Concluziile avocatului general Sharpston prezentate la data de 17 ianuarie 2008.#Peek & Cloppenburg KG împotriva Cassina SpA.#Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Bundesgerichtshof - Germania.#Drept de autor - Directiva 2001/29/CE - Articolul 4 alineatul (1) - Distribuirea către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului unei opere sau a unei copii a acesteia - Utilizarea unor reproduceri de mobilă protejate prin dreptul de autor ca piese de mobilier expuse într-un spațiu de comercializare precum și ca elemente decorative - Inexistența transferului proprietății sau al posesiei.#Cauza C-456/06.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 17 ianuarie 20081(1)

Cauza C‑456/06

Peek & Cloppenburg KG

împotriva

Cassina SpA

„Dreptul de autor și drepturile conexe – Piese de mobilier dobândite în mod legal într‑un stat membru – Punerea la dispoziție pentru uz temporar sau expunerea în public într‑un alt stat membru – «Distribuirea către public»”

1. Prin prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) Curtea de Justiție a fost solicitată să se pronunțe în legătură cu interpretarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (denumită în continuare „Directiva privind dreptul de autor”)(2).

2. Această cerere are ca obiect piese de mobilier care, în cursul perioadei relevante, nu erau protejate prin dreptul de autor în statul membru în care au fost fabricate și în care au fost achiziționate de Peek & Cloppenburg KG (denumită în continuare „Peek & Cloppenburg”), deși erau protejate în statul membru în care Peek & Cloppenburg le‑a pus la dispoziție pentru uz temporar în spațiile publice de odihnă ale unuia dintre magazinele sale și le‑ar fi expus în vitrina unui alt magazin. Curtea este chemată să se pronunțe asupra problemei dacă această utilizare a pieselor de mobilier menționate reprezintă o „distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor. În caz afirmativ, Curtea trebuie să se pronunțe asupra problemei dacă, în împrejurările din acțiunea principală, exercitarea acestui drept de distribuire este compatibilă cu articolul 28 CE.

Cadrul juridic

Directiva privind dreptul de autor

3. După cum arată titlul său, Directiva privind dreptul de autor urmărește armonizarea anumitor aspecte legate de dreptul de autor și de drepturile conexe(3), inclusiv dreptul de autorizare a distribuirii către public a unor opere protejate prin aceste drepturi sau a reproducerilor acestor opere.

4. Directiva include, printre altele, următoarele considerente:

„(3) Armonizarea propusă va ajuta la punerea în aplicare a celor patru libertăți ale pieței interne și se referă la respectarea principiilor fundamentale ale dreptului, în special proprietatea, inclusiv proprietatea intelectuală, libertatea de exprimare și interesul public.

(4) Printr‑o certitudine juridică sporită și oferind un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale, un cadru juridic armonizat privind dreptul de autor și drepturile conexe va încuraja investiții substanțiale în creativitate și inovație […]

[…]

(9) Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. Protecția lor contribuie la menținerea și dezvoltarea creativității în interesul autorilor, artiștilor interpreți sau executanți, producătorilor, consumatorilor, culturii, industriei și publicului larg. În consecință, proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietății.

(10) Autorii sau artiștii interpreți sau executanți trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, pentru a‑și putea continua munca creativă și artistică, la fel ca și producătorii, pentru a putea finanța această muncă. Investiția necesară pentru a produce produse ca fonograme, filme sau produse multimedia și servicii, cum ar fi „serviciile la cerere”, este considerabilă. Pentru a asigura o astfel de remunerație și pentru a obține un randament satisfăcător al investiției, este necesară o protecție juridică adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală.

(11) Un sistem eficient și riguros de protecție a dreptului de autor și a drepturilor conexe este unul dintre principalele instrumente care garantează creativității și producției culturale europene obținerea resurselor necesare și păstrarea autonomiei și demnității creatorilor și artiștilor interpreți sau executanți.

[…]

(15) Conferința Diplomatică care a avut loc în decembrie 1996, sub auspiciile Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), a condus la adoptarea a două noi tratate, «Tratatul OMPI privind dreptul de autor» și «Tratatul OMPI privind interpretările sau execuțiile și fonogramele», care reglementează protecția autorilor, respectiv protecția artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme. Aceste tratate actualizează semnificativ protecția internațională a dreptului de autor și a drepturilor conexe, în special în ceea ce privește așa‑zisa «agendă digitală», și îmbunătățesc mijloacele de combatere a pirateriei din lumea întreagă. Comunitatea și majoritatea statelor membre au semnat deja aceste tratate, iar procedurile pentru ratificarea lor sunt în curs. Prezenta directivă servește la aplicarea unora dintre noile obligații internaționale.

[…]

(21) Prezenta directivă trebuie să definească domeniul de aplicare a[l] actelor aflate sub incidența dreptului de reproducere cu privire la diverși beneficiari. Aceasta trebuie să se realizeze în conformitate cu acquis‑ul comunitar. Este necesară o definiție generală a acestor acte pentru a asigura certitudinea juridică în cadrul pieței interne.

[…]

(23) Prezenta directivă trebuie să armonizeze într‑o mai mare măsură dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică. Acest drept trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării. Acest drept include orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Acest drept nu ar trebui să includă niciun alt act.

[…]

(28) În temeiul prezentei directive, protecția dreptului de autor include dreptul exclusiv de a controla distribuția unei opere încorporate într‑un bun corporal. Prima vânzare a originalului unei opere sau a unor copii ale acesteia în cadrul Comunității de către titularul dreptului de autor sau cu consimțământul acestuia epuizează dreptul de a controla revânzarea acestuia în cadrul Comunității. Acest drept nu ar trebui epuizat prin vânzarea originalului sau a copiilor acestuia în afara Comunității de către titularul dreptului de autor sau cu consimțământul acestuia. Dreptul de închiriere sau de împrumut al autorului a fost reglementat prin Directiva 92/100/CEE. Dreptul de distribuție prevăzut prin prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor privind drepturile de închiriere sau împrumut prevăzute la capitolul I din directiva menționată.

[…]

(60) Protecția prevăzută prin prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor juridice interne sau comunitare din alte domenii, cum ar fi proprietatea industrială, protecția datelor, accesul condiționat, accesul la documente publice și regula cronologiei exploatării media, care pot aduce atingere protecției dreptului de autor și drepturilor conexe.

5. Articolul 4 din Directiva privind dreptul de autor prevede:

„(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului operei sau a copiilor acestuia.

(2) Dreptul de distribuire a originalului sau a copiilor operei nu se epuizează în cadrul Comunității, exceptând cazul în care prima vânzare sau primul altfel de transfer al proprietății asupra obiectului în cauză în cadrul Comunității se face de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia.”

6. Articolul 9 prevede că prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor privind, printre altele, desenele și modelele industriale. În mod tradițional, în anumite state membre, astfel de drepturi erau incluse în domeniul de aplicare al reglementărilor privind dreptul de autor. În alte state membre, acestea erau protejate prin reglementări naționale specifice, iar în altele nu beneficiau de vreo protecție(4).

Convenții internaționale

7. Articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind drepturile de autor este similar articolului 6 alineatul (1) din Tratatul OAPI(5) privind drepturile de autor (denumit în continuare „TDA”)(6). Potrivit unei jurisprudențe constante, prevederile dreptului comunitar derivat trebuie interpretate, în măsura în care este posibil, în sensul conformității lor cu convențiile internaționale încheiate de Comunitate(7).

8. TDA a intrat în vigoare la 6 decembrie 2001. Deși semnatară, Comunitatea nu a ratificat TDA(8). Acest tratat este totuși pertinent pentru interpretarea Directivei privind dreptul de autor, întrucât considerentul (15) al acesteia prevede că directiva menționată „servește la aplicarea unora dintre noile obligații internaționale” rezultate din TDA.

9. Articolul 6, intitulat „Dreptul de distribuire”, prevede:

„(1) Autorii operelor literare și artistice se bucură de dreptul exclusiv de a autoriza punerea la dispoziția publicului a originalului și a copiilor operelor lor prin vânzare sau prin alt tip de transfer de proprietate.

(2) Nicio dispoziție din prezentul tratat nu aduce atingere libertății pe care o au părțile contractante de a determina eventualele condiții în care epuizarea dreptului prevăzut la alineatul (1) se aplică după prima vânzare sau după o altă operațiune de transfer de proprietate a originalului sau a unei copii a operei, efectuate cu autorizarea autorului.”

Legislația națională

10. Articolul 4 din Directiva privind dreptul de autor a fost transpus în legislația germană prin articolele 15 și 17 din Legea privind dreptul de autor (Urheberrechtsgesetz) din 9 septembrie 1965 (BGBl. 1965 I, p. 1273, denumită în continuare „UrhG”)(9).

11. Articolul 15 alineatul (1) din UrhG prevede că dreptul exclusiv al autorului include dreptul de distribuire, astfel cum este definit la articolul 17.

12. Articolul 17 alineatul (1) din UrhG definește dreptul de distribuire ca „dreptul de a pune la dispoziția publicului sau de a comercializa originalul sau copiile operei”.

Contextul acțiunii principale

13. Următoarea prezentare a faptelor este preluată din decizia de trimitere, cu excepția situațiilor în care se indică altfel.

14. Cassina SpA (denumită în continuare „Cassina”), societate stabilită în Italia, fabrică mobilier și în special piese proiectate de Charles Edouard Jeanneret (numit „Le Corbusier”). Decizia de trimitere se întemeiază pe ipoteza(10) potrivit căreia, din perspectiva dreptului german de autor(11), Cassina are dreptul exclusiv de a fabrica și de a vinde piese de mobilier proiectate de Le Corbusier, în temeiul unui contract de licență pe care l‑a încheiat cu titularul dreptului de autor asupra acestor piese de mobilier și care corespunde dreptului de distribuire conferit prin articolul 17 din UrhG.

15. Peek & Cloppenburg, societate în comandită stabilită în Germania, vinde îmbrăcăminte pe întreg cuprinsul Germaniei. În magazinul său din Frankfurt am Main, aceasta a amenajat pentru clienții săi spații de odihnă în care au fost instalate fotolii și canapele, precum și un sistem de mese proiectat de Le Corbusier. Societatea a expus de asemenea un fotoliu, în scop decorativ, în vitrina magazinului său din Düsseldorf.

16. Peek & Cloppenburg a dobândit aceste piese de mobilier de la o întreprindere italiană, Dimensione, care le fabricase. Potrivit Cassina, pentru ca o operă să fie protejată pe baza dreptului de autor italian, valoarea artistică a acesteia trebuia, până de curând, să fie distinctibilă de caracterul său comercial. În consecință, desenele și modelele industriale, precum mobilierul proiectat de Le Corbusier, nu erau protejate prin dreptul de autor. Legea a fost modificată în anul 2001 în scopul integrării Directivei 98/71 privind protecția juridică a desenelor și modelelor industriale(12) și a încorporat ca urmare opere care includeau desene și modele industriale cu caracter artistic și creativ. O dispoziție tranzitorie excludea pentru 10 ani posibilitatea de a valorifica noul drept împotriva unei persoane care, înaintea modificării legii menționate, fabricase sau distribuise în mod legal o operă protejată prin norme juridice(13).

17. Cassina a inițiat o procedură împotriva Peek & Cloppenburg în fața Landgericht (Tribunalul Regional) în scopul obținerii de daune interese, o somație și informații privind originea pieselor de mobilier. Landgericht s‑a pronunțat în favoarea Cassina. Apelul formulat de Peek & Cloppenburg privind o problemă de drept se află pe rolul Bundesgerichtshof.

18. Bundesgerichtshof arată că (în ipoteza în care faptele se prezintă astfel cum presupune această instanță), soluționarea litigiului va depinde de problema dacă, prin instalarea pieselor de mobilier în spațiile sale de vânzare accesibile publicului și în vitrinele magazinelor sale din Germania, Peek & Cloppenburg a adus atingere dreptului de distribuire care aparține Cassina. Articolul 17 alineatul (1) din UrhG trebuie interpretat într‑un mod care să fie compatibil cu Directiva privind dreptul de autor. Astfel, problema care se ridică este dacă asemenea acte țin de „distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate” în sensul articolului 4 alineatul (1) din această directivă. În cazul unui răspuns afirmativ, va trebui să se stabilească dacă articolele 28 CE și 30 CE limitează exercitarea acestui drept de distribuire atunci când situația ar risca să provoace împărțirea piețelor naționale. Ar putea să aibă loc o împărțire a piețelor naționale ale statelor membre în cazul în care produsele de artă sau de artizanat, cu o destinație funcțională, ar putea beneficia de o protecție în temeiul dreptului de autor în Germania, chiar dacă ar fi fost fabricate în mod legal în Italia.

Procedura în fața Curții de Justiție

19. În aceste condiții, Bundesgerichtshof a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) a) Trebuie să se considere o formă de distribuire către public printr‑o altă modalitate decât prin vânzare în sensul articolului 4 alineatul (1) din [Directiva privind dreptul de autor] faptul de a permite unor terți să utilizeze reproducerile operelor protejate prin dreptul de autor, fără ca această cesiune a dreptului de folosire să implice transferul dreptului de a dispune efectiv de reproducerile menționate?

b) Există o distribuire în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva [privind dreptul de autor] și în cazul în care reproducerile unor opere protejate prin dreptul de autor sunt expuse în public, fără să se ofere terților posibilitatea de a utiliza reproducerile respective?

2) În caz afirmativ:

Protecția libertății de circulație a mărfurilor poate să se opună, în cazurile menționate mai sus, exercitării dreptului de distribuire atunci când reproducerile expuse nu beneficiază de nicio protecție a dreptului de autor în statul membru în care acestea sunt produse și puse în circulație?”

20. Cassina, Peek & Cloppenburg, guvernul polonez și Comisia au formulat observații scrise și toate, cu excepția guvernului polonez, au fost reprezentate în cadrul ședinței.

Apreciere

Întrebarea 1 a)

21. Prin intermediul primului aspect al primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă există o distribuire către public în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor în cazul în care piesele de mobilier protejate prin dreptul de autor(14) sunt puse la dispoziția unor terți în scopul utilizării temporare, fără ca aceștia să aibă un drept de dispoziție în legătură cu piesele respective.

22. Întrebarea se referă la piesele de mobilier puse la dispoziția publicului în spațiile de odihnă ale unui mare magazin, dar care nu sunt însă puse în vânzare.

23. Cassina și guvernul polonez consideră că ar trebui să se răspundă în mod afirmativ la prima întrebare a instanței de trimitere. Peek & Cloppenburg și Comisia susțin contrariul.

24. Cassina și guvernul polonez invocă, printre altele, argumentele de mai jos.

25. În primul rând, articolul 4 alineatul (1) (orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate(15)) este formulat într‑un sens larg. În plus, o interpretare largă este prevăzută prin obiectivele directivei. Considerentele acesteia arată că directiva urmărește să acorde o protecție extinsă titularilor drepturilor(16), garantarea unei remunerații corespunzătoare(17) și promovarea securității juridice(18).

26. În al doilea rând, o astfel de interpretare ar fi conformă cu noțiunea largă de drept de distribuire utilizată în alte instrumente legate de dreptul de autor anterioare Directivei privind dreptul de autor, precum directiva privind dreptul de închiriere și de împrumut(19), directiva privind protecția juridică a programelor pentru calculator(20), precum și directiva privind protecția juridică a bazelor de date(21).

27. În al treilea rând, în mai multe hotărâri, Curtea a dat o interpretare largă noțiunii „distribuire”(22).

28. În sfârșit, o definiție strictă nu ar fi compatibilă cu Regulamentul nr. 1383/2003(23) privind obligațiile autorităților vamale legate de mărfurile contrafăcute. Deși regulamentul se aplică mărfurilor care provin din state care nu fac parte din Uniunea Europeană, fundamentele sale ar fi afectate dacă, în urma unei interpretări stricte a noțiunii „distribuire”, mărfurile contrafăcute (definite drept copii fabricate fără consimțământul titularului dreptului de autor) care provin din țări terțe ar putea fi puse în liberă circulație sau reexportate, în timp ce mărfurile contrafăcute care provin din state membre ar putea fi importate fără vreo sancțiune.

29. Nu suntem convinși de aceste argumente.

30. După cum observa Curtea în Hotărârea SGAE, actele normative comunitare trebuie interpretate, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului internațional, în special atunci când aceste acte urmăresc în mod precis aplicarea unei convenții internaționale încheiate de Comunitate(24). Directiva privind dreptul de autor urmărește, după cum rezultă în mod evident din considerentul (15) al acesteia, să transpună mai multe obligații internaționale care rezultă din TDA. Articolul 6 alineatul (1) din acest tratat se referă la dreptul de distribuire ca fiind dreptul de a autoriza punerea la dispoziția publicului a originalului și a exemplarelor unei opere protejate „prin vânzare sau prin altă modalitate”. Considerăm că Peek & Cloppenburg și Comisia au afirmat în mod just că modul de redactare a acestui articol nu este echivoc și nu include în mod evident punerea la dispoziție în scopul utilizării temporare.

31. După cum susține Comisia, această interpretare este confirmată de structura Directivei privind dreptul de autor și în special de articolul 4 din aceasta interpretat în ansamblul său. Articolul 4 alineatul (2) din această directivă vizează în principal epuizarea dreptului de distribuire și aceasta prin formularea „prima vânzare sau primul altfel de transfer al proprietății”. Este de așteptat ca domeniul de aplicare al epuizării dreptului să fie definit ca fiind acte care sunt în mod generic analoge cu cele care reprezintă o distribuire. Această abordare este sugerată și mai mult de modul de redactare a considerentului (28) al directivei menționate.

32. Nu suntem convinși că celelalte directive invocate de Cassina pot oferi un ajutor. Este adevărat că directiva privind protecția programelor pentru calculator și directiva privind protecția juridică a bazelor de date se referă ambele la „orice formă de distribuire […] către public”(25) în cadrul definiției dreptului exclusiv al titularului. Cu toate acestea, întrucât nu se definește „distribuirea către public”, acest argument pare circular. În mod similar, directiva privind dreptul de închiriere și de împrumut face trimitere numai la „dreptul exclusiv de punere la dispoziția publicului a obiecte[lor] protejate [în cauză], inclusiv a copiilor acestora, prin vânzare sau prin altă modalitate”(26). Nici acest aspect nu pare să ajute la examinarea situației.

33. Este evident că Directiva privind dreptul de autor urmărește să garanteze un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale(27). Cu toate acestea, în opinia noastră, ar reprezenta o simplificare excesivă a presupune că orice ambiguitate în domeniul de aplicare al noțiunii „distribuire către public” ar trebui în mod automat soluționată în favoarea titularului dreptului. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, cum este cazul în speță, o astfel de interpretare ar fi contrară atât formulării explicite din TDA care, după cum am arătat, este pertinentă pentru interpretarea directivei menționate, cât și în privința liberei circulații a mărfurilor. Trebuie să se aibă în vedere că directiva privind dreptul de autor vizează de asemenea să pună în aplicare cele patru libertăți privind piața internă(28).

34. Deși instanța națională a formulat o întrebare specifică legată de normele privind libera circulație a mărfurilor, această întrebare nu se ridică decât în ipoteza în care se răspunde afirmativ la primele întrebări. Cu toate acestea, considerăm că normele respective pot fi pertinente într‑un stadiu anterior al analizei, și anume în momentul în care se stabilește dacă trebuie să se răspundă în acest sens la primele întrebări. După cum subliniază Comisia, articolele 28 CE și 30 CE vor fi pertinente pentru interpretarea corectă a articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor în situații precum cea din acțiunea principală, care privesc reproducerea unei opere protejate prin dreptul de autor într‑un stat membru, și nu într‑un alt stat membru în care posibilitatea autorului de a se opune utilizării acestei reproduceri este susceptibilă să afecteze comerțul intracomunitar. În acest context, remarcăm că, înainte de adoptarea Directivei 98/71(29), protecția juridică a desenelor și modelelor nu era armonizată(30) și că prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare se întemeiază pe ipoteza că piesele de mobilier nu erau protejate nici prin dreptul de autor, nici în calitate de desene și modele în momentul achiziționării lor de Peek & Cloppenburg.

35. Interpretarea articolului 4 alineatul (1) din directiva menționată în sensul că „distribuirea către public” include punerea la dispoziție pentru uz temporar a unor opere protejate, astfel încât titularul dreptului să poată să se opună acestei utilizări, ar putea să limiteze libera circulație a mărfurilor. Articolul 30 CE prevede că o astfel de restricție poate fi justificată de motive care țin, printre altele, de protecția proprietății industriale și comerciale. Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, o derogare întemeiată pe acest motiv este admisă numai în măsura în care este justificată prin salvgardarea drepturilor care constituie obiectul specific al acestei proprietăți(31).

36. O interpretare largă a articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor, precum cea susținută de Cassina și de guvernul polonez, ar fi în consecință conformă cu articolul 30 CE numai în ipoteza în care exercitarea dreptului de distribuire, prevăzut la articolul 4 alineatul (1) și interpretat în acest sens, ar viza salvgardarea obiectului specific al dreptului de autor. După cum susține Comisia, în aprecierea sa asupra legalității derogărilor de la libera circulație a mărfurilor justificată prin protecția dreptului de autor, Curtea s‑a concentrat pe problema de a ști dacă actul invocat a fi infracțional este de natură comercială, astfel încât generează venituri de care este privat titularul dreptului. În cazuri similare celui din acțiunea principală, pretinsa infracțiune este în schimb foarte diferită ca natură. Nu considerăm deloc evident faptul că, a autoriza, în astfel de împrejurări, titularul unui drept să împiedice o persoană, care a cumpărat în mod legal într‑un alt stat membru bunuri protejate, de a le pune la dispoziția publicului în scopul unei utilizări temporare salvgardează drepturile care constituie obiectul specific al dreptului de autor.

37. Nu acceptăm nici argumentul mai general invocat de Cassina, potrivit căruia, întrucât Curtea a interpretat în mod extensiv noțiunea de drept de distribuire în mai multe cauze care privesc dreptul de autor, aceasta ar trebui interpretată în acest sens în contextul articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor. Printre cele trei hotărâri menționate de Cassina în susținerea acestui argument(32), Hotărârea Warner Brothers și Hotărârea Metronome Musik, citate anterior, vizau compatibilitatea cu articolul 30 CE a legislației naționale, respectiv a celei comunitare(33), care conferă (printre altele) autorului și producătorului unei opere muzicale sau cinematografice dreptul exclusiv de a autoriza închirierea înregistrărilor unor asemenea opere. În esență, problema era dacă un astfel de drept era în contradicție cu principiul general potrivit căruia dreptul de distribuire al titularului dreptului se epuizează cu ocazia primei vânzări. Curtea a concluzionat că, având în vedere natura particulară a piețelor în cauză, dreptul nu este epuizat. Nu ne imaginăm cum ar putea analiza Curții în această cauză să ajute la stabilirea noțiunii „distribuire către public” într‑un context total diferit. Hotărârea Foreningen af danske Videogramdistributører, citatã anterior, ar fi legată de problema dacă acest drept de închiriere exclusiv era epuizat în toată Comunitatea atunci când titularul a autorizat închirierea într‑un stat membru. Curtea a declarat că, ținând cont de natura particulară a acestui drept de închiriere exclusiv, respectivul drept nu era epuizat. Din nou, nu vedem cum această decizie ar putea ajuta în speță Curtea.

38. Cassina susține că, în cazul în care Curtea ar trebui să interpreteze dreptul de distribuire conferit de articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor mai strict decât a interpretat dreptul de distribuire în discuție în cauzele menționate mai sus, care vizau proprietatea intelectuală a bunurilor incorporale precum muzica, ar trebui să se concluzioneze că operele incorporale ar beneficia, fără vreo justificare, de o protecție mai ridicată decât operele corporale. Cu toate acestea, chiar dacă situația s‑ar prezenta astfel, considerăm că nu este vorba de un argument bun pentru interpretarea extensivă a articolului 4 alineatul (1). Operele incorporale sunt prin natura lor susceptibile să fie distribuite în mod diferit de operele corporale. Tocmai pentru acest motiv, în primul rând Curtea, în jurisprudența sa, și în al doilea rând legiuitorul comunitar, în directiva privind dreptul de închiriere și de împrumut, au instituit o protecție mai extinsă a dreptului de autor pentru operele incorporale.

39. În sfârșit, avem dificultăți în a înțelege argumentul invocat de Cassina în temeiul Regulamentului nr. 1383-2003(34). După cum susține Cassina, acesta se aplică numai bunurilor introduse pe teritoriul vamal al Comunităților provenind din țări terțe. În plus, prezenta cauză se bazează pe ipoteza că piesele de mobilier în discuție nu au fost contrafăcute, ci fabricate în mod legal și cumpărate în Italia.

40. În consecință, concluzionăm, ca răspuns la prima întrebare litera a), că nu este vorba de distribuire către public în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor atunci când piesele de mobilier protejate prin dreptul de autor sunt puse la dispoziția unor terți în scopul utilizării temporare, fără ca aceștia să aibă un drept de dispoziție în legătură cu piesele respective.

Întrebarea 1 b)

41. Prin intermediul celui de al doilea aspect al primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă există distribuire către public în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor atunci când piesele de mobilier protejate prin dreptul de autor(35) sunt expuse în vitrina unui magazin, fără ca publicul să fie în măsură să le utilizeze sau să le achiziționeze.

42. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare rezultă a fortiori din răspunsul pe care l‑am propus pentru primul aspect al acestei întrebări, pentru motivele dezvoltate mai sus.

43. Prin urmare, considerăm că nu constituie o distribuire către public în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor situația în care piesele de mobilier protejate prin dreptul de autor sunt expuse în vitrina unui magazin fără ca publicul să aibă posibilitatea să le utilizeze sau să le achiziționeze.

Întrebarea 2

44. A doua întrebare formulată de instanța națională este adresată numai pentru situația în care cele două aspecte ale primei întrebări au primit un răspuns afirmativ, și anume, atunci când este vorba de o distribuire către public în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor în cazul în care piesele de mobilier protejate prin dreptul de autor sunt puse la dispoziția publicului în scopul utilizării temporare de către terți, fără ca aceștia să aibă un drept de dispoziție în legătură cu piesele respective, sau sunt expuse în vitrina unui magazin, fără posibilitatea ca publicul să le utilizeze sau să le achiziționeze. În această eventualitate, instanța de trimitere ridică problema dacă protecția acordată prin principiul liberei circulații a mărfurilor exclude exercitarea dreptului de a împiedica distribuirea dacă operele prezentate nu beneficiază de protecția dreptului de autor în statul membru în care au fost fabricate sau puse în circulație.

45. Considerăm că niciunul dintre cele două aspecte ale primei întrebări adresate de instanța națională nu poate primi un răspuns afirmativ. Prin urmare, nu avem intenția să propunem un răspuns la a doua întrebare. Cu toate acestea, vom face câteva precizări în legătură cu aceasta.

46. Din decizia de trimitere rezultă că instanța națională este preocupată de faptul că, într‑o situație precum cea din acțiunea principală, în care este vorba de opere protejate prin dreptul de autor în Germania, chiar dacă au fost fabricate în mod legal în Italia, fără consimțământul titularului dreptului, exercitarea în Germania a dreptului de a se opune distribuirii către public în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor ar putea rezulta din împărțirea piețelor naționale. Dacă aceasta ar fi situația, exercitarea acestui drept, la prima vedere contrar articolului 28 CE, nu ar putea fi justificată în temeiul articolului 30 CE.

47. Cassina și guvernul polonez susțin că a doua întrebare trebuie să primească un răspuns negativ. Peek & Cloppenburg și Comisia pretind contrariul.

48. Cassina arată că dreptul de a se opune în Germania utilizării unor piese de mobilier dobândite în mod legal în Italia nu este de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. Chiar dacă le‑ar afecta, utilizarea ar fi justificată prin articolul 30 CE. În mod evident, această dispoziție nu poate justifica măsuri care constituie o împărțire artificială a piețelor naționale. Titularul unui drept de proprietate intelectuală sau industrială nu poate în consecință să îl invoce pentru a se opune importului de mărfuri puse în circulație în mod legal într‑un alt stat membru de către sau cu consimțământul acestui titular. Cassina susține că nu aceasta este situația în acțiunea principală, întrucât societatea nu și‑a dat acordul pentru punerea pe piață în Italia a pieselor de mobilier menționate.

49. Guvernul polonez susține că domeniul de aplicare al protecției dreptului de autor nu este armonizat la nivel comunitar. În lipsa armonizării, este vorba, prin urmare, de o problemă de drept național.

50. În opinia noastră, niciuna dintre aceste afirmații nu pare să fie utilă. Decizia de trimitere, în general, și a doua întrebare, în special, se întemeiază pe ipoteza potrivit căreia piesele de mobilier au fost fabricate în mod legal în Italia. Considerațiile formulate de Cassina nu sunt, prin urmare, pertinente. Argumentarea guvernului polonez pare eronată, întrucât, chiar dacă domeniul de aplicare al protecției ar fi fost o chestiune de drept național, acesta ar trebui în mod evident să fie compatibil cu articolele 28 CE și 30 CE.

51. Comisia susține că nu se poate concepe ca obligația de a interpreta dreptul de distribuire definit la articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor trebuie interpretat în sensul că principiul liberei circulații a mărfurilor interzice exercitarea acestui drept. În consecință, aceasta pornește de la punctul de vedere potrivit căruia prin a doua întrebare se urmărește să se stabilească dacă articolele 28 CE și 30 CE exclud o interpretare a unei dispoziții de drept național în sensul că acte precum cele în cauză în acțiunea principală reprezintă o distribuire protejată prin dreptul de autor.

52. Considerăm, din nou, că acest argument este eronat. A doua întrebare este în mod explicit adresată pe baza faptului că actele în cauză reprezintă într‑adevăr o distribuire în sensul articolului 4 alineatul (1) menționat mai sus. Dacă aceasta este situația, dreptul național care transpune respectiva dispoziție ar avea, ținând cont de caracterul obligatoriu al articolului 4 din Directiva privind dreptul de autor, același efect. Prin urmare, nu înțelegem ce tip de distincție urmărește să demonstreze Comisia.

53. Având în vedere această analiză, considerăm că articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind dreptul de autor și dreptul național care transpune această directivă trebuie menținute sau trebuie să dispară împreună: dacă în unul dintre cazuri se încalcă normele Tratatului CE privind libera circulație a mărfurilor, aceeași va fi situația și în celălalt caz. Am explicat anterior în considerațiile legate de primul aspect al primei întrebări preliminare motivele pentru care, în opinia noastră, articolele 28 CE și 30 CE impun o interpretare strictă a noțiunii „distribuire către public” utilizată la articolul 4 alineatul (1)(36).

54. Analiza celei de a doua întrebări formulate confirmă, prin urmare, în opinia noastră, că răspunsul oferit la prima întrebare este corect. După cum reiese implicit din analiza noastră precedentă efectuată la prima întrebare, acceptăm în linii generale argumentarea prezentată de Peek & Cloppenburg(37), potrivit căreia o interpretare mai largă a noțiunii „distribuire către public” utilizată la articolul 4 alineatul (1) din Directiva prind dreptul de autor nu ar fi compatibilă cu principiul liberei circulații a mărfurilor consacrat la articolul 28 CE și nu ar fi justificată în temeiul articolului 30 CE. O derogare poate fi autorizată în temeiul acestui articol numai dacă exercitarea dreptului de distribuire în cauză salvgardează obiectivul specific al dreptului de autor. În speță, această condiție nu este îndeplinită, întrucât actele în cauză nu implică vânzarea sau revânzarea sau orice tranzacție similară și vizează (cel mult) numai o utilizare temporară în scopul pentru care a fost proiectat mobilierul.

55. În sfârșit, reamintim că faptul că mobilierul a fost pus în circulație prima dată pe piața comunitară fără consimțământul titularului de drept nu este pertinent în contextul din speță. Potrivit unei jurisprudențe constante, în stadiul actual al dreptului comunitar și în absența unei dispoziții comunitare care armonizează reglementările naționale, statelor membre le revine sarcina de a stabili condițiile și normele detaliate de protecție a proprietății literare și artistice, cu condiția respectării convențiilor aplicabile(38). După cum am indicat deja, înaintea transpunerii Directivei 98/71(39), protecția juridică a desenelor și modelelor industriale nu era armonizată, iar Convenția de la Berna nu impunea această protecție(40). Faptul că, în cursul perioadei relevante, protecția juridică a desenelor și modelelor era diferită în Germania față de Italia reprezenta numai o simplă consecință a acestei situații.

Concluzie

56. Având în vedere considerațiile de mai sus, în opinia noastră, trebuie să se răspundă după cum urmează la întrebarea formulată de Bundesgerichtshof:

„Nu constituie o «distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate», în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, situația în care piesele de mobilier protejate prin dreptul de autor fie sunt puse la dispoziția unor terți în scopul utilizării temporare, fără ca aceștia să aibă un drept de dispoziție în legătură cu piesele respective, fie sunt expuse în vitrina unui magazin, fără ca publicul să fie în măsură să le utilizeze sau să le achiziționeze.”

1 – Limba originală: engleza.

2 – JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230.

3 – În cadrul dreptului comunitar, dreptul de autor include drepturile exclusive acordate autorilor, compozitorilor, artiștilor etc., în timp ce drepturile conexe includ drepturile analoge recunoscute interpreților și executanților (muzicieni, actori etc.), precum și antreprenorilor (editorilor, producătorilor de film etc.).

4 – La nivel internațional, Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886 permitea părților contractante „să reglementeze domeniul de aplicare al legilor privind operele de artă aplicată și desenele și modelele industriale, precum și condițiile de protecție a acestor opere, desene și modele” [articolul 2 alineatul (7)]. La nivel comunitar, Directiva 98/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 1998 privind protecția juridică a desenelor și modelelor industriale (JO L 289, p. 28, Ediție specială, 13/vol. 24, p. 106) a realizat o armonizare parțială a drepturilor privind desenele și modelele industriale.

5 – Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale.

6 – Adoptată la Geneva la 20 decembrie 1996.

7 – Hotărârea din 10 septembrie 1996, Comisia/Germania, C‑61/94, Rec., p. I‑3989, punctul 52.

8 – Comunitatea va proceda la ratificarea acestui tratat numai când, după transpunerea Directivei privind dreptul de autor, statele membre vor fi ratificat TDA. La finalul Conferinței diplomatice privind anumite aspecte legate de dreptul de autor și de drepturile conexe, care a avut loc la Geneva între 2 și 20 decembrie 1996, Comunitatea și statele membre la momentul respectiv și‑au manifestat intenția de a‑și depune simultan instrumentele de ratificare. A se vedea Ficsor, M., The Law of Copyright and the Internet, 2002, p. 68, punctul 2.41.

9 – Această lege a fost modificată prin Legea din 10 noiembrie 2006 (BGBl. I, p. 2587).

10 – A cărei verificare este de competența instanței naționale.

11 – Potrivit societății Cassina, care nu a fost contrazisă de Peek & Cloppenburg în legătură cu acest aspect, conform unei jurisprudențe constante, în Germania, piesele de mobilier proiectate de Le Corbusier sunt protejate prin dreptul de autor.

12 – Citată la nota de subsol 4.

13 – Trebuie remarcat că societatea Cassina contestă compatibilitatea legislației italiene cu dreptul comunitar (și chiar cu Constituția italiană). Cu toate acestea, instanța de trimitere a formulat întrebările preliminare în ipoteza în care piesele de mobilier în cauză în acțiunea principală au fost fabricate și dobândite în mod legal în Italia. Sinteza prezentată de Cassina în legătură cu legislația italiană pare să explice motivele pentru care situația se prezintă ca atare.

14 – În opinia noastră, ar fi de preferat ca răspunsurile la întrebările formulate în această cauză să fie formulate în raport cu contextul lor specific. Dacă s‑ar oferi răspunsuri mai generale, ar exista riscul să determine soluția în cadrul litigiilor apărute în împrejurări diferite, în care sunt pertinente alte elemente, care nu au fost dezbătute în speță în fața Curții. În consecință, am reformulat întrebările în termeni mult mai preciși decât cei utilizați de instanța de trimitere.

15 – Sublinierea noastră.

16 – A se vedea considerentele (9) și (11).

17 – A se vedea considerentele (10) și (11).

18 – A se vedea considerentele (21) și (23).

19 – Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO L 346, p. 61, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 120).

20 – Directiva 91/250/CEE a Consiliului din 14 mai 1991 privind protecția juridică a programelor pentru calculator (JO L 122, p. 42, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 114).

21 – Directiva 96/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 1996 privind protecția juridică a bazelor de date (JO L 77, p. 20, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 102).

22 – Hotărârea din 17 mai 1988, Warner Brothers (158/86, Rec., p. 2605), Hotãrârea din 28 aprilie 1998, Metronome Musik (C‑200/96, Rec., p. I‑1953), și Hotãrârea din 22 septembrie 1998, Foreningen af danske Videogramdistributører (C‑61/97, Rec., p. I‑5171).

23 – Regulamentul (CE) nr. 1383/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind intervenția autorităților vamale împotriva mărfurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală, precum și măsurile care trebuie aplicate mărfurilor care aduc atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală (JO L 196, p. 7, Ediție specială, 02/vol. 16, p. 18).

24 – Hotărârea din 7 decembrie 2006, C‑306/05, Rec., p. I‑11519, punctul 35 și jurisprudența citată. A se vedea de asemenea Hotărârea Comisia/Germania, citată la nota de subsol 7 (punctul 52).

25 – Articolul 4 litera (c) și, respectiv, articolul 5 litera (c).

26 – Articolul 9 alineatul (1).

27 – A se vedea considerentele (4), (9) și (11).

28 – A se vedea considerentul (3).

29 – Citată la nota de subsol 4.

30 – A se vedea punctul 6 și nota de subsol 4.

31 – A se vedea în special Hotãrârea Foreningen af danske Videogramdistributører, citatã la nota de subsol 22 (punctul 13).

32 – A se vedea nota de subsol 22.

33 – Directiva privind dreptul de închiriere și de împrumut, citată la nota de subsol 19.

34 – Citat la nota de subsol 23.

35 – A se vedea nota de subsol 14.

36 – A se vedea punctele 35 și 36 de mai sus.

37 – În subsidiar, ținând cont de propunerea sa de răspuns la prima întrebare.

38 – Hotărârea din 20 octombrie 1993, Phil Collins (C‑92/92 și C‑326/92, Rec., p. I‑5145, punctul 19).

39 – Citată la nota de subsol 12.

40 – A se vedea nota de subsol 4.