Hotărârea Curții din data de 13 iulie 1966.#Établissements Consten S.à.R.L. și Grundig-Verkaufs-GmbH împotriva Comisiei Comunității Economice Europene.#Cauze conexate 56 și 58-64.

HOTĂRÂREA CURȚII

din 13 iulie 1966(1)

În cauzele conexate 56/64 și 58/64,

Établissements Consten S. A. R. L., cu sediul în Courbevoie (Seine),

reclamantă în cauza 56/64,

reprezentată de J. Lassier, avocat la cour d’appel de Paris, cu domiciliul ales în Luxemburg, la J. Welter, avocat‑avoué, 6, rue Willy‑Goergen,

Grundig‑Verkaufs‑GMBH, societate cu răspundere limitată de drept german, cu sediul în Fürth (Bavaria),

reclamantă în cauza 58/64,

reprezentată de administrator, domnul Max Grundig, asistat de H. Hellmann și K. Pfeiffer, din cadrul Baroului din Köln, cu domiciliul ales în Luxemburg, la A. Neyens, avocat‑avoué, 9, rue des Glacis,

susținute de

Guvernul Republicii Italiene, reprezentat de domnul A. Maresca, ministru plenipotențiar și director adjunct al contenciosului diplomatic din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent,

asistat de domnul P. Peronaci, locțiitor al procurorului general, cu domiciliul ales în Luxemburg, la sediul Ambasadei Italiei, 5, rue Marie‑Adélaïde,

intervenient în cele două cauze,

Guvernul Republicii Federale Germania, reprezentat de domnul U. Everling, Ministerialrat, și de domnul H. Peters, Regierungsrat,

cu domiciliul ales în Luxemburg, la sediul cancelariei Ambasadei Republicii Federale Germania, 3, boulevard Royal,

intervenient în cauza 58/64,

împotriva

Comisiei Comunității Economice Europene,

pârâtă,

reprezentată de consilierii juridici, domnul G. Le Tallec (cauza 56/64) și domnul J. Thiesing (cauza 58/64), în calitate de agenți,

cu domiciliul ales în Luxemburg, la sediul secretariatului Serviciului Juridic al Executivelor Europene, 2, place de Metz,

susținută de

Societatea Willy Leissner, societate pe acțiuni,

cu sediul în Strasbourg,

reprezentată de C. Lapp, din cadrul Baroului din Strasbourg,

cu domiciliul ales în Luxemburg, la H. Glaesener, notar, 20, rue Glesener,

Societatea UNEF, societate cu răspundere limitată de drept francez,

cu sediul în Paris,

reprezentată de R. Collin, avocat la cour d’appel de Paris, și de P. A. Franck, avocat pe lângă cour d’appel de Bruxelles,

cu domiciliul ales în Luxemburg, la E. Arendt, avocat‑avoué, 6, rue Willy‑Goergen,

interveniente,

având ca obiect anularea Deciziei din 23 septembrie 1964 a Comisiei privind o procedură în temeiul articolului 85 din tratat (IV/A‑00004‑03344 „Grundig‑Consten”),

CURTEA,

compusă din

domnul Ch. L. Hammes, președinte,

domnii L. Delvaux și W. Strauß, președinți de cameră,

domnii A. M. Donner, A. Trabucchi (raportor), R. Lecourt și R. Monaco, judecători,

avocat general: domnul K. Roemer,

grefier: domnul A. Van Houtte,

pronunță prezenta

Hotărâre

Cu privire la motivul referitor la calificarea actului atacat

Având în vedere că reclamanta Consten invocă motivul încălcării unor norme fundamentale privind forma actelor, deoarece textul publicat în Jurnalul Oficial califică actul atacat drept directivă, deși un astfel de act nu se poate adresa unor persoane private;

că, în cazul unui act destinat unor întreprinderi individualizate nominal, numai textul notificat destinatarilor este autentic;

că acest text conține formula „Comisia a adoptat prezenta decizie”;

că, în consecință, acest motiv nu este întemeiat;

Cu privire la motivele referitoare la încălcarea dreptului la apărare

Având în vedere că reclamanta Consten reproșează Comisiei încălcarea dreptului la apărare, prin necomunicarea tuturor elementelor dosarului;

că reclamanta Grundig formulează aceeași obiecție, în special cu privire la două note emise de organe franceze și germane, pe care Comisia le‑a luat în considerare la adoptarea deciziei sale;

având în vedere că, în fața Comisiei, procedura privind aplicarea articolului 85 din tratat este o procedură administrativă care presupune că părților interesate li se acordă, în prealabil, posibilitatea de a‑și prezenta observațiile asupra motivelor pe care Comisia consideră că trebuie să le rețină împotriva lor;

că, în acest scop, persoanele amintite trebuie să fie informate cu privire la elementele de fapt pe care se întemeiază motivele respective;

că nu este, cu toate acestea, necesar să fie comunicat întregul conținut al dosarului;

că, în prezenta cauză, se pare că darea de seamă a Comisiei din 20 decembrie 1963 reia toate faptele necesare pentru constatarea motivelor reținute;

că, potrivit cerințelor, reclamantele au primit comunicarea acestei dări de seamă și și‑au putut prezenta observațiile scrise și orale;

că decizia atacată nu reține alte motive în afara acelora care făcuseră obiectul procedurii menționate;

având în vedere că reclamanta Consten susține că decizia ar fi de asemenea viciată prin încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu a luat în considerare principalele motive invocate de reclamantă în fața Comisiei, în special cererile de completare a anchetei;

având în vedere că, în cadrul unei astfel de proceduri nejudiciare, administrația nu este obligată să argumenteze respingerea motivelor invocate de părți;

că, în consecință, nu rezultă că a fost încălcat dreptul la apărare al părților pe parcursul procedurii în fața Comisiei;

că acest motiv nu este întemeiat;

Cu privire la motivul referitor la constatarea încălcării în dispozitivul deciziei

Având în vedere că guvernul german invocă motivul încălcării unor norme fundamentale privind forma actelor, deoarece constatarea încălcării ar fi trebuit să fie cuprinsă exclusiv în considerente, nu și în dispozitivul deciziei;

având în vedere că această constatare constituie fundamentul obligării părților să pună capăt încălcării;

că efectele sale asupra situației juridice a întreprinderilor în cauză nu depind de locul în care este plasată în cadrul deciziei;

că, astfel, acest motiv este lipsit de interes și trebuie, în consecință, să fie respins;

Cu privire la motivele referitoare la aplicabilitatea articolului 85 alineatul (1) la contractele de exclusivitate

Având în vedere că reclamantele susțin că interdicția de la articolul 85 alineatul (1) nu se aplică decât înțelegerilor denumite orizontale;

că guvernul italian susține, în plus, că aceste contracte de exclusivitate nu ar constitui „acorduri între întreprinderi” în sensul dispoziției în cauză, părțile neaflându‑se pe poziții de egalitate;

că, în privința acestor contracte, libertatea concurenței nu ar putea fi protejată decât în temeiul articolului 86 din tratat;

că nici formularea articolului 85 și nici cea a articolului 86 nu oferă niciun argument în favoarea atribuirii unei specializări fiecăruia dintre aceste articole în funcție de locul pe care contractanții îl ocupă la nivel economic;

că articolul 85, făcând trimitere în mod general la toate acordurile care denaturează concurența în cadrul pieței comune, nu face distincție între aceste acorduri după cum sunt încheiate între operatori concurenți la același nivel sau între operatori neconcurenți aflați la niveluri diferite;

că, în principiu, nu se poate face nicio distincție acolo unde tratatul nu distinge;

având în vedere că, în plus, nu se poate exclude eventuala aplicare a articolului 85 unui contract de concesiune exclusivă pe motiv că părțile, concedent și concesionar, nu sunt concurente între ele și nu se află pe poziții de egalitate;

că, în sensul articolului 85 alineatul (1), concurența poate fi denaturată nu numai prin acorduri care o limitează între părți, ci și prin acorduri care împiedică sau restrâng eventuala concurență între una dintre acestea și terți;

că, în acest scop, este irelevant dacă părțile la acord se află sau nu pe picior de egalitate în ceea ce privește pozițiile și funcțiile lor economice;

că aceste considerații sunt cu atât mai valabile cu cât, printr‑un astfel de acord, părțile ar putea căuta, împiedicând sau limitând concurența terților cu privire la produse, să instituie sau să garanteze în folos propriu un avantaj nejustificat, în detrimentul consumatorului sau al utilizatorului, contrar obiectivelor generale ale articolului 85;

că este, așadar, posibil ca, fără să conducă la apariția unui abuz de poziție dominantă, un acord între operatori economici situați la niveluri diferite să fie susceptibil să aducă atingere comerțului dintre statele membre și să aibă, în mod simultan, ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, intrând astfel sub incidența interdicției de la articolul 85 alineatul (1);

având în vedere că, în plus, este inutil să se compare, pe de o parte, situația, aflată sub incidența articolului 85, a producătorului legat printr‑un acord de exclusivitate de distribuitorul produselor sale cu, pe de altă parte, situația producătorului care încorporează în întreprinderea sa distribuția propriilor produse printr‑un mijloc oarecare, de reprezentare comercială de exemplu, la care nu se aplică articolul 85;

că aceste situații sunt distincte din punct de vedere juridic;

că, pe de altă parte, acestea prezintă un interes diferit, fiind posibil ca eficacitatea specifică a unor circuite economice separate, dintre care unul este integrat, iar celălalt nu, să fie diferită;

că, dacă formularea articolului 85 face ca interdicția să fie aplicabilă, sub rezerva îndeplinirii celorlalte condiții, în cazul unui acord încheiat între mai multe întreprinderi și exclude, din același motiv, situația unei întreprinderi unice care încorporează propria rețea de distribuție, nu rezultă, cu toate acestea, că trebuie să fie legalizată, pe baza unei simple analogii economice, de altfel incompletă și în contradicție cu textul amintit, situația contractuală care derivă dintr‑un acord între o întreprindere de producție și o întreprindere de distribuție;

că, în condițiile în care, în primul caz, tratatul a intenționat ca, prin articolul 85, să nu se aducă atingere organizării interne a întreprinderii, aceasta fiind ținută să răspundă, în temeiul articolului 86, numai dacă încălcarea atinge nivelul de gravitate al unui abuz de poziție dominantă, rezerva menționată nu poate, cu toate acestea, să se aplice atunci când obstacolele în calea concurenței rezultă dintr‑un acord încheiat între două întreprinderi diferite, acord care, în general, este suficient să fie interzis;

având în vedere că, în sfârșit, un acord între producător și distribuitor care ar urmări să reconstituie compartimentările naționale în comerțul dintre statele membre ar putea contraveni obiectivelor fundamentale ale Comunității;

că tratatul, care, prin preambulul și conținutul său, vizează să elimine barierele dintre state, iar prin multe dintre dispozițiile sale, manifestă o atitudine severă față de reapariția acestor obstacole, nu ar putea permite întreprinderilor să reinstituie astfel de bariere;

că articolul 85 alineatul (1) răspunde acestui obiectiv, chiar și în cazul acordurilor dintre întreprinderile situate la niveluri diferite ale procesului economic;

că motivele evocate mai sus nu sunt, prin urmare, întemeiate;

Cu privire la motivul întemeiat pe Regulamentul nr. 19/65 al Consiliului

Având în vedere că reclamanta Grundig formulează întrebarea dacă interdicția enunțată la articolul 85 alineatul (1) ar fi fost aplicabilă acordului în cauză înainte de adoptarea Regulamentului nr. 19/65 al Consiliului cu privire la aplicarea articolului 85 alineatul (3) la anumite categorii de acorduri;

având în vedere că acest motiv a fost invocat de reclamantă pentru prima dată în replică;

că faptul că regulamentul a fost adoptat după introducerea acțiunii nu justifică această întârziere;

că, într‑adevăr, acest motiv exprimă, în esență, ideea conform căreia, înainte de adoptarea acestui regulament, Comisia nu ar fi trebuit să aplice articolul 85 alineatul (1), fiind lipsită de competența de a acorda exceptări pe categorii de acorduri;

că situația în cauză exista înainte de adoptarea Regulamentului nr. 19/65, acesta din urmă neputând constitui un element nou, în sensul articolului 42 din Regulamentul de procedură, care să justifice invocarea tardivă a acestui motiv;

că, în consecință, motivul este inadmisibil;

Cu privire la motivele referitoare la noțiunea „acorduri care pot aduce atingere comerțului dintre statele membre”

Având în vedere că reclamantele și guvernul german susțin că, bazându‑se pe o interpretare greșită a noțiunii de acord care poate aduce atingere comerțului dintre statele membre, Comisia nu a demonstrat că, în lipsa acordului contestat, comerțul ar fi fost mai intens;

având în vedere că pârâta răspunde că această condiție de la articolul 85 alineatul (1) ar fi îndeplinită din moment ce, în virtutea acordului, comerțul dintre statele membre se dezvoltă în alte condiții decât în lipsa restricției ce rezultă din acord, precum și că influența acestuia asupra condițiilor pieței atinge un anumit grad de importanță;

că aceasta ar fi situația în speță, mai cu seamă avându‑se în vedere impedimentele care decurg din acordul în cauză în cadrul pieței comune în materia importului și exportului produselor Grundig către și dinspre Franța;

având în vedere că, prin condiția prevăzută mai sus, se urmărește să se stabilească, în materia reglementării înțelegerilor, sfera dreptului comunitar în raport cu cea a dreptului intern;

că, într‑adevăr, denaturarea concurenței provocată de acordul în cauză intră sub incidența interdicției de drept comunitar de la articolul 85 numai în măsura în care acordul poate aduce atingere comerțului dintre statele membre, în caz contrar ieșind de sub incidența interdicției;

că, în această privință, ceea ce trebuie știut este, în special, dacă acordul poate periclita, direct sau indirect, efectiv sau potențial, libertatea comerțului dintre statele membre într‑un sens care ar putea dăuna realizării obiectivelor unei piețe unice între state;

că, astfel, împrejurarea că un acord favorizează sporirea, fie aceasta și considerabilă, a volumului comerțului dintre state nu este suficientă pentru a exclude posibilitatea ca acordul în cauză să „aducă atingere” comerțului în sensul precizat mai sus;

că, în acest caz, contractul dintre Grundig și Consten, pe de o parte, împiedicând alte întreprinderi în afară de Consten să importe în Franța produsele Grundig și, pe de altă parte, interzicând Consten să reexporte aceste produse în alte țări ale pieței comune, aduce incontestabil atingere comerțului dintre statele membre;

că aceste limitări ale libertății comerțului, precum și cele care ar putea rezulta pentru terți din înregistrarea de către Consten, în Franța, a mărcii GINT, pe care Grundig o aplică pe toate produsele sale, sunt suficiente pentru a considera îndeplinită condiția în cauză;

că, prin urmare, obiecțiile formulate în această privință trebuie să fie respinse;

Cu privire la motivele referitoare la criteriul restrângerii concurenței

Având în vedere că reclamantele și guvernul german susțin că, deoarece Comisia s‑a mărginit să examineze numai produsele Grundig, decizia ar fi întemeiată pe o concepție greșită despre concurență și despre regimul interdicțiilor prevăzut la articolul 85 alineatul (1);

că această noțiune ar viza în special concurența între produse similare purtând mărci diferite;

că Comisia, înainte să declare aplicabil articolul 85 alineatul (1), ar fi trebuit, bazându‑se pe o aplicare rațională („rule of reason”), să ia în considerare efectele economice ale contractului în litigiu asupra concurenței dintre diferitele mărci;

că acordurile verticale de reprezentare exclusivă ar trebui să se bucure de o prezumție favorabilă din punct de vedere al concurenței și că, în cazul de față, niciun element nu ar permite infirmarea acestei prezumții;

că, dimpotrivă, contractul în cauză ar fi dus la creșterea concurenței dintre produsele similare ale unor mărci diferite;

având în vedere că principiul libertății concurenței privește diferitele etape și aspecte ale acesteia;

că, deși concurența dintre producători este, în general, mai evidentă decât cea dintre distribuitorii aceleiași mărci, nu rezultă totuși că un acord care tinde să o restrângă pe aceasta din urmă ar trebui să poată ieși de sub incidența interdicției de la articolul 85 alineatul (1) numai pentru motivul că ar putea să o consolideze pe prima;

având în vedere că, de altfel, în vederea aplicării articolului 85 alineatul (1), devine inutil să se ia în considerare efectele concrete ale unui acord din momentul în care reiese că acesta are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței;

că, prin urmare, în decizia atacată, lipsa oricărei analize a efectelor acordului pe planul concurenței între produsele similare ale unor mărci diferite nu constituie, prin ea însăși, un viciu al deciziei;

având în vedere că, așadar, trebuie examinat în continuare dacă decizia atacată a aplicat în mod corect interdicția de la articolul 85 alineatul (1) la acordul în litigiu, în temeiul restrângerii concurenței create pe planul distribuției produselor Grundig exclusiv;

că încălcarea constatată prin decizia atacată rezultă din protecția teritorială absolută instituită prin respectivul contract în favoarea societății Consten, pe baza dreptului francez;

că reclamantele au dorit astfel să elimine orice posibilitate de concurență la nivelul comerțului cu ridicata de produse Grundig pe teritoriul prevăzut în contract prin două metode principale;

că, pe de o parte, Grundig s‑a angajat să nu livreze terților, nici indirect, produse destinate zonei vizate de contract;

că natura restrictivă a acestui angajament reiese cu claritate dacă este privită în lumina interdicției de export instituite nu numai cu privire la Consten, ci și în privința tuturor celorlalți concesionari exclusivi ai Grundig, precum și a comercianților cu ridicata germani;

că, pe de altă parte, înregistrarea în Franța de către Consten a mărcii GINT, pe care Grundig o aplică pe toate produsele sale, are ca obiectiv sporirea gradului de protecție inerent din acordul în litigiu împotriva riscului de importuri paralele în Franța de produse Grundig, prin adăugarea protecției rezultate din dreptul de proprietate industrială;

că, astfel, niciun terț nu ar putea să importe din alte țări membre ale Comunității produse Grundig pentru a le revinde în Franța fără să își asume riscuri importante;

având în vedere că pârâta a ținut seama, în mod corect, de ansamblul sistemului instituit de către Grundig;

că, într‑adevăr, pentru caracterizarea raporturilor contractuale, este necesară plasarea contractului în contextul economic și juridic în care l‑au încheiat părțile, fără ca acest lucru să poată fi considerat a fi un amestec în actele sau situațiile juridice care nu fac obiectul procedurii în fața Comisiei;

că situația constatată mai sus conduce la izolarea pieței franceze și permite să se perceapă pentru produsele în cauză prețuri care se sustrag unei concurențe eficace;

că, în plus, cu cât reușesc mai mult eforturile producătorilor de a individualiza mărcile proprii în ochii consumatorilor, cu atât tinde să se diminueze eficacitatea concurenței;

că, datorită impactului considerabil pe care îl au costurile de distribuție asupra prețului final, devine important ca și concurența dintre comercianți să fie stimulată;

că eforturile comerciantului sunt stimulate de concurența dintre distribuitorii produselor aceleiași mărci;

că acordul care urmărește să izoleze piața franceză a produselor Grundig și să mențină în mod artificial, pentru produsele unei mărci foarte răspândite, piețe naționale distincte în interiorul Comunității este, prin urmare, de natură să denatureze concurența în cadrul pieței comune;

că, în consecință, în mod corect, în decizia atacată s‑a considerat că acordul constituie o încălcare a articolului 85 alineatul (1), iar orice analiză ulterioară, atât a datelor economice (diferențe de preț între Franța și Germania, caracterul reprezentativ al tipului de aparat în cauză, nivelul costurilor suportate de Consten), a exactității criteriilor din care s‑a inspirat Comisia în comparațiile efectuate între situația piețelor franceză și germană, cât și a eventualelor efecte favorabile ale acordului pe alte planuri, nu poate nicidecum să conducă, în prezența restricțiilor menționate mai sus, la o soluție diferită în temeiul articolului 85 alineatul (1);

Cu privire la motivele referitoare la întinderea interdicției

Având în vedere că reclamanta Grundig și guvernul german reproșează Comisiei că nu a exclus de la aplicarea interdicției, în dispozitivul deciziei atacate, clauzele contractului în privința cărora nu s‑a constatat niciun efect care poate restrânge concurența și că a omis astfel să definească încălcarea;

având în vedere că rezultă din considerentele deciziei atacate, precum și din articolul 3 din aceasta, că încălcarea constatată la articolul 1 din dispozitiv nu constă în angajamentul societății Grundig de a nu livra direct în Franța decât societății Consten;

că această încălcare rezultă din clauzele care, completând acordarea acestor drepturi exclusive, sunt de natură să împiedice, în temeiul dreptului intern, importul paralel de produse Grundig în Franța, prin stabilirea unei protecții teritoriale absolute în favoarea concesionarului exclusiv;

având în vedere că numai elementele acordului care fac obiectul interdicției sau acordul în ansamblul său, în cazul în care aceste elemente nu par a fi separabile de acordul însuși, sunt lovite de nulitatea de drept prevăzută la articolul 85 alineatul (2);

că, așadar, Comisia era îndreptățită fie să se limiteze, în dispozitivul deciziei atacate, să constate încălcarea numai cu privire la elementele acordului care fac obiectul interdicției, fie să precizeze în cadrul considerentelor motivele pentru care aceste elemente nu i se par separabile de ansamblul acordului;

că rezultă, cu toate acestea, de la articolul 1 din decizie că acordul în întregime constituie o încălcare, deși necesitatea ca ansamblul acordului să fie lovit de nulitate nu a fost motivată în mod temeinic de către Comisie, nefiind dovedit că toate clauzele acestuia ar constitui o încălcare a dispozițiilor articolului 85 alineatul (1);

că, dimpotrivă, situația, declarată incompatibilă cu articolul 85 alineatul (1), nu rezultă din acțiunea conjugată a tuturor clauzelor acordului și din efectul global al acestuia, ci din anumite clauze determinate cuprinse în contractul din 1 aprilie 1957 privind protecția teritorială absolută, precum și din acordul adițional privind marca GINT;

că, prin urmare, articolul 1 din decizia atacată trebuie să fie anulat în măsura în care extinde, fără motive valabile, nulitatea articolului 85 alineatul (2) la toate clauzele acordului;

Asupra motivelor privind constatarea încălcării referitoare la acordul privind marca GINT

Având în vedere că reclamantele reproșează Comisiei că a încălcat articolele 36, 222 și 234 din Tratatul CEE și că, în plus, și‑a depășit limitele competenței declarând că acordul privind înregistrarea în Franța a mărcii GINT vizează asigurarea protecției teritoriale absolute în favoarea societății Consten, excluzând în acest fel pentru Consten, la articolul 3 din dispozitivul deciziei atacate, posibilitatea de a invoca drepturile care rezultă din legislația națională în materie de mărci pentru a se opune importurilor paralele;

având în vedere că reclamantele susțin, în special, că efectul criticat pe planul concurenței nu se datorează acordului, ci înregistrării mărcii, în conformitate cu legislația franceză, care dă naștere unui drept originar al titularului mărcii, drept din care rezultă protecția teritorială absolută în conformitate cu legislația națională;

având în vedere că dreptul societății Consten de a dispune în mod exclusiv în Franța, în temeiul contractului, de marca GINT care poate fi utilizată în același mod în alte țări are ca scop să permită controlul și să împiedice importurile paralele;

că, prin urmare, acordul prin care Grundig, titular al acestei mărci în temeiul unei înregistrări internaționale, a autorizat societatea Consten să o înregistreze în Franța în numele său, este de natură să restrângă concurența;

că, deși Consten este, prin înregistrarea mărcii GINT, titularul originar, conform dreptului francez, al drepturilor referitoare la această marcă, a procedat, cu toate acestea, la înregistrarea respectivă numai în temeiul unui acord încheiat cu Grundig;

că, prin urmare, acest acord poate face obiectul interdicției de la articolul 85 alineatul (1);

că această interdicție ar fi lipsită de efect în cazul în care societatea Consten ar putea continua să utilizeze marca în același scop cu cel urmărit de acordul declarat ilicit;

că articolele 36, 222 și 234 din tratat, invocate de reclamante, nu exclud orice influență a dreptului comunitar asupra exercitării drepturilor naționale de proprietate industrială;

că articolul 36, care limitează domeniul de aplicare al normelor privind liberalizarea schimburilor comerciale cuprinse în titlul I capitolul 2 din tratat, nu poate limita domeniul de aplicare al articolului 85;

că articolul 222 se limitează să precizeze că „tratat[ul] nu poate aduce atingere regimului proprietății din statele membre”;

că ordinul, prevăzut la articolul 3 din dispozitivul deciziei atacate, de a nu se utiliza drepturile naționale referitoare la marcă în scopul împiedicării importurilor paralele nu afectează acordarea acestor drepturi, ci doar limitează posibilitatea de exercitare a acestora în măsura necesară pentru realizarea interdicției care rezultă de la articolul 85 alineatul (1);

că dreptul Comisiei de a emite un astfel de ordin, prevăzut la articolul 3 din Regulamentul nr. 17/62 al Consiliului, este compatibil cu natura sistemului comunitar al concurenței, constituit din norme cu efect imediat și care devin obligatorii în mod direct pentru toate persoanele;

că un astfel de sistem, prin natura menționată mai sus și prin funcția sa, nu permite utilizarea abuzivă a drepturilor care rezultă din diversele legislații naționale privind mărcile, în scopul obstrucționării eficacității dreptului comunitar privind înțelegerile comerciale;

că articolul 234, care are ca scop protejarea drepturilor statelor terțe, nu este aplicabil în cazul de față;

că, în consecință, motivele menționate mai sus nu sunt întemeiate;

Cu privire la motivele referitoare la lipsa audierii terților interesați

Având în vedere că reclamantele și guvernul german afirmă că articolul 3 din dispozitivul deciziei atacate ar privi, în fapt, ansamblul distribuției produselor Grundig pe piața comună;

că, procedând astfel, Comisia și‑ar fi depășit competențele și nu ar fi luat în considerare dreptul tuturor celor interesați de a fi audiați;

având în vedere că interdicția, care rezultă pentru Grundig de la articolul 3 menționat mai sus, de a‑și împiedica distribuitorii și concesionarii exclusivi să exporte în Franța constituie corolarul interdicției privind protecția teritorială absolută stabilită în favoarea Consten;

că această interdicție nu depășește, astfel, cadrul procedurii care a dus la aplicarea articolului 85 alineatul (1) la acordul dintre Grundig și Consten;

că, pe de altă parte, decizia atacată nu afectează în mod direct validitatea juridică a acordurilor încheiate între Grundig și alți comercianți cu ridicata sau concesionari, în afara Consten;

că aceasta se limitează la restrângerea libertății de acțiune a Grundig în ceea ce privește importul paralel al produselor sale în Franța;

că, deși este de dorit ca anchetele Comisiei să se extindă, în măsura posibilului, la toate persoanele care pot fi afectate de deciziile sale, numai interesul de a împiedica declararea ilegalității unui acord la care aceștia nu erau parte, în scopul păstrării avantajelor pe care le‑ar obține „de facto” din situația ce ar rezulta din acordul respectiv, nu poate constitui o bază suficientă pentru a justifica, în cazul celorlalți concesionari ai Grundig, dreptul de a fi chemați din oficiu de către Comisie pentru a participa la procedura privind raporturile dintre Consten și Grundig;

că, în consecință, acest motiv nu este întemeiat;

Cu privire la motivele referitoare la aplicarea articolului 85 alineatul (3)

Asupra condițiilor de aplicare

Având în vedere că reclamantele, susținute cu privire la mai multe aspecte de către guvernul german, afirmă, între altele, că toate condițiile de aplicare a exceptării, a cărei existență a fost negată prin decizia atacată, sunt îndeplinite în cazul de față;

având în vedere că pârâta pornește de la premisa că revine întreprinderilor interesate să demonstreze că sunt îndeplinite condițiile necesare pentru exceptare;

având în vedere că întreprinderile au dreptul la o examinare corespunzătoare de către Comisie a solicitărilor pentru aplicarea articolului 85 alineatul (3);

că, în acest scop, Comisia nu se poate limita să solicite întreprinderilor dovada îndeplinirii condițiilor necesare pentru exceptare, ci trebuie, pentru o bună administrare, să contribuie cu propriile sale mijloace la stabilirea faptelor și a circumstanțelor relevante;

că, pe de altă parte, exercitarea competențelor Comisiei presupune, în mod obligatoriu, evaluări complexe de natură economică;

că controlul judecătoresc al evaluărilor amintite trebuie să respecte natura acestora, limitându‑se la examinarea faptelor în materialitatea lor și a încadrărilor juridice pe care le atribuie Comisia;

că acest control se va exercita în primul rând asupra motivării deciziilor care, în privința respectivelor evaluări, trebuie să precizeze faptele și considerentele pe care se bazează;

având în vedere că decizia atacată prevede că motivul principal al refuzului de exceptare constă în faptul că nu este îndeplinită condiția de la articolul 85 alineatul (3) litera (a);

având în vedere că guvernul german acuză faptul că respectiva decizie nu răspunde la întrebarea dacă elementele cărora Comisia le‑a recunoscut efectele favorabile, în special comenzile anticipate și serviciile de garanție și postvânzare, ar putea rămâne intacte în lipsa unei protecții teritoriale absolute;

având în vedere că decizia atacată nu admite decât ca o posibilitate faptul că respectivul contract exclusiv contribuie la îmbunătățirea producției și a distribuției;

că, în continuare, decizia atacată examinează aspectul „dacă o îmbunătățire a distribuției produselor prin intermediul acordului de distribuție exclusivă nu mai poate fi realizată în cazul în care se admit importurile paralele”;

că, după examinarea argumentelor referitoare la comenzile anticipate, la analiza de piață, la serviciile de garanție și de postvânzare, decizia a conchis că „nu s‑a propus și nici nu se poate deduce vreo altă rațiune care să militeze în favoarea necesității protecției teritoriale absolute”;

având în vedere că existența unei îmbunătățiri a producției sau a distribuției produselor în cauză, necesară pentru acordarea exceptării, trebuie să fie apreciată ținând seama de scopurile urmărite prin articolul 85;

că, în primul rând, această îmbunătățire nu poate fi asimilată tuturor avantajelor pe care le dobândesc părțile la acord, în temeiul acestuia, în cadrul activității lor de producție sau de distribuție, avantaje, în general, de necontestat care arată că acordul este, în toate elementele sale, esențial pentru îmbunătățirea înțeleasă în acest sens;

că o astfel de metodă subiectivă, care face să depindă conținutul noțiunii de îmbunătățire de particularitățile raporturilor contractuale în cauză, nu ar corespunde scopurilor urmărite prin articolul 85;

că, în plus, însuși faptul că tratatul prevede că limitarea concurenței trebuie să fie „indispensabilă” îmbunătățirii în cauză indică, în mod clar, importanța pe care aceasta trebuie să o aibă;

că această îmbunătățire trebuie, în special, să prezinte avantaje obiective semnificative, de natură să compenseze inconvenientele care rezultă din acestea în materia concurenței;

având în vedere că argumentul guvernului german, bazat pe ideea că toate elementele care favorizează îmbunătățirea, astfel cum aceasta a fost preconizată de părțile la acord, ar trebui să rămână intacte, presupune că s‑a oferit deja o soluție pozitivă la problema de a stabili dacă toate aceste elemente sunt nu numai favorabile, ci și indispensabile îmbunătățirii producției sau distribuției produselor în cauză;

că, din acest motiv, argumentul este nu numai de natură să diminueze caracterul indispensabil, ci și să confunde preocuparea pentru interesele specifice ale părților cu ameliorările obiective vizate de tratat;

având în vedere că, în evaluarea importanței relative a diferitelor elemente supuse examinării sale, Comisia trebuia, dimpotrivă, nu numai să aprecieze eficacitatea față de îmbunătățirea producției și distribuției produselor care poate fi constatată obiectiv, ci și să verifice dacă beneficiul rezultat ar fi suficient pentru a putea considera indispensabile limitările corelative ale concurenței;

că teza bazată pe necesitatea menținerii intacte a oricărui aranjament între părți în măsura în care poate contribui la îmbunătățirea avută în vedere este incompatibilă cu cele de mai sus;

că, în consecință, obiecția guvernului federal, bazată pe premise inexacte, nu este de natură să anuleze evaluarea Comisiei;

având în vedere că reclamantele susțin că admiterea importului paralel ar avea ca efect faptul că reprezentantul exclusiv nu își mai poate planifica activitatea;

având în vedere că un anumit grad de incertitudine este inerent în cazul oricărei previziuni a posibilităților de vânzare pe viitor;

că o astfel de previziune trebuie să se bazeze, în fapt, pe o serie de elemente variabile și aleatorii;

că admiterea importului paralel poate, cu siguranță, presupune riscuri sporite pentru concesionarul care face în avans o comandă fermă pentru cantitățile pe care estimează că le poate vinde;

că un astfel de risc este, cu toate acestea, inerent oricărei activități comerciale și nu poate justifica acordarea unei protecții speciale în acest sens;

având în vedere că reclamantele reproșează Comisiei că nu a examinat, pe baza unor elemente concrete, dacă pot fi asigurate serviciile de garanție și de postvânzare fără o protecție teritorială absolută;

că acestea subliniază în special importanța pe care o are, pentru renumele mărcii Grundig, prestarea corespunzătoare a acestor servicii pentru toate aparatele Grundig introduse pe piață;

că liberalizarea importului paralel ar obliga Consten să refuze prestarea acestor servicii pentru aparatele importate de concurenții săi care nu asigură ei înșiși aceste servicii în mod corespunzător;

că acest refuz ar fi de asemenea contrar intereselor utilizatorilor;

având în vedere că, în privința serviciului de garanție gratuită, decizia menționează că, în mod normal, un cumpărător nu poate pretinde dreptul la o astfel de garanție decât din partea furnizorului său și în condițiile convenite cu acesta;

că reclamantele nu contestă în mod temeinic această afirmație;

că temerile referitoare la prejudiciul pentru renumele produselor Grundig care ar putea rezulta în urma unui serviciu necorespunzător nu par să fie, în situația de față, justificate;

că, în fapt, societatea UNEF, principala concurentă a Consten, cu toate că a început să vândă produse Grundig în Franța mai târziu decât Consten și cu toate că și‑a asumat niște riscuri deloc neglijabile, oferă totuși o garanție gratuită și servicii de postvânzare plătite în condiții care, privite în ansamblu, nu par să fi dăunat renumelui mărcii Grundig;

că, de altfel, nimic nu împiedică reclamantele să informeze utilizatorii, printr‑o publicitate corespunzătoare, despre natura prestațiilor și a altor avantaje eventual oferite de rețeaua oficială de distribuție a produselor Grundig;

că nu este, prin urmare, cert că de publicitatea făcută de Consten beneficiază în aceeași măsură importatorii paraleli;

că, în consecință, motivele invocate de reclamante nu sunt întemeiate;

având în vedere că reclamantele reproșează Comisiei că nu a examinat dacă protecția teritorială absolută era în continuare indispensabilă pentru a permite amortizarea cheltuielilor semnificative suportate de Consten pentru introducerea produselor Grundig pe piața franceză;

având în vedere că pârâta obiectează că, înainte de adoptarea deciziei atacate, nu avusese în niciun moment cunoștință de cheltuieli de introducere pe piață care nu fuseseră amortizate;

având în vedere că această afirmație a pârâtei nu a fost contestată;

că totuși Comisia nu poate fi obligată să procedeze din oficiu la o anchetă cu privire la acest aspect;

că, în plus, prin teza susținută, reclamantele pretind de fapt că, în lipsa protecției teritoriale absolute, concesionarul nu ar fi acceptat condițiile convenite;

că acest aspect nu are, cu toate acestea, nicio legătură cu ameliorările distribuției prevăzute la articolul 85 alineatul (3);

că, în consecință, acest motiv nu poate fi reținut;

având în vedere că reclamanta Grundig susține, în plus, că, fără protecție teritorială absolută, distribuitorul exclusiv nu ar fi dispus să își asume cheltuielile necesare pentru analiza de piață, de rezultatul eforturilor sale putând profita, în consecință, importatorii paraleli;

având în vedere că pârâta obiectează că o astfel de analiză a pieței, vizând în special să faciliteze aducerea îmbunătățirilor tehnice dorite de utilizatorul francez produselor destinate exportului în Franța, nu ar putea fi decât în beneficiul Consten;

având în vedere că, în fapt, Consten, în calitatea sa de concesionar exclusiv, necontestată prin decizia atacată, ar fi singura care primește aparatele cu dotări adaptate special pentru piața franceză;

că, în consecință, acest motiv nu este întemeiat;

având în vedere că motivele invocate împotriva părții din decizie referitoare la existența în speță a condiției prevăzute la articolul 85 alineatul (3) litera (a), privite fiecare în parte și toate în ansamblu, nu par să fie întemeiate;

că, datorită caracterului cumulativ al condițiilor necesare pentru acordarea exceptării prevăzute la articolul 85 alineatul (3), este, prin urmare, inutil să se examineze motivele referitoare la celelalte condiții de exceptare;

Asupra neacordării exceptării condiționale

Având în vedere că reclamanta Grundig, considerând că refuzul de a se acorda exceptarea s‑a bazat pe existența protecției teritoriale absolute în favoarea Consten, susține că, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17/62 al Consiliului, Comisia ar fi trebuit cel puțin să admită contractul de reprezentare exclusivă, cu condiția ca importul paralel să nu fie înlăturat;

că, în lipsa unei astfel de exceptări condiționale, dispozitivul deciziei ar depăși propriile considerente, precum și propriul obiectiv care constă în interzicerea protecției teritoriale absolute;

având în vedere că anularea parțială a deciziei atacate face să devină fără obiect orice discuție suplimentară cu privire la prezentul motiv;

Cu privire la cheltuielile de judecată

Având în vedere că, în conformitate cu articolul 69 alineatul (3) din Regulamentul său de procedură, Curtea poate repartiza în tot sau în parte cheltuielile de judecată în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere;

că aceasta este situația în speță;

că este necesar, prin urmare, să fie repartizate cheltuielile suportate, pe de o parte, de reclamante și de guvernele Republicii Italiene și Republicii Federale Germania, interveniente, iar pe de altă parte, de pârâtă și de societățile Leissner și UNEF, interveniente;

văzând actele de procedură;

după ascultarea raportului judecătorului raportor;

după ascultarea susținerilor părților;

după ascultarea concluziilor avocatului general;

văzând Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 3, 36, 85, 86, 222 și 234;

văzând Regulamentele nr. 17/62 și nr. 19/65 ale Consiliului;

văzând Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Comunității Economice Europene;

văzând Regulamentul de procedură al Curții,

CURTEA

respingând orice alte concluzii mai ample sau contrare, declară și hotărăște:

1) Anulează Decizia din 23 septembrie 1964 a Comisiei Comunității Economice Europene privind o procedură în temeiul articolului 85 din tratat (IV‑A/00004‑03344, „Grundig‑Consten”), publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din 20 octombrie 1964 (p. 2545/64), în măsura în care, la articolul 1 din aceasta, se constată că, în ansamblu, contractul din 1 aprilie 1957 constituie o încălcare a dispozițiilor articolului 85, inclusiv prin elementele acestui contract neconstitutive ale încălcării respective;

2) Respinge acțiunile 56/64 și 58/64 ca nefondate pentru celelalte motive;

3) Obligă reclamantele, pârâta și intervenientele să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Întocmită și pronunțată astfel la Luxemburg, la 13 iulie 1966.

Hammes

Delvaux

Strauß

Donner

Trabucchi Lecourt

Monaco

Citită în ședință publică la Luxemburg, la 13 iulie 1966.

Grefier

Președinte

A. Van Houtte

Ch. L. Hammes

1 Limbile de procedură: germana și franceza.