Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 30 ianuarie 2013.#IVD GmbH & Co. KG împotriva Ärztekammer Westfalen-Lippe.#Cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht Düsseldorf.#Achiziții publice – Directiva 2004/18/CE – Articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) – Noțiunea „organism de drept public” – Condiție privind fie finanțarea activității, fie controlul gestionării, fie controlul activității exercitat de stat, de colectivitățile teritoriale sau de alte organisme de drept public – Asociație profesională a medicilor – Finanțare prevăzută de lege prin intermediul contribuțiilor plătite de membrii acestei asociații – Cuantumul contribuțiilor stabilite de adunarea asociației respective – Autonomia aceleiași asociații în ceea ce privește întinderea și modalitățile de îndeplinire a misiunilor sale legale.#Cauza C-526/11.

În prezenta cerere de decizie preliminară, Oberlandesgericht Düsseldorf – Vergabesenat (camera competentă în domeniul litigiilor referitoare la achizițiile publice din cadrul Tribunalului Regional Superior din Düsseldorf) (Germania) adresează Curții o întrebare cu privire la interpretarea articolului 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18/CE ( 2 ), în ceea ce privește noțiunea „organism de drept public”. Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Ärztekammer Westfalen‑Lippe (Colegiul medicilor din Westfalia‑Lippe, denumit în continuare, „Colegiul medicilor”) este un organism de drept public și, așadar, o autoritate contractantă în sensul acestei directive.

În temeiul articolului 1 alineatul (9) al doilea și al treilea paragraf din Directiva 2004/18: „«Organism de drept public» înseamnă orice organism: (a) constituit pentru a îndeplini în mod expres cerințe de interes general, de altă natură decât industrial sau comercial; (b) care are personalitate juridică; (c) a cărui activitate este finanțată în cea mai mare parte de stat, de colectivitățile teritoriale sau de alte organisme de drept public sau a cărui gestionare face obiectul controlului acestora din urmă sau al cărui consiliu de administrație, de conducere sau de supraveghere este alcătuit din membri desemnați în proporție de peste 50 % de către stat, de colectivitățile teritoriale sau de alte organisme de drept public. Liste neexhaustive ale organismelor și ale categoriilor de organisme de drept public care îndeplinesc criteriile enumerate la paragraful al doilea literele (a), (b) și (c) sunt prezentate în anexa III. […]”

În ceea ce privește Republica Federală Germania, în rândul colectivităților create de stat, de landuri sau de autoritățile locale, anexa menționată prevede asociațiile profesionale, printre care colegiile medicilor (partea a III‑a, categoria 1.1, a doua liniuță).

Articolul 6 alineatul 1 punctele 1-5 din Legea privind profesiile medicale a landului Renania de Nord‑Westfalia (Heilberufsgesetz des Landes Nordrhein‑Westfalen, denumită în continuare „HeilBerG NRW”) prevede în mod general misiunile îndeplinite de profesiile respective, inclusiv cele ale Colegiului medicilor.

Potrivit acestei dispoziții, profesiile respective au ca misiune în special sprijinirea serviciului de sănătate publică și a serviciului public veterinar, emiterea de opinii la cererea autorității de supraveghere, asigurarea serviciului medical și de stomatologie de urgență în afara orarelor de consultații, precum și aducerea la cunoștința publicului a acestor orare și redactarea unui regulament cu privire la serviciile de urgență, asigurarea și promovarea formării profesionale continue a membrilor, precum și asigurarea și promovarea calității serviciilor sanitare și veterinare.

Mai mult, din dosarul prezentat Curții reiese că HeilBerG NRW acordă Colegiului medicilor, în vederea îndeplinirii misiunilor care îi sunt atribuite, dreptul de a percepe contribuții de la membrii săi (articolul 6 alineatul 4 prima teză), prevede că valoarea contribuției trebuie stabilită printr‑un regulament adoptat de adunarea acestui colegiu (articolul 23 alineatul 1) și supune acest regulament aprobării autorității de supraveghere (articolul 23 alineatul 2), aprobarea vizând doar asigurarea echilibrului bugetar al colegiului.

Colegiul medicilor a inițiat o procedură de atribuire a contractului de achiziție publică pentru tipărirea și expedierea scrisorii sale de informare, precum și pentru publicarea de anunțuri și vânzarea de abonamente, la 5 noiembrie 2010 fiind publicat un anunț de achiziții publice în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. După excluderea altor doi ofertanți, s‑a efectuat alegerea între IVD GmbH & Co. KG (denumită în continuare „IVD”) și WWF Druck + Medien GmbH, în final fiind selectată oferta depusă de aceasta din urmă.

IVD a contestat această atribuire prin intermediul unei contestații, ulterior prin intermediul unei acțiuni introduse la Vergabekammer (camera competentă a Bundeskartellamt primă instanță în domeniul litigiilor referitoare la achizițiile publice), susținând că adjudecatarul nu prezentase anumite referințe solicitate de autoritatea contractantă. Acțiunea a fost respinsă de această autoritate, care a considerat că nu era fondată.

Instanța de trimitere, Oberlandesgericht Düsseldorf – Vergabesenat, sesizată cu litigiul, a decis invocarea din oficiu a chestiunii privind calitatea de autoritate contractantă a Colegiului medicilor, chestiune de care depinde admisibilitatea acțiunii formulate de IVD.

Această instanță consideră că misiunile cu care acest colegiu este învestit în temeiul articolului 6 alineatul 1 punctele 1-5 din HeilBerG NRW sunt misiuni „de interes general, de altă natură decât industrial sau comercial”. De asemenea, potrivit instanței de trimitere, colegiul în discuție are personalitate juridică. În consecință, instanța de trimitere consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la literele (a) și (b) ale articolului 1 alineatul (9) al doilea paragraf din Directiva 2004/18.

În schimb, instanța de trimitere dorește să afle dacă dreptul Colegiului medicilor de a percepe contribuții de la membrii săi constituie o finanțare de stat indirectă care îndeplinește condiția prevăzută la articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18.

Instanța de trimitere observă că HeilBerG NRW nu stabilește cuantumul contribuțiilor percepute de Colegiul medicilor și nu determină întinderea și normele de punere în aplicare ale misiunilor ce i‑au fost încredințate într‑un mod în care colegiul nu ar putea stabili cuantumul contribuțiilor decât într‑un cadru strict. Dimpotrivă, întrucât dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește îndeplinirea misiunilor sale, colegiul ar beneficia de o marjă largă de apreciere în privința stabilirii nevoilor sale de finanțare și, așadar, în privința stabilirii cuantumului contribuțiilor. Instanța de trimitere arată totodată că, deși există un sistem de aprobare de către autoritatea de supraveghere, această aprobare privește numai asigurarea caracterului echilibrat al bugetului Colegiului medicilor.

Având în vedere aceste aspecte specifice, precum și Hotărârea din 13 decembrie 2007, Bayerischer Rundfunk și alții ( 3 ), și Hotărârea din 11 iunie 2009, Hans & Christophorus Oymanns ( 4 ), această instanță solicită să se stabilească dacă, pentru îndeplinirea condiției unei finanțări de stat indirecte, caracteristicile relevate de Curte în hotărârile menționate sunt indispensabile.

În acest context, Oberlandesgericht Düsseldorf – Vergabesenat a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Un […] colegiu profesional […] în sensul articolului 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18/CE […] este «finanțat în cea mai mare parte de stat» sau «gestionarea» sa «face obiectul controlului statului» în cazul în care: — organismului i se acordă în temeiul legii dreptul de a percepe de la membrii săi o contribuție, însă prin lege nu sunt stabilite nici cuantumul contribuției, nici întinderea prestațiilor care necesită finanțare, — iar reglementarea redevenței necesită aprobare din partea statului?”

Au prezentat observații IVD, Colegiul medicilor, guvernul ceh, precum și Comisia Europeană.

Colegiul medicilor și Comisia au fost ascultate în ședința din 8 noiembrie 2012.

Mai întâi, trebuie amintit că anexa III la Directiva 2004/18 menționează colegiile germane ale medicilor printre autoritățile contractante care sunt considerate că îndeplinesc condițiile de fond ale acestei directive ( 5 ).

Această înscriere cuprinde, așadar, și Colegiul medicilor, în discuție în cauza principală.

Deși întrebarea formulată de instanța de trimitere privește interpretarea articolului 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18, aceasta pune indirect în discuție validitatea înscrierii colegiului respectiv în anexa III la directivă.

Astfel cum Curtea a precizat deja în Hotărârea Hans & Christophorus Oymanns, citată anterior, înscrierea unui organism în anexa III la Directiva 2004/18 constituie doar o prezumție simplă sau relativă potrivit căreia organismul respectiv reprezintă o autoritate contractantă, în temeiul acestei directive, astfel încât instanța Uniunii trebuie să asigure coerența internă a actului Uniunii prin verificarea aspectului dacă această înscriere este rezultatul unei aplicări corecte a criteriilor de fond definite la articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf din Directiva 2004/18 ( 6 ) , ( 7 ).

Astfel, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că Directiva 2004/18, cuprinde atât norme de drept substanțial, precum articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf din această directivă, care prevede condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un organism pentru a fi considerat autoritate contractantă în sensul directivei menționate, cât și măsuri de punere în aplicare a acestor norme de drept substanțial, precum inserarea, în anexa III la aceeași directivă, a unei liste neexhaustive de organisme publice care ar trebui să îndeplinească aceste condiții ( 8 ).

În consecință, răspunsul care se va da la întrebarea preliminară va permite deopotrivă să se stabilească dacă colegiile germane ale medicilor, în care este inclus Colegiul medicilor în discuție în cauza principală, au fost înscrise în mod întemeiat în anexa III la Directiva 2004/18.

În aceste condiții, trebuie amintit în primul rând că cele trei criterii stabilite la articolul 1 alineatul (9) din Directiva 2004/18 au un caracter cumulativ ( 9 ). O entitate reprezintă un organism de drept public supus procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică atunci când a fost constituită pentru a îndeplini în mod expres cerințe de interes general, de altă natură decât industrial sau comercial [litera (a)], are personalitate juridică [litera (b)] și atunci când activitatea sa este finanțată în cea mai mare parte de stat, de colectivitățile teritoriale sau de alte organisme de drept public sau gestionarea face obiectul controlului acestora din urmă ori consiliul său de administrație, de conducere sau de supraveghere este alcătuit din membri desemnați în proporție de peste 50 % de către stat, de colectivitățile teritoriale sau de alte organisme de drept public [litera (c)].

După cum reiese din decizia de trimitere, în cauza principală sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf literele (a) și (b) din Directiva 2004/18 ( 10 ).

În al doilea rând, trebuie luate în considerare cele trei criterii alternative prevăzute la articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18.

În această privință, instanța de trimitere pare să fi considerat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite nici ultimul dintre aceste criterii, și anume, în esență, criteriul privind desemnarea de către autoritățile publice a majorității membrilor unuia dintre organele entității, nici al doilea criteriu, privind controlul gestionării entității exercitat de aceste autorități publice.

Cu toate acestea, cu privire la criteriul referitor la controlul exercitat de autoritățile publice asupra gestionării organismului, vom arăta că, în timp ce textul întrebării preliminare adresate Curții menționează acest criteriu, instanța de trimitere nu a furnizat niciun motiv care să explice îndoielile sale eventuale privind aplicarea în speță a criteriului respectiv.

Această incertitudine ar trebui, așadar, să determine în mod rezonabil prezumția că, în cauza principală, instanța de trimitere încearcă să excludă aplicarea criteriului respectiv. În definitiv, astfel cum au susținut Colegiul medicilor și Comisia în observațiile lor scrise, având în vedere informațiile furnizate de instanța de trimitere, ipoteza unui control al gestionării colegiului în discuție se pare că trebuie înlăturată. Astfel, în timp ce existența unui asemenea control trebuie să permită influențarea deciziilor în materia achizițiilor publice ale organismului supus acestui control, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că nu se poate considera că acest criteriu referitor la controlul gestionării este îndeplinit în ipoteza unui simplu control a posteriori ( 11 ). Or, după toate aparențele, aceasta pare a fi natura controlului de legalitate, cu drept de informare, exercitat de autoritatea de supraveghere asupra Colegiului medicilor, conform articolului 28 alineatul 1 din HeilBerG NRW ( 12 ).

Având în vedere aceste observații, considerăm că nu este necesar să insistăm asupra îndeplinirii criteriului referitor la controlul gestionării exercitat de autoritățile publice asupra organismului în discuție în cauza principală.

În schimb, trebuie să se verifice dacă în prezenta cauză este îndeplinit criteriul referitor la finanțarea în cea mai mare parte de către autoritățile publice.

Amintim că instanța de trimitere ridică problema îndeplinirii criteriului referitor la finanțarea în cea mai mare parte de către autoritățile publice, prevăzut la articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18, dacă o asociație profesională precum cea în discuție în litigiul principal este finanțată (în cea mai mare parte) ( 13 ) prin intermediul unei contribuții a membrilor săi în condițiile în care legea încredințează perceperea acestei contribuții fără să stabilească în ce cuantum și fără să precizeze întinderea prestațiilor pe care aceasta este destinată să o finanțeze.

În observațiile pe care le‑au prezentat, atât Ordinul medicilor, cât și Republica Cehă propun ca la această întrebare să se răspundă în mod negativ, în timp ce Comisia se exprimă în mod contrar.

Astfel cum a arătat în detaliu în cursul ședinței desfășurate în fața Curții, Comisia se întemeiază îndeosebi pe teza potrivit căreia simpla „apropiere” de autoritățile statale ar fi suficientă pentru îndeplinirea acestui criteriu al finanțării în cea mai mare parte de către autoritățile publice.

Este adevărat și suntem perfect de acord că, în ceea ce privește în special interpretarea acestei expresii, trebuie să se facă trimitere la obiectivul directivelor în materia atribuirii contractelor de achiziții publice, îndeosebi la obiectivul de a exclude atât riscul acordării unei preferințe ofertanților sau candidaților naționali cu ocazia oricărei atribuiri a unui contract efectuate de autoritățile contractante, cât și posibilitatea ca un organism finanțat sau controlat de stat, de colectivitățile teritoriale sau de alte organisme de drept public să se lase ghidat de alte considerente decât cele economice ( 14 ).

Astfel, noțiunea „autoritate contractantă”, inclusiv noțiunea „organism de drept public”, trebuie să beneficieze de o interpretare funcțională, având ca obiectiv eliminarea obstacolelor în calea liberei circulații a serviciilor și a mărfurilor, precum și deschiderea către o concurență nedenaturată și cât mai largă posibil în statele membre ( 15 ).

Abordarea susținută de Comisie, pe baza obiectivelor urmărite de Directiva 2004/18, ar putea, așadar, să conducă la o interpretare suplă ori largă a legăturii dintre autoritățile publice și organismul a cărui finanțare – și, prin urmare, statutul de „autoritate contractantă” – este în discuție.

Nu trebuie să se piardă însă din vedere că tot din jurisprudență rezultă că fiecare dintre cele trei criterii alternative cuprinse la articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18 se prezintă ca una dintre cele trei variante ale unei „dependențe strânse” față de o altă autoritate contractantă, mai precis statul, colectivitățile locale sau alte organisme de drept public ( 16 ).

O interpretare excesiv de largă a primului dintre cele trei criterii enumerate de această dispoziție ar conduce nu numai la riscul unei denaturări a necesității de a demonstra existența unei dependențe strânse a organismului în discuție față de autoritățile publice, ci ar lipsi deopotrivă de efect util celelalte criterii prevăzute de articolul menționat.

Prin urmare, nu putem admite interpretarea foarte largă a criteriului finanțării în cea mai mare parte de către autoritățile publice, susținută de Comisie, prin care se urmărește asimilarea „dependenței strânse” unei simple „apropieri” a organismului în discuție față de autoritățile publice.

Considerăm că excluderea interpretării excesiv de largi susținute de Comisie este cu atât mai justificată cu cât prezenta cauză, similar cauzelor în care s‑au pronunțat Hotărârile Bayerischer Rundfunk și alții și Hans & Christophorus Oymanns, citate anterior, ridică problema delicată a finanțării indirecte de către autoritățile publice și a limitelor aplicării normelor Uniunii în materia atribuirii contractelor de achiziții publice.

Astfel, ca urmare a constatării potrivit căreia articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18 nu conține nicio precizare cu privire la normele în temeiul cărora trebuie realizată finanțarea în discuție, în cele două hotărâri, Curtea a considerat în special că această dispoziție nu impune ca activitatea organismelor vizate să fie finanțată direct de stat sau de o altă entitate publică, astfel încât, în această privință, este suficientă o modalitate indirectă de finanțare ( 17 ).

Deși, în fiecare dintre cele două hotărâri sus‑menționate, Curtea a constatat că organismele în discuție erau în realitate finanțate indirect de autoritățile publice, împrejurările exacte și pertinente aflate la originea acestei constatări sunt dezbătute fervent în prezenta cauză de Colegiul medicilor și de Republica Cehă, pe de o parte, și de Comisie, pe de altă parte.

Acestea merită o anumită atenție.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Bayerischer Rundfunk și alții, citată anterior, Curtea a fost solicitată să răspundă la problema dacă organismele publice de radiodifuziune din Germania constituiau autorități contractante, deși activitatea lor era în cea mai mare parte finanțată prin redevențe de televiziune la plata cărora erau obligați particularii care dețineau un aparat receptor.

În speță, Curtea a arătat că redevența de televiziune își avea originea în Tratatul de stat privind radiodifuziunea, cu alte cuvinte, un act al statului, și nu rezulta dintr‑o operațiune contractuală încheiată între aceste organisme și consumatori ( 18 ). Cuantumul redevenței era stabilit printr‑o decizie formală a parlamentelor și a guvernelor landurilor, adoptată pe baza unui raport întocmit de o comisie independentă de experți însărcinată cu examinarea estimărilor privind nevoile financiare declarate de aceste organisme. Parlamentele și guvernele puteau să se îndepărteze de aceste recomandări numai pentru motive enumerate limitativ ( 19 ).

Cu toate acestea, Curtea a constatat că, și în ipoteza în care parlamentele și guvernele landurilor ar trebui să urmeze fără modificări aceste recomandări, era la fel de adevărat că acest mecanism de stabilire a cuantumului redevenței ar fi stabilit tot de stat, care ar fi transferat astfel acelei comisii de experți prerogative de putere publică ( 20 ).

În ceea ce privește modalitățile de percepere a redevenței, Curtea a arătat că din Tratatul de stat rezulta că încasarea acesteia era efectuată de o grupare de drept public care avea drept misiune încasarea și facturarea redevenței, acționând pe seama organismelor publice de radiodifuziune prin intermediul unui aviz de impunere ( 21 ). De asemenea, în cazul întârzierii la plată, avizele de atenționare fac obiectul unei proceduri de executare pe cale administrativă, prin intermediul posibilității de recurgere la executare silită la cererea organismului de radiodifuziune respectiv, astfel încât organismele în cauză exercită prerogative de putere publică ( 22 ).

Curtea a concluzionat că, deși statul acordase organismelor respective dreptul propriu de a percepe redevențele, faptul că finanțarea își avea originea într‑un act al statului, era garantată de stat și era asigurată printr‑un mod de impunere și de încasare care face parte din prerogativele de putere publică îndeplinea condiția referitoare la „finanțarea de către stat”, în vederea aplicării normelor Uniunii în materia atribuirii contractelor de achiziții publice ( 23 ).

În a doua hotărâre dintre cele două menționate mai sus, respectiv Hotărârea Hans & Christophorus Oymanns, care, de altfel, s‑a raportat tot la Republica Federală Germania, instanța națională a solicitat, în esență, să se stabilească dacă, având în vedere modul de finanțare, casele publice de asigurări de sănătate puteau fi considerate ca fiind finanțate în cea mai mare parte de stat în sensul articolului 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18.

Curtea și‑a întemeiat răspunsul pozitiv pe patru considerații.

În primul rând, aceasta a arătat că finanțarea caselor publice de asigurări de sănătate era asigurată în cvasimajoritatea situațiilor prin contribuțiile obligatorii ale persoanelor asigurate, care erau plătite în lipsa unei contraprestații specifice, persoanele afiliate fiind obligate prin lege la plata contribuției pentru simplul motiv al afilierii, care, la rândul ei, era impusă prin lege ( 24 ).

În al doilea rând, în timp ce, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Bayerischer Rundfunk și alții, citată anterior, valoarea contribuțiilor era stabilită de aceste case, Curtea a confirmat aprecierea instanței naționale potrivit căreia marja de apreciere a caselor respective era extrem de redusă în această privință, în măsura în care aveau ca misiune asigurarea prestațiilor prevăzute de reglementarea din domeniul securității sociale. Astfel, potrivit Curții, întrucât prestațiile și cheltuielile legate de acestea erau impuse prin lege, iar casele respective nu își exercitau funcțiile în scop lucrativ, valoarea contribuțiilor trebuia stabilită astfel încât încasările rezultate să nu fie nici inferioare, nici superioare cheltuielilor ( 25 ).

În al treilea rând, Curtea a reținut că stabilirea valorii contribuțiilor de către casele publice de asigurări de sănătate necesita în orice ipoteză autorizarea autorității de supraveghere a fiecăreia dintre acestea, astfel încât valoarea respectivă era într‑o anumită măsură impusă din punct de vedere juridic, celelalte venituri (plăți directe efectuate de autoritățile federale) constituind de altfel, în mod indiscutabil, o finanțare directă de stat ( 26 ).

În sfârșit, în al patrulea rând, în ceea ce privește perceperea contribuțiilor și încasarea acestora, Curtea a arătat că perceperea se realiza fără nicio posibilitate de intervenție din partea persoanei asigurate, în timp ce încasarea se realiza și pe cale de constrângere, în temeiul unor dispoziții de drept public ( 27 ).

Curtea a concluzionat că, prin urmare, casele publice de asigurări de sănătate erau finanțate în cea mai mare parte, deși în esență indirect, de autoritățile publice.

Ce se poate deduce din aceste două hotărâri?

În primul rând, este clar că, pentru a constata că, în mod indirect, un organism este finanțat în cea mai mare parte de autoritățile publice, Curtea recurge la metoda „seriei de indicii”.

În opinia noastră, aceste indicii pot fi enumerate după cum urmează. Mai întâi, este vorba despre originea publică și constrângătoare a resursei în discuție, în continuare, este vorba despre caracterul autoritar al perceperii sale de la persoanele supuse la plata acesteia și despre modalitățile de stabilire a contribuției, precum și, după caz, despre întinderea și despre intensitatea controlului efectuat asupra acestora din urmă de către organismele publice de supraveghere și, în sfârșit, este vorba despre prerogative de putere publică acordate organismelor în discuție pentru a asigura încasarea acestei resurse.

În al doilea rând, rămân totuși neprecizate chestiunea dacă existența fiecăruia dintre aceste indicii trebuie să fie constatată într‑o anumită situație și aceea referitoare la ponderea relativă pe care Curtea o acordă fiecăruia dintre aceste indicii.

În opinia noastră, răspunsul la aceste întrebări poate consta în parte în necesitatea de a constata o „dependență strânsă” a organismului în discuție față de autoritățile publice.

Or, considerăm că, având în vedere indiciile menționate la punctul 58 din prezentele concluzii, o asemenea dependență strânsă lipsește în cazul organismului în discuție în cauza principală.

Mai întâi, este adevărat că HeilBerG NRW, respectiv legea unui land german, acordă Colegiului medicilor dreptul de a încasa contribuția în vederea asigurării finanțării misiunilor pe care le enumeră la articolul 6 alineatul 1. Impunerea acestei contribuții are, astfel cum admit toate părțile interesate care au prezentat observații în fața Curții, o origine publică, în speță infrastatală. În plus, contribuția este plătită în lipsa unei contraprestații specifice.

Cu toate acestea, astfel cum a observat în mod întemeiat Republica Cehă, trebuie arătat că, spre deosebire de cauzele în care au fost pronunțate Hotărârile Bayerischer Rundfunck și alții și Hans & Christophorus Oymanns, citate anterior, această contribuție nu este încasată de la terți (persoane supuse la plată sau consumatori), ci de la înșiși membrii organismului în discuție.

În această privință, competența acordată Colegiului medicilor nu pare a fi prea diferită de competențele cu care sunt învestite toate asociațiile profesiilor denumite reglementate pentru a garanta finanțarea atribuțiilor proprii, care constau printre altele în asigurarea normelor deontologice și etice în profesie, a unui nivel ridicat de cunoștințe specializate, precum și a formării profesionale a membrilor lor și în supravegherea raporturilor dintre aceștia. În definitiv, la articolul 6 din HeilBerG NRW este menționat același tip de misiuni, a căror finanțare trebuie asigurată prin contribuția încasată de Colegiul medicilor.

Pe baza unui raționament analog, nu putem subscrie nici la argumentul Comisiei potrivit căruia ar exista un transfer de prerogative de putere publică către Colegiul medicilor în materia stabilirii cuantumului contribuțiilor. Astfel, prin definiție, o prerogativă de putere publică se exercită asupra unei persoane, fizică sau juridică, care nu deține capacitatea de influențare a cuantumului contribuției solicitate, cum sunt persoanele supuse la plată sau consumatorii din cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Bayerischer Rundfunk și alții și Hans & Christophorus Oymanns, citate anterior.

Or, nu se contestă că, în cauza principală, cuantumul contribuțiilor este stabilit de adunarea Colegiului medicilor, în cadrul căreia toți membrii desemnează reprezentanți care participă la aceasta cu drept de vot și că, prin urmare, cel puțin indirect, fiecare dintre membri poate influența acest cuantum. Dacă s‑ar urma argumentația Comisiei, s‑ar admite că membrii Colegiului medicilor, care fac parte din adunarea acestuia, ar beneficia de un transfer de prerogative de putere publică pe care să o exercite, paradoxal, asupra lor înșiși ( 28 ).

În continuare, acest aspect fiind, desigur, în legătură cu cel precedent, marja de apreciere de care dispune Colegiul medicilor în ceea ce privește calcularea contribuțiilor pare, în opinia noastră, spre deosebire de cele susținute de Comisie, un element important cu privire la constatarea existenței unei „dependențe strânse” a acestui organism față de autoritățile publice.

Astfel, în măsura în care, după cum admite Comisia, misiunile Colegiului medicilor sunt definite destul de larg și de vag, autonomia de care beneficiază acest organism în privința calculării cuantumului contribuției îi permite deopotrivă latitudinea aprecierii cu privire la întinderea și la normele de aplicare ale misiunilor pe care va fi în măsură să le finanțeze ( 29 ). De asemenea, această entitate va putea alege să acorde preferință sau să dezvolte o anumită misiune în funcție de cuantumul contribuțiilor pe care va decide să îl stabilească.

De altfel, atât din cuprinsul HeilBerG NRW, cât și din informațiile furnizate de Colegiul medicilor în cursul ședinței desfășurate în fața Curții rezultă că autoritatea de supraveghere nu deține nicio prerogativă de intervenție asupra cuantumului contribuției care a fost stabilit de adunarea colegiului. Astfel, singura competență de care dispune autoritatea respectivă constă în controlul legal al echilibrului bugetar dintre veniturile și cheltuielile care revin Colegiului medicilor.

Așadar, această situație este diferită de situația aflată la originea cauzei în care a fost pronunțată Hotărârea Hans & Christophorus Oymanns, citată anterior, în care, amintim, Curtea a constatat existența unei marje de apreciere „extrem de redus[e]” în privința caselor publice de asigurări de sănătate cu privire la stabilirea valorii contribuțiilor lor. Considerăm că această apreciere trebuie interpretată în lumina punctului 17 din aceeași hotărâre, potrivit cărora casele respective trebuiau să calculeze contribuțiile astfel încât, adăugate altor resurse, acopereau cheltuielile prevăzute de lege și garantau disponibilitatea mijloacelor de exploatare și a rezervelor prevăzute de lege.

Or, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, Colegiul medicilor dispune de o marjă importantă în ceea ce privește întinderea cheltuielilor sale, care sunt stabilite în funcție de modalitățile pe care le alege pentru a‑și îndeplini misiunile, care, la urma urmelor, sunt definite la rândul lor de HeilBerG NRW într‑un mod destul de larg și de vag.

Pe de altă parte, în Hotărârea Hans & Christophorus Oymanns, citată anterior, pentru a constata existența unei dependențe strânse a caselor publice de asigurare de sănătate față de autoritățile publice, Curtea a arătat și că acestea erau finanțate direct de stat, în timp ce, în cauza principală, o asemenea finanțare nu este prevăzută sub nicio formă în favoarea Colegiului medicilor.

Mai mult, pare a fi adevărat că, având în vedere marja largă de apreciere de care dispune Colegiul medicilor, membrii adunării acestuia, adică înșiși reprezentanții persoanelor obligate la plata contribuției, vor fi ghidați de considerații pur economice pentru a stabili modalitățile de îndeplinire a misiunilor colegiului și, astfel, pentru a stabili cuantumul contribuțiilor pe care membrii colegiului respectiv sunt pregătiți să le plătească ( 30 ).

În aceste condiții, apreciem că un asemenea organism nu va fi determinat să suporte costuri financiare mai ridicate decât cele impuse de considerații pur economice atunci când va decide să apeleze la resurse de piață, astfel că nu considerăm previzibilă o legătură de dependență strânsă față de stat, din moment ce înseși persoanele obligate la plata contribuției stabilesc cuantumul acesteia pe care trebuie să îl plătească.

În sfârșit, în ceea ce privește competența Colegiului medicilor de a adopta dispoziții de ordine interioară, de a stabili penalități cu titlu cominatoriu împotriva membrilor săi care nu și‑ar respecta obligațiile legale ori statutare, precum și de a efectua încasarea acelei penalități cu titlu cominatoriu ( 31 ), în opinia noastră, nici această atribuție nu pare a fi prea diferită de cea acordată asociațiilor profesionale în privința membrilor lor, în temeiul necesității de a le permite autoreglementarea profesiei pentru care constituie „asociația”.

În aceste condiții, sugerăm să se răspundă la întrebarea preliminară în sensul că împrejurarea că un act adoptat de stat prin care se încredințează unui organism precum Colegiul medicilor sarcina de a percepe o contribuție de la membrii săi, fără a stabili cuantumul și fără a preciza întinderea prestațiilor pe care această contribuție este destinată să o finanțeze, nu este suficientă pentru a crea o legătură de dependență strânsă față de autoritățile publice în sensul articolului 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18.

În consecință, se poate considera că poate fi răsturnată prezumția simplă a respectării condițiilor de fond prevăzute de această dispoziție din Directiva 2004/18, care decurge din înscrierea Colegiului medicilor în discuție în cauza principală în anexa III la directiva amintită.

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Oberlandesgericht Düsseldorf – Vergabesenat după cum urmează: „Articolul 1 alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii trebuie interpretat în sensul că un act adoptat de stat prin care se încredințează unui organism, precum Ärztekammer Westfalen‑Lippe, în cauză în litigiul principal, sarcina de a percepe o contribuție de la membrii săi, fără a stabili cuantumul și fără a preciza întinderea prestațiilor pe care această contribuție este destinată să o finanțeze, nu este o condiție suficientă pentru a crea o legătură de dependență strânsă față de autoritățile publice, necesară pentru îndeplinirea criteriului privind finanțarea în cea mai mare parte de stat, de colectivitățile teritoriale sau de alte organisme de drept public, prevăzut la articolul menționat.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 30 ianuarie 2013 ( 1 )