Ordonanța Tribunalului (Camera a patra) din 20 aprilie 2026.#EO împotriva Parlamentului European.#Funcție publică – Agenți temporari – Publicarea unui comunicat de presă de către un grup politic al Parlamentului – Competența Tribunalului – Răspundere – Prejudicii materiale și morale – Acțiune vădit nefondată.#Cauza T-374/25.

Prin cererea întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamantul, EO, solicită anularea deciziei din 12 iulie 2024 (denumită în continuare „prima decizie atacată”) a președintei Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (în continuare „Grupul S&D”), un grup politic din Parlamentul European, și a deciziei din 6 martie 2025 a Biroului Grupului S&D (denumită în continuare „a doua decizie atacată”), prin ambele fiind respinsă cererea sa de despăgubire. În temeiul aceleiași dispoziții, el solicită de asemenea repararea prejudiciilor material și moral pe care le‑ar fi suferit ca urmare a publicării de către Biroul Grupului S&D a unui comunicat de presă intitulat „Zero toleranță pentru corupție” (denumit în continuare „comunicatul de presă”).

Reclamantul este un fost agent temporar, în sensul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”), al Grupului S&D. Contractul său de muncă fusese încheiat cu Parlamentul.

În exercitarea atribuțiilor sale de consilier politic al Grupului S&D, acesta a fost implicat printre altele în elaborarea Rezoluției Parlamentului European din 24 noiembrie 2022 referitoare la situația drepturilor omului în contextul Cupei Mondiale FIFA din Qatar (JO 2023, C 167, p. 99).

În zilele care au urmat după adoptarea Rezoluției din 24 noiembrie 2022, un asistent parlamentar acreditat al unui deputat din Grupul S&D l‑a invitat pe reclamant să asiste la un meci din cadrul Campionatului Mondial de Fotbal din Qatar. Acest cadou consta în două bilete pentru a asista la meciul din sferturile de finală dintre echipa Argentinei și cea a Țărilor de Jos, precum și în acoperirea cheltuielilor de deplasare și de cazare pentru două persoane.

Între 8 și 11 decembrie 2022, reclamantul s‑a deplasat în Qatar împreună cu partenera sa.

La 9 decembrie 2022, autoritățile belgiene au deschis o anchetă cu privire la eventuale activități de lobby ilicite din partea statului Qatar (denumită în continuare „ancheta privind Qatar”). Acestea au efectuat în special percheziții în birourile Parlamentului și au arestat mai multe persoane, printre care asistentul parlamentar acreditat menționat la punctul 4 de mai sus.

La 16 decembrie 2022, reclamantul l‑a informat pe șeful său de unitate cu privire la călătoria sa în Qatar. Împreună, l‑au informat pe secretarul general al Grupului S&D cu privire la aceasta.

La 20 decembrie 2022, după audierea reclamantului, președinta Grupului S&D, în calitatea sa de autoritate împuternicită să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AICM”), l‑a suspendat din funcție pe o perioadă nedeterminată cu reținere din remunerație, în temeiul articolelor 23 și 24 din anexa IX la Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”).

În urma mai multor demersuri administrative, Parlamentul European a reziliat, la 15 septembrie 2023, contractul de agent temporar al reclamantului în temeiul articolului 47 litera (c) punctul (i) din RAA. Reclamantul a solicitat anularea acestei decizii și a cerut despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale suferite. Această acțiune a fost respinsă prin Hotărârea din 11 iunie 2025, EO/Parlamentul (T‑368/24, în prezent în recurs, EU:T:2025:583).

La 20 decembrie 2022, în aceeași zi în care președinta Grupului S&D l‑a suspendat pe reclamant, biroul Grupului S&D a publicat comunicatul de presă, punându‑l la dispoziție pe site‑ul internet al Grupului S&D.

În comunicatul de presă, Biroul Grupului S&D a indicat că, în urma deciziei din săptămâna precedentă de a exclude un vicepreședinte al Parlamentului din cadrul grupului și de a demite din funcție alți deputați din Parlamentul European implicați în ancheta privind Qatar, acesta se angaja să ia măsuri suplimentare concrete pentru a combate corupția și ingerințele externe. În plus, a afirmat că Biroul Grupului S&D este consternat de acuzațiile de corupție și se angaja să sprijine desfășurarea unei anchete aprofundate. El a explicat că a definit liniile generale ale unei anchete interne și a confirmat un calendar pentru alegerea candidatului Grupului S&D pentru postul de vicepreședinte.

În al cincilea dintre cele șase paragrafe ale comunicatului de presă s‑a arătat că „Biroul sprijină pe deplin suspendarea unui membru al personalului [Grupului] S&D ca urmare a unei abateri grave legate de ancheta judiciară în curs.”

Profilul reclamantului a fost eliminat ulterior din organigrama care figura pe site‑ul internet al Grupului S&D, în timp ce, potrivit Parlamentului, numele său a figurat în continuare în repertoriul general al Parlamentului.

După ce a efectuat cercetări, un jurnalist a ajuns la concluzia că reclamantul era membrul personalului Grupului S&D la care se făcea referire în comunicatul de presă și a publicat, la 22 decembrie 2022, un articol de presă referitor la suspendarea reclamantului, care menționa numele acestuia, în contextul anchetei interne a Grupului S&D.

La 14 martie 2024, reclamantul a introdus o cerere de despăgubire, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, pentru prejudiciul suferit ca urmare a comunicatului de presă.

Prin prima decizie atacată, președinta grupului S&D a respins cererea de despăgubire formulată de reclamant. Aceasta a apreciat că publicarea comunicatului de presă nu constituia o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, a obligației de solicitudine, a dreptului la bună administrare sau a dreptului la protecția vieții private și a datelor cu caracter personal. În opinia acesteia, prima dintre cele trei condiții cumulative necesare pentru admiterea unei cereri de despăgubire întemeiate pe răspunderea extracontractuală a Uniunii (condiția comportamentului ilicit al instituției) nu era îndeplinită.

La 10 octombrie 2024, reclamantul a introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei atacate. Acesta a reiterat argumente prin care urmărea să demonstreze temeinicia cererii sale de despăgubire.

A doua decizie atacată, semnată de președinta Grupului S&D „în numele Biroului”, a respins reclamația reclamantului. Aceasta a concluzionat că actele unui grup politic nu pot angaja răspunderea extracontractuală a Parlamentului decât atunci când aceste acte pot fi atribuite Parlamentului. Comunicatul de presă era un act care se referea numai la activitățile politice ale Grupului S&D și care nu făcea parte din sfera de activitate a Grupului S&D în calitate de AICM. În plus, potrivit celei de a doua decizii atacate, procedura prevăzută la articolul 90 alineatul (1) din statut „nu era o posibilitate” pentru reclamant întrucât „un litigiu între un funcționar și instituția sa […] poate fi soluționat în temeiul articolelor 90 și 91 din Statutul funcționarilor numai în cazul în care acesta își are originea în raportul de muncă dintre persoana în cauză și instituție”.

În cererea introductivă și în observațiile cu privire la excepția ridicată de Parlament, reclamantul solicită Tribunalului: – declararea admisibilității cererii; – anularea primei decizii atacate; – dacă este cazul, anularea celei de a doua decizii atacate; – obligarea Parlamentului la plata despăgubirilor pentru prejudiciile materiale și morale suferite; – obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul excepției ridicate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Parlamentul solicită Curții: – respingerea cererii ca fiind introdusă în fața unei instanțe necompetente și – obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul articolului 130 alineatele (1) și (7) din Regulamentul de procedură, la cererea pârâtului, Tribunalul poate să se pronunțe asupra unei excepții fără a intra în dezbaterea fondului. Potrivit articolului 126 din Regulamentul de procedură, atunci când o acțiune este în mod vădit nefondată, Tribunalul poate oricând să decidă, la propunerea judecătorului raportor, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

În speță, Tribunalul se consideră suficient de lămurit de înscrisurile de la dosar și decide, în temeiul articolului 130 alineatul (7) și al articolului 126 din Regulamentul de procedură, să se pronunțe fără continuarea procedurii.

Parlamentul susține în esență că Tribunalul nu este competent să judece acțiunea întrucât deciziile de emitere a comunicatului de presă și de eliminare a profilului reclamantului din organigrama de pe site‑ul internet al Grupului S&D sunt acte politice ale Biroului Grupului S&D, care este organul responsabil cu coordonarea activităților politice ale Grupului S&D.

Reclamantul susține că Tribunalul este competent în temeiul articolului 270 TFUE.

Articolul 270 TFUE prevede competența specială a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele privind funcția publică. Acest articol distinge cauzele privind funcția publică de celelalte cauze care sunt de competența Curții în calitate de litigii „între Uniune și agenții acesteia” și face trimitere la Statutul funcționarilor ca instrument care guvernează limitele și condițiile acestei competențe speciale.

Articolul 91 alineatul (1) din Statutul funcționarilor prevede că Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu între Uniune și „oricare dintre persoanele cărora li se aplică [statutul]” și privind legalitatea unui act care lezează persoana respectivă, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut. În conformitate cu această din urmă dispoziție, „[o]ricare dintre persoanele cărora li se aplică [statutul]” poate adresa autorității împuternicite să facă numiri o reclamație împotriva unui act care o lezează.

Nu se contestă că reclamantul era, la data faptelor, un agent temporar al Grupului S&D în sensul articolului 2 litera (c) din RAA. Articolul 46 din RAA prevede că titlul VII din Statutul funcționarilor, care cuprinde articolele 90 și 91 din acesta, se aplică prin analogie. Reclamantul este, așadar, o persoană căreia i se aplică statutul, care a depus la AICM o reclamație îndreptată împotriva unui act care o lezează.

Rezultă că Tribunalul este competent să judece prezenta acțiune împotriva deciziilor atacate de respingere a cererii de despăgubire.

În cadrul excepției ridicate, Parlamentul invocă Hotărârea din 22 martie 1990, Le Pen (C‑201/89, EU:C:1990:133), pentru a susține că nu există o normă de drept al Uniunii din care s‑ar putea deduce că actele unui grup politic ar putea fi imputate Parlamentului și că distribuirea de către un grup politic a unei publicări pretins calomnioase nu angajează răspunderea extracontractuală a Uniunii Europene.

Cu toate acestea, contrar celor susținute în esență de Parlament, principiul juridic enunțat în Hotărârea din 22 martie 1990, Le Pen [C‑201/89, EU:C:1990:133, punctul 15 și punctul 16 litera (b)], nu limitează competența specială a Tribunalului în materie de funcție publică stabilită la articolul 270 TFUE, ci se limitează la a restrânge posibilitatea unei acțiuni în despăgubire în anumite situații, aspect a cărui apreciere este de competența acestuia din urmă.

În plus, invocarea punctelor 21 și 22 din Hotărârea din 22 noiembrie 1990, Mommer/Parlamentul (T‑162/89, EU:T:1990:72), potrivit cărora condițiile de încadrare în muncă care nu intră în domeniul de aplicare al Statutului funcționarilor sau al RAA sunt excluse din sfera de competență a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ar fi inoportună întrucât aceste puncte ar constitui obiter dicta care nu sunt relevante în speță. Argumentul întemeiat pe punctul 20 din Ordonanța din 16 decembrie 2019, Kipper/Comisia (T‑394/18, nepublicată, EU:T:2019:863), ar fi de asemenea inoperant, întrucât cauza menționată privea un ansamblu de fapte foarte diferit.

Prin urmare, excepția ridicată de Parlament trebuie respinsă.

În prezenta cerere introductivă, reclamantul susține că, prin publicarea comunicatului de presă, Parlamentul a acționat în mod nelegal și din neglijență, încălcând principiul prezumției de nevinovăție, obligația sa de solicitudine și dreptul la bună administrare, precum și dreptul la protecția vieții private și a datelor cu caracter personal. Potrivit reclamantului, sănătatea și reputația sa au fost afectate în mod direct de publicarea comunicatului de presă. Susține că, prin urmare, toate condițiile pentru a obține câștig de cauză ar fi îndeplinite.

În cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea capăt de cerere, reclamantul solicită anularea primei și a celei de a doua decizii atacate.

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au ca efect sesizarea Tribunalului cu actul împotriva căruia a fost formulată reclamația, atunci când concluziile respective sunt, ca atare, lipsite de conținut autonom (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctul 8, și Hotărârea din 16 iulie 2025, ET/BEI, T‑417/24, nepublicată, EU:T:2025:728, punctul 24 și jurisprudența citată).

O decizie explicită de respingere a unei reclamații poate, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă totuși un caracter confirmativ al actului contestat de reclamant. Această situație se regăsește atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației reclamantului în funcție de elemente noi de drept și de fapt sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea unei reclamații constituie un act supus controlului instanței, pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat sau pe care îl consideră chiar un act care lezează ce se substituie actului contestat (Hotărârea din 21 mai 2014, Mocová/Comisia, T‑347/12 P, EU:T:2014:268, punctul 34 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 5 iulie 2023, SE/Comisia, T‑223/21, EU:T:2023:375, punctul 25 și jurisprudența citată).

În speță, a doua decizie atacată, prin care se respinge reclamația formulată de reclamant în temeiul articolului 90 alineatul (2) din Statutul funcționarilor, modifică prima decizie atacată într‑un mod atât de fundamental încât o înlocuiește (a se vedea punctele 16 și 18 de mai sus).

Prin urmare, se cuvine să se înceapă cu capătul de cerere prin care se solicită anularea celei de a doua decizii atacate.

În primul rând, trebuie să se observe că reclamantul nu invocă argumente de fond împotriva celei de a doua decizii atacate, solicitând anularea acesteia numai „dacă este cazul” în cadrul celui de al treilea capăt de cerere. Astfel, reclamantul se limitează să afirme, fără a‑și susține afirmația, că, prin decizia de a emite comunicatul de presă, Grupul S & D „a acționat în mod necesar – ca atare sau cel puțin și – în calitate de AICM”.

În al doilea rând, nicio normă de drept al Uniunii nu permite să se deducă faptul că actele unui grup politic ar putea fi imputate Parlamentului în calitate de instituție a Uniunii (Hotărârea din 22 martie 1990, Le Pen, C‑201/89, EU:C:1990:133, punctul 14).

Actele unui grup politic nu pot fi considerate acte ale Parlamentului însuși decât dacă sunt autorizate sau aprobate în mod expres de această instituție, de exemplu printr‑o rezoluție a Parlamentului sau printr‑o decizie a unuia dintre organele sale reprezentative, care acționează în cadrul competențelor sale (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza Le Pen, C‑201/89, EU:C:1990:63, punctul 19).

În această privință, din înșiși termenii comunicatului de presă reiese că acesta a fost publicat de Biroul Grupului S&D în cadrul politicii sale de combatere a corupției și a ingerințelor externe, în vederea sensibilizării publicului cu privire la angajamentele sale în acest sens în contextul anchetei Qatar (a se vedea punctele 11 și 12 de mai sus).

În al treilea rând, reclamantul nu a dovedit că publicarea comunicatului de presă și eliminarea profilului reclamantului din organigrama de pe site‑ul internet al Grupului S&D ar fi fost în vreun fel autorizate sau aprobate de Parlament.

Este adevărat că articolul 1, articolul 2 litera (c) și articolul 6 din RAA constituie temeiul juridic pentru atribuirea atribuțiilor aferente unei AICM grupurilor politice. În plus, articolul 4 din Decizia Biroului Parlamentului din 13 ianuarie 2014 privind delegarea competențelor autorității împuternicite să facă numiri și ale AICM prevede delegarea competențelor conferite AICM în ceea ce privește agenții temporari autorității desemnate de fiecare grup politic. Cu toate acestea, actele unui grup politic prin care se urmărește publicarea unui comunicat de presă și eliminarea unui profil dintr‑o organigramă de pe site‑ul său internet nu sunt guvernate de aceste instrumente juridice.

Rezultă că a doua decizie atacată a indicat în mod corect că deciziile de emitere a comunicatului de presă și de eliminare a profilului reclamantului din organigrama de pe site‑ul internet al Grupului S&D nu angajează răspunderea extracontractuală a Uniunii Europene.

În plus, chiar dacă a doua decizie atacată a declarat în mod eronat că reclamantul „nu avea dreptul să inițieze” procedura prevăzută la articolul 90 alineatul (1) din Statutul funcționarilor, acest lucru nu poate repune în discuție faptul că această decizie a respins în mod întemeiat cererea de despăgubire a reclamantului împotriva Parlamentului.

Prin urmare, capătul de cerere prin care se solicită anularea celei de a doua decizii atacate trebuie respins ca vădit nefondat.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită repararea unui prejudiciu, potrivit unei jurisprudențe constante în materie de funcție publică, o astfel de cerere trebuie respinsă atunci când prezintă o legătură strânsă cu o cerere în anulare, care a fost ea însăși respinsă fie ca inadmisibilă, fie ca nefondată (a se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2023, PP și alții/Parlamentul, T‑39/21, EU:T:2023:204, punctul 130 și jurisprudența citată).

Întrucât capătul de cerere prin care se solicită anularea celei de a doua decizii atacate și capătul de cerere prin care se solicită o despăgubire sunt strâns legate, acesta din urmă trebuie de asemenea respins ca vădit nefondat.

Prin urmare, capătul de cerere prin care se solicită anularea primei decizii atacate trebuie de asemenea respins ca vădit nefondat. În această privință, argumentele în susținerea acestui capăt de cerere sunt inoperante având în vedere înlocuirea primei decizii atacate cu a doua decizie atacată (a se vedea punctul 37 de mai sus) și respingerea capătului de cerere prin care se solicită anularea celei de a doua decizii atacate (a se vedea punctul 47 de mai sus). În plus și indiferent de situație, având în vedere că publicarea comunicatului de presă și eliminarea profilului reclamantului din organigrama de pe site‑ul internet al Grupului S&D nu pot fi imputate Parlamentului, prima dintre condițiile cumulative necesare pentru admiterea unei cereri de despăgubire întemeiate pe răspunderea extracontractuală a Uniunii Europene nu este îndeplinită.

Rezultă că acțiunea trebuie respinsă în totalitate în temeiul articolului 126 din Regulamentul de procedură ca fiind vădit nefondată.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Parlament, conform concluziilor Parlamentului.

ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

20 aprilie 2026 ( *1 )

Ordonanță

Istoricul cauzei

Concluziile părților

În drept

Competența

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată