A doua Directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (84/5/CEE)

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 100,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Parlamentului European,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social,

întrucât, prin Directiva 72/166/CEE, modificată prin Directiva 72/430/CEE, Consiliul a inițiat apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule și controlul obligației de a asigura această răspundere;

întrucât Directiva 72/166/CEE, la articolul 3, impune fiecărui stat membru să adopte toate măsurile necesare pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele înregistrate în mod obișnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare; întrucât pagubele acoperite astfel, precum și modurile de încheiere a acestei asigurări, sunt stabilite în cadrul acestor măsuri;

întrucât, există în continuare, cu toate acestea, mari deosebiri între legislațiile diverselor state membre privind extinderea acestei obligații de asigurare; întrucât aceste diferențe au un efect direct asupra instituirii și funcționării pieței comune;

întrucât se justifică în special extinderea obligației ca asigurarea să includă răspunderea ca rezultat al distrugerii proprietății;

întrucât valorile de la care asigurarea este obligatorie trebuie să permită, în orice împrejurare, garantarea unei despăgubiri suficiente a victimelor, oricare ar fi statul membru în care s-a produs accidentul;

întrucât sunt necesare dispoziții care să prevadă că un organism va garanta că victima nu rămâne nedespăgubită, în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este identificat; întrucât, fără a modifica dispozițiile aplicate de către statele membre în ceea ce privește caracterul subsidiar sau ne-subsidiar al compensației plătite de acest organism, precum și normele aplicabile privind subrogarea, este important să se prevadă că victima unui asemenea accident se poate adresa direct acestui organism, ca un prim punct de contact; întrucât, pe de altă parte, trebuie să se dea statelor membre posibilitatea de a aplica anumite excluderi limitate în ceea ce privește plata despăgubirii de către acest organism și să se prevadă, în cazul pagubelor materiale provocate de un vehicul neidentificat, având în vedere riscurile de fraudă, că despăgubirea unor astfel de pagube poate fi limitată sau exclusă;

întrucât este în interesul victimelor ca efectele anumitor clauze de excludere să fie limitate la relațiile între asigurător și persoana care poartă răspunderea pentru accident; întrucât, în cazul vehiculelor furate sau obținute prin violență, statele membre pot prevedea, cu toate acestea, că organismul sus-menționat va interveni pentru a despăgubi victima;

întrucât, pentru a ușura sarcina financiară pe care o suportă acest organism, statele membre pot prevedea aplicarea anumitor francize atunci când acesta oferă despăgubiri pentru pagubele materiale provocate de vehiculele neasigurate sau, după caz, furate sau obținute prin violență;

întrucât trebuie să se acorde membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane care poartă răspunderea, o protecție comparabilă cu cea de care beneficiază alți terți, în orice caz în ceea ce privește vătămarea corporală;

întrucât desființarea controlului asupra asigurării este condiționată de acordarea, de către oficiul național de asigurări din țara gazdă, a unei garanții de despăgubire a pagubelor provocate de vehiculele aflate de obicei într-un alt stat membru; întrucât, pentru a stabili dacă un vehicul se află de obicei într-un stat membru dat, criteriul cel mai simplu rămâne placa de înmatriculare a acestui stat; întrucât, în consecință, trebuie modificat în acest sens articolul 1 alineatul (4) prima liniuță din Directiva 72/166/CEE;

întrucât, ținând seama de situația inițială în unele state membre în ceea ce privește, pe de o parte, sumele minime și, pe de altă parte, acoperirea și francizele aplicabile de către organismul sus-menționat în domeniul despăgubirii materiale, trebuie stabilite măsuri tranzitorii referitoare la aplicarea treptată în aceste state membre a dispozițiilor din prezenta directivă referitoare la sumele minime și compensarea pagubelor materiale de către acest organism,

Asigurarea prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE acoperă în mod obligatoriu daunele materiale și vătămările corporale.

Fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care această asigurare este obligatorie să fie de minimum:

în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1 milion de EUR pentru o victimă sau 5 milioane de EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor;

în cazul daunelor materiale, 1 milion de EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.

Din cinci în cinci ani, după data intrării în vigoare a Directivei 2005/14/CE sau de la termenul perioadei de tranziție prevăzute la alineatul (2), sumele prevăzute la alineatul respectiv sunt revizuite, în funcție de evoluția indicelui european al prețurilor la consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizați ai prețurilor de consum.

Fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puțin în limitele obligației de asigurare, a daunelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la alineatul (1).

Victima poate, în orice caz, să se adreseze direct organismului care, pe baza informațiilor furnizate la cererea sa de către victimă, este obligat să îi dea un răspuns motivat cu privire la plata despăgubirii.

Statele membre pot limita sau exclude plata despăgubirii de către organism în cazul unor daune materiale cauzate de un vehicul neidentificat.

Fiecare stat membru aplică, pentru plata despăgubirii de către organism, actele sale cu putere de lege și actele administrative, fără a aduce atingere oricărei alte practici mai favorabile victimelor.

Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într-o poliță de asigurare, eliberată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE, care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către:să fie considerată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE, fără efect în ceea privește pretențiile unor terți care au fost victime ale unui accident.

persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit,sau

persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv,sau

persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv,

În cazul unor vehicule furate sau obținute prin violență, statele membre pot decide că organismul prevăzut la articolul 1 alineatul (4) va interveni în locul asigurătorului, în condițiile definite la alineatul (1) din prezentul articol; în cazul în care vehiculul se află de obicei pe teritoriul unui alt stat membru, organismul în cauză nu poate avea nici un fel de pretenții față de alt organism din statul membru respectiv.

Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident și acoperită de asigurarea prevăzută la articolul 1 alineatul (1), nu sunt excluși, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale.

La articolul 1 alineatul (4) din Directiva 72/166/CEE, prima liniuță se înlocuiește cu următoarele:

Statele membre își modifică dispozițiile de drept intern pentru a se conforma prezentei directive până la 31 decembrie 1987 cel târziu. Statele membre notifică de îndată Comisia în legătură cu aceste modificări.

Dispozițiile astfel modificate se aplică până la 31 decembrie 1988 cel târziu.

Prin derogare de la alineatul (2):

Regatul Spaniei, Republica Elenă și Republica Portugheză dispun de un interval până la 31 decembrie 1995, în care să majoreze garanțiile până la nivelul impus prin articolul 1 alineatul (2). Dacă utilizează această opțiune, garanția trebuie să atingă, prin comparație cu sumele prevăzute în articolul menționat anterior:

peste 16 % până la 31 decembrie 1988 cel târziu,

31% până la 31 decembrie 1992 cel târziu;

celelalte state membre dispun de un termen mergând până la 31 decembrie 1990 pentru a mări sumele de garanție până la valorile prevăzute la articolul 1 alineatul (2). Statele membre care se folosesc de această posibilitate trebuie, în termenul prevăzut la alineatul (1), să suplimenteze garanțiile cu cel puțin jumătate din diferența între valoarea garanției în vigoare la 1 ianuarie 1984 și valorile specificate la articolul 1 alineatul (2).

peste 16 % până la 31 decembrie 1988 cel târziu,

31% până la 31 decembrie 1992 cel târziu;

Prin derogare de la alineatul (2):

Republica Italiană poate să prevadă ca franciza prevăzută la articolul 1 alineatul (4) paragraful (5) să se ridice la 1000 ECU până la 31 decembrie 1990;

Regatul Spaniei, Republica Elenă, Irlanda și Republica Portugheză pot să prevadă următoarele:

intervenția organismului prevăzut în articolul 1 alineatul (4) pentru daune materiale să fie exclusă până la 31 decembrie 1992.

surplusul la care se face trimitere în articolul 1 alineatul (4) al cincilea paragraf și surplusul la care se face trimitere în articolul 2 alineatul (2) al doilea paragraf să fie de 1500 ECU până la 31 decembrie 1995.

intervenția organismului prevăzut în articolul 1 alineatul (4) pentru daune materiale să fie exclusă până la 31 decembrie 1992.

surplusul la care se face trimitere în articolul 1 alineatul (4) al cincilea paragraf și surplusul la care se face trimitere în articolul 2 alineatul (2) al doilea paragraf să fie de 1500 ECU până la 31 decembrie 1995.

Comisia prezintă Consiliului, până la 31 decembrie 1989 cel mai târziu, un raport asupra situației în statele membre care beneficiază de măsurile tranzitorii prevăzute la articolul 5 alineatul (3) litera (a) și alineatul (4) litera (b) și prezintă, după caz, propuneri de revizuire a acestor măsuri, ținând seama de evoluția situației.

Comisia prezintă Consiliului, în termen de până la 31 decembrie 1993, un raport asupra stadiului de aplicare a prezentei directive și îi prezintă, după caz, propuneri, în special în ceea ce privește adaptarea sumelor prevăzute la articolul 1 alineatele (2) și (4).

Prezenta directivă se adresează statelor membre.