 12 ).

Jurisprudenţa Curţii referitoare la Directiva 83/183/CEE ( 13 ), adoptată în acelaşi timp, nu se opune nici aplicării Directivei 83/182 în privinţa taxelor la înmatricularea autovehiculelor percepute la punerea în circulație unui autovehicul. Astfel cum a stabilit deja Curtea, articolul 1 alineatul (1) din acea directivă, care se referă de asemenea la impozitul pe cifra de afaceri, drepturi vamale și la orice alte impozite de consum, nu cuprinde taxe care nu sunt percepute în temeiul operaţiunii de import în sine, ci doar în temeiul înmatriculării sau a utilizării unui autovehicul ( 14 ). Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 83/183/CEE arată că noţiunea impozit de consum poate cuprinde în principiu şi taxa la înmatricularea vehiculelor, care exceptează în mod expres din domeniul de aplicare al directivei taxele pentru utilizarea de bunuri, printre care se numără cele la înmatricularea vehiculelor. Viziunea limitativă a Curţii cu privire la definiţia impozitelor de consum în sensul Directivei 83/183/CEE se poate întemeia doar pe faptul că articolul 1 alineatul (1) din aceasta include în mod expres doar impozite de consum, percepute „în mod normal” la import. Taxe de înmatriculare la autovehicule nu se percep însă nici pe departe în toate statele membre ( 15 ).

În sfârşit, nici din procesul legislativ nu se poate deduce că noţiunea de impozite de consum în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/182 nu poate include taxe la înmatricularea vehiculelor, în măsura în care acestea se referă la punerea în circulație a unui vehicul pe drumurile publice naţionale. Deşi în propunerea sa Comisia a extins mai întâi în mod explicit domeniul de aplicare la taxele de înmatriculare ( 16 ), acest lucru nu se regăseşte în directiva adoptată. Acest lucru poate fi interpretat, pe de o parte, în sensul că Consiliul nu a dorit să cuprindă în acel moment taxa clasică de înmatriculare, care are legătură numai cu înregistrarea unui vehicul. Pe de altă parte, într‑o altă propunere a Comisiei, taxele de înmatriculare sunt descrise în mod expres la articolul 1 alineatele (1) şi (2) ca fiind impozite de consum ( 17 ).

Prin urmare, Directiva 83/182 cuprinde ca impozit de consum conform articolului 1 alineatul (1) o taxă de înmatriculare precum AM olandeză, în măsura în care aceasta impozitează punerea în circulație pe drumurile publice olandeze.

Se impune examinarea în continuare a aspectului dacă, într‑un caz precum cel din speţă, X poate beneficia de o scutire fiscală prevăzută de Directiva 83/182.

Toate scutirile fiscale valabile pentru mijloacele de transport pentru uz personal prevăzute de Directiva 83/182, reglementate la articolele 3-5, presupun că persoana care importă vehiculul trebuie să aibă domiciliul stabil într‑un stat membru, altul decât cel în care s‑a făcut importul temporar ( 18 ). Pentru ca în speţă să poată fi aplicabilă una dintre aceste scutiri, X ar trebui să aibă domiciliul stabil în afara Ţărilor de Jos.

Potrivit constatărilor de fapt ale instanţei de trimitere, X deţine însă atât un domiciliu în Ţările de Jos, cât şi unul în Belgia. Un domiciliu în Ţările de Jos este chiar o condiţie pentru perceperea AM în cazul impozitării punerii în circulație.

Aceste constatări efectuate potrivit legislaţiei naţionale în scopul AM nu sunt însă decisive cu privire la domiciliul stabil, care este relevant pentru scutirile fiscale prevăzute de Directiva 83/182. În această privinţă, trebuie subliniat că, în sensul Directivei 83/182, poate exista un singur domiciliu stabil, definit în mod unitar la nivelul Uniunii ( 19 ) la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 83/182. Acest lucru reiese, pe de o parte, chiar din definiţia domiciliului stabil prevăzută la articolul 7 alineatul (1), și, pe de altă parte, din articolul 9 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 83/182, care, „pentru a evita dubla impunere”, împiedică considerarea a două domicilii stabile, care ar putea rezulta din aplicarea prevederilor speciale existente în favoarea Regatului Danemarcei. Existenţa unui singur domiciliu stabil în sensul directivei corespunde, potrivit considerentelor (1) şi (2) ale acesteia, chiar sensului şi obiectivului Directivei 83/182, şi anume înlăturarea obstacolelor în calea liberei circulaţii prin acorduri de impozitare. Astfel cum a precizat deja Curtea, domiciliul stabil în sensul directivei serveşte la delimitarea competenţelor de impozitare ale statelor membre ( 20 ).

Deşi, potrivit legislaţiei naţionale, în scopul AM, X are domiciliul şi în Ţările de Jos, pentru a stabili dacă beneficiază de o scutire prevăzută de Directiva 83/182, trebuie examinat aspectul dacă domiciliul său stabil în sensul articolului 7 alineatul (1) nu se află în afara Ţărilor de Jos.

Revine instanţei de trimitere sarcina să efectueze această examinare în temeiul tuturor elementelor de fapt pertinente care caracterizează fiecare speță, în raport cu criteriile desprinse din jurisprudența Curții ( 21 ). În vederea determinării locului domiciliului stabil trebuie să se ia în considerare atât legăturile profesionale și personale ale persoanei interesate într‑un anumit loc, cât și durata acestora ( 22 ).

În cazul în care instanţa de trimitere stabileşte potrivit acestor criterii că X are domiciliul stabil în Ţările de Jos, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 83/182, este exclusă o scutire fiscală în temeiul acestei directive. În caz contrar, instanţa de trimitere ar trebui să verifice celelalte condiţii corespunzătoare pentru scutirile fiscale prevăzute la articolele 3-5 din directivă, X putând invoca în mod direct directiva ( 23 ), dacă este cazul.

Astfel, într‑o primă etapă, la întrebarea preliminară trebuie să se răspundă că, atunci când domiciliul stabil în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 83/182 nu se află pe teritoriul naţional şi sunt îndeplinite celelalte condiţii pentru o scutire fiscală prevăzută de Directiva 83/182, dreptul Uniunii se opune impunerii unei taxe de înmatriculare ca urmare a punerii în circulație a unui vehicul în cazul în care un cetăţean al Uniunii Europene, în temeiul prevederilor naționale, se prezumă că își are domiciliul în două state membre și utilizează autovehiculul, care a fost deja înmatriculat şi impozitat într‑un alt stat membru, cu titlu permanent în ambele state membre.

În cazul în care se va constata că în procedura principală nu sunt îndeplinite condiţiile unei scutiri fiscale prevăzute de Directiva 83/182 sau că acestea au drept consecinţă doar o scutire parţială ( 24 ), din punctul de vedere al dreptului Uniunii se ridică în continuare problema dacă Regatul Ţărilor de Jos ar avea dreptul să perceapă AM, în pofida faptului că reclamanta din procedura principală a plătit deja în Belgia o taxă de înmatriculare.

Deşi impozitarea autovehiculelor ţine în principiu de competenţa statelor membre, acestea trebuie să respecte însă în această privinţă dreptul primar al Uniunii ( 25 ). În plus faţă de aceste obligaţii impuse statelor membre de dreptul primar, există şi o jurisprudenţă destul de vastă a Curţii, cea mai actuală mai ales sub forma ordonanţelor.

Potrivit jurisprudenţei constante, faptul că un stat membru solicită plata unui drept de înregistrare a vehiculului, în momentul stabilirii domiciliului stabil al persoanei interesate pe teritoriul său, indiferent dacă un drept de înregistrare similar a fost plătit deja într‑un alt stat membru nu contravine într‑o primă etapă articolului 90 CE (devenit articolul 110 TFUE) ( 26 ).

Cu toate acestea, Curtea a constatat în trecut în repetate rânduri încălcări ale libertăţilor fundamentale săvârşite de statele membre prin perceperea taxelor de înmatriculare ( 27 ). De aceea, în continuare trebuie examinat aspectul dacă impunerea unui impozit precum AM olandeză încalcă o libertate fundamentală în cazul în care persoana interesată a plătit deja o taxă de înmatriculare într‑un alt stat membru.

Întrucât perceperea AM are legătură cu exercitarea de către X a unei activităţi independente de ortodontist în Ţările de Jos, vom efectua această examinare în lumina libertăţii de stabilire prevăzute la articolul 43 CE (devenit articolul 49 TFUE).

Articolul 43 CE interzice restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Potrivit alineatului (2) al acestei dispoziţii, libertatea de stabilire cuprinde exercitarea activităţilor independente. Prin urmare, X, în calitate de resortisantă belgiană, este protejată prin libertatea de stabilire în cazul exercitării activităţii sale de ortodontist în Ţările de Jos.

Ca restricţii în calea libertăţii de stabilire sunt considerate în principiu acele măsuri care interzic, îngreunează sau fac mai puțin atractivă exercitarea libertății de stabilire ( 28 ). Faptul că X trebuie să plătească AM ca urmare a utilizării drumurilor publice olandeze reprezintă în principiu o asemenea restricţie.

Curtea a stabilit însă în repetate rânduri referitor la libertatea de stabilire reglementată la articolului 39 CE că transferul unei activităţi într‑un alt stat membru nu trebuie să fie neutru în materie de impozitare. Un eventual dezavantaj faţă de situaţia anterioară transferului nu încalcă în principiu articolul 39 CE, în măsura în care nu se poate stabili o dezavantajare faţă de cei care au fost deja supuşi acestui regim de impozitare ( 29 ). Prin urmare, se va porni de la o restricţie din cauza impozitării în statul membru gazdă doar când există o discriminare faţă de o situaţie similară pur internă. Întrucât articolele 39 şi 43 CE conferă aceeaşi protecţie juridică ( 30 ), acest lucru este valabil în mod corespunzător în ceea ce priveşte libertatea de stabilire aplicabilă în speţă.

Potrivit jurisprudenţei constante, un stat membru poate supune un autovehicul înmatriculat în alt stat membru unei taxe de înmatriculare în cazul în care acest vehicul este destinat a fi utilizat cu titlu permanent în principal pe teritoriul primului stat membru sau în cazul în care acesta este utilizat efectiv în acest mod ( 31 ). În timp ce în jurisprudenţa mai veche acest lucru a fost încă considerat ca fiind o justificare a restricţiei privind o libertate fundamentală ( 32 ), Curtea a precizat de curând în mod întemeiat că într‑un asemenea caz, dată fiind lipsa tratamentului diferit, nu există discriminare, întrucât în cele din urmă toate persoanele care utilizează cu titlu permanent, cu sau fără înmatriculare naţională, un autovehicul pe teritoriul naţional sunt tratate în mod egal ( 33 ).

În aceste condiţii, perceperea AM nu reprezintă o restricţie privind libertatea de stabilire a lui X, în cazul în care, după cum a stabilit deja instanţa de trimitere sesizată ( 34 ), aceasta îşi utilizează autovehiculul cu titlu permanent în Ţările de Jos. Întrucât utilizarea vehiculului de către X nici nu este limitată în timp printr‑un contract de închiriere ( 35 ), prin perceperea taxei, X este tratată în cele din urmă la fel ca persoanele care îşi utilizează vehiculul cu titlu permanent în Ţările de Jos în temeiul unei înmatriculări naţionale.

Acest lucru nu este contrazis de constatarea de fapt a instanţei de trimitere potrivit căreia X îşi utilizează vehiculul cu titlu permanent şi în Belgia. Potrivit jurisprudenţei, nu există nicio legătură obligatorie între reşedinţa unei persoane şi locul utilizării permanente ( 36 ). În plus, o utilizare cu titlu permanent în principal într‑un stat membru nu înseamnă o utilizare care trebuie să aibă loc în mod exclusiv şi neîntrerupt în statul respectiv. Curtea a recunoscut de exemplu o utilizare cu titlu permanent în principal într‑un stat membru şi în cazul în care persoana în cauză se deplasează în zilele lucrătoare cu vehiculul său către locul de muncă aflat într‑un alt stat membru, utilizând cu această ocazie în mod regulat drumurile publice din statul membru respectiv ( 37 ).

În sfârşit, o percepere dublă de către două state membre a taxei de înmatriculare la autovehicule, cum este în anumite condiţii cea din speţă, nu este restricţionată prin principiul proporţionalităţii. În cazul în care se constată o utilizare cu titlu permanent în principal fără o limitare în timp pe teritoriul naţional, nu se va lua în considerare principiul proporţionalităţii, contrar opiniei instanţei de trimitere. Potrivit jurisprudenţei, această situaţie se regăseşte numai atunci când perceperea impozitului necesită o justificare, întrucât un vehicul nu este destinat spre a fi utilizat cu titlu permanent în principal pe teritoriul naţional ( 38 ) deoarece utilizarea este supusă unei limitări în timp ( 39 ). În cazul în care este însă vorba despre o utilizare cu titlu permanent fără vreo limitare în timp, nu există o restricţionare deja din cauza lipsei tratamentului inegal – după cum s‑a arătat deja ( 40 ) – astfel încât taxa nu poate fi apreciată în lumina proporţionalităţii.

Din aceste indicaţii ale jurisprudenţei privind compatibilitatea taxelor de înmatriculare a autovehiculelor cu libertăţile fundamentale poate rezulta o dublă impunere a taxelor de înmatriculare a autovehiculelor în sarcina unui cetăţean al Uniunii. Astfel, în speţă este posibil ca X să plătească, în plus faţă de taxa plătită în Belgia în temeiul înmatriculării, o taxă şi în Ţările de Jos în temeiul punerii în circulație pe drumurile publice olandeze, în special dacă are domiciliul stabil în ţara respectivă în sensul Directivei 83/182.

Exceptând aspectul că o astfel de dublă impunere poate fi justificată prin dubla utilizare a drumurilor publice naţionale, corespunde jurisprudenţei constante faptul că dezavantajele care pot decurge din exercitarea în paralel a competențelor fiscale ale unor state membre diferite, în măsura în care această exercitare nu este discriminatorie, nu constituie restricții privind libertățile de circulație, interzise de Tratatul CE ( 41 ). Astfel, şi dubla impunere legală este în principiu compatibilă cu libertăţile fundamentale, adică impozitarea aceleiaşi operaţiuni de către două state membre ( 42 ). Astfel, cu atât mai mult trebuie să fie permisă statelor membre o impozitare care duce numai la o dublă impunere economică, în speţă a utilizării autovehiculului, de către două state membre, întrucât speţa nu se referă la o dublă impunere juridică, deoarece în Ţările de Jos se percepe o taxă întemeiată pe utilizarea drumurilor publice olandeze, iar în Belgia în temeiul înmatriculării din această ţară.

O anumită limitare a dublei impuneri prin taxele de înmatriculare a autovehiculelor este oferită însă de dreptul Uniunii prin Directiva 83/182 ( 43 ), după cum s‑a arătat deja. În măsura în care autovehiculul este înmatriculat în ţara domiciliului stabil în sensul acestei directive, o taxă întemeiată pe punerea în circulație a vehiculului într‑un alt stat membru este exclusă prin scutirile prevăzute de această directivă.

În concluzie, perceperea AM olandeze faţă de X nu restricţionează dreptul său de stabilire garantat de articolul 43 CE.

Astfel, dreptul primar nu împiedică un stat membru să perceapă într‑un caz precum cel din procedura principală o taxă precum AM, în pofida faptului că persoana impozabilă a plătit deja o taxă de înmatriculare într‑un alt stat membru.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare formulate de Hoge Raad der Nederlanden după cum urmează: „Dreptul Uniunii se opune impunerii unei taxe de înmatriculare a autovehiculului în temeiul punerii în circulație a unui autovehicul într‑un caz în care o resortisantă a Uniunii deţine o locuinţă în două state membre şi îşi utilizează cu titlu permanent în ambele state membre autovehiculul care a fost deja înmatriculat şi impozitat într‑un alt stat membru numai în cazul în care domiciliul stabil al acesteia în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 83/182 nu se află pe teritoriul naţional şi dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii ale unei scutiri fiscale prevăzute de Directiva 83/182.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 5 septembrie 2013 ( 1 )