Hotărârea Curții (Camera a patra) din 25 iunie 2026.#DL împotriva Minister van Asiel en Migratie.#Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Politica privind imigrarea – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală într‑un stat membru – Directiva 2008/115/CE – Articolul 3 punctul 3 – Țara de destinație – Articolul 5 – Principiul nereturnării – Articolul 15 – Luare în custodie publică în scopul îndepărtării – Controlul respectării condițiilor de legalitate – Momentul la care se examinează respectarea principiului nereturnării – Decizie de returnare care indică mai multe țări de destinație potențiale – Măsură de luare în custodie publică – Stabilirea țării de destinație – Lipsă de cooperare a resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală – Articolul 6, articolul 19 alineatul (2) și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.#Cauza C-182/26 PPU.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98), precum și a principiului nereturnării consacrat la articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între DL, resortisant al unei țări terțe, pe de o parte, și Minister van Asiel en Migratie (ministrul pentru azil și migrație, Țările de Jos) (denumit în continuare „ministrul”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea deciziei acestuia din urmă de luare în custodie publică a lui DL în vederea îndepărtării sale către una dintre țările potențiale de destinație menționate în decizia de returnare care îl privește.

Potrivit articolului 33 paragraful 1 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], intrată în vigoare la 22 aprilie 1954 și completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 și intrat în vigoare la 4 octombrie 1967) (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”): „Niciun stat contractant nu va expulza sau returna, în niciun fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice.”

Articolul 4 din cartă, intitulat „Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”, prevede: „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”

Articolul 6 din cartă, intitulat „Dreptul la libertate și la siguranță”, prevede: „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.”

Potrivit articolului 18 din cartă, intitulat „Dreptul de azil”: „Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu […] Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene […].”

Articolul 19 din cartă, intitulat „Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare”, prevede la alineatul (2): „Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”

Articolul 47 din cartă, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”, prevede la primul paragraf: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.”

Considerentele (2), (4), (6), (8), (16), (23) și (24) ale Directivei 2008/115 au următorul cuprins: „(2) Consiliul European de la Bruxelles din 4 și 5 noiembrie 2004 a recomandat instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și returnare, bazată pe standarde comune, pentru ca persoanele în cauză să fie returnate într‑o manieră umană și cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale și a demnității lor. […] (4) Este necesară stabilirea unor norme clare, transparente și echitabile care să asigure o politică de returnare eficientă, ca element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migrației. […] (6) Statele membre ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a asigura că încetarea situației de ședere ilegală a resortisanților țărilor terțe se efectuează printr‑o procedură transparentă și echitabilă. În conformitate cu principiile generale ale dreptului [Uniunii Europene], deciziile luate în temeiul prezentei directive ar trebui adoptate de la caz la caz și pe bază de criterii obiective, aceasta însemnând că ar trebui acordată atenție nu doar simplului fapt al șederii ilegale. […] […] (8) Se recunoaște că este legitimă returnarea de către statele membre a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, cu condiția existenței unor sisteme de azil echitabile și eficiente, care să respecte pe deplin principiul nereturnării. […] (16) Folosirea luării în custodie publică în scopul îndepărtării ar trebui limitată și ar trebui să facă obiectul aplicării principiului proporționalității în privința mijloacelor utilizate și a obiectivelor urmărite. Luarea în custodie publică este justificată numai pentru pregătirea returnării sau în efectuarea procesului de îndepărtare și dacă aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive nu ar fi suficientă. […] (23) Aplicarea prezentei directive nu aduce atingere obligațiilor rezultând din [Convenția de la Geneva]. (24) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale, precum și principiile recunoscute în special de [cartă].”

Potrivit articolului 1 din această directivă: „Prezenta directivă stabilește standarde și proceduri comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală [pe teritoriul unui stat membru], în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului comunitar, precum și cu dreptul internațional, inclusiv obligațiile în materie de protecție a refugiaților și de drepturi ale omului.”

Articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată precizează că aceasta din urmă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.

Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 2-5: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 2. «ședere ilegală» înseamnă prezența pe teritoriul unui stat membru a unui resortisant al unei țări terțe, care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile de intrare, astfel cum sunt stabilite la articolul [6] din [Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1)], sau alte condiții de intrare, ședere sau reședință în acel stat membru; 3. «returnare» înseamnă procesul de întoarcere a unui resortisant al unei țări terțe – fie prin respectarea voluntară a unei obligații de returnare, fie prin aplicarea forțată a acesteia – în: – țara de origine sau – o țară de tranzit în conformitate cu acordurile comunitare sau bilaterale de readmisie sau alte acorduri sau – o altă țară terță, în care resortisantul în cauză al unei țări terțe decide în mod voluntar să se întoarcă și în care acesta va fi acceptat; 4. «decizie de returnare» înseamnă decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care șederea unui resortisant al unei țări terțe este stabilită sau declarată ca fiind ilegală și prin care se impune sau se stabilește obligația de returnare; 5. «îndepărtare» înseamnă executarea obligației de returnare, respectiv transportul fizic în afara statului membru.”

Articolul 5 din Directiva 2008/115, intitulat „Principiul nereturnării, interesul superior al copilului, viața de familie și starea de sănătate”, prevede: „La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită: (a) intereselor superioare ale copilului; (b) vieții de familie; (c) stării de sănătate a resortisantului în cauză al unei țări terțe; și respectă principiul nereturnării.”

Articolul 6 din această directivă, intitulat „Decizia de returnare”, prevede la alineatul (1): „Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).”

Articolul 12 din directiva menționată, intitulat „Forma”, prevede la alineatul (1) primul paragraf: „Deciziile de returnare și, în cazul în care sunt emise, deciziile privind interdicția de intrare și deciziile de îndepărtare se emit în formă scrisă și conțin motivele de fapt și de drept, precum și informații privind căile de atac posibile.”

Articolul 13 din această directivă, intitulat „Căi de atac”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență. (2) Autoritatea sau organul menționate la alineatul (1) dețin competențe în ceea ce privește revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului în care suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale.”

Articolul 15 din Directiva 2008/115, intitulat „Luarea în custodie publică”, are următorul cuprins: „(1) Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care: (a) există riscul de sustragere sau (b) resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare. Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare. (2) Autoritățile administrative sau judiciare dispun măsurile de luare în custodie publică. Luarea în custodie publică se ordonă în scris, menționându‑se motivele de fapt și de drept. Atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de autoritățile administrative, statele membre: (a) fie asigură un control judiciar rapid al legalității luării în custodie publică, asupra căreia se pronunță într‑un termen cât mai scurt de la începerea luării în custodie publică, (b) fie acordă resortisantului în cauză al unei țări terțe dreptul de a intenta o acțiune în justiție în virtutea căreia legalitatea măsurii de luare în custodie publică face obiectul unui control judiciar rapid inițiat cât mai rapid posibil de la inițierea procedurilor pertinente. În acest caz, statele membre informează imediat resortisanții în cauză ai țărilor terțe asupra posibilității intentării unei astfel de acțiuni. Resortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală. (3) În toate cazurile, luarea în custodie publică face obiectul unor revizuiri la intervale rezonabile de timp, fie la cererea resortisantului în cauză al unei țări terțe, fie din oficiu. În cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului judiciar. (4) În cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată și persoana în cauză este eliberată imediat. (5) Luarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăși șase luni. (6) Statele membre nu pot extinde perioada menționată la alineatul (5) decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislația sa națională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este probabil ca operațiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită: (a) lipsei de cooperare a resortisantului în cauză al unei țări terțe sau (b) întârzierilor în obținerea documentației necesare din partea țărilor terțe.”

Articolul 59b din wet tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet (Vreemdelingenwet 2000) [Legea de revizuire generală a Legii privind străinii (Legea din 2000 privind străinii)] din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la alineatul 1: „Resortisantul străin aflat în situație de ședere legală în temeiul articolului 8 literele f), g) sau h) poate, în măsura în care este vorba despre o cerere de permis de ședere prevăzută la articolul 28, să fie luat în custodie publică de ministrul nostru dacă: a) luarea în custodie publică este necesară în scopul stabilirii identității sau a cetățeniei resortisantului străin; b) luarea în custodie publică este necesară în scopul obținerii datelor necesare pentru evaluarea unei cereri de acordare a unui permis de ședere pe durată determinată, astfel cum se prevede la articolul 28, în special în cazul în care există riscul de sustragere; c) resortisantul străin: 1. a fost luat în custodie publică în cadrul unei proceduri de returnare în temeiul Directivei [2008/115]; […]”

La 9 februarie 2020, DL, un resortisant al unei țări terțe, a introdus o cerere de permis de ședere temporară cu titlu de azil în Țările de Jos. Această cerere nu a fost însă examinată pentru motivul că DL introdusese deja, la 10 ianuarie 2019, o cerere de protecție internațională în Franța, Republica Franceză fiind astfel considerată statul membru responsabil de examinarea cererii lui DL în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31). Ulterior, DL a părăsit Regatul Țărilor de Jos pentru o destinație necunoscută, astfel încât acest stat membru nu l‑a putut transfera în Franța.

La 10 noiembrie 2023, DL a introdus o cerere de protecție internațională în Germania, după care a fost transferat, la 8 aprilie 2024, în Țările de Jos, înainte de a reveni în Germania, la 23 mai 2024. La 14 septembrie 2025, el a părăsit Germania către o destinație necunoscută. La 29 decembrie 2025, autoritățile austriece au adresat Republicii Federale Germania, în temeiul Regulamentului nr. 604/2013, o cerere de reprimire a lui DL, care a fost respinsă la 2 ianuarie 2026. Autoritățile austriece au adresat aceeași cerere Regatului Țărilor de Jos, care a admis‑o.

La 27 ianuarie 2026, DL a fost transferat în Țările de Jos și a fost luat în custodie publică în temeiul articolului 59b alineatul 1 literele a) și b) din Legea de revizuire generală a Legii privind străinii (Legea din 2000 privind străinii), în versiunea aplicabilă litigiului principal. Înainte de a fi luat în custodie publică, DL a declarat că s‑a născut la Tanger (Maroc) și că are două cetățenii, mama sa fiind marocană și având reședința în Maroc, iar tatăl său fiind algerian și având reședința în Algeria. În plus, el a arătat că nu dispune de pașaport sau de alte documente care să poată să îi dovedească cetățenia.

La 3 februarie 2026, această măsură de luare în custodie publică a fost ridicată în urma retragerii de către DL a cererii sale de azil.

În aceeași zi, a fost adoptată o decizie de returnare împotriva lui DL (denumită în continuare „decizia de returnare”), prin care i s‑a refuzat acordarea unui termen pentru plecare voluntară. În cursul ședinței care a precedat această decizie, DL a fost informat că s‑ar putea proceda la îndepărtarea sa către Maroc sau către Algeria ca urmare a unor indicii care permiteau să se presupună că are cetățenia uneia dintre aceste țări terțe. În acest stadiu, el a obiectat, pe de o parte, că nu poate fi trimis înapoi în Maroc, dat fiind că, în această țară, nu ar poseda niciun bun și s‑ar confrunta cu probleme familiale. Pe de altă parte, o întoarcere în Algeria nu ar fi nici ea posibilă întrucât nu ar avea nicio legătură cu această țară. În plus, DL a declarat că venise din Libia, fără a face dovada în acest sens, insistând în același timp asupra faptului că nu ar putea fi returnat acolo din cauza războiului care face ravagii în această țară.

Astfel, decizia de returnare menționează Marocul, Algeria și Libia ca țări de destinație potențiale. În plus, lui DL i‑a fost impusă o interdicție de intrare pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos pentru o perioadă de un an. Împotriva acestei decizii nu a fost formulată nicio cale de atac.

Tot la 3 februarie 2026, DL a fost luat în custodie publică pentru a se pregăti returnarea lui și pentru a se proceda la îndepărtarea sa în Maroc, Algeria sau Libia, în executarea deciziei de returnare.

DL a formulat o acțiune împotriva luării sale în custodie publică la rechtbank Den Haag, zittingsplaats Haarlem (Tribunalul din Haga, sediul din Haarlem, Țările de Jos), care este instanța de trimitere, pentru motivul că, la adoptarea deciziei de returnare, ministrul nu ar fi examinat dacă principiul nereturnării se opune îndepărtării propuse, astfel încât această decizie ar fi nelegală și nu poate servi drept temei pentru măsura de luare în custodie publică. În plus, principiul nereturnării nu ar fi fost luat în considerare nici la impunerea acestei măsuri de luare în custodie publică.

Ministrul susține că examinarea legalității deciziei de returnare nu este relevantă, întrucât nu fusese introdusă nicio cale de atac împotriva acesteia. În plus, el afirmă că, din cauza comportamentului lui DL, este dificil să se determine în care dintre cele trei țări terțe menționate în această decizie trebuie îndepărtat acesta. Or, ar fi excesiv să se procedeze la examinarea respectării principiului nereturnării pentru fiecare dintre aceste trei țări terțe. Potrivit ministrului, o atare examinare nu ar putea fi efectuată decât atunci când este stabilit în ce țară anume trebuie îndepărtat DL.

Instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă și în ce măsură trebuie examinat principiul nereturnării atunci când în decizia de returnare au fost menționate mai multe țări de destinație potențiale.

În această privință, instanța menționată arată că din articolul 3 punctul 3 din Directiva 2008/115, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții, reiese că, atunci când se ia o decizie de returnare, aceasta trebuie să indice țara în care resortisantul unei țări terțe trebuie să se întoarcă, iar o apreciere în raport cu principiul nereturnării trebuie efectuată pentru această țară anume. În consecință, instanța menționată ridică problema dacă, atunci când este introdusă o cale de atac împotriva unei măsuri de luare în custodie publică adoptate în temeiul unei decizii de returnare, ea este obligată să verifice și dacă, în cadrul adoptării acestei decizii de returnare, principiul nereturnării a fost luat în considerare, chiar dacă decizia menționată nu a făcut obiectul unei căi de atac.

În al doilea rând, instanța de trimitere amintește că, potrivit jurisprudenței, trebuie să se țină seama de principiul nereturnării în toate stadiile procedurii, din momentul adoptării unei decizii de returnare până la controlul jurisdicțional al executării acestei decizii. Cu toate acestea, ea ridică problema dacă, având în vedere lipsa de cooperare a resortisantului unei țări terțe în ceea ce privește stabilirea țării în care trebuie să fie îndepărtat, o apreciere care să țină seama de principiul nereturnării trebuie efectuată în stadiul adoptării deciziei de returnare sau dacă poate fi efectuată într‑o etapă ulterioară, în special atunci când această decizie menționează mai multe țări de destinație potențiale.

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Haarlem (Tribunalul din Haga, sediul din Haarlem) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Într‑o situație precum cea de față, în care decizia de returnare menționează trei posibile țări de returnare, iar în momentul adoptării deciziei de returnare era (încă) neclar în care stat se va întoarce străinul, trebuie efectuată o apreciere în raport cu principiul nereturnării în momentul adoptării deciziei de returnare? Judecătorul însărcinat cu luarea în custodie publică poate să evalueze din oficiu acest aspect ca o cerință specifică a deciziei de returnare, chiar dacă nu i s‑a înaintat nicio cale de atac împotriva respectivei decizii de returnare? a) În cazul unui răspuns afirmativ, aprecierea în raport cu principiul nereturnării trebuie să privească toate țările de returnare menționate în decizia de returnare? Aprecierea în raport cu principiul nereturnării trebuie efectuată ca și cum străinul ar avea cetățenia și originea țărilor de returnare menționate sau este suficientă o apreciere bazată exclusiv pe situația generală din țările respective, eventual în combinație cu informațiile cunoscute despre străin, cum ar fi religia sau categoria de populație din care face parte? Se poate face o distincție între aprecierea pe care organul administrativ trebuie să o facă în situația respectivă și aprecierea pe care trebuie să o facă judecătorul și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce mod? b) Ce rol joacă în acest context faptul că străinul cooperează sau nu la determinarea unei țări de returnare? 2) Într‑o situație precum cea de față, în care decizia de returnare menționează trei posibile țări de returnare, iar în momentul luării în custodie publică era (încă) neclar în ce țară trebuie să se întoarcă străinul, trebuie efectuată o apreciere în raport cu principiul nereturnării la momentul impunerii măsurii de luare în custodie publică, deși luarea în custodie publică are ca scop facilitarea returnării respectivului străin, între altele prin menținerea disponibilității acestuia pentru determinarea cetățeniei sau a originii sale și, prin urmare, a țării în care străinul trebuie să se întoarcă? În cazul unui răspuns afirmativ, aprecierea în raport cu principiul nereturnării trebuie să privească toate țările de returnare menționate în decizia de returnare? a) Ce rol joacă în acest context faptul că străinul cooperează sau nu la determinarea unei țări de returnare? 3) În cazul unor răspunsuri negative la prima și la a doua întrebare, efectuarea unei aprecieri în raport cu principiul nereturnării se poate amâna, într‑o situație precum cea de față, până când este clar care este țara în care străinul trebuie să se întoarcă, de exemplu atunci când cetățenia sa a fost confirmată de autoritățile statului respectiv sau atunci când străinul însuși a făcut dovada cetățeniei sale?”

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

Din aceste dispoziții rezultă că aplicarea acestei proceduri depinde de îndeplinirea a două condiții cumulative. Pe de o parte, trimiterea preliminară trebuie să ridice probleme de interpretare referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție, care face obiectul titlului V din partea a treia din Tratatul FUE. Pe de altă parte, împrejurările din litigiul principal, astfel cum sunt descrise de instanța de trimitere, trebuie să se caracterizeze prin prezența unei situații de urgență.

În ceea ce privește prima condiție, este necesar să se arate că prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2008/115, care face parte din domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, această cerere poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.

În ceea ce privește a doua condiție, referitoare la urgență, aceasta este îndeplinită printre altele atunci când persoana în cauză în litigiul principal este în prezent privată de libertate, iar menținerea sa în detenție depinde de decizia Curții, în măsura în care răspunsul acesteia la întrebările adresate ar putea avea drept consecință eliberarea sa imediată, precizându‑se că situația acestei persoane trebuie apreciată astfel cum se prezintă la data examinării cererii prin care se solicită judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii de urgență (Hotărârea din 23 aprilie 2026, Casotta, C‑24/26 PPU, EU:C:2026:333, punctul 55 și jurisprudența citată).

În speță, în primul rând, din decizia de trimitere reiese că DL a fost luat în custodie publică la 3 februarie 2026 în vederea îndepărtării sale din statul membru în care se află în situație de ședere ilegală, astfel încât este în prezent lipsit de libertate.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, plasarea unui resortisant al unei țări terțe într‑un centru de custodie publică, indiferent dacă se realizează în timp ce solicită protecție internațională sau în vederea îndepărtării lui, constituie o măsură privativă de libertate (Hotărârea din 30 iunie 2022, Valstybės sienos apsaugos tarnyba ș.a., C‑72/22 PPU, EU:C:2022:505, punctul 38 și jurisprudența citată).

În al doilea rând, întrebările adresate de instanța de trimitere urmăresc să se stabilească printre altele dacă, într‑o situație în care lipsa de cooperare a resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală la momentul adoptării deciziei de returnare nu a permis să se stabilească în ce țară ar trebui să fie îndepărtat, astfel încât această decizie a trebuit să menționeze trei țări de destinație potențiale, dreptul Uniunii îi impune obligația de a verifica, cu titlu de condiții de legalitate a luării în custodie publică a acestui resortisant al unei țări terțe, dacă principiul nereturnării a fost examinat în cadrul adoptării deciziei menționate, precum și a deciziei de luare în custodie publică și dacă acest principiu se opune unei eventuale îndepărtări a lui DL către una dintre cele trei țări de destinație menționate în decizia de returnare.

Or, în ipoteza în care Curtea ar decide că, chiar și într‑o situație caracterizată prin lipsa de cooperare a resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, luarea sa în custodie publică în vederea îndepărtării sale nu poate fi impusă dacă, din cauza unui risc de încălcare a principiului nereturnării, nu există o posibilitate rezonabilă de îndepărtare, instanța de trimitere ar fi determinată să pună capăt luării în custodie publică a lui DL.

În aceste condiții, la 23 martie 2026, Camera a patra a Curții a decis, la propunerea judecătoarei raportoare, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere de judecare a prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale. Astfel, împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a adresat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare ce pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele din dreptul Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 29 ianuarie 2026, Keladis I și Keladis II, C‑72/24 și C‑73/24, EU:C:2026:51, punctul 154, precum și jurisprudența citată).

Din decizia de trimitere reiese că, prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle la ce moment din procedurile de returnare și pentru ce țară trebuie să se efectueze examinarea – de către instanța națională sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de luare în custodie publică – a respectării principiului nereturnării atunci când decizia de returnare menționează trei țări de destinație potențiale, în special din cauza lipsei de cooperare a resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în ceea ce privește stabilirea țării în cauză, care nu ar fi permis, la momentul adoptării deciziei de returnare, să se stabilească în care dintre aceste țări ar trebui îndepărtat acest resortisant.

Prin urmare, chiar dacă întrebările preliminare nu indică dispozițiile precise ale dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată, din decizia de trimitere reiese că instanța de trimitere ridică problema interpretării articolului 3 punctul 3 și a articolului 5 din Directiva 2008/115, care privesc noțiunea de „returnare” și, respectiv, principiul nereturnării. În plus, în măsura în care cauza principală privește examinarea legalității luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, este de asemenea necesar, pentru a se oferi un răspuns util acestei instanțe, să se procedeze la interpretarea articolului 15 din această directivă.

Pe de altă parte, ținând seama de elementele care precedă, pare necesar să se țină seama și de articolul 6, de articolul 19 alineatul (2) și de articolul 47 din cartă, referitoare, primul, la dreptul la libertate și la siguranță, al doilea, la protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare, iar al treilea, la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul primelor două întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 punctul 3, articolul 5 și articolul 15 din Directiva 2008/115 coroborate cu articolul 6, cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că o instanță națională – chemată să controleze legalitatea luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în vederea îndepărtării sale în executarea unei decizii de returnare – este obligată, în acest scop, să examineze, dacă este cazul din oficiu, dacă principiul nereturnării a fost luat în considerare, pe de o parte, la adoptarea acestei decizii de returnare, care, din cauza lipsei de cooperare a acestui resortisant, menționează trei țări de destinație potențiale și care nu a făcut obiectul unui control jurisdicțional, și, pe de altă parte, la adoptarea măsurii de luare în custodie publică înseși. În plus, această instanță solicită să se stabilească dacă această examinare trebuie să privească toate țările potențiale de destinație menționate în decizia de returnare respectivă și dacă lipsa de cooperare a resortisantului în cauză este de natură să modifice întinderea acesteia.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 prevede printre altele că resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1) din această directivă, și anume deciziile de returnare și, în cazul în care sunt emise, deciziile privind interdicția de intrare și deciziile de îndepărtare.

Or, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că litigiul principal nu are ca obiect legalitatea unei decizii de returnare sau a unei alte decizii referitoare la returnare, în sensul articolului 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115, ci pe cea a luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în vederea îndepărtării sale în executarea unei decizii de returnare care nu a făcut obiectul unui control jurisdicțional.

Mai precis, această instanță ridică, în primul rând, problema dacă îi revine, în cadrul examinării legalității luării în custodie publică a unui astfel de resortisant, sarcina de a verifica, dacă este cazul din oficiu, dacă principiul nereturnării a fost luat în considerare în cadrul deciziei de returnare atunci când aceasta indică, din cauza lipsei de cooperare a resortisantului menționat, nu una, ci trei țări de destinație posibile și nu a fost formulată nicio cale de atac împotriva acestei decizii.

În această privință, trebuie amintit că orice luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe în temeiul Directivei 2008/115 în cadrul unei proceduri de returnare ca urmare a unei șederi ilegale constituie o ingerință gravă în dreptul la libertate, consacrat la articolul 6 din cartă (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 48 și jurisprudența citată).

Astfel, o măsură de luare în custodie publică constă în izolarea unei persoane într‑un loc determinat, obligând‑o să rămână permanent într‑un perimetru restrâns și închis, izolând astfel această persoană de restul populației și lipsind‑o de libertatea de circulație (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 49 și jurisprudența citată).

Or, finalitatea măsurilor de luare în custodie publică, în sensul Directivei 2008/115, nu este urmărirea penală sau sancționarea unor infracțiuni, ci realizarea obiectivelor urmărite de această directivă în materie de returnare. Astfel, atunci când este dispusă în scopul îndepărtării, măsura luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală nu este destinată decât să asigure efectivitatea procedurii de returnare și nu urmărește nicio finalitate punitivă (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 50 și jurisprudența citată).

Având în vedere gravitatea acestei ingerințe în dreptul la libertate consacrat la articolul 6 din cartă și ținând seama de importanța acestui drept, puterea recunoscută autorităților naționale competente de a lua în custodie publică resortisanți ai unor țări terțe este strict încadrată. O măsură de luare în custodie publică nu poate fi astfel dispusă sau prelungită decât cu respectarea normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile acesteia (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 51 și jurisprudența citată).

Normele generale și abstracte care stabilesc, cu titlu de standarde comune ale Uniunii, condițiile de legalitate a luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în raport cu Directiva 2008/115, inclusiv din perspectiva articolului 6 din cartă, figurează la articolul 15 din această directivă (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 52 și jurisprudența citată).

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115 prevede că, cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care există riscul de sustragere sau în care resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare. Această dispoziție precizează că orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.

Atunci când rezultă că condițiile de legalitate a luării în custodie publică stabilite la articolul 15 din Directiva 2008/115 nu au fost sau nu mai sunt îndeplinite, persoana în cauză trebuie să fie eliberată imediat, astfel cum indică de altfel legiuitorul Uniunii în mod expres la articolul 15 alineatul (2) al patrulea paragraf și alineatul (4) din această directivă (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 54 și jurisprudența citată).

Astfel, pe de o parte, conform articolului 15 alineatul (2) al patrulea paragraf din Directiva 2008/115, resortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală. Pe de altă parte, situația este aceeași, potrivit articolului 15 alineatul (4) din această directivă, în cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la articolul 15 alineatul (1) din directiva menționată (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 55).

Pentru a se putea considera că mai există o „posibilitate rezonabilă a îndepărtării” în sensul articolului 15 alineatul (4) din Directiva 2008/115, este necesar ca, la momentul examinării legalității luării în custodie publică, să existe o posibilitate reală de punere în aplicare cu succes a îndepărtării, având în vedere termenele stabilite la articolul 15 alineatele (5) și (6) din această directivă și fără ca „motive legale”, în sensul acestei dispoziții, să se opună acesteia (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 56 și jurisprudența citată).

Prin urmare, autoritatea națională competentă trebuie să verifice printre altele, cu titlu de condiții de legalitate a luării în custodie publică stabilite la articolul 15 din Directiva 2008/115, dacă există o posibilitate rezonabilă a îndepărtării resortisantului în cauză al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală sau dacă astfel de motive legale se opun îndepărtării acestuia (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 57).

În această privință, este necesar să se considere că noțiunea de „motive legale” acoperă orice normă de drept a cărei respectare se impune statelor membre la momentul îndepărtării unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală. Printre aceste norme figurează articolul 5 din Directiva 2008/115, care constituie o normă generală de care statele membre sunt ținute de îndată ce pun în aplicare această directivă și care obligă autoritatea națională competentă să respecte, în toate stadiile procedurilor de returnare, principiul nereturnării, garantat, ca drept fundamental, la articolul 18 din cartă coroborat cu articolul 33 din Convenția de la Geneva, precum și la articolul 19 alineatul (2) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctele 58-60).

Rezultă că, atunci când autoritatea națională competentă este chemată să dispună, să revizuiască sau să prelungească o măsură de luare în custodie publică în scopul îndepărtării unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, aceasta trebuie să verifice dacă principiul nereturnării nu se opune îndepărtării lui. Acest lucru este valabil chiar și atunci când decizia de returnare nu a fost contestată și, prin urmare, a rămas definitivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctele 63 și 66).

Cu toate acestea, deși din elementele care precedă rezultă că, așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 54 din concluzii, autoritatea judiciară sesizată cu examinarea legalității luării în custodie publică sau a menținerii în custodie publică este obligată să efectueze această examinare în raport cu principiul nereturnării, nu rezultă din acestea că autoritatea judiciară sesizată cu această examinare ar fi obligată, în această privință, să controleze legalitatea deciziei de returnare care a rămas definitivă.

Cu privire la acest aspect, trebuie să se constate de altfel că, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 56 și 57 din concluzii, adoptarea deciziei de returnare și controlul jurisdicțional al acesteia sunt reglementate de capitolul III din Directiva 2008/115, intitulat „Garanții procedurale”, în timp ce luarea în custodie publică face obiectul capitolului IV, intitulat „Luarea în custodie publică în scopul îndepărtării”, aceste două capitole având un obiect diferit și prevăzând condiții de adoptare distincte. În consecință, Directiva 2008/115 nu prevede că controlul care trebuie efectuat de autoritatea judiciară competentă pentru a verifica legalitatea măsurii de luare în custodie publică privește și legalitatea deciziei de returnare.

În plus, așa cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 69 din concluzii, autoritatea judiciară efectuează, în cadrul controlului privind măsura luării în custodie publică, o apreciere ex nunc în raport cu principiul nereturnării, care trebuie să fie distinctă și autonomă în raport cu aprecierea realizată, dacă este cazul, de autoritatea administrativă competentă. Prin urmare, nu este necesar, în vederea exercitării acestui control, ca autoritatea judiciară să se pronunțe cu privire la aspectul dacă acest principiu a fost luat în considerare în cadrul adoptării deciziei de returnare.

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se considere că articolul 3 punctul 3, articolul 5 și articolul 15 din Directiva 2008/115 coroborate cu articolul 6, cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă nu impun ca o instanță națională – chemată să controleze legalitatea luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în vederea îndepărtării sale în executarea unei decizii de returnare – să examineze din oficiu, în acest scop, dacă principiul nereturnării a fost luat în considerare la adoptarea acestei decizii de returnare, care a rămas definitivă.

În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă autoritatea judiciară competentă să examineze legalitatea luării în custodie publică trebuie să verifice, dacă este cazul din oficiu, dacă, în acest cadru, principiul nereturnării se opune luării în custodie publică a resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în vederea îndepărtării sale, rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată că, în temeiul articolului 47 din cartă, statele membre trebuie să asigure o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 67 și jurisprudența citată).

Acest drept la protecție jurisdicțională efectivă al resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală luați în custodie publică este materializat la articolul 15 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2008/115, în temeiul căruia, atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de o autoritate administrativă, trebuie prevăzut un control judiciar rapid, fie din oficiu, fie la cererea persoanei în cauză, al legalității acestei luări în custodie publică (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 68 și jurisprudența citată).

În plus, articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2008/115 – care impune, în cazul menținerii unei măsuri de luare în custodie publică, o revizuire periodică „la intervale rezonabile de timp” pentru a verifica dacă condițiile de legalitate a luării în custodie publică continuă să fie îndeplinite – prevede ca această revizuire să facă obiectul controlului judiciar în cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică.

Legiuitorul Uniunii a instituit astfel standarde comune de procedură, având ca finalitate să asigure că există în fiecare stat membru un regim care să permită autorității judiciare competente să elibereze persoana în cauză, dacă este cazul după o examinare din oficiu, de îndată ce rezultă că luarea sa în custodie publică nu este sau nu mai este legală (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 70 și jurisprudența citată).

Pentru ca un asemenea regim de protecție să asigure în mod efectiv respectarea condițiilor stricte pe care trebuie să le îndeplinească legalitatea unei măsuri de luare în custodie publică vizate de Directiva 2008/115, autoritatea judiciară competentă trebuie să fie în măsură să se pronunțe cu privire la orice element de fapt și de drept pertinent pentru a verifica această legalitate. În acest scop, ea trebuie să poată lua în considerare elementele de fapt și dovezile invocate de autoritatea administrativă care a dispus măsura inițială de luare în custodie publică. Ea trebuie de asemenea să poată lua în considerare faptele, dovezile și observațiile care îi sunt prezentate eventual de persoana vizată. În plus, ea trebuie să fie în măsură să obțină orice alt element pertinent pentru decizia sa în cazul în care ar considera necesar acest lucru. Competențele pe care le deține în cadrul unui control nu pot în niciun caz să fie limitate numai la elementele prezentate de autoritatea administrativă (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 71 și jurisprudența citată).

În plus, având în vedere importanța dreptului la libertate, gravitatea ingerinței în acest drept pe care o constituie luarea în custodie publică a unor persoane pentru alte motive decât urmărirea penală sau sancționarea infracțiunilor și cerința, evidențiată de standardele comune stabilite de legiuitorul Uniunii, a unei protecții jurisdicționale de nivel ridicat care să permită să se răspundă necesității imperative de a elibera o astfel de persoană atunci când condițiile de legalitate a luării în custodie publică nu sunt sau nu mai sunt îndeplinite, autoritatea judiciară competentă trebuie să ia în considerare toate elementele, în special factuale, aduse la cunoștința sa, astfel cum sunt completate sau clarificate în cadrul măsurilor procedurale pe care ar considera necesar să le adopte în temeiul dreptului său intern, și, pe baza acestor elemente, să constate, dacă este cazul, nerespectarea unei condiții de legalitate care decurge din dreptul Uniunii, chiar dacă această nerespectare nu a fost invocată de persoana în cauză. Această obligație nu aduce atingere celei ce revine autorității judiciare chemate astfel să invoce din oficiu o asemenea condiție de legalitate și care constă în a invita fiecare dintre părți să își exprime punctul de vedere cu privire la această condiție în conformitate cu principiul contradictorialității (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 72 și jurisprudența citată).

În aceste condiții și ținând seama și de motivele care figurează la punctele 55-60 din prezenta hotărâre, este necesar să se considere că autoritatea judiciară competentă să verifice luarea în custodie publică sau menținerea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală trebuie să se asigure dacă este cazul, din oficiu, că principiul nereturnării nu se opune îndepărtării acestui resortisant. În ipoteza în care ar trebui să concluzioneze că acest principiu se opune îndepărtării, ea ar fi obligată, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) al patrulea paragraf și alineatul (4) din Directiva 2008/115, să elibereze imediat resortisantul menționat (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 73).

În al treilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă examinarea respectării principiului nereturnării pe care trebuie să o efectueze autoritatea judiciară competentă sesizată cu problema legalității luării în custodie publică se distinge de cea care trebuie efectuată de autoritatea administrativă atunci când luarea în custodie publică se întemeiază pe o decizie de returnare care menționează trei țări de destinație potențiale, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 19 alineatul (2) din cartă coroborat cu articolul 4 din aceasta interzice în termeni absoluți, indiferent de comportamentul persoanei în cauză, îndepărtarea, expulzarea sau extrădarea către un stat unde există un risc serios ca această persoană să fie supusă pedepsei cu moartea, torturii sau unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. Prin urmare, statele membre nu pot îndepărta, expulza sau extrăda un străin atunci când există motive serioase și întemeiate de a crede că acesta va fi expus în țara de destinație unui risc real de a suferi tratamente interzise de aceste două dispoziții ale cartei (Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 36 și jurisprudența citată).

Prin urmare, atunci când există motive serioase și întemeiate de a se crede că un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală va fi expus în țara de destinație unui risc real de a suferi tratamente interzise de dispozițiile menționate ale cartei, resortisantul respectiv nu poate face obiectul unei măsuri de returnare atât timp cât persistă un asemenea risc, așa cum prevede de altfel în mod expres articolul 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2008/115 (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 62 și jurisprudența citată).

În consecință, așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 70 din concluzii, examinarea principiului nereturnării care trebuie efectuată de autoritatea administrativă și de autoritatea judiciară competentă pentru a verifica legalitatea luării în custodie publică sau a menținerii în custodie publică privește în fond același aspect, care este acela dacă, ținând seama de toate elementele referitoare, pe de o parte, la persoana în cauză și, pe de altă parte, la țara de destinație, această persoană ar fi expusă, în cazul executării deciziei de returnare, unui risc real de tratamente contrare articolului 19 alineatul (2) din cartă coroborat cu articolul 4 din aceasta.

Nu este mai puțin adevărat că, astfel cum s‑a amintit în esență la punctul 63 din prezenta hotărâre, revine acestei autorități judiciare sarcina de a efectua, în cadrul acestui control, propria apreciere ex nunc în raport cu principiul nereturnării pe baza tuturor elementelor aflate la dispoziția sa, indiferent dacă acestea au fost sau nu accesibile autorității administrative care a impus măsura de luare în custodie publică. Această apreciere nu trebuie să se limiteze la a verifica dacă această din urmă autoritate și‑a respectat obligația de a efectua o apreciere în raport cu acest principiu, ci trebuie să fie distinctă și autonomă în raport cu aprecierea realizată, dacă este cazul, de autoritatea menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 38).

Astfel, simplul fapt că autoritatea administrativă nu a luat în considerare principiul nereturnării la adoptarea măsurii de luare în custodie publică nu determină în mod automat eliberarea imediată a persoanei în cauză dacă autoritatea judiciară competentă să controleze luarea în custodie publică sau menținerea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală ar trebui să concluzioneze, pe baza propriei examinări autonome și distincte, că principiul nereturnării nu se opune unei asemenea luări în custodie publică în vederea îndepărtării acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 martie 2026, Aroja, C‑150/24, EU:C:2026:148, punctul 100).

În al patrulea rând, instanța de trimitere arată că, într‑o situație în care lipsa de cooperare a resortisantului unei țări terțe face dificilă sau chiar imposibilă determinarea țării de destinație în care ar fi îndepărtat, practica națională permite să se indice mai multe țări de destinație potențiale în decizia de returnare. Ea solicită să se stabilească dacă, în asemenea împrejurări, aprecierea de către autoritatea judiciară competentă a legalității luării în custodie publică a acestui resortisant în raport cu principiul nereturnării trebuie să privească toate țările potențiale de destinație menționate în această decizie de returnare.

Această întrebare s‑a născut din faptul că, într‑o situație precum cea descrisă la punctul precedent din prezenta hotărâre, decizia de returnare menționează, ca temei al măsurii de luare în custodie publică, mai multe țări de destinație potențiale. Pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, Curtea apreciază, prin urmare, că este necesar să îi furnizeze următoarele indicații pentru a‑i permite să aprecieze dacă Directiva 2008/115 se opune ca o decizie de returnare să vizeze, precum în cauza principală, trei țări de destinație potențiale.

În această privință, primo, trebuie amintit că din alineatul (1) al articolului 6 din Directiva 2008/115 reiese că, odată stabilit caracterul ilegal al șederii, orice resortisant al unei țări terțe trebuie, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5) ale articolului respectiv și cu respectarea strictă a cerințelor stabilite la articolul 5 din această directivă, să facă obiectul unei decizii de returnare, care trebuie să identifice, dintre țările terțe prevăzute la articolul 3 punctul 3 din Directiva 2008/115, pe cea în care acesta trebuie să fie îndepărtat [Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 46 și jurisprudența citată).

Astfel, este imposibil din punct de vedere juridic ca autoritatea competentă să adopte o decizie de returnare fără să fi identificat o țară de destinație către care poate fi efectuată o returnare cu respectarea principiului nereturnării (Hotărârea din 26 martie 2026, Richards, C‑202/25, EU:C:2026:257, punctul 43 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește determinarea țării terțe în care resortisantul unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală trebuie îndepărtat, în sensul acestui articol 3 punctul 3, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, la interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său, de obiectivele urmărite de reglementarea din care aceasta face parte și, dacă este cazul, de geneza sa (Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 113, precum și jurisprudența citată).

În această privință, este necesar să se arate că Directiva 2008/115 nu prevede nicio dispoziție specifică cu privire la numărul de țări de destinație care pot fi menționate într‑o decizie de returnare. În ceea ce privește articolul 3 punctul 3 din această directivă, el permite impunerea unei obligații de returnare nu numai către țara de origine a resortisantului în cauză al unei țări terțe, ci și, în temeiul celei de a doua și al celei de a treia liniuțe ale acestui punct 3, către o țară de tranzit în conformitate cu acorduri de readmisie sau cu alte acorduri ori către o altă țară terță în care acest resortisant decide în mod voluntar să se întoarcă și în care acesta va fi acceptat.

Pe de altă parte, articolul 3 punctul 3 din Directiva 2008/115 nu exclude în mod explicit, atunci când resortisantul unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală are mai multe cetățenii, ca mai multe țări de origine să poată fi identificate.

Rezultă că modul de redactare a acestei dispoziții nu se opune ca un stat membru să menționeze mai multe țări de destinație potențiale în decizia de returnare.

O asemenea interpretare este confirmată de contextul în care se înscrie dispoziția menționată.

Astfel, în temeiul articolului 5 din Directiva 2008/115, atunci când autoritatea națională competentă intenționează să adopte o decizie de returnare, ea trebuie printre altele să respecte principiul nereturnării, care se apreciază în raport cu țara către care se intenționează să se dispună returnarea persoanei în cauză (Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctele 118 și 119, precum și jurisprudența citată). Or, aprecierea respectării acestui principiu nu presupune ca o singură țară să fie în mod necesar vizată de decizia de returnare, din moment ce este suficient ca îndepărtarea să fie posibilă, în raport cu acest principiu, către cel puțin una dintre țările terțe menționate în această decizie.

Rezultă că, din moment ce datele transmise de resortisantul unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală permit identificarea mai multor țări de destinație potențiale fără a fi posibil, în momentul adoptării deciziei de returnare, să se desemneze una singură, din cauza lipsei de cooperare a acestui resortisant, ele pot fi menționate în această decizie de returnare, cu condiția ca îndepărtarea acestui resortisant să fie posibilă, în raport cu principiul nereturnării, către cel puțin una dintre țările terțe menționate în această decizie.

Trebuie arătat de asemenea că articolul 12 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede printre altele că deciziile de returnare conțin motivele de fapt și de drept. Prin urmare, așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 44 din concluzii, o decizie de returnare care indică mai multe țări de destinație potențiale trebuie să cuprindă motivele care justifică menționarea fiecăreia dintre aceste țări, pe baza constatărilor de fapt deduse din declarațiile persoanei în cauză sau din alte probe disponibile, aceste constatări putând fi supuse controlului jurisdicțional.

În plus, în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2008/115, statele membre pot adopta separat de decizia de returnare o decizie sau un act administrativ sau judiciar prin care se dispune îndepărtarea. Prin urmare, nu se poate exclude, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 40 din concluzii, ca în această decizie sau în acest act să fie desemnată acea țară dintre țările menționate în decizia de returnare către care persoana în cauză va fi efectiv îndepărtată.

Pe de altă parte, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2008/115, cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare. Or, aceasta este situația în special atunci când lipsa de cooperare a persoanei interesate face dificilă sau chiar imposibilă determinarea unei singure țări de destinație.

În plus, statele membre sunt obligate să permită persoanelor în cauză să se prevaleze de orice schimbare a circumstanțelor intervenită după adoptarea deciziei de returnare, care ar fi de natură să aibă un impact semnificativ asupra aprecierii situației respectivului resortisant al unei țări terțe în raport printre altele cu articolul 5 din Directiva 2008/115 (Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 37 și jurisprudența citată).

Astfel, articolul 5 din Directiva 2008/115, citit în lumina articolului 4 și a articolului 19 alineatul (2) din cartă, obligă autoritatea națională să efectueze, înainte de executarea deciziei de returnare, o evaluare actualizată a riscurilor cu care se confruntă resortisantul unei țări terțe de a fi expus unor tratamente interzise de aceste două dispoziții ale cartei. Această evaluare, care trebuie să fie distinctă și autonomă în raport cu cea realizată la momentul adoptării deciziei de returnare, trebuie să permită autorității naționale să se asigure, ținând seama de orice schimbare a împrejurărilor care a intervenit, precum și de orice element nou eventual invocat de acest resortisant, că nu există motive serioase și întemeiate de a crede că respectivul resortisant ar fi expus, în cazul întoarcerii într‑o țară terță, unui risc real de a fi supus, în aceasta din urmă, pedepsei cu moartea, torturii sau unor tratamente inumane sau degradante. Astfel, o asemenea evaluare actualizată este singura de natură să îi permită acestei autorități să se asigure că îndepărtarea este conformă cu condițiile legale impuse, în special cu cerințele stabilite la articolul 5 din Directiva 2008/115 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 38).

Rezultă că, din moment ce îndepărtarea resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală este posibilă, cu respectarea principiului nereturnării, către una dintre țările terțe menționate în decizia de returnare, este necesar să se considere că luarea în custodie publică a acestui resortisant este legală, în măsura în care ea respectă și celelalte cerințe ale articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115.

Interpretarea literală care figurează la punctul 84 din prezenta hotărâre este de asemenea în concordanță cu obiectivul urmărit de Directiva 2008/115, care constă în instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și de repatriere, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, precum și a demnității persoanelor în cauză (Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 121, precum și jurisprudența citată).

Pe de o parte, menționarea mai multor țări de destinație potențiale în decizia de returnare contribuie la instituirea unei politici eficiente de îndepărtare atunci când lipsa de cooperare a persoanei interesate face dificilă sau chiar imposibilă determinarea unei singure țări de destinație. Astfel, atunci când, în funcție de evaluarea efectuată pe baza datelor cunoscute, întemeiate pe declarațiile resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală sau pe alte elemente, de către autoritatea administrativă competentă să adopte această decizie, este posibil să se rețină mai multe țări de destinație, indicarea tuturor acestor țări permite, în așteptarea determinării țării de destinație definitive, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 41 și 42 din concluzii, să se inițieze demersurile necesare pentru pregătirea returnării către fiecare dintre țările menționate. O asemenea menționare ar contribui la scurtarea duratei procedurii de returnare a acestui resortisant. În plus, în cazul luării în custodie publică a resortisantului menționat, a cărei finalitate, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 51 din prezenta hotărâre, este de a asigura efectivitatea procedurii de returnare, indicarea mai multor țări de destinație în decizia de returnare ar contribui la posibilitatea de a se proceda la îndepărtarea efectivă în termenele prevăzute la articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115.

Pe de altă parte, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 38 din concluzii, nu se poate considera că o decizie de returnare care desemnează mai multe țări de destinație potențiale aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză. Mai precis, această persoană poate formula o cale de atac împotriva acestei decizii și poate contesta desemnarea uneia sau mai multor țări menționate în aceasta, invocând încălcarea atât a articolului 3 punctul 3 din Directiva 2008/115, cât și a articolului 5 din aceasta.

Rezultă că Directiva 2008/115 nu se opune ca mai multe țări de destinație potențiale să fie menționate în decizia de returnare într‑o situație în care lipsa de cooperare a resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală face dificilă sau chiar imposibilă determinarea țării de destinație în care ar trebui să fie îndepărtat.

În ceea ce privește, secundo, examinarea principiului nereturnării de către autoritatea judiciară competentă să controleze luarea în custodie publică sau menținerea sa într‑o asemenea situație, reiese, pe de o parte, din cuprinsul punctelor 56-58 din prezenta hotărâre că, pentru ca o luare în custodie publică să fie legală, este necesar printre altele să existe o posibilitate rezonabilă a îndepărtării și, pe de altă parte, din cuprinsul punctului 86 din prezenta hotărâre că o astfel de posibilitate există atunci când îndepărtarea resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală este posibilă către cel puțin una dintre țările menționate în decizia de returnare.

Astfel, din moment ce autoritatea judiciară competentă să examineze luarea în custodie publică a identificat una dintre aceste țări terțe către care resortisantul unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală ar putea fi îndepărtat, această luare în custodie publică se justifică. Dacă totuși, în urma examinării efectuate de această autoritate, ea ar trebui să constate că niciuna dintre țările de destinație menționate în decizia de returnare nu permite îndepărtarea persoanei în cauză în raport cu principiul nereturnării, ea ar fi obligată, în acest caz, să procedeze la repunerea ei în libertate.

În al cincilea și ultimul rând, în ceea ce privește controlul legalității luării în custodie publică a resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, pe care trebuie să îl efectueze autoritatea judiciară competentă, trebuie amintit că acestui resortisant îi revine sarcina de a coopera cu autoritatea națională competentă în cursul audierii sale în scopul de a‑i furniza acesteia toate informațiile relevante cu privire la situația sa personală și familială și în special pe cele care pot justifica neadoptarea unei decizii de returnare (Hotărârea din 11 decembrie 2014, Boudjlida, C‑249/13, EU:C:2014:2431, punctul 50).

În consecință, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 76 și 77 din concluzii, într‑un caz în care încălcarea acestei obligații de cooperare de către același resortisant face dificilă sau chiar imposibilă determinarea unei singure țări de destinație în care ar trebui să fie îndepărtat, aprecierea instanței sesizate nu poate privi decât informațiile fiabile disponibile în stadiul examinării sale privind persoana în cauză și situația din țările de destinație menționate în decizia de returnare. În lipsa unor informații detaliate, aprecierea sa va fi în mod necesar generală.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la primele două întrebări că articolul 3 punctul 3, articolul 5 și articolul 15 din Directiva 2008/115 coroborate cu articolul 6, cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că o instanță națională chemată să controleze legalitatea luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în vederea îndepărtării sale în executarea unei decizii de returnare: – nu este obligată, în acest scop, să examineze dacă principiul nereturnării a fost luat în considerare la adoptarea acestei decizii de returnare, chiar dacă această decizie nu a făcut obiectul unui control jurisdicțional; – este obligată, chiar dacă, din cauza lipsei de cooperare a acestui resortisant, decizia de returnare respectivă menționează trei țări de destinație potențiale, să examineze – dacă este cazul din oficiu și independent de aspectul dacă autoritatea competentă a efectuat sau nu o astfel de examinare la momentul luării în custodie publică a resortisantului menționat – legalitatea acestei luări în custodie publică în raport cu acest principiu pe baza datelor cunoscute și puse la dispoziția sa, precum și pe baza oricărui alt element relevant, fiind înțeles că principiul menționat este considerat ca fiind respectat din moment ce nu se opune îndepărtării aceluiași resortisant către cel puțin una dintre țările potențiale de destinație menționate în aceeași decizie de returnare.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în cazul unui răspuns negativ la primele două întrebări, examinarea respectării principiului nereturnării poate, în cazul în care decizia de returnare menționează trei posibile țări de destinație din cauza lipsei de cooperare a resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, să fie amânată până când se desemnează o singură țară de destinație.

Având în vedere răspunsul dat la primele două întrebări, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

25 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Dreptul Uniunii

Carta

Directiva 2008/115

Dreptul neerlandez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la cererea de aplicare a procedurii preliminare de urgență

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la primele două întrebări

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată