Hotărârea Curții (camera a cincea) din data de 17 iulie 2008.#Andrea Raccanelli împotriva Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV.#Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Arbeitsgericht Bonn - Germania.#Articolul 39 CE - Noțiunea «lucrător» - Organizație neguvernamentală de utilitate publică - Bursă de doctorat - Contract de muncă - Condiții.#Cauza C-94/07.

Cauza C‑94/07

Andrea Raccanelli

împotriva

Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Arbeitsgericht Bonn)

„Articolul 39 CE – Noțiunea «lucrător» – Organizație neguvernamentală de utilitate publică – Bursă de doctorat – Contract de muncă – Condiții”

Sumarul hotărârii

1. Libera circulație a persoanelor – Lucrători – Noțiune

(art. 39 CE)

2. Libera circulație a persoanelor – Lucrători – Dispozițiile tratatului – Interdicția discriminării pe motiv de cetățenie – Domeniu de aplicare

(art. 39 CE)

3. Libera circulație a persoanelor – Lucrători – Egalitate de tratament – Interdicția discriminării pe motiv de cetățenie

(art. 39 CE)

1. Un cercetător care pregătește o teză de doctorat pe baza unui contract de bursă încheiat cu o asociație de utilitate publică ce gestionează institute de cercetare științifică, constituită conform dreptului privat al unui stat membru, nu trebuie considerat ca fiind un lucrător în sensul articolului 39 CE decât dacă își exercită activitatea o anumită perioadă sub îndrumarea unui institut care face parte din această asociație și dacă primește o remunerație în schimbul acestei activități. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările de fapt necesare pentru a aprecia dacă această situație se regăsește în cauză.

În această privință, noțiunea „lucrător”, în sensul articolului 39 CE, are o semnificație comunitară și nu trebuie interpretată restrictiv. Trebuie considerată ca fiind „lucrător” orice persoană care exercită activități reale și efective, cu excepția activităților care sunt atât de reduse, încât apar ca fiind pur marginale și accesorii. Caracteristica raportului de muncă o constituie împrejurarea că o persoană îndeplinește, într‑o anumită perioadă de timp, pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o remunerație.

(a se vedea punctele 33-35 și 37 și dispozitiv 1)

2. O asociație de drept privat sub forma unei asociații de utilitate publică trebuie să respecte principiul nediscriminării față de lucrători în sensul articolului 39 CE.

În temeiul acestui articol, pe de o parte, libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității Europene implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă. Pe de altă parte, principiul nediscriminării prevăzut la articolul 39 CE este formulat în termeni generali și nu se adresează în mod special statelor membre sau organismelor de drept public. Astfel, interzicerea discriminărilor pe motiv de cetățenie se impune nu doar acțiunii autorităților publice, ci se extinde și la dispozițiile de altă natură care au drept scop să reglementeze în mod colectiv munca salariată, precum și prestările de servicii. Astfel, eliminarea între statele membre a obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor ar fi compromisă dacă eliminarea barierelor de origine statală ar putea fi neutralizată de obstacole care rezultă din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociațiile sau de către organismele care nu sunt de drept public. Astfel, în ceea ce privește articolul 39 CE, care prevede o libertate fundamentală și constituie o aplicare specifică a interdicției generale a discriminării cuprinse în articolul 12 CE, interdicția discriminării se impune și în privința tuturor convențiilor care au drept scop să reglementeze în mod colectiv munca salariată, precum și în privința contractelor între particulari.

(a se vedea punctele 41-46 și 48 și dispozitiv 2)

3. O discriminare pe motiv de cetățenie, interzisă de articolul 39 CE, constă în aplicarea de reguli diferite unor situații comparabile sau în aplicarea aceleiași reguli unor situații diferite. Este de competența instanței naționale să stabilească dacă, atunci când o asociație de drept privat încheie contracte de bursă și contracte de muncă cu doctoranzi, acestea din urmă fiind rezervate doctoranzilor naționali, refuzul potențial al alegerii între cele două tipuri de contract pentru un doctorand străin a însemnat o inegalitate de tratament între doctoranzii naționali și cei străini.

În plus, nici articolul 39 CE, nici dispozițiile Regulamentului nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității nu impun statelor membre sau asociațiilor de drept privat o anumită măsură în caz de încălcare a interdicției discriminării, ci le lasă acestora libertatea de a alege dintre diferitele soluții care asigură realizarea obiectivului dispozițiilor respective, în funcție de diferitele situații care pot apărea. În consecință, în ipoteza în care un doctorand străin ar avea dreptul să invoce un prejudiciu provocat de discriminarea la care a fost supus, este de competența instanței de trimitere să aprecieze, având în vedere legislația națională aplicabilă în materia răspunderii extracontractuale, natura reparației pe care acesta ar avea dreptul să o pretindă.

(a se vedea punctele 47, 48 și 50-52 și dispozitiv 2 și 3)

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

17 iulie 2008(*)

„Articolul 39 CE – Noțiunea «lucrător» – Organizație neguvernamentală de utilitate publică – Bursă de doctorat – Contract de muncă – Condiții”

În cauza C‑94/07,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Arbeitsgericht Bonn (Germania), prin Decizia din 4 noiembrie 2004, primită de Curte la 20 februarie 2007, în procedura

Andrea Raccanelli

împotriva

Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, domnii A. Borg Barthet și E. Levits (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Poiares Maduro,

grefier: doamna K. Sztranc‑Sławiczek, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 aprilie 2008,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV, de A. Schülzchen, Rechtsanwalt;

– pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii V. Kreuschitz și G. Rozet, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 39 CE și a articolului 7 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Raccanelli, pe de o parte, și Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV (denumit în continuare „MPG”), pe de altă parte, având ca obiect un raport de muncă pe care acesta l‑a stabilit cu Institutul Max‑Planck de radioastronomie, cu sediul în Bonn (denumit în continuare „MPI”), care este un organism ce face parte din MPG.

Cadrul juridic

Reglementarea comunitară

3 Articolul 1 din Regulamentul nr. 1612/68, care figurează în titlul I, „Accesul la încadrarea în muncă”, prevede:

„(1) Orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa, are dreptul de acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege și cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanților statului respectiv.

(2) Acesta beneficiază, în special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeași prioritate ca și resortisanții statului respectiv în ceea ce privește accesul la locurile de muncă disponibile.”

4 Articolul 7 din Regulamentul nr. 1612/68, care figurează în titlul II din acesta, „Desfășurarea activității salariate și egalitatea de tratament”, are următorul cuprins:

„(1) Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea.

(2) Acesta beneficiază de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali.

[…]

(4) Orice clauză a unei convenții colective sau individuale sau a altei reglementări colective privind accesul la încadrarea în muncă, încadrarea, remunerarea și alte condiții de muncă sau concedierea este nulă de drept, în măsura în care prevede sau permite condiții discriminatorii pentru lucrătorii care sunt resortisanți ai celorlalte state membre.”

Reglementarea națională

5 Rezultă din reglementarea națională că prin „contract de muncă BAT/2” sau prin „post cu jumătate de normă BAT II a” se înțelege un contract încheiat pe baza gradului II a din grila de remunerare, conform celei în vigoare la momentul faptelor din acțiunea principală, a convenției colective a angajaților federali (BAT), ca urmare a unei durate de muncă reprezentând 50 % dintr‑un loc de muncă cu normă întreagă.

Acțiunea principală și întrebările preliminare

6 MPG este constituită conform dreptului privat german sub forma unei asociații de utilitate publică. Aceasta gestionează în Germania și în alte state europene numeroase institute de cercetare științifică.

7 Aceste institute de cercetare, denumite „institute Max‑Planck”, se dedică, în interesul colectivității, cercetării fundamentale în domeniul științelor naturii, al biologiei, al științelor umane și al științelor sociale.

8 MPG practică două moduri de promovare a tinerilor cercetători, și anume contractul de bursă și contractul de muncă, în cadrul cărora aceștia pot în special să pregătească o teză.

9 Cele două moduri de susținere a doctoranzilor diferă în principal prin faptul că:

– bursierul nu are nicio obligație să presteze o muncă față de institutul vizat, ci se poate consacra exclusiv lucrărilor aferente tezei sale, în timp ce

– titularul unui contract aferent unui post cu jumătate de normă BAT II a are o obligație de muncă față de institutul care îl încadrează în muncă și nu poate utiliza facilitățile acestuia decât pentru teza sa, în afara timpului său de lucru.

10 În plus, cele două tipuri de contracte se disting și din punctul de vedere al obligațiilor fiscale ale cocontractanților și al afilierii acestora din urmă la sistemul de securitate socială.

11 Astfel, titularii unei burse sunt scutiți de impozitul pe venit și nu sunt afiliați la sistemul de securitate socială. În schimb, cercetătorii care sunt titularii unui post cu jumătate de normă BAT II a sunt supuși la plata impozitului menționat și trebuie să achite cotizațiile de securitate socială corespunzătoare locului lor de muncă.

12 În cursul perioadei cuprinse între 7 februarie 2000 și 31 iulie 2003, domnul Raccanelli, de cetățenie italiană, a exercitat o activitate la MPI în cadrul redactării unei teze de doctorat. Activitățile sale se întemeiau pe o scrisoare a MPI din 7 februarie 2000, semnată de el însuși.

13 Prin această scrisoare, MPI i‑a acordat o bursă lunară pentru perioada cuprinsă între 7 februarie 2000 și 6 februarie 2002, pentru a‑i permite să pregătească un doctorat în Germania și în străinătate cu tema „Dezvoltarea unei camere bolometrice pentru lungimi de undă mai mici de 300 µm”.

14 Scrisoarea menționată are următorul cuprins:

„Acceptarea bursei de studii vă obligă să vă consacrați în întregime obiectivului bursei. Exercitarea unei alte activități este condiționată de acordul prealabil al direcției institutului.

Bursa este plătită pentru a vă asigura un mijloc de subzistență, și nu ca o contraprestație pentru activitatea dumneavoastră științifică.

Acceptarea bursei nu vă obligă la desfășurarea niciunei activități salariate pentru Max‑Planck‑Gesellschaft. Din acest motiv, bursa este scutită de la plata impozitului pe venit, în aplicarea articolului 3 punctul 44 din Legea privind impozitul pe venit [(Einkommensteuergesetz)], și de la plata impozitului pe salariu, în aplicarea articolului 6 punctul 22 din Regulamentul de executare în materie de impozit pe salarii [(Lohnsteuerdurchführungsverordnung)], și, în consecință, în egală măsură, de la plata cotizațiilor la asigurările sociale.”

15 Prin actul adițional din 29 noiembrie 2001 la „contractul său de doctorand”, acesta a fost prelungit până la 6 august 2002 și ulterior până la 6 mai 2003. Pentru perioada cuprinsă între 7 mai și 31 iulie 2003, părțile au încheiat la 19 mai 2003 un acord având următorul cuprins:

„Domnul Raccanelli va fi primit în calitate de invitat în institutul nostru în perioada cuprinsă între 7 mai 2003 și 31 iulie 2003. Institutul îi pune la dispoziție un loc de muncă corespunzător și îl asistă prin intermediul colaboratorilor săi.

Celelalte facilități sunt la dispoziția sa în limitele prevăzute prin regulamentul institutului și prin dispozițiile sale de aplicare; domnul Raccanelli se angajează să respecte aceste dispoziții.

Șederea în calitate de invitat nu creează niciun raport și nu dă naștere nici plății unei retribuții.

[...]”

16 Domnul Raccanelli a introdus o acțiune la Arbeitsgericht Bonn, având ca obiect în principal constatarea de către această instanță că a existat un raport de muncă între el și MPG în perioada cuprinsă între 7 februarie 2002 și 31 iulie 2003.

17 Domnul Raccanelli pretinde că a fost tratat în această perioadă în același mod precum doctoranzii germani care erau titulari ai unui contract aferent unui post cu jumătate de normă BAT II a și cărora, în opinia acestuia, le erau rezervate contractele menționate care implicau în special beneficiul afilierii la sistemul de securitate socială.

18 MPG respinge aceste afirmații.

19 Fără a se pronunța asupra aspectului de fapt al raportului contractual existent între cele două părți în perioada respectivă, instanța de trimitere pornește de la principiul că gradul de dependență personală a domnului Raccanelli față de MPI nu ar putea fi suficient pentru a admite existența unui raport de muncă între aceștia din urmă.

20 Instanța menționată ridică problema dacă, având în vedere constituirea sa sub forma unei asociații de drept privat, MPG trebuie să respecte principiul nediscriminării ca și cum ar fi vorba despre un organism de drept public.

21 În aceste condiții, Arbeitsgericht Bonn a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Reclamantul trebuie considerat ca fiind un lucrător, în sensul noțiunii comunitare de lucrător, dacă nu are obligația să efectueze o muncă suplimentară față de doctoranzii care au un contract de muncă BAT/2?

2) În ipoteza unui răspuns negativ la prima întrebare, articolul 7 din Regulamentul […] nr. 1612/68 […] trebuie interpretat în sensul că nu trebuie constatată lipsa unei discriminări decât în ipoteza în care reclamantului i‑ar fi fost acordat cel puțin dreptul de a alege între contractul de muncă și bursa de studii, înainte de a începe doctoratul său în cadrul pârâtei?

3) În ipoteza în care trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare în sensul că reclamantului i‑ar fi trebuit acordată posibilitatea încheierii unui contract de muncă, trebuie adresată următoarea întrebare:

Care sunt consecințele unei discriminări față de un străin?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare

22 MPG susține în observațiile sale scrise că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie respinsă ca inadmisibilă.

23 Astfel, în opinia MPG, pe de o parte, instanța de trimitere nu a stabilit faptele din litigiul între părțile din acțiunea principală și, pe de altă parte, nu a motivat temeiul întrebărilor adresate. Astfel, Curtea nu dispune de informațiile necesare pentru a fi în măsură să răspundă în mod util la aceste întrebări.

24 Trebuie arătat în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului comunitar care să îi fie utilă instanței naționale impune ca aceasta din urmă să definească situația de fapt și contextul normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin să explice ipotezele de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări (Hotărârea din 17 februarie 2005, Viacom Outdoor, C‑134/03, Rec., p. I‑1167, punctul 22, și Hotărârea din 14 decembrie 2006, Confederación Española de Empresarios de Estaciones de Servicio, C‑217/05, Rec., p. I‑11987, punctul 26).

25 În plus, informațiile transmise în deciziile de trimitere trebuie nu doar să permită Curții să dea răspunsuri utile, ci trebuie, de asemenea, să dea posibilitatea și guvernelor statelor membre, precum și celorlalte părți interesate să prezinte observații, conform articolului 20 din Statutul Curții de Justiție (Ordonanța din 2 martie 1999, Colonia Versicherung și alții, C‑422/98, Rec., p. I‑1279, punctul 5, și Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Schwibbert, C‑20/05, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 21).

26 Pentru a asigura că elementele furnizate de Arbeitsgericht Bonn îndeplinesc aceste cerințe, trebuie luată în considerare natura și întinderea întrebărilor adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea Confederación Española de Empresarios de Estaciones de Servicio, citată anterior, punctul 29).

27 În această privință, trebuie constatat că prima întrebare preliminară este foarte generală, în sensul că prin aceasta se solicită să se stabilească o interpretare a noțiunii comunitare de lucrător astfel cum rezultă din articolul 39 CE și din articolul 7 din Regulamentul nr. 1612/68.

28 Întrebările adresate în subsidiar de Arbeitsgericht Bonn se referă la principiul nediscriminării, care face obiectul articolului 12 CE.

29 Cu toate acestea, chiar dacă este adevărat că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare are lacune, atât la nivelul prezentării faptelor din acțiunea principală, cât și al motivelor acestei cereri, nu este mai puțin adevărat că există suficiente elemente la dispoziția Curții care să permită stabilirea întinderii întrebărilor adresate și interpretarea dispozițiilor comunitare vizate pentru a furniza un răspuns util la aceste întrebări.

30 În plus, atât Comisia Comunităților Europene, cât și, într‑o anumită măsură, MPG au apreciat că este posibil, pe baza informațiilor furnizate de către instanța de trimitere, să prezinte observații în fața Curții.

31 În aceste împrejurări, trebuie să se considere că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.

Cu privire la fond

Cu privire la prima întrebare

32 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă un cercetător care se află într‑o situație precum cea a reclamantului din acțiunea principală, și anume care pregătește o teză de doctorat pe baza unui contract de bursă încheiat cu MPG, trebuie considerat ca fiind un lucrător în sensul articolului 39 CE dacă acesta trebuie presteze o muncă la fel ca și un cercetător care pregătește o teză de doctorat pe baza unui contract de muncă BAT/2 încheiat cu această asociație.

33 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, noțiunea „lucrător”, în sensul articolului 39 CE, are o semnificație comunitară și nu trebuie interpretată restrictiv. Trebuie considerată ca fiind „lucrător” orice persoană care exercită activități reale și efective, cu excepția activităților care sunt atât de reduse încât apar ca fiind pur marginale și accesorii. Potrivit acestei jurisprudențe, caracteristica raportului de muncă o constituie împrejurarea că o persoană îndeplinește, într‑o anumită perioadă de timp, pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o remunerație (a se vedea în special Hotărârea din 3 iulie 1986, Lawrie‑Blum, 66/85, Rec., p. 2121, punctele 16 și 17, Hotărârea din 23 martie 2004, Collins, C‑138/02, Rec., p. I‑2703, punctul 26, și Hotărârea din 7 septembrie 2004, Trojani, C‑456/02, Rec., p. I‑7573, punctul 15).

34 În consecință, calitatea de lucrător a reclamantului din acțiunea principală nu ar putea fi dobândită decât în cazul în care instanța de trimitere, care este singura competentă pentru a aprecia faptele din acțiunea principală, ar constata în această cauză existența elementelor constitutive ale oricărui raport de muncă salariată, și anume raportul de subordonare și plata unei remunerații.

35 În consecință, întrucât instanța de trimitere trebuia să verifice existența criteriilor menționate la punctul 33 din prezenta hotărâre, rezultă de aici că analiza sa ar trebui să vizeze în special conținutul contractului de doctorand și al actului adițional la acesta, precum și modalitățile de punere în aplicare a acestor acte.

36 Dacă din cele de mai sus trebuie să se concluzioneze că, în sensul articolului 39 CE, calitatea de lucrător a domnului Raccanelli trebuie stabilită în mod obiectiv conform criteriilor enunțate la punctul 33 din prezenta hotărâre, în schimb, în ceea ce privește calitatea respectivă, nu s‑ar putea ajunge la nicio concluzie din comparația privind munca efectuată de reclamantul din acțiunea principală și munca efectuată sau care trebuie efectuată de un cercetător care pregătește o teză de doctorat în temeiul unui contract de muncă BAT/2 încheiat cu MPG.

37 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare în sensul că un cercetător care se află într‑o situație precum cea a reclamantului din acțiunea principală, și anume care pregătește o teză de doctorat pe baza unui contract de bursă încheiat cu MPG, nu trebuie considerat ca fiind un lucrător în sensul articolului 39 CE decât dacă își exercită activitatea o anumită perioadă sub îndrumarea unui institut care face parte din această asociație și dacă primește o remunerație în schimbul acestei activități. Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările de fapt necesare pentru a aprecia dacă această situație se regăsește în cauza cu care este sesizată.

Cu privire la a doua întrebare

38 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă nu trebuie constatată lipsa unei discriminări decât în ipoteza în care reclamantului i‑ar fi fost acordat cel puțin dreptul de a alege între un contract de muncă și o bursă de studii înainte de a începe doctoratul său la MPG.

39 Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că întrebarea dacă domnul Raccanelli ar fi avut dreptul, ca urmare a unei practici urmate de MPG, să aleagă între un contract de bursă și un contract de muncă BAT/2, fără a avea calitatea de lucrător în sensul articolului 39 CE și al articolului 7 din Regulamentul nr. 1612/68, este o problemă de drept național asupra căreia Curtea nu este competentă să se pronunțe.

40 Cu toate acestea, din a doua parte a motivelor deciziei de trimitere rezultă că prin intermediul celei de a doua întrebări Arbeitsgericht Bonn solicită, în esență, să se stabilească dacă, în pofida constituirii sale sub forma unei asociații de drept privat, MPG este obligată să respecte principiul nediscriminării ca și când aceasta ar avea calitatea de organism de drept public și dacă, în consecință, din acest principiu rezultă obligația acestei asociații de a acorda domnului Raccannelli dreptul de a alege între un contract de bursă și un contract de muncă.

41 În această privință, pe de o parte, trebuie amintit că, potrivit articolului 39 CE, libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității Europene implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă. (Hotărârea din 6 iunie 2000, Angonese, C‑281/98, Rec., p. I‑4139, punctul 29).

42 Pe de altă parte, trebuie amintit că principiul nediscriminării prevăzut la articolul 39 CE este formulat în termeni generali și nu se adresează în mod special statelor membre sau organismelor de drept public.

43 Astfel, Curtea s‑a pronunțat în sensul că interzicerea discriminărilor pe motiv de cetățenie se impune nu doar acțiunii autorităților publice, ci se extinde și la dispozițiile de altă natură care au drept scop să reglementeze în mod colectiv munca salariată, precum și prestările de servicii (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 1974, Walrave și Koch, 36/74, Rec., p. 1405, punctul 17, precum și Hotărârea Angonese, citată anterior, punctul 31).

44 Astfel, Curtea a considerat că eliminarea între statele membre a obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor ar fi compromisă dacă eliminarea barierelor de origine statală ar putea fi neutralizată de obstacole care rezultă din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociațiile sau de către organismele care nu sunt de drept public (a se vedea Hotărârea Walrave și Koch, citată anterior, punctul 18, precum și Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C‑415/93, Rec., p. I‑4921, punctul 83).

45 Curtea a concluzionat astfel, în ceea ce privește articolul 39 CE, care prevede o libertate fundamentală și constituie o aplicare specifică a interdicției generale a discriminării cuprinse în articolul 12 CE, că interdicția discriminării se impune și în privința tuturor convențiilor care au drept scop să reglementeze în mod colectiv munca salariată, precum și în privința contractelor între particulari (a se vedea Hotărârea din 8 aprilie 1976, Defrenne, 43/75, Rec., p. 455, punctul 39, precum și Hotărârea Angonese, citată anterior, punctele 34 și 35).

46 În consecință, trebuie să se considere că interdicția discriminării pe motiv de cetățenie, prevăzută la articolul 39 CE, se aplică și asociațiilor de drept privat precum MPG.

47 Cu privire la întrebarea dacă din acest articol rezulta obligația MPG de a acorda domnului Raccanelli dreptul de a alege între un contract de bursă și un contract de muncă, trebuie să se răspundă că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o discriminare constă în aplicarea de reguli diferite unor situații comparabile sau în aplicarea aceleiași reguli unor situații diferite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 1999, Royal Bank of Scotland, C‑311/97, Rec., p. I‑2651, punctul 26). Este de competența instanței de trimitere să stabilească dacă, în urma aplicării unor reguli diferite unor situații comparabile în împrejurări precum cele din acțiunea principală, refuzul potențial al alegerii menționate a însemnat o inegalitate de tratament între doctoranzii naționali și cei străini.

48 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare în sensul că o asociație de drept privat, precum MPG, trebuie să respecte principiul nediscriminării față de lucrători în sensul articolului 39 CE. Este de competența instanței de trimitere să stabilească dacă în împrejurări precum cele din acțiunea principală a existat o inegalitate de tratament între doctoranzii naționali și cei străini.

Cu privire la a treia întrebare

49 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se determine care ar fi consecințele unei discriminări față de un doctorand străin, rezultând din faptul că acesta din urmă nu a avut posibilitatea să încheie un contract de muncă cu MPG.

50 În această privință, trebuie constatat că nici articolul 39 CE, nici dispozițiile Regulamentului nr. 1612/68 nu impun statelor membre sau asociațiilor precum MPG o anumită măsură în caz de încălcare a interdicției discriminării, ci le lasă acestora libertatea de a alege dintre diferitele soluții care asigură realizarea obiectivului dispozițiilor respective, în funcție de diferitele situații care pot apărea (Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson și Kamann, 14/83, Rec., p. 1891, punctul 18, precum și Hotărârea din 11 octombrie 2007, Paquay, C‑460/06, Rep., p. I‑8511, punctul 44).

51 În consecință, astfel cum arată Comisia în observațiile sale scrise, este de competența instanței de trimitere să aprecieze, având în vedere legislația națională aplicabilă în materia răspunderii extracontractuale, natura reparației pe care reclamantul din acțiunea principală ar avea dreptul să o pretindă.

52 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare în sensul că în ipoteza în care reclamantul din acțiunea principală ar avea dreptul să invoce un prejudiciu provocat de discriminarea la care a fost supus, este de competența instanței de trimitere să aprecieze, având în vedere legislația națională aplicabilă în materia răspunderii extracontractuale, natura reparației pe care reclamantul din acțiunea principală ar avea dreptul să o pretindă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

53 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1) Un cercetător care se află într‑o situație precum cea a reclamantului din acțiunea principală, și anume care pregătește o teză de doctorat pe baza unui contract de bursă încheiat cu Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV, nu trebuie considerat ca fiind un lucrător în sensul articolului 39 CE decât dacă își exercită activitatea o anumită perioadă sub îndrumarea unui institut care face parte din această asociație și dacă primește o remunerație în schimbul acestei activități. Este de competența instanței de trimitere să efectueze verificările de fapt necesare pentru a aprecia dacă această situație se regăsește în cauza cu care este sesizată.

2) O asociație de drept privat, precum Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV, trebuie să respecte principiul nediscriminării față de lucrători în sensul articolului 39 CE. Este de competența instanței de trimitere să stabilească dacă în împrejurări precum cele din acțiunea principală a existat o inegalitate de tratament între doctoranzii naționali și cei străini.

3) În ipoteza în care reclamantul din acțiunea principală ar avea dreptul să invoce un prejudiciu provocat de discriminarea la care a fost supus, este de competența instanței de trimitere să aprecieze, având în vedere legislația națională aplicabilă în materia răspunderii extracontractuale, natura reparației pe care reclamantul din acțiunea principală ar avea dreptul să o pretindă.

Semnături

* Limba de procedură: germana.