Concluziile avocatei generale J. Kokott prezentate la 16 aprilie 2026.###

Astfel cum prevede Directiva (UE) 2016/343 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale ( 2 ), dreptul persoanelor suspectate sau acuzate de a fi prezente la proces se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care este unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice.

Cu toate acestea, așa cum se precizează în directiva menționată, dreptul de a fi prezent la proces nu este absolut ( 3 ). Statele membre pot prevedea că o hotărâre pronunțată în lipsă poate fi executată fără a deschide un nou proces. Condiția este însă ca persoana în cauză, informată în mod corespunzător, să fi renunțat de bunăvoie și în mod neechivoc să fie prezentă la proces și ca absența sa să rezulte, așadar, dintr‑o alegere deliberată ( 4 ). În schimb, dacă existența unei asemenea alegeri nu este dovedită, executarea unei hotărâri pronunțate în lipsă nu este posibilă decât cu condiția ca persoana în cauză să aibă dreptul, la cerere, la un nou proces.

În cadrul prezentei cereri de decizie preliminară, Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia) urmărește să afle dacă Directiva 2016/343 se opune unei dispoziții naționale care nu îi permite, cu ocazia examinării unei astfel de cereri, să țină seama de comportamentul persoanei acuzate pentru a examina dacă aceasta a evitat în mod voluntar să ia cunoștință de proces. Cu alte cuvinte, ea ridică problema dacă dreptul Uniunii obligă statele membre nu numai să garanteze dreptul la apărare al persoanei în cauză, ci și să prevină o utilizare abuzivă a acestuia.

În plus, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2001/220/JAI a Consiliului ( 5 ) se opune unei dispoziții naționale care nu prevede, cu ocazia examinării unei cereri privind un nou proces după o hotărâre pronunțată în lipsă, nicio informare sau participare în privința victimei infracțiunii respective.

Considerentele (12), (20) și (22), (26) și (31) ale Directivei 2012/29 au următorul cuprins: „(12) Drepturile prevăzute de prezenta directivă nu aduc atingere drepturilor autorului infracțiunii. […] […] (20) Rolul victimelor în cadrul sistemului judiciar penal și posibilitatea acestora de a participa activ în procedurile penale variază de la un stat membru la altul, în funcție de sistemul național, și sunt determinate de unul sau mai multe dintre următoarele criterii […]. Statele membre ar trebui să determine care dintre aceste situații se aplică pentru a stabili domeniul de aplicare al drepturilor prevăzute de prezenta directivă, în cazul în care există trimiteri la rolul victimei în sistemul judiciar penal relevant. […] (22) Momentul în care se formulează o plângere ar trebui să fie considerat, în sensul prezentei directive, ca făcând parte din procedurile penale. Acesta ar trebui să includă și situațiile în care autoritățile inițiază din oficiu procedurile penale ca urmare a unei infracțiuni suferite de o victimă. […] (26) Atunci când sunt furnizate informații, ar trebui oferite suficiente detalii pentru a se garanta că victimele sunt tratate cu respect și pentru a le permite acestora să ia decizii în cunoștință de cauză cu privire la participarea lor în cadrul procedurilor. În acest sens, sunt extrem de importante informațiile care permit victimei să cunoască stadiul curent al oricăror proceduri. […] […] (31) Dreptul la informare cu privire la data și locul unui proces care se desfășoară ca urmare a plângerii cu privire la o infracțiune suferită de victimă ar trebui să se aplice și în ceea ce privește informațiile cu privire la data și locul unei audieri din cadrul unei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în respectiva cauză.”

Articolul 1 alineatul (1) primul paragraf, precum și articolele 6, 10, 18 și articolul 20 litera (b) din Directiva 2012/29 prevăd următoarele: „Articolul 1 Obiective (1) Scopul prezentei directive este de a garanta faptul că victimele criminalității beneficiază de informații, de sprijin și protecție adecvate și sunt în măsură să participe în procedurile penale. […] Articolul 6 Dreptul de a primi informații cu privire la propria cauză (1) Statele membre se asigură că victimele sunt informate, fără întârzieri inutile, cu privire la dreptul lor de a primi următoarele informații privind procedurile penale inițiate ca urmare a plângerii privind infracțiunea care afectează victima și că, la cerere, primesc astfel de informații: (a) orice decizie de a nu continua sau de a înceta ancheta sau de a nu începe urmărirea penală împotriva autorului infracțiunii; (b) data și locul procesului și natura acuzațiilor împotriva autorului infracțiunii. (2) Statele membre se asigură că, în funcție de rolul lor în sistemul judiciar penal relevant, victimele sunt informate, fără întârzieri inutile, cu privire la dreptul lor de a primi următoarele informații privind procedurile penale inițiate ca urmare a plângerii privind infracțiunea care afectează victima și că, la cerere, primesc astfel de informații: (a) orice hotărâre finală pronunțată într‑un proces; (b) informații care să îi permită victimei să ia la cunoștință stadiul procedurilor penale, cu excepția situației excepționale în care desfășurarea corespunzătoare a cauzei ar putea fi afectată printr‑o astfel de informare. (3) Informațiile prevăzute la alineatul (1) litera (a) și la alineatul (2) litera (a) includ motivarea sau un rezumat succint al motivării respectivei hotărâri, cu excepția cazului unei hotărâri aparținând unui juriu sau al unei hotărâri în care motivarea este confidențială, caz în care motivarea nu este furnizată în temeiul dreptului intern. (4) Dorința victimelor de a primi sau nu informații are forță obligatorie pentru autoritățile competente, cu excepția cazului în care informațiile respective trebuie transmise în virtutea dreptului victimei de a avea o participare activă în procedurile penale. Statele membre permit victimelor să își modifice în orice moment opțiunea și o iau ulterior în considerare. (5) Statele membre se asigură că victimelor li se oferă posibilitatea de a fi informate fără întârzieri inutile, atunci când persoana aflată în arest, urmărită penal sau condamnată pentru infracțiunile care le privesc este eliberată sau a evadat din detenție. În plus, statele membre se asigură că victimele sunt informate cu privire la orice măsuri relevante adoptate pentru protecția lor în caz de eliberare sau evadare a autorului infracțiunii. (6) Victimele primesc, la cerere, informațiile menționate la alineatul (5) cel puțin în cazurile în care există un pericol sau în cazul unui risc identificat de prejudiciu la adresa acestora, cu excepția cazului în care există un risc identificat de prejudiciu la adresa autorului infracțiunii care ar rezulta din notificare. […] Articolul 10 Dreptul de a fi audiat (1) Statele membre se asigură că victimele pot fi audiate în cursul procedurii penale și pot prezenta probe. […] (2) Normele procedurale în temeiul cărora victimele pot fi audiate în cursul procedurilor penale și pot prezenta probe se stabilesc în cadrul dreptului intern. […] Articolul 18 Dreptul la protecție Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecție a siguranței victimelor și a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare și repetate și a intimidării și răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoționale sau psihologice, și de protecție a demnității victimelor pe durata audierilor și în momentul depunerii mărturiei. […] […] Articolul 20 Dreptul la protecție al victimelor în cursul cercetării Fără a se aduce atingere dreptului la apărare și în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanțelor, statele membre se asigură că pe durata cercetărilor penale: […] (b) numărul audierilor victimelor este cât mai redus cu putință, iar audierile au loc numai atunci când sunt strict necesare pentru desfășurarea cercetării penale […]”

Directiva 2016/343 a fost adoptată în temeiul articolului 82 alineatul (2) litera (b) TFUE, iar considerentele (3), (9), (10), (33), (35), (36), (37), (38), (39), (42) și (48) ale acestei directive au următorul cuprins: „(3) Conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a altor decizii judiciare. […] (9) Scopul prezentei directive este acela de a consolida dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale prin stabilirea unor norme minime comune privind anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces. (10) Prin stabilirea unor norme minime comune privind protecția drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate, prezenta directivă are ca obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre, pentru a facilita astfel recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală. Astfel de norme minime comune ar putea, de asemenea, să înlăture obstacolele din calea liberei circulații a cetățenilor pe teritoriul statelor membre. […] (33) Dreptul la un proces echitabil este unul dintre principiile de bază ale unei societăți democratice. Dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi prezente la proces se întemeiază pe dreptul menționat și ar trebui să fie asigurat în întreaga Uniune. […] (35) Dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi prezente la proces nu este absolut. În anumite condiții, persoanele suspectate și acuzate ar trebui să aibă posibilitatea de a renunța la acest drept, în mod expres sau tacit, dar neechivoc. (36) În anumite circumstanțe, ar trebui să fie posibilă pronunțarea unei hotărâri cu privire la vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate chiar dacă persoana în cauză nu este prezentă la proces. Acest lucru poate fi valabil atunci când persoana suspectată sau acuzată a fost informată în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării, însă, cu toate acestea, nu se prezintă. Informarea persoanei suspectate sau acuzate cu privire la proces ar trebui înțeleasă în sensul citării acesteia în persoană sau a informării oficiale a acesteia în alt mod asupra datei și locului în care urmează să se desfășoare procesul, astfel încât să fie în măsură să aibă cunoștință despre proces. Informarea persoanei suspectate sau acuzate cu privire la consecințele neprezentării ar trebui înțeleasă în special în sensul că aceasta a fost informată că ar putea fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces. (37) De asemenea, ar trebui să fie posibilă desfășurarea unui proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția în absența persoanei suspectate sau acuzate dacă aceasta a fost informată cu privire la proces și a mandatat un avocat care a fost desemnat de către persoana respectivă sau de către stat pentru a o reprezenta la proces și care reprezintă persoana suspectată sau acuzată. (38) Atunci când se analizează în ce măsură modalitatea de furnizare a informațiilor este suficientă pentru a asigura înștiințarea persoanei cu privire la proces, o atenție specială ar trebui acordată, dacă este cazul, diligențelor depuse de autoritățile publice pentru a informa persoana interesată și diligențelor depuse de persoana respectivă pentru a primi informațiile care îi sunt adresate. (39) Atunci când statele membre prevăd posibilitatea desfășurării proceselor în absența persoanei suspectate sau acuzate, dar condițiile necesare pentru luarea unei hotărâri în lipsa acesteia nu au putut fi întrunite într‑un caz concret, din cauză că persoana suspectată sau acuzată nu a putut fi localizată în pofida faptului că au fost depuse eforturi rezonabile în acest sens, de exemplu pentru că persoana respectivă a fugit sau se sustrage, ar trebui să existe totuși posibilitatea luării unei hotărâri în absența sa și a punerii în executare a hotărârii respective. În acest caz, statele membre ar trebui să asigure că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu privire la hotărâre și, în special, atunci când sunt reținute, ele ar trebui informate și cu privire la posibilitatea de a contesta hotărârea și la dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac. Aceste informații ar trebui transmise în scris. Informațiile pot fi transmise și verbal, cu condiția ca faptul că informațiile au fost transmise să fie înregistrat în conformitate cu procedura de înregistrare prevăzută de dreptul intern. […] (42) Statele membre ar trebui să garanteze că, la punerea în aplicare a prezentei directive, în special în ceea ce privește dreptul de a fi prezent la proces și dreptul la un nou proces, sunt luate în considerare nevoile specifice ale persoanelor vulnerabile. În conformitate cu Recomandarea Comisiei din 27 noiembrie 2013 privind garanțiile procedurale pentru persoanele vulnerabile suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale ( 6 ), persoane suspectate sau acuzate vulnerabile ar trebui să fie considerate toate persoanele suspectate sau acuzate care nu sunt capabile să înțeleagă sau să participe efectiv la procesul penal din cauza vârstei, a stării lor mintale sau fizice sau oricăror dizabilități. (48) Întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de CEDO, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.”

Articolul 1, articolul 8 alineatele (1)-(4) și articolul 9 din Directiva 2016/343 au următorul cuprins: „Articolul 1 Obiect Prezenta directivă prevede norme minime comune cu privire la: (a) anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție în cadrul procedurilor penale; (b) dreptul de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale. […] Articolul 8 Dreptul de a fi prezent la proces (1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente la propriul proces. (2) Statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză, cu condiția ca: (a) persoana suspectată sau acuzată să fi fost informată în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării; sau (b) persoana suspectată sau acuzată care a fost informată cu privire la proces să fie reprezentată de un avocat mandatat, care a fost numit fie de către persoana suspectată sau acuzată, fie de către stat. (3) O hotărâre luată în conformitate cu alineatul (2) poate fi pusă în executare împotriva persoanei suspectate sau acuzate în cauză. (4) Atunci când statele membre prevăd posibilitatea desfășurării proceselor în lipsa persoanelor suspectate sau acuzate, dar condițiile prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol nu pot fi îndeplinite din cauză că suspectul sau inculpatul nu poate fi localizat, în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, statele membre pot să prevadă că o hotărâre poate fi totuși luată și pusă în executare. În acest caz, statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu privire la hotărâre și, în special, atunci când sunt prinse, ele sunt informate și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9. […] Articolul 9 Dreptul la un nou proces Statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate nu au fost prezente la procesul lor și condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) nu au fost îndeplinite, persoanele în cauză au dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale. În acest sens, statele membre se asigură că persoanele în cauză suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente, de a participa efectiv, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern, și de a‑și exercita dreptul la apărare.”

Articolul 420-bis din Codice di procedura penale (Codul de procedură penală), intitulat „Lipsa inculpatului”, prevede: „1. În cazul în care inculpatul, aflat în libertate sau în detenție, nu este prezent la ședință, instanța se pronunță în lipsa acestuia: a) atunci când inculpatul a fost citat să se înfățișeze prin notificarea actului personal sau unei persoane mandatate în mod expres de el să primească actul; b) atunci când inculpatul a renunțat în mod expres la dreptul de a se înfățișa sau, deși exista un impediment în sensul articolului 420-ter, a renunțat în mod expres să îl invoce. 2. Instanța se pronunță în lipsa inculpatului și atunci când apreciază în alt mod că acesta are efectiv cunoștință de procesul aflat în desfășurare și că lipsa lui de la ședință este rezultatul unei alegeri voluntare și în cunoștință de cauză. În acest scop, instanța ține seama de modalitățile notificării, de actele îndeplinite de inculpat înainte de ședință, de numirea unui avocat ales și de orice altă împrejurare relevantă. 3. Instanța se pronunță în lipsă, chiar și în afara cazurilor prevăzute la alineatele 1 și 2, atunci când s-a declarat că această persoană acuzată se sustrage procedurii sau dacă, în alt mod, s-a sustras în mod voluntar de la cunoașterea procedurii pendinte. 4. În cazurile prevăzute la alineatele 1, 2 și 3, instanța declară inculpatul absent. Cu excepția cazului în care legea prevede altfel, inculpatul care a fost declarat absent este reprezentat de avocat. 5. În afara cazurilor prevăzute la alineatele 1, 2 și 3, înainte de a se pronunța în conformitate cu articolul 420-quater, instanța amână ședința și dispune ca avizul prevăzut la articolul 419, cererea de trimitere în judecată și procesul‑verbal al ședinței să fie notificate inculpatului personal de către poliția judiciară. 6. Ordonanța prin care se declară absența inculpatului se revocă chiar din oficiu în cazul în care inculpatul se înfățișează înainte de pronunțarea hotărârii. Inculpatul este repus în termenul de exercitare a drepturilor din care a fost decăzut: a) dacă face dovada că, din cauza unui caz fortuit, a unui caz de forță majoră sau a unui alt impediment legitim, s‑a aflat în imposibilitatea absolută de a se înfățișa în timp util pentru a exercita drepturile din care a fost decăzut și că nu a putut transmite în termen dovada impedimentului, fără să fi existat vreo culpă din partea sa; b) dacă, în cazurile prevăzute la alineatele 2 și 3, face dovada că nu a avut efectiv cunoștință de procesul aflat în desfășurare și că nu a putut interveni în timp util pentru a exercita drepturile din care a fost decăzut, fără să fi existat vreo culpă din partea sa; c) dacă rezultă, în orice mod, că nu erau îndeplinite condițiile pentru judecarea cauzei în lipsa sa. 7. În afara cazului prevăzut la alineatul 6, dacă rezultă că nu erau îndeplinite condițiile pentru judecarea cauzei în lipsă, instanța revocă, chiar din oficiu, ordonanța prin care se declară absența inculpatului și se pronunță în conformitate cu alineatul 5.”

Articolul 629-bis din Codul de procedură penală, intitulat „Înlăturarea autorității de lucru judecat”, prevede: „1. În afara cazurilor prevăzute la articolul 628-bis, persoana condamnată sau persoana împotriva căreia a fost aplicată o măsură de siguranță printr‑o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat care a fost pronunțată în privința sa în lipsă poate obține înlăturarea autorității de lucru judecat în cazul în care dovedește că a fost declarată absentă fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 420-bis și că nu a putut să promoveze în termen o cale de atac împotriva hotărârii, fără să fi existat vreo culpă din partea sa, cu excepția cazului în care se dovedește că, înainte de pronunțarea hotărârii, a avut efectiv cunoștință de procesul aflat în desfășurare. 2. Cererea se adresează Corte d’appello (Curtea de Apel) în a cărei circumscripție se află instanța care a pronunțat hotărârea, sub sancțiunea inadmisibilității, personal de către persoana în cauză sau de către un avocat cu împuternicire specială în termen de 30 de zile de la momentul luării la cunoștință a hotărârii. 3. Corte d’appello (Curtea de Apel) se pronunță în conformitate cu articolul 127 și, în cazul în care admite cererea, desființează hotărârea și dispune transmiterea înscrisurilor dosarului la instanța din faza sau din gradul în care s‑a constatat nulitatea. 4. Se aplică articolele 635 și 640.”

Prin hotărârea din 23 octombrie 2023 a Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma, Italia), CV a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de cinci ani și trei luni și la o amendă de 1500 de euro în calitate de coautor al unor infracțiuni de vătămare corporală gravă și de tâlhărie calificată.

Întrucât CV nu a declarat apel, această hotărâre a rămas definitivă la 14 aprilie 2024, iar CV a fost arestat la 19 noiembrie 2024 în vederea executării pedepsei aplicate.

La 19 decembrie 2024, CV a solicitat la Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma) înlăturarea autorității de lucru judecat a hotărârii Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma), susținând că fusese declarat absent deși nu fuseseră îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 420-bis din Codul de procedură penală. Astfel, acesta nu ar fi avut cunoștință de faptul că era pendinte o procedură împotriva sa.

După examinarea actelor procedurii în primă instanță, Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma) arată că această procedură a fost inițiată la 2 aprilie 2022 în urma arestării în flagrant delict a lui CV pentru infracțiuni de vătămare corporală gravă și de furt calificat săvârșite în calitate de coautor împreună cu o altă persoană de asemenea arestată, precum și cu alte opt persoane rămase necunoscute. CV a fost în plus acuzat de recidivă, întrucât fusese deja condamnat pentru alte infracțiuni de același tip.

La cererea lui CV, poliția a informat‑o mama sa cu privire la arestare, iar CV a desemnat un avocat ca apărător.

La 4 aprilie 2022, CV a fost prezentat în stare de arest la Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) în vederea validării arestării menționate, precum și în vederea judecării sale potrivit procedurii de urgență. Cu această ocazie, el a declarat că, potrivit registrului de evidență a populației, avea domiciliul la mama sa în Sicilia, dar era stabilit în mod durabil la Roma de cinci ani. În plus, acesta a declarat că locul său de reședință era situat, la Roma, la o „mensa per i poveri” (cantină pentru săraci) administrată de „Comunità di Sant’Egidio”.

În urma ședinței din 4 aprilie 2022, arestarea lui CV nu a fost validată, procedura de urgență nu a fost declanșată, cauza a fost trimisă Ministerului Public, iar CV a fost eliberat.

Ministerul Public a solicitat în continuare la Giudice per le indagini preliminari (judecătorul de instrucție, Italia) din cadrul Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) să emită o ordonanță de trimitere în judecată pentru motivul caracterului evident al probelor, care permitea dezbaterea directă a cauzei fără o ședință preliminară.

Această cerere a fost admisă, iar Giudice per le indagini preliminari (judecătorul de instrucție) l‑a trimis pe CV în fața Tribunale ordinario de Roma (Tribunalul din Roma) în vederea pronunțării unei hotărâri în ședința din 4 octombrie 2022.

La 9 mai 2022, poliția s‑a deplasat la „mensa per i poveri” menționată mai sus pentru a efectua notificarea ordonanței de trimitere în judecată, dar nu l‑a găsit pe CV și a lăsat notificarea uneia dintre persoanele responsabile de funcționarea asociației. Aceasta a declarat că CV venise la fața locului cu două zile mai devreme și a asigurat că va lăsa ordonanța de trimitere în judecată în cutia poștală personală a lui CV.

La 13 iulie 2022, avocatul desemnat de CV i‑a trimis acestuia o telegramă la reședința sa de la „mensa per i poveri” pentru a‑l informa că renunță la mandatul său din cauza imposibilității de a‑l localiza.

La 4 octombrie 2022, ordonanța de trimitere în judecată a fost notificată, prin poștă electronică certificată, avocatului desemnat de CV, întrucât locul de reședință declarat de CV nu era adecvat în acest scop.

În ședința din 4 octombrie 2022, ca urmare a renunțării avocatului desemnat de CV la mandatul său, Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) a desemnat un alt avocat ca apărător numit din oficiu.

În urma acestei ședințe din 4 octombrie 2022, Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) a constatat că ordonanța de trimitere în judecată nu fusese notificată persoanei acuzate și a trimis dosarul la grefă pentru a fi efectuată din nou această notificare.

În ședința din 17 ianuarie 2023, Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) a constatat că era necesar să fie căutată persoana în cauză, din moment ce nu se dovedise că CV a avut efectiv cunoștință de proces, și a transmis dosarul grefei în acest scop.

La 20 ianuarie 2023, poliția s‑a deplasat din nou la „mensa per i poveri” pentru a efectua notificarea, dar nici de data aceasta nu l‑a găsit pe CV acolo și a lăsat un aviz de prezentare unui voluntar, care a indicat că îl va lăsa în cutia poștală personală a acestuia.

La 20, 21 și 23 ianuarie 2023, poliția a încercat fără succes să îl contacteze prin telefon pe CV, care lăsase numărul său de telefon mobil.

La 20 ianuarie 2023, poliția a efectuat o căutare în registrele de evidență a populației și a constatat că CV avea domiciliul la mama sa, în Sicilia. La 3 februarie 2023, mama lui CV s‑a deplasat însă la biroul de evidență a populației din comună, prezentând o declarație de îndepărtare a fiului său de la domiciliu și solicitând radierea lui din certificatul de familie.

În ședința din 13 iunie 2023, Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) a constatat că din nota de serviciu a poliției reieșea că CV nu a putut fi localizat și, în consecință, a dispus ca persoana în cauză să fie căutată la adresa sa de domiciliu, și anume la adresa mamei sale din Sicilia, pentru a i se notifica o copie a ordonanței de trimitere în judecată și o copie a procesului‑verbal al ședinței din 13 iunie 2023, care făcea trimitere la ședința la 23 octombrie 2023.

La 19 iunie 2023, aceste acte au fost notificate de poliție prin predarea lor mamei lui CV, cu mențiunea „mamă care locuiește la aceeași adresă”.

În ședința din 23 octombrie 2023, Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) a constatat că ordonanța de trimitere în judecată fusese notificată prin predarea acesteia mamei care locuia la aceeași adresă și că, așadar, trebuia să se considere că s‑a asigurat faptul că persoana acuzată a avut cunoștință de proces.

Prin urmare, Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) a dispus desfășurarea dezbaterilor în lipsa lui CV, considerând că s‑a dovedit că acesta avusese efectiv cunoștință de proces și că absența sa de la ședință trebuia considerată o alegere voluntară și conștientă, în temeiul articolului 420-bis alineatul 3 din Codul de procedură penală.

La 23 octombrie 2023, în cadrul dezbaterilor, a fost luată mărturia victimei infracțiunii și, în urma dezbaterii dintre părți, Tribunale ordinario di Roma (Tribunalul din Roma) l‑a condamnat pe CV la o pedeapsă privativă de libertate de cinci ani și trei luni și la o amendă de 1500 de euro în calitate de coautor al unor infracțiuni de vătămare corporală gravă și de tâlhărie calificată. Această hotărâre a rămas irevocabilă la 14 aprilie 2024.

CV a fost arestat la 19 noiembrie 2024 și a introdus acțiunea în înlăturarea autorității de lucru judecat menționată la punctul 13 din prezentele concluzii.

În cadrul acestei proceduri, prin ordonanța din 7 ianuarie 2026 depusă la grefa Curții la 22 ianuarie 2026, Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolele 6, 10 și 18 din Directiva [2012/29] coroborate cu articolele 47 și 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cu articolele 6 și 17 din Convenția europeană a drepturilor omului trebuie interpretate în ansamblul lor în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 629-bis din Codul de procedură penală italian, care, într‑o procedură de înlăturare a autorității de lucru judecat care poate conduce la desființarea unei hotărâri de condamnare și la rejudecarea cauzei pe fond, nu prevede nicio formă de informare, de comunicare sau de participare a victimei unei infracțiuni care nu s‑a constituit parte civilă? 2) Articolele 8 și 9 din [Directiva 2016/343] coroborate cu articolele 47 și 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cu articolele 6 și 17 din Convenția europeană a drepturilor omului trebuie interpretate în ansamblul lor în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolele 420-bis și 629-bis din Codul de procedură penală italian, care permite desființarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care inculpatul invocă faptul că nu a avut efectiv cunoștință de proces, în măsura în care această reglementare exclude posibilitatea de a deduce din culpa evidentă a inculpatului sau din acceptarea în cunoștință de cauză a riscului de a nu primi actele de procedură, ceea ce ar rezulta din comportamente obiective și din probe indirecte, că acesta a evitat în mod voluntar să ia cunoștință de proces?”

În urma reuniunilor administrative care au avut loc la 5 și la 9 februarie 2026, Camera a patra a Curții a decis judecarea prezentei cauze potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

Guvernul italian și Comisia Europeană au depus observații scrise în cadrul procedurii în fața Curții. Aceleași părți au participat la ședința care a avut loc la 18 martie 2026.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, pe care propunem să o abordăm mai întâi, instanța de trimitere solicită interpretarea articolelor 8 și 9 din Directiva 2016/343, citite în lumina articolelor 47 și 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a articolelor 6 și 17 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). Aceasta solicită să se stabilească dacă dispozițiile menționate se opun unei reglementări naționale care exclude, în conformitate cu interpretarea sa în jurisprudența relevantă, posibilitatea ca o instanță sesizată cu o cerere privind un nou proces ca urmare a unei condamnări în lipsă să poată deduce din comportamentul persoanei în cauză și din probe indirecte că aceasta a evitat în mod voluntar să ia cunoștință de procesul inițial.

În temeiul articolului 8 alineatele (2) și (3) din Directiva 2016/343, statele membre pot prevedea că un proces care poate conduce la o hotărâre executorie privind vinovăția sau nevinovăția persoanei în cauză poate avea loc în absența sa. Acest lucru este posibil cu condiția fie ca persoana în cauză să fi fost informată în timp util cu privire la proces, precum și cu privire la consecințele neprezentării [articolul 8 alineatul (2) litera (a)], fie ca aceasta să fi fost doar informată cu privire la desfășurarea procesului atunci când este, pe de altă parte, reprezentată de un avocat mandatat pe care l‑a desemnat sau care a fost desemnat de stat [articolul 8 alineatul (2) litera (b)] ( 7 ). În conformitate cu alineatul (4) al articolului menționat, atunci când aceste condiții nu pot fi îndeplinite din cauză că persoana respectivă nu poate fi localizată, în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, o hotărâre poate fi de asemenea luată și executată, dar persoana în cauză trebuie în acest caz să aibă dreptul la un nou proces, astfel cum se prevede la articolul 9 din această directivă.

Potrivit Hotărârii Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) ( 8 ), posibilitatea oferită la articolul 8 alineatele (2) și (3) din Directiva 2016/343 statelor membre de a desfășura, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (2), un proces în lipsă și de a executa decizia fără a prevedea dreptul la un nou proces pornește de la premisa că, în situația prevăzută de acest alineat (2), persoana în cauză, informată în mod corespunzător, a renunțat de bunăvoie și în mod neechivoc să își exercite dreptul de a fi prezentă la proces.

În aceeași hotărâre, Curtea a recunoscut că se poate considera, dacă este cazul, că o persoană a fost de asemenea informată cu privire la proces și că a renunțat în mod voluntar și neechivoc să își exercite dreptul de a fi prezentă la proces atunci când nu poate fi localizată în scopul notificării citării la proces. Aceasta poate fi situația atunci când reiese din indicii precise și obiective că persoana în cauză, deși a fost informată oficial că este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni și cunoscând astfel că urmează să aibă loc un proces împotriva sa, acționează în mod deliberat pentru a evita primirea oficială a informațiilor privind data și locul procesului. Într‑o asemenea situație, se poate considera că această persoană a fost informată cu privire la proces și că a renunțat în mod voluntar și neechivoc să își exercite dreptul de a fi prezentă la acesta. Existența unor astfel de indicii precise și obiective poate fi constatată, de exemplu, atunci când persoana menționată, precum în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage), a comunicat în mod voluntar o adresă eronată autorităților competente sau nu se mai află la adresa pe care a comunicat‑o ( 9 ).

Situația unei astfel de persoane care a împiedicat autoritățile să o informeze oficial cu privire la proces în timp util prin intermediul unui document oficial se încadrează astfel în ipoteza prevăzută la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 ( 10 ). În plus, în astfel de împrejurări, trimiterea în timp util de către autoritățile competente a documentului oficial care menționează data și locul unui proces la adresa pe care persoana în cauză a comunicat‑o acestor autorități și dovada adusă că acest document a fost transmis efectiv la această adresă echivalează cu informarea persoanei respective, care nu mai poate fi localizată, cu privire la această dată și la acest loc, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343. Totuși, aceasta poate fi situația numai cu condiția ca autoritățile menționate să fi depus eforturi rezonabile pentru a localiza persoana respectivă și pentru a o cita în persoană sau pentru a o informa oficial, prin alte mijloace, cu privire la data și la locul acestui proces ( 11 ).

În plus, unei astfel de persoane i se poate refuza un nou proces numai dacă, pe de altă parte, celelalte condiții prevăzute la articolul 8 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2016/343 sunt îndeplinite, cu alte cuvinte persoana respectivă fie a fost informată cu privire la consecințele neprezentării în timp util, fie a fost reprezentată de un avocat ( 12 ).

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă, în temeiul dreptului Uniunii, trebuie să dispună de o putere de apreciere care să îi permită să țină seama de comportamentul lui CV pentru a examina dacă acesta a evitat în mod voluntar să ia cunoștință de proces, astfel încât cererea sa privind un nou proces ar trebui calificată drept abuzivă.

Având în vedere afirmațiile guvernului italian, această întrebare pare ipotetică. Potrivit acestor afirmații, împrejurările speței ar trebui să permită instanței de trimitere să refuze deschiderea unui nou proces. Astfel, în temeiul jurisprudenței naționale, cunoașterea efectivă a procesului ar fi, desigur, cea care ar legitima declararea absenței și nu se poate deduce în mod automat din „neglijența în materie de informare” a persoanei acuzate intenția de a se sustrage de la aceasta. Totuși, această neglijență ar putea fi luată în considerare atunci când autoritățile competente au depus eforturi rezonabile pentru a localiza persoana în cauză. Ar reveni în acest caz acestora din urmă sarcina de a prezenta „indicii precise și obiective” care să demonstreze că ea a primit informații suficiente.

Luarea în considerare a acestor două condiții ar exclude orice invocare abuzivă a dreptului la apărare, întrucât ar acorda importanță atât diligențelor depuse de autorități pentru a informa persoana în cauză, cât și diligențelor depuse de aceasta pentru a primi informațiile relevante. Având în vedere condițiile menționate, împrejurările expuse în decizia de trimitere ar permite refuzarea dreptului lui CV la un nou proces.

În fața acestei argumentații, trebuie amintit că procedura prevăzută la articolul 267 TFUE se întemeiază pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, aceasta din urmă fiind abilitată să se pronunțe numai cu privire la interpretarea sau la validitatea actelor de drept al Uniunii vizate la articolul menționat. În acest context, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor din dreptul național sau să hotărască dacă interpretarea dată de instanța națională este corectă. Rezultă că Curtea trebuie să ia în considerare contextul de reglementare și factual, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările preliminare. În speță, prin urmare, este necesar să se respecte interpretarea reglementării italiene astfel cum rezultă din cererea de decizie preliminară și care constituie premisa întrebării adresate Curții ( 13 ).

Potrivit instanței de trimitere, articolul 420-bis din Codul de procedură penală enumeră, desigur, elemente în prezența cărora se poate concluziona că persoana acuzată intenționa să evite să ia cunoștință de proces și că absența sa rezultă dintr‑o alegere deliberată. Cu toate acestea, în temeiul jurisprudenței Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), o cerere privind un nou proces nu ar putea fi respinsă decât dacă s‑ar face dovada directă a intenției de a evita luarea la cunoștință a procesului.

Potrivit instanței de trimitere, aceasta echivalează de facto cu solicitarea unei declarații exprese din partea persoanei în cauză care să indice intenția de a se sustrage procedurii. Ar fi interzis să se concluzioneze că imposibilitatea localizării sale se datorează unor comportamente care demonstrează în mod indirect, dar cert, o asemenea intenție. Nu ar fi, așadar, posibil să se țină seama de o neglijență care dovedește acceptarea conștientă a riscului de a nu lua cunoștință de proces și care poate fi asimilată evitării deliberate a unei astfel de luări la cunoștință. Prin urmare, în împrejurările speței, instanța de trimitere ar fi obligată să admită cererea privind un nou proces ca urmare a lipsei unei probe directe a intenției lui CV de a evita să ia cunoștință de procesul inițial.

Instanța de trimitere pare, astfel, să considere că dreptul național, așa cum ar fi obligată să îl aplice, „ar supraproteja” într‑o anumită manieră dreptul la apărare. Acesta i‑ar impune să redeschidă procedura și ar împiedica‑o să examineze indiciile susceptibile să demonstreze că absența lui CV de la proces rezultă, eventual, dintr‑o alegere conștientă din partea acestuia.

Astfel cum precizează temeiul său juridic de la articolul 82 alineatul (2) TFUE, în considerentele (9) și (48) ale acesteia, precum și la articolul 1 din aceasta, Directiva 2016/343 nu efectuează decât o armonizare minimă, iar nu o armonizare completă și exhaustivă, astfel încât statele membre pot extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat ( 14 ).

Astfel, din însuși modul de redactare a articolului 8 alineatul (2) din directiva menționată reiese că statele membre „pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză” ( 15 ). Statele membre sunt, așadar, libere să nu prevadă posibilitatea unui proces în lipsă în dreptul lor național ( 16 ).

Totuși, atunci când prevăd posibilitatea desfășurării unor asemenea procese, ele trebuie să respecte prevederile directivei. Astfel, acestea prevăd și reglementează obligațiile care revin statelor membre în raport cu dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi prezente la propriul proces, precum și cu excepțiile de la acest drept ( 17 ). Aceasta înseamnă nu numai că ele trebuie să garanteze dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă la proces, ci și că trebuie să prevină utilizarea abuzivă a dreptului la un nou proces în cazul unei hotărâri pronunțate în lipsă, ceea ce ar împiedica eficacitatea urmăririi penale, precum și buna administrare a justiției.

Desigur, statele membre rămân în principiu libere să asigure un nivel de protecție a dreptului la apărare mai ridicat decât cel prevăzut de Directiva 2016/343. Totuși, garantarea unor asemenea drepturi nu trebuie să împiedice finalitatea și punerea în aplicare efectivă a acesteia. Astfel, atunci când un act al Uniunii învestește statele membre cu libertatea de a alege între mai multe modalități de aplicare, exercitarea acestei puteri discreționare se încadrează în punerea în aplicare a dreptului Uniunii. Prin urmare, examinarea conformității normelor naționale instituite în acest scop ține de interpretarea directivei menționate în lumina principiilor generale ale dreptului Uniunii ( 18 ).

De asemenea, la punerea în aplicare a acestor norme, statele membre sunt obligate să respecte prevederile cartei. Desigur, ele pot aplica standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția însă ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv ale dreptului Uniunii ( 19 ).

În conformitate cu aceste principii, Curtea a statuat deja că dispozițiile Directivei 2016/343 referitoare la dreptul de a fi prezent la proces și la dreptul la un nou proces trebuie interpretate astfel încât să se evite ca o persoană care, deși era informată cu privire la desfășurarea unui proces, a renunțat, fie în mod expres, fie în mod tacit, dar neechivoc, să participe la proces să poată solicita, după o condamnare în lipsă, desfășurarea unui nou proces și astfel să împiedice abuziv caracterul efectiv al urmăririi penale, precum și buna administrare a justiției ( 20 ).

Potrivit Curții, această interpretare decurge din finalitatea Directivei 2016/343, care constă, astfel cum o arată considerentele (9) și (10) ale acesteia, în consolidarea dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale, astfel încât să crească încrederea statelor membre în sistemul de justiție penală al celorlalte state membre. Premisa că, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, persoana în cauză, informată în mod corespunzător, a renunțat de bunăvoie și în mod neechivoc să își exercite dreptul de a fi prezentă la proces garantează respectarea finalității menționate ( 21 ).

Această interpretare este confirmată de faptul că, întrucât a fost adoptată pentru a facilita recunoașterea reciprocă, precum și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală între statele membre, Directiva 2016/343 urmărește același obiectiv ca deciziile‑cadru referitoare la recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală și la procedurile de predare între statele membre ( 22 ). Întrucât face parte din același ansamblu normativ, Directiva 2016/343 trebuie interpretată în concordanță cu aceste decizii‑cadru ( 23 ).

Or, astfel cum a explicat avocatul general Richard de la Tour, în temeiul acestor din urmă decizii‑cadru, instanțele naționale trebuie de asemenea să dispună de o putere de apreciere care să le permită să examineze dacă, având în vedere împrejurările speței, dreptul la apărare a fost respectat în pofida unei hotărâri pronunțate în lipsă ( 24 ). El își întemeiază de asemenea acest punct de vedere printre altele pe efectivitatea urmăririi penale, precum și pe buna administrare a justiției ( 25 ).

În sfârșit, interpretarea propusă este conformă cu dreptul victimei la un proces într‑un termen rezonabil și de a nu fi traumatizată din nou, cu principiul economiei procedurii penale, precum și cu principiul general al interzicerii abuzului de drept potrivit căruia justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii ( 26 ).

Interdicția abuzului de drept este astfel întotdeauna aplicabilă. Desigur, articolul 54 din cartă și articolul 17 din CEDO consacră explicit o interdicție a abuzului de drept care nu pare relevantă în împrejurările din speță. Așa cum susține Comisia, dispozițiile respective au obiectivul specific de a preveni ca persoane, grupări sau state să utilizeze libertățile garantate în acestea pentru a distruge sau a limita în mod excesiv drepturile recunoscute în acestea. Totuși, această interdicție specifică nu exclude interdicția mai generală recunoscută de Curte.

Din considerațiile care precedă rezultă că, atunci când examinează dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a dreptului la un nou proces în cazul unei hotărâri pronunțate în lipsă, consacrat la articolul 9 din Directiva 2016/343, instanța competentă trebuie să dispună de o putere de apreciere.

În cadrul exercitării acestei competențe, instanța menționată trebuie să poată examina dacă sunt îndeplinite condițiile rezumate la punctele 39-43 din prezentele concluzii. Prin urmare, aceasta trebuie să aprecieze dacă există indicii precise și obiective că persoana în cauză, deși a fost informată în mod oficial că era acuzată de săvârșirea unei infracțiuni și cunoscând astfel că urma să aibă loc un proces împotriva sa, a făcut în mod deliberat astfel încât să evite primirea oficială a informațiilor referitoare la data și la locul procesului. Astfel, ea trebuie să țină seama în mod corespunzător de situația specială a persoanelor vulnerabile menționate printre altele în considerentul (42) al Directivei 2016/343 ( 27 ). În sfârșit, cu ocazia acestei examinări, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă este îndeplinită una dintre condițiile alternative prevăzute la articolul 8 alineatul (2) literele (a) și (b) din directiva menționată, cu alte cuvinte persoana fie a fost informată cu privire la data și la locul procesului, precum și cu privire la consecințele neprezentării, fie a fost reprezentată de un avocat mandatat în mod corespunzător pe tot parcursul acestui proces ( 28 ).

Numai atunci când concluzionează, pe baza acestei examinări, că persoana în cauză a făcut în mod deliberat astfel încât să nu primească în mod oficial informațiile referitoare la proces și că, în plus, una dintre condițiile menționate este îndeplinită, dreptul persoanei menționate la un nou proces îi poate fi refuzat. Situația ar putea fi diferită numai dacă s‑ar dovedi că persoana în cauză a procedat în mod deliberat astfel încât să împiedice realizarea acestor condiții, de exemplu prin evitarea primirii informațiilor referitoare la data și la locul procesului și la consecințele unei hotărâri pronunțate în lipsă sau prin ruperea, în mod deliberat și repetat, a contactelor cu avocatul său. Într‑o astfel de situație, principiul general al interzicerii abuzului de drept ar putea pleda împotriva redeschiderii unui nou proces.

În speță, sub rezerva examinării de către instanța de trimitere, nu este clar dacă există indicii că CV a împiedicat în mod intenționat și abuziv îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343. Va reveni, așadar, acestei instanțe sarcina de a examina, ținând seama în special de procesul‑verbal și de transcrierea interogatoriului lui CV efectuat la 4 aprilie 2022 (punctul 16 de mai sus), în cursul căruia a fost asistat de un avocat ales de el mandatat în mod corespunzător ( 29 ), dacă din aceste documente reiese că CV a fost informat suficient că era acuzat de săvârșirea unei infracțiuni și că urma să aibă loc un proces împotriva lui. De asemenea, instanța de trimitere trebuie să examineze, având în vedere printre altele indicațiile lui CV cu privire la adresele sale și eforturile întreprinse pentru a i se notifica informațiile referitoare la proces, dacă trebuie să se considere că acesta a acționat în mod deliberat pentru a evita primirea oficială a informațiilor privind data și locul procesului, în condițiile în care autoritățile competente au depus suficiente eforturi pentru a‑l localiza.

În cursul acestor examinări, instanța de trimitere trebuie nu numai să țină seama în mod corespunzător de vulnerabilitatea lui CV care rezultă din situația sa fără domiciliu fix, dar și de aspectul dacă din mărturiile sale cu ocazia interogatoriului din 4 aprilie 2022 reiese că acesta era suficient de instruit și de lucid pentru a putea aprecia implicațiile situației în care se afla. În plus, în cadrul procedurii de solicitare a unui nou proces, CV trebuie să poată menționa printre altele împrejurări speciale susceptibile să îl fi împiedicat, dacă este cazul, să primească notificările transmise la „mensa per i poveri” (cantina pentru săraci) gestionată de „Comunità di Sant’Egidio” (a se vedea punctele 16, 20 și 26 din prezentele concluzii).

În plus, instanța de trimitere trebuie să examineze dacă în speță este îndeplinită una dintre cele două condiții prevăzute la articolul 8 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2016/343. În această privință, pe de o parte, îi revine sarcina de a stabili dacă se poate considera că CV a fost reprezentat de un avocat mandatat în mod corespunzător pe tot parcursul procedurii, având în vedere împrejurările cauzei (a se vedea punctele 15, 21 și 23 din prezentele concluzii) ( 30 ).

Pe de altă parte, în ceea ce privește condiția prevăzută la articolul 8 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2016/343, instanța de trimitere trebuie să aprecieze dacă depunerea notificării ordonanței de judecată imediate către „mensa per i Poveri” (cantina pentru săraci) gestionată de „Comunità di Sant’Egidio” poate constitui o informare a lui CV cu privire la data și locul procesului, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (a) din această directivă (a se vedea punctul 42 din prezentele concluzii). În plus, aceasta trebuie să examineze dacă s‑a demonstrat în mod suficient că CV a fost informat oficial, în special cu ocazia interogatoriului din 4 aprilie 2022, cu privire la consecințele neprezentării în timp util.

În sfârșit, pentru orice eventualitate, trebuie amintit că procedura în cursul căreia o persoană suspectată sau acuzată trebuie să poată solicita un nou proces în temeiul articolului 9 din Directiva 2016/343 trebuie să îndeplinească condițiile dreptului la o cale de atac efectivă. Aceasta implică în special că cererea de redeschidere este examinată într‑un interval de timp suficient de scurt pentru a garanta, mai ales în cazul privării de libertate a persoanei în cauză precum în speță, efectivitatea acestei proceduri care poate conduce, dacă este cazul, la o infirmare a deciziei inițiale și la punerea în libertate a persoanei interesate. Or, în împrejurările speței, este îndoielnic că procedura principală îndeplinește aceste condiții, în măsura în care CV a fost arestat la 19 noiembrie 2024, a solicitat înlăturarea autorității de lucru judecat a hotărârii inițiale la 19 decembrie 2024, iar instanța de trimitere a trimis prezenta cerere de decizie preliminară Curții abia la 7 ianuarie 2026, cu alte cuvinte după mai mult de un an, când CV executase deja o parte deloc neglijabilă din pedeapsa care i‑a fost aplicată ( 31 ).

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolele 6, 10 și 18 din Directiva 2012/29, citite în lumina articolelor 47 și 54 din cartă și a articolelor 6 și 17 din CEDO, trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale precum articolul 629-bis din Codul de procedură penală italian, care, într‑o procedură de înlăturare a autorității de lucru judecat care poate conduce la desființarea unei hotărâri de condamnare și la rejudecarea cauzei pe fond, nu prevede nicio formă de informare, de comunicare sau de participare a victimei unei infracțiuni care nu s‑a constituit parte civilă.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2012/29, scopul acesteia este de a garanta faptul că victimele criminalității beneficiază de informații, de sprijin și protecție adecvate și sunt în măsură să participe în procedurile penale.

În acest scop, articolul 6 din Directiva 2012/29 prevede dreptul victimei de a primi informații cu privire la propria cauză. Această dispoziție nu vizează în mod explicit o procedură de redeschidere precum cea din litigiul principal, în cursul căreia instanța competentă examinează dacă erau îndeplinite condițiile unei hotărâri pronunțate în lipsă în cursul procedurii inițiale. Totodată, în vederea dreptului victimei de a primi în principiu informații care să îi permită să ia la cunoștință stadiul procedurilor penale, consacrat în mod specific la articolul 6 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată, articolul 6 alineatul (2) face trimitere, asemenea considerentului (20), la rolul victimelor în sistemul judiciar penal relevant.

Articolul 10 din Directiva 2012/29, care consacră dreptul victimelor de a fi audiate, face de asemenea trimitere numai în general la „procedurile penale”.

Totuși, din economia generală și din finalitatea Directivei 2012/29 reiese că aceasta se întemeiază pe luarea în considerare a implicațiilor grave ale procedurilor împotriva autorilor infracțiunilor pentru victimele unor astfel de infracțiuni și că urmărește să asigure că victimele pot participa în mod adecvat și activ la procedurile menționate.

Din această perspectivă, considerentul (26) al Directivei 2012/29 subliniază importanța informațiilor care permit victimei să cunoască stadiul curent al oricăror proceduri. Considerentul (31) al acestei directive precizează în plus că dreptul la informare cu privire la data și locul unui proces ar trebui să se aplice și în ceea ce privește informațiile cu privire la data și locul unei audieri din cadrul unei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în respectiva cauză.

Or, o procedură în cursul căreia instanța competentă examinează dacă este necesar să anuleze hotărârea inițială și să redeschidă procedura pe fond poate fi asimilată unei proceduri privind o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunțate într‑un dosar penal. O asemenea procedură de înlăturare a autorității de lucru judecat implică astfel că o procedură pe fond încheiată în principiu printr‑o hotărâre definitivă poate fi redeschisă.

O asemenea procedură are o importanță majoră pentru victimă. Aceasta implică astfel că victima să trebuiască să se confrunte din nou cu o experiență traumatizantă și că poate fi obligată, dacă este cazul, să depună din nou mărturie în cursul noii proceduri pe fond.

În aceste condiții, dreptul victimei de a participa activ la procedurile penale nu poate, în opinia noastră, să fie limitat la procedurile pe fond prin care se urmărește stabilirea infracțiunii, ci trebuie să se aplice și în cadrul unei proceduri de înlăturare a autorității de lucru judecat a hotărârii inițiale. De asemenea, dreptul victimei de a participa la o astfel de procedură nu poate depinde de aspectul dacă aceasta s‑a constituit parte civilă sau dacă procedura inițială a fost declanșată de plângerea sa ori din oficiu ( 32 ).

Desigur, după cum subliniază Comisia, nu se poate pune problema evaluării comparative a drepturilor victimei și ale persoanei acuzate cu ocazia aprecierii dreptului la un nou proces. Așa cum se precizează în considerentul (12) al Directivei 2012/29, drepturile victimei prevăzute de această directivă nu aduc atingere drepturilor autorului infracțiunii. Prin urmare, nu este vorba despre limitarea dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil din cauza implicațiilor unui nou proces pe fond pentru victimă. Dispozițiile acestei directive care urmăresc să prevină victimizarea secundară sau un număr inutil de mare de audieri ( 33 ) nu pot fi interpretate astfel încât să compromită dreptul persoanei acuzate la un nou proces dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui drept.

În plus, în cadrul unei proceduri de înlăturare a autorității de lucru judecat, nu este vorba despre infracțiune ca atare, iar mărturia victimei cu privire la această infracțiune nu este relevantă la examinarea condițiilor de redeschidere a procedurii pe fond.

Totuși, este posibil ca victima să poată prezenta elemente care să permită lămurirea în mod util a instanței competente cu privire la existența sau inexistența intenției persoanei acuzate de a se sustrage procesului inițial în cunoștință de cauză. Acest lucru este valabil în special în situații în care persoana acuzată și victima se cunosc sau au relații apropiate, de exemplu de violență domestică.

Rezultă că, drept răspuns la prima întrebare a instanței de trimitere, trebuie arătat că drepturile garantate victimei de Directiva 2012/29 impun ca aceasta să fie informată cu privire la orice cerere prin care se urmărește garantarea unui nou proces. De asemenea, ea trebuie să poată fi audiată cu ocazia examinării unei astfel de cereri pentru a putea furniza orice informație eventual relevantă pentru aprecierea comportamentului persoanei acuzate.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia) după cum urmează: Articolele 8 și 9 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, precum și articolele 6, 10 și 18 din Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2001/220/JAI a Consiliului trebuie interpretate în sensul că: – instanțele naționale trebuie să dispună de o putere de apreciere pentru a stabili dacă, având în vedere toate elementele relevante ale cauzei, o persoană acuzată care nu a fost prezentă la proces trebuie să aibă dreptul la un nou proces pentru a garanta dreptul său la un proces echitabil; – în cadrul acestei aprecieri, instanțele naționale trebuie să examineze dacă s‑a stabilit în mod suficient că persoana acuzată a avut cunoștință de proces și de consecințele unei hotărâri pronunțate în lipsă și că absența sa rezultă dintr‑o alegere deliberată; – victima trebuie să fie informată cu privire la o cerere a persoanei acuzate cu privire la un nou proces și să aibă dreptul de a fi audiată în cadrul procedurii în cursul căreia instanța competentă examinează această cerere.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA JULIANE KOKOTT

prezentate la 16 aprilie 2026 ( 1 )