Hotărârea Tribunalului (Camera a treia) din 17 decembrie 2014 (publicată în extras).#Si.mobil telekomunikacijske storitve d.d. împotriva Comisiei Europene.#Concurență – Abuz de poziție dominantă – Piața slovenă a serviciilor de telefonie mobilă – Decizie de respingere a unei plângeri – Investigarea cauzei de către o autoritate de concurență a unui stat membru – Lipsa de interes a Uniunii.#Cauza T‑201/11.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 aprilie 2011, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 24 iunie 2011, Mobitel a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 8 septembrie 2011, Republica Slovenia a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei.

Prin Ordonanțele din 8 noiembrie 2011, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a admis aceste cereri de intervenție.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 24 februarie 2012, Tušmobil d.o.o. a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor reclamantei. Prin Ordonanța din 16 noiembrie 2012, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a respins această cerere.

Ca urmare a înlocuirii parțiale a judecătorilor Tribunalului, prezenta cauză a fost atribuită unui nou judecător raportor, care este membru al Camerei a treia.

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a decis deschiderea procedurii orale.

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 9 iulie 2014.

Reclamanta solicită Tribunalului: — anularea deciziei atacate; — obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia și intervenientele solicită Tribunalului: — respingerea acțiunii ca nefondată; — obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta susține în esență că, atunci când a respins plângerea sa, Comisia a aplicat în mod vădit eronat articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, interpretat în lumina Comunicării privind cooperarea în cadrul rețelei.

Prin această argumentație, reclamanta invocă, în esență, două critici referitoare, prima, la o interpretare eronată a condițiilor prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și, a doua, la o aplicare eronată a condițiilor menționate.

Reclamanta critică decizia atacată în sensul că Comisia a afirmat în cadrul acesteia că nu era necesar să „[se] aplice un test de evaluare pentru a se aprecia dacă interesul Uniunii de a [investiga] cauza cu privire la pretinsele practici pe piața cu amănuntul era suficient”. Pe de altă parte, reclamanta susține că Comisia ar fi deosebit de bine plasată pentru a instrumenta cauza în sensul alineatului (15) din Comunicarea privind cooperarea în cadrul rețelei, în timp ce UVK nu ar fi bine plasată pentru a instrumenta cauza în sensul alineatului (8) din această comunicare.

În această privință, trebuie mai întâi să se arate că considerentul (18) al Regulamentului nr. 1/2003 subliniază că, „[p]entru a asigura o alocare optimă a cauzelor în cadrul rețelei, ar trebui să se prevadă o dispoziție generală care să permită autorității de concurență să suspende sau să închidă o cauză pe motiv că o altă autoritate se ocupă sau s‑a ocupat deja de acesta, obiectivul fiind ca fiecare cauză să fie tratată de o singură autoritate”, și că „[a]ceastă dispoziție nu trebuie să împiedice Comisia să respingă o plângere pentru lipsă de interes pentru Comunitate, din moment ce jurisprudența Curții de Justiție a stabilit că poate să facă acest lucru, chiar dacă nicio altă autoritate de concurență nu și‑a manifestat intenția de a se ocupa de cauză”.

Pe de altă parte, articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că, „[a]tunci când autoritățile de concurență din două sau mai multe state membre primesc o plângere sau acționează din oficiu în temeiul articolelor 81 [CE] și 82 [CE] împotriva aceluiași acord, aceleiași decizii a unei asociații sau aceleiași practici, faptul că o autoritate se ocupă deja de cauză reprezintă un motiv suficient pentru ca celelalte să suspende procedurile inițiate sau să respingă plângerea” și că „Comisia poate, de asemenea, să respingă plângerea pe motiv că o autoritate de concurență a unui stat membru se ocupă de respectiva cauză”.

Reiese din modul de redactare clar al articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 că Comisia poate să respingă în mod întemeiat o plângere pe baza acestei dispoziții dacă constată, pe de o parte, că o autoritate de concurență a unui stat membru „se ocupă” de cauza cu care este sesizată și, pe de altă parte, că respectiva cauză privește „același acord”, „aceeași decizie a unei asociații” sau „aceeași practică”. Cu alte cuvinte, cumularea acestor două condiții constituie pentru Comisie un „motiv suficient” pentru a respinge plângerea cu care este sesizată.

Astfel, aplicarea articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 nu poate fi subordonată altor condiții decât cele menționate la punctul 33 de mai sus.

În consecință, reclamanta nu poate să invoce în mod întemeiat încălcarea unei norme de repartizare a competențelor între Comisie și autoritățile de concurență ale statelor membre. Reclamanta nu poate nici să susțină în mod întemeiat că Comisia era obligată să evalueze și să aprecieze interesul Uniunii ca ea să continue examinarea plângerii sale.

În orice caz, în primul rând trebuie amintit că, în temeiul articolelor 4 și 5 din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre au competențe paralele în scopul aplicării articolelor 81 [CE] și 82 [CE] și că economia Regulamentului nr. 1/2003 se bazează pe o cooperare strânsă între acestea (Hotărârea din 16 octombrie 2013, Vivendi/Comisia, T‑432/10, EU:T:2013:538, punctul 26; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2011, ThyssenKrupp Liften Ascenseurs și alții/Comisia, T‑144/07, T‑147/07-T‑150/07 și T‑154/07, Rep., EU:T:2011:364, punctul 75, și Hotărârea din 6 februarie 2014, CEEES și Asociación de Gestores de Estaciones de Servicio/Comisia, T‑342/11, Rep., EU:T:2014:60, punctul 68).

În schimb, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici Comunicarea privind cooperarea în cadrul rețelei nu prevăd o normă de repartizare a competențelor între Comisie și autoritățile de concurență ale statelor membre.

Astfel, pe de o parte, nu se poate considera că considerentul (18) și articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 stabilesc un criteriu de atribuire sau de repartizare a cauzelor ori a competențelor între Comisie și autoritatea sau autoritățile naționale vizate eventual de respectiva cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2007, France Télécom, T‑340/04, Rep., EU:T:2007:81, punctul 130).

Pe de altă parte, în ceea ce privește Comunicarea privind cooperarea în cadrul rețelei, punctul 4 precizează că consultările și schimburile în cadrul rețelei sunt o problemă între autoritățile care acționează în interesul public și, potrivit punctului 31, aceasta nu conferă întreprinderilor implicate dreptul individual în temeiul căruia o anumită cauză este instrumentată de anumite autorități (Hotărârea din 8 martie 2007, France Télécom, T‑339/04, Rep., EU:T:2007:80, punctul 83). În general, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici comunicarea menționată nu creează, în ceea ce privește o întreprindere, vreun drept sau vreo așteptare referitoare la examinarea cauzei sale de către o anumită autoritate de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea ThyssenKrupp Liften Ascenseurs și alții/Comisia, punctul 36 de mai sus, EU:T:2011:364, punctul 78).

Astfel, presupunând chiar că Comisia ar fi fost deosebit de bine plasată pentru a instrumenta cauza și că UVK nu ar fi fost bine plasată pentru a face acest lucru, reclamanta nu avea niciun drept să determine instrumentarea cauzei de către Comisie.

În al doilea rând, reiese din considerentul (18) al Regulamentului nr. 1/2003 că Consiliul a dorit să permită autorităților de concurență membre ale rețelei europene de concurență să invoce un motiv nou pentru a respinge o plângere, diferit de motivul întemeiat pe lipsa de interes a Uniunii, care poate justifica o respingere a plângerii de către Comisie. Prin urmare, aceasta din urmă nu era obligată, în cadrul punerii în aplicare a articolului 13 din Regulamentul nr. 1/2003, să evalueze și să aprecieze interesul Uniunii față de continuarea examinării plângerii reclamantei în măsura în care plângerea menționată privea piața cu amănuntul.

Reclamanta reproșează, în esență, Comisiei că, în decizia atacată, aceasta a încălcat condițiile prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003. Reclamanta susține astfel că UVK nu se ocupa în mod eficient de cauză și adresează critici Comisiei în sensul că aceasta din urmă a considerat cauza examinată de UVK ca privind „aceleași pretinse încălcări săvârșite în același moment, pe aceeași piață”.

În această privință, trebuie amintit că articolul 13 și considerentul (18) ale Regulamentului nr. 1/2003 transpun larga putere de apreciere pe care o au autoritățile naționale reunite în cadrul rețelei autorităților de concurență pentru a asigura o alocare optimă a cauzelor în cadrul acestei rețele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții, C‑17/10, Rep., EU:C:2012:72, punctul 90). Ținând seama de rolul pe care i‑l recunoșteau tratatul și Regulamentul nr. 1/2003, Comisia dispune și ea, a fortiori, de o largă marjă de apreciere atunci când pune în aplicare articolul 13 din Regulamentul nr. 1/2003.

Astfel, în măsura în care Comisia dispune de o largă putere de apreciere în scopul punerii în aplicare a articolului 13 din Regulamentul nr. 1/2003, controlul instanței Uniunii trebuie să se limiteze la verificarea respectării regulilor de procedură și de motivare, precum și a exactității materiale a situației de fapt, a absenței unei erori vădite în aprecierea acestor fapte sau a lipsei unui abuz de putere (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 iunie 2014, Communicaid Group/Comisia, T‑4/13, EU:T:2014:437, punctul 95).

Este necesar să se examineze în lumina acestor principii dacă Comisia a respectat sau nu a respectat cele două condiții prevăzute de articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și amintite la punctul 33 de mai sus.

Reclamanta reproșează Comisiei că a înlăturat elementele care ar fi permis să se concluzioneze că UVK nu ar trebui să își continue investigația și care, prin urmare, ar fi determinat nereținerea competenței autorității de concurență respective. Aceste elemente ar privi existența unor deficiențe instituționale la nivelul UVK. Deficiențele respective ar consta, în primul rând, într‑o lipsă de independență funcțională a acestei autorități de concurență față de ministerul tutelar al intervenientei, în al doilea rând, în depășirea termenului de doi ani prevăzut de dreptul sloven pentru a adopta o decizie, în al treilea rând, în insuficiența mijloacelor financiare de care dispune UVK și, în al patrulea rând, în deficiențe observate la nivelul Agencija za pošto in elektronske komunikacije (autoritatea slovenă de reglementare în domeniul poștei și al comunicațiilor electronice, denumită în continuare „APEK”). Astfel, prin argumentația sa întemeiată pe faptul că UVK nu trebuia să își continue investigația, reclamanta invocă, în esență, imposibilitatea ca UVK să se ocupe în mod eficient de cauză.

În primul rând, trebuie să se precizeze sensul expresiei „a se ocupa de”, care este menționată la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, și să se analizeze aplicarea în speță a acestui articol de către Comisie.

Expresia „a se ocupa de” nu poate însemna pur și simplu că o altă autoritate a fost sesizată cu o plângere sau chiar că aceasta s‑a sesizat din oficiu cu privire la o cauză. Astfel, o sesizare făcută de un reclamant sau o sesizare din oficiu a unei autorități de concurență a unui stat membru este un act care, considerat în sine, nu indică nici utilizarea competențelor sale de către autoritatea de concurență a unui stat membru, nici, a fortiori, o examinare a elementelor de fapt și de drept aferente cauzei în discuție. Astfel, Comisia nu și‑ar îndeplini misiunea sa generală de supraveghere, care decurge din articolul 105 alineatul (1) TFUE, dacă ar fi autorizată să respingă o plângere pentru simplul motiv că o autoritate de concurență a unui stat membru a fost sesizată cu privire la o plângere sau că s‑a autosesizat fără ca aceste acte să determine vreo instrumentare a cauzei în discuție.

Totuși, atunci când Comisia aplică articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 într‑o speță, această dispoziție nu îi impune nicidecum să facă o apreciere cu privire la temeinicia orientărilor reținute de autoritatea de concurență a unui stat membru care se ocupă de cauză.

În aceste condiții, atunci când Comisia respinge o plângere în aplicarea articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, această instituție trebuie, pe baza informațiilor de care dispune la data la care dă decizia, să se asigure în special că autoritatea de concurență a unui stat membru investighează cauza.

În speță, decizia atacată se întemeiază pe o scrisoare din 18 noiembrie 2009 adresată Comisiei de UVK, în care aceasta din urmă a confirmat că începuse o investigație și că se ocupa în mod activ de cauză.

Pe de altă parte, Comisia a precizat în decizia atacată că avea permanent contacte cu UVK cu privire la cauza în discuție și că din aceste contacte rezulta că respectiva autoritate de concurență se ocupa în mod activ de această cauză.

Instrumentarea cauzei de către UVK este de altfel confirmată de alte elemente din dosar și în special de un e‑mail adresat Comisiei la 18 februarie 2010 de către reclamantă, în care aceasta din urmă recunoaște ea însăși, în cadrul unei prezentări a procedurii efectuate de UVK cu privire la piața cu amănuntul, că autoritatea de concurență menționată i‑a adresat un chestionar la 10 februarie 2010.

Astfel, în speță, Comisia a putut considera în mod întemeiat că UVK se ocupa de cauză în sensul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

În al doilea rând, trebuie să se respingă argumentele reclamantei întemeiate pe faptul că Comisia și‑a încălcat obligația de a asigura o aplicare eficientă a normelor de concurență ale Uniunii atunci când a respins plângerea sa privind piața cu amănuntul pentru motivul că UVK se ocupa de cauză.

Astfel, reiese din fundamentarea Regulamentului nr. 1/2003 și în special din cuprinsul considerentelor (1), (6), (8) și (35) ale acestuia că participarea mai strânsă a autorităților de concurență ale statelor membre la aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE și obligația impusă acestora de a aplica dispozițiile respective atunci când comerțul dintre statele membre poate fi afectat se referă tocmai la asigurarea obiectivului de eficiență urmărit de regulamentul menționat.

Astfel, cerința de eficiență nu poate genera, cu riscul de a repune în discuție domeniul de aplicare al articolului 13 din Regulamentul nr. 1/2003, obligația Comisiei de a verifica, în cadrul punerii în aplicare a acestei dispoziții specifice, dacă autoritatea de concurență în cauză dispune de mijloacele instituționale, financiare și tehnice pentru a îndeplini misiunea care îi este încredințată de Regulamentul nr. 1/2003.

În orice caz, elementele prezentate de reclamantă în fața Comisiei nu stabilesc în mod suficient existența unor deficiențe instituționale în cadrul UVK și în special o lipsă de independență, de mijloace sau de diligență a acestei autorități de concurență care ar împiedica‑o să își desfășoare misiunea.

În această privință, trebuie subliniat mai întâi că independența UVK este prevăzută de lege, că reiese din elementele din dosar și în special din înscrisurile prezentate de reclamantă că această autoritate de concurență are în mod efectiv o independență funcțională și că a investigat deja comportamente anticoncurențiale prezumate ale mai multor operatori tradiționali al căror capital majoritar este deținut de stat.

Pe de altă parte, nu reiese în mod vădit din documentele prezentate de reclamantă că UVK ar suferi de o lipsă de mijloace, care să o împiedice să efectueze o investigație și să se ocupe de cauza în discuție.

În plus, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că UVK a depășit termenul de doi ani care i‑a fost acordat pentru a adopta o decizie, trebuie arătat că decizia atacată a fost dată înainte de expirarea acestui termen. În orice caz, reiese din înscrisurile prezentate Tribunalului de reclamantă și din declarațiile Republicii Slovenia în ședință că acest termen nu este un termen imperativ, a cărui depășire împiedică adoptarea unei decizii de către UVK, însoțită eventual de măsuri corective. Astfel, nu se poate reproșa Comisiei că nu a privat UVK de competența sa, în aplicarea articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, pentru motivul că această autoritate de concurență prelungea excesiv o procedură.

Alte înscrisuri prezentate de reclamantă sunt lipsite de relevanță, în măsura în care nu se referă la UVK, ci la APEK.

În ceea ce privește argumentele reclamantei întemeiate pe faptul că UVK nu ar fi aplicat în mod eficient articolul 102 TFUE după adoptarea deciziei atacate, este suficient să se constate că acestea sunt lipsite de relevanță în cadrul prezentului litigiu, întrucât se raportează la fapte ulterioare deciziei atacate.

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, legalitatea unui act al Uniunii se apreciază în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului. În consecință, la momentul aprecierii legalității unui act al Uniunii, este exclusă luarea în considerare a elementelor ulterioare datei la care acesta a fost adoptat (a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2011, Franța/Comisia, T‑257/07, Rep., EU:T:2011:444, punctul 172 și jurisprudența citată).

În sfârșit, declarația fostului președinte al UVK, reprodusă într‑un articol de presă din 22 iunie 2011 și potrivit căreia această autoritate de concurență a susținut, la acea dată, ideea ca Comisia să examineze cauza, nu poate demonstra incapacitatea UVK de a se ocupa de cauza în discuție. De altfel, după cum reiese din această declarație și astfel cum a precizat Comisia în ședință, un schimb de scrisori între UVK și Comisie a avut loc efectiv în cursul lunilor iunie și iulie 2009, și anume anterior depunerii plângerii de către reclamantă la Comisie, în momentul repartizării inițiale a sarcinilor între aceste două membre ale rețelei europene de concurență.

În al treilea rând, în ceea ce privește pierderea unor drepturi procedurale în cadrul procedurii naționale invocate de reclamantă, acest argument trebuie respins ca inoperant în măsura în care nu poate repune în discuție constatarea potrivit căreia Comisia era îndreptățită să considere că UVK se ocupa de cauză. Trebuie adăugat în această privință că, astfel cum a declarat în ședință, reclamanta a ales să nu solicite să intervină în fața UVK, întrucât credea că Comisia intenționa în mod serios să se ocupe de cauză. Or, nu reiese din înscrisurile sale prezentate Tribunalului, nici din documentele furnizate în sprijinul acestora că reclamanta a susținut și nici, a fortiori, că a demonstrat că Comisia i‑a dat asigurări precise că se va ocupa de cauză.

Rezultă din cele ce precedă că Comisia nu a săvârșit o eroare vădită atunci când a respins plângerea reclamantei, în măsura în care plângerea menționată privește piața cu amănuntul, întrucât a considerat că UVK se ocupa de cauză.

Reclamanta susține că Comisia a săvârșit o eroare vădită atunci când, în decizia atacată, aceasta a considerat că cererile cu care a fost sesizată și cauza examinată de UVK priveau „aceleași pretinse încălcări, săvârșite în același moment, pe aceeași piață”. Reclamanta susține de asemenea că Comisia a făcut o distincție artificială și eronată între elementele cauzei care privesc vânzarea cu amănuntul și cele care privesc vânzarea cu ridicata.

În primul rând, reiese din cuprinsul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 că Comisia poate să respingă o plângere pentru motivul că este sesizată cu privire la „aceeași practică” precum cea aflată în curs de instrumentare de o autoritate de concurență a unui stat membru.

Trebuie amintit de asemenea că, în plângerea sa, reclamanta invoca în special punerea în aplicare de către intervenientă a unei strategii de eliminare pe piața cu amănuntul a telefoniei mobile prin lansarea, în anul 2008, a produsului său „Džabest”, ceea ce ar fi generat o micșorare a marjelor. Aceasta susținea de asemenea că comportamentul intervenientei pe piața cu amănuntul constituia o practică a prețurilor de ruinare (a se vedea punctele 4 și 6 de mai sus).

În decizia atacată, Comisia a subliniat că, într‑o scrisoare din 18 noiembrie 2009, UVK a informat‑o că efectuează o investigație cu privire la un posibil abuz de poziție dominantă săvârșit de intervenientă în special pe piața cu amănuntul a telefoniei mobile începând cu anul 2008 și a mai arătat că această investigație privea printre altele produsul cu amănuntul „Džabest” introdus de intervenientă și aspectul dacă aceasta din urmă punea în aplicare o practică de micșorare a marjelor și/sau a prețurilor de ruinare.

Astfel și după cum confirmă scrisoarea UVK din 18 noiembrie 2009, plângerea depusă de reclamantă la Comisie și cauza instrumentată de UVK priveau comportamentul adoptat de intervenientă începând cu anul 2008. Prin urmare, această plângere privea comportamentul aceleiași întreprinderi în aceeași perioadă. Pe de altă parte, practicile invocate de reclamantă și cauza instrumentată de UVK priveau de asemenea aceeași piață geografică, și anume piața slovenă. În sfârșit, nu se contestă că Comisia a fost sesizată cu privire la o practică de micșorare a marjelor și/sau a prețurilor de ruinare pusă în aplicare pe piața cu amănuntul a serviciilor de telefonie mobilă ce făcea obiectul unei proceduri în fața UVK, care a confirmat ulterior că investiga practica respectivă în urma scrisorii menționate.

Rezultă că, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, în decizia atacată, Comisia a constatat că procedura urmată de UVK privea „aceleași pretinse încălcări, săvârșite în același moment, pe aceeași piață” precum cele cu privire la care a fost sesizată, de pe piața cu amănuntul.

În al doilea rând, argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că Comisia a scindat în mod artificial și eronat elementele cauzei privind vânzarea cu amănuntul și cele privind vânzarea cu ridicata nu poate fi admis.

Astfel, atunci când Comisia intenționează să respingă o plângere în temeiul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, ea trebuie în special să se asigure că speța instrumentată de autoritatea de concurență a statului membru privește aceleași elemente de fapt precum cele denunțate în această plângere.

În schimb, Comisia nu poate fi obligată nici prin obiectul și cauza cererilor formulate de reclamanți, nici prin calificările date de aceștia din urmă faptelor pe care ei le invocă.

Astfel, în speță, în măsura în care Comisia s‑a asigurat că UVK instrumenta o cauză care privea aceleași elemente de fapt precum cele denunțate într‑o parte a plângerii reclamantei, ea era îndreptățită să aplice articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 acestei părți a plângerii și să aprecieze dacă exista un interes pentru Uniune de a continua examinarea celeilalte părți a plângerii menționate.

Având în vedere toate cele de mai sus, primul motiv trebuie respins.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

17 decembrie 2014 ( *1 )

Hotărâre ( 1 )

Istoricul cauzei

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare vădită săvârșită de Comisie în aplicarea normelor de atribuire a competențelor prevăzute în Regulamentul nr. 1/2003 și în Comunicarea privind cooperarea în cadrul rețelei

Cu privire la condițiile prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003

Cu privire la respectarea condițiilor prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită săvârșită de Comisie cu ocazia evaluării prevăzute în jurisprudență

Cu privire la cheltuielile de judecată