Hotărârea Curții (Camera a șaptea) din 11 iunie 2026.#shopping24 Gesellschaft für multimediale Anwendung împotriva SR, în calitate de administrator judiciar al Sportgigant Lindpointner GmbH.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Proceduri de insolvență – Regulamentul (UE) 2015/848 – Articolul 3 alineatul (1) – Competență internațională – Articolul 6 alineatul (1) – Acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și este strâns legată de aceasta – Competența exclusivă a instanțelor statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență.#Cauza C-292/25.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 6 și 18, precum și a articolului 32 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (JO 2015, L 141, p. 19).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între shopping24 Gesellschaft für multimediale Anwendung (denumită în continuare „shopping24”), societate cu sediul în Germania, pe de o parte, și SR, acționând în calitate de administrator judiciar al Sportgigant Lindpopointner GmbH (denumită în continuare „Sportgigant”), societate cu sediul în Austria, pe de altă parte, în legătură cu o acțiune având ca obiect constatarea unei creanțe în vederea înregistrării sale în procedura de insolvență deschisă în Austria în legătură cu Sportgigant.

Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO 2000, L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143) a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul 2015/848 începând cu 26 iunie 2017.

Considerentul (6) al Regulamentului nr. 1346/2000 avea următorul cuprins: „În conformitate cu principiul proporționalității, prezentul regulament ar trebui să se limiteze la dispozițiile care reglementează competența de a deschide proceduri de insolvență și de a pronunța hotărâri care derivă direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. […]”

Articolul 3 alineatul (1) din acest regulament prevedea: „Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.”

Articolul 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) prevede la alineatul (1) și alineatul (2) litera (b): „(1) Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii). (2) Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește: […] (b) falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare.”

Potrivit considerentelor (3), (5)-(8) și (35) ale Regulamentului 2015/848: „(3) Buna funcționare a pieței interne impune ca procedurile transfrontaliere de insolvență să funcționeze eficient și efectiv. Adoptarea prezentului regulament este necesară pentru atingerea obiectivului menționat, care este de domeniul cooperării judiciare în materie civilă, în sensul articolului 81 [TFUE]. […] (5) Pentru buna funcționare a pieței interne, este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere active sau proceduri judiciare dintr‑un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă în detrimentul masei credale (turism judiciar). (6) Prezentul regulament ar trebui să includă dispoziții care să reglementeze competența de a deschide proceduri de insolvență și acțiuni care decurg direct din proceduri de insolvență și sunt strâns legate de acestea. […] (7) Falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvente sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare, precum și acțiunile legate de astfel de proceduri sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului [nr. 1215/2012]. Respectivele proceduri ar trebui reglementate prin prezentul regulament. Interpretarea prezentului regulament ar trebui, pe cât posibil, să evite lacunele de reglementare între cele două instrumente. Cu toate acestea, simplul fapt că o procedură națională nu figurează pe lista din anexa A la prezentul regulament nu ar trebui să determine intrarea acesteia sub incidența Regulamentului [nr. 1215/2012]. (8) Pentru a se atinge obiectivul de a ameliora eficiența și accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere, este necesar și recomandabil ca dispozițiile privind competența, recunoașterea și dreptul aplicabil în acest domeniu să fie cuprinse într‑un act juridic al Uniunii imperativ și direct aplicabil în statele membre. […] (35) Instanțele statelor membre pe teritoriul cărora au fost deschise procedurile de insolvență ar trebui să aibă competență și în ceea ce privește acțiunile care decurg în mod direct din procedurile de insolvență și sunt strâns legate de acestea. Printre aceste acțiuni ar trebui să se numere acțiunile revocatorii introduse împotriva pârâților din alte state membre și acțiunile referitoare la obligațiile ce decurg în cursul procedurii de insolvență, precum avansurile de plată pentru cheltuielile de procedură. În schimb, acțiunile care vizează îndeplinirea obligațiilor în temeiul unui contract încheiat de debitor înaintea deschiderii procedurii nu decurg direct din procedură. În cazul în care o astfel de acțiune este asociată cu o altă acțiune întemeiată pe dreptul civil general și comercial, practicianul în insolvență ar trebui să poată introduce ambele acțiuni la instanțele de la domiciliul pârâtului, dacă este de părere că este mai eficient să introducă acțiunea la acest for. De exemplu, aceasta s‑ar putea întâmpla în cazul în care practicianul în insolvență dorește să combine o acțiune în răspundere împotriva administratorului întemeiată pe legislația în materie de insolvență cu o acțiune întemeiată pe dreptul societăților comerciale sau pe dreptul general al răspunderii civile delictuale.”

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Competența internațională”, prevede la alineatul (1) primul paragraf: „Competența de a deschide procedura de insolvență (denumită în continuare «procedura principală de insolvență») revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului. Centrul intereselor principale este locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți.”

Articolul 6 din regulamentul menționat, intitulat „Competența pentru o acțiune care decurge direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta”, prevede: „(1) Instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă o procedură de insolvență în conformitate cu articolul 3 sunt competente pentru orice acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta, precum acțiunile revocatorii. (2) Atunci când una dintre acțiunile menționate la alineatul (1) se referă la o acțiune în materie civilă și comercială, împotriva aceluiași pârât, practicianul în insolvență poate aduce ambele acțiuni în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul sau, în cazul în care acțiunea este introdusă împotriva mai multor pârâți, în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia își are domiciliul oricare dintre aceștia, cu condiția ca aceste instanțe să fie competente în conformitate cu Regulamentul [nr. 1215/2012]. […]”

Potrivit articolului 18 din Regulamentul 2015/848, intitulat „Efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor în justiție sau asupra procedurilor de arbitraj în desfășurare”: „Efectele procedurii de insolvență asupra unei acțiuni în justiție în desfășurare sau asupra unei proceduri de arbitraj în desfășurare având ca obiect un activ sau un drept care face parte din masei bunurilor care face obiectul insolvenței unui debitor se reglementează exclusiv prin legislația statului membru în care se desfășoară procesul sau în care instanța de arbitraj își are sediul.”

Articolul 32 din acest regulament, intitulat „Recunoașterea și caracterul executoriu al altor hotărâri”, prevede la alineatul (2): „Recunoașterea și executarea altor hotărâri decât cele menționate la alineatul (1) de la prezentul articol fac obiectul Regulamentului [nr. 1215/2012], cu condiția ca regulamentul respectiv să fie aplicabil.”

Articolul 110 alineatul (1) din Insolvenzordnung (Codul insolvenței) din 11 decembrie 1914 (RGBl. 337/1914) prevede: „Titularii creanțelor a căror exactitate sau rang rămân în litigiu pot solicita, atunci când au la dispoziție calea legală contencioasă, constatarea acestor creanțe printr‑o acțiune îndreptată împotriva tuturor celor care le contestă (articolul 14 din Codul de procedură civilă). […]”

Prin cererea introductivă din 27 martie 2024, shopping24 a chemat în judecată Sportgigant la Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg, Germania) pentru plata unei creanțe de 56829,84 euro cu titlu de facturi neachitate, majorată cu dobânzi, precum și cu suma de 1804,90 euro cu titlu de cheltuieli precontencioase.

Printr‑o decizie din 17 septembrie 2024, Landesgericht Linz (Tribunalul Regional din Linz, Austria), care este instanța de trimitere, a deschis o procedură de faliment față de Sportgigant.

Ca urmare a deschiderii acestei proceduri, procedura inițiată în fața Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg) a fost întreruptă. De atunci, această procedură nu a fost nici reluată, nici închisă în mod definitiv.

La 19 decembrie 2024, shopping24 a introdus la instanța de trimitere o „acțiune în verificare” în privința lui SR, în calitatea sa de administrator judiciar al Sportgigant. Această acțiune are ca obiect constatarea, în privința administratorului judiciar și a masei credale, a existenței unei creanțe în vederea înregistrării sale în procedura de insolvență. Cuantumul acestei creanțe, stabilit la 74106,16 euro, cuprinde suma principală de 56829,84 euro datorată cu titlu de facturi neachitate, la care se adaugă dobânzi, cheltuieli precontencioase și cheltuieli legate de procedura inițiată în fața Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg).

Instanța de trimitere arată că, atât în dreptul german, cât și în dreptul austriac, deschiderea unei proceduri de insolvență întrerupe procedurile civile în curs. Aceasta precizează că, atunci când creditorul înregistrează cererea sa de admitere a creanței, iar aceasta este contestată, procedura întreruptă este reluată și adaptată cerințelor procedurii de insolvență. Ținând seama de similitudinile existente între aceste două drepturi, ea consideră că acțiunea în plată introdusă în Germania și acțiunea în verificare, având ca obiect constatarea acestei creanțe, introdusă ulterior în fața sa, urmăresc același scop și au același obiect.

În aceste condiții, instanța menționată consideră necesar să stabilească, înainte de orice examinare pe fond, dacă continuarea acțiunii cu care este sesizată este împiedicată de o excepție de procedură întemeiată pe lipsa competenței internaționale sau pe litispendență.

În această privință, aceeași instanță ridică mai întâi problema, având în vedere articolul 6 din Regulamentul 2015/848 și Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel (C‑47/18, EU:C:2019:754), dacă competența internațională de a se pronunța cu privire la acțiunea menționată revine instanțelor germane sau celor austriece.

În continuare, în ipoteza în care această competență ar reveni instanțelor germane, instanța de trimitere urmărește să afle dacă, în raport cu articolul 32 alineatul (2) din acest regulament, ar fi obligată să recunoască, în procedura de insolvență deschisă în Austria, hotărârea care urmează să fie pronunțată de Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg) cu privire la constatarea creanței în cauză.

În sfârșit, în cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere urmărește să afle dacă excepția de litispendență se aplică și se opune ca aceasta să judece acțiunea în verificare, având ca obiect constatarea unei creanțe, cu care este sesizată.

În aceste condiții, Landesgericht Linz (Tribunalul Regional din Linz) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 6 din Regulamentul 2015/848 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri de insolvență aflate în desfășurare în Austria, competența exclusivă de a judeca o acțiune în verificare în temeiul dreptului austriac revine Austriei chiar și atunci când, la data deschiderii procedurii de insolvență, o acțiune având același obiect era deja pendinte în Germania, iar în temeiul dreptului german această procedură poate fi reluată ca procedură de verificare, urmărind astfel constatarea (obligatorie a) existenței unei creanțe față de administratorul judiciar și de ansamblul creditorilor, în vederea înregistrării sale în cadrul unei proceduri de insolvență? 2) [În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare], articolul 32 alineatul (2) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că, într‑o procedură de insolvență aflată în desfășurare în Austria, rezultatul unei proceduri de verificare reluate în Germania, având ca obiect constatarea (obligatorie a) existenței unei creanțe față de administratorul judiciar și de ansamblul creditorilor, în vederea înregistrării sale în cadrul unei proceduri de insolvență, trebuie recunoscut în procedura de insolvență, cu consecința că existența și cuantumul creanței vor fi fost (sau nu) constatate? 3) [În cazul unui răspuns pozitiv la a doua întrebare], articolul 18 din același regulament trebuie interpretat în sensul că litispendența se opune exercitării unei acțiuni în verificarea existenței unui drept reglementate de dreptul austriac atunci când este pendinte în Germania o acțiune având același obiect și care poate, în temeiul dreptului german, să fie reluată sub forma unei proceduri de verificare, având ca obiect constatarea (obligatorie a) existenței unei creanțe (din masa insolvenței) față de administratorul judiciar și de ansamblul creditorilor insolvenței, în vederea înregistrării acesteia în cadrul unei proceduri de insolvență?”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 trebuie interpretat în sensul că instanțele din statul membru de deschidere a procedurii de insolvență dispun de o competență exclusivă pentru a judeca o acțiune având ca obiect constatarea unei creanțe în vederea înregistrării acesteia din urmă în această procedură, chiar dacă, la data deschiderii procedurii menționate, o acțiune având același obiect era deja pendinte în fața instanțelor dintr‑un alt stat membru.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, în măsura în care Regulamentul 2015/848 a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 1346/2000, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestui din urmă regulament este valabilă și pentru dispozițiile primului regulament atunci când aceste dispoziții pot fi calificate ca fiind echivalente (Hotărârea din 18 aprilie 2024, Luis Carlos ș.a., C‑765/22 și C‑772/22, EU:C:2024:331, punctul 49).

Cu titlu principal, trebuie subliniat că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 conferă instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului competența exclusivă de a deschide procedura principală de insolvență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 2022, Galapagos BidCo., C‑723/20, EU:C:2022:209, punctul 30 și jurisprudența citată).

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din acest regulament, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență în conformitate cu acest articol 3 sunt competente pentru orice acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta.

Deși articolul 6 alineatul (1) din regulamentul menționat nu corespunde niciunei dispoziții din Regulamentul nr. 1346/2000, nu este mai puțin adevărat că acesta codifică o normă de competență internațională rezultată din jurisprudența Curții referitoare la interpretarea articolului 3 alineatul (1) din acest din urmă regulament, în special din Hotărârea din 12 februarie 2009, Seagon (C‑339/07, EU:C:2009:83, punctul 21), și că reia textual cele două criterii care figurau deja în al șaselea considerent al regulamentului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, punctul 27, și Hotărârea din 14 noiembrie 2024, Oilchart International, C‑394/22, EU:C:2024:952, punctul 35).

În conformitate cu jurisprudența Curții, aceste două criterii sunt cumulative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2019, Tiger ș.a., C‑493/18, EU:C:2019:1046, punctul 26).

În ceea ce privește primul criteriu, referitor la aspectul dacă o acțiune decurge în mod direct dintr‑o procedură de insolvență, elementul determinant pentru a identifica domeniul în care se încadrează această acțiune nu este contextul procedural în care ea se înscrie, ci temeiul juridic al acesteia. Astfel, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii menționate își are originea în normele comune de drept civil sau comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență (Hotărârea din 4 decembrie 2019, Tiger ș.a., C‑493/18, EU:C:2019:1046, punctul 27, precum și jurisprudența citată).

În ceea ce privește al doilea criteriu, referitor la legătura strânsă dintre acțiune și procedura de insolvență, intensitatea legăturii existente între această acțiune și procedura de insolvență este determinantă pentru a decide dacă acțiunea menționată ține de competența internațională a instanțelor statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura de insolvență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2019, Tiger ș.a., C‑493/18, EU:C:2019:1046, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

În plus, Curtea a declarat deja că o acțiune în constatarea creanțelor în vederea înregistrării lor într‑o procedură de insolvență, precum acțiunea prevăzută la articolul 110 din Codul insolvenței austriac, îndeplinește cele două criterii cumulative evocate la punctele 28-30 din prezenta hotărâre. Astfel, o asemenea acțiune constituie un element al legislației în materie de insolvență și este destinată să fie exercitată în cadrul unei proceduri de insolvență de către creditorii care participă la aceasta, în cazul unei contestări privind exactitatea sau rangul creanțelor declarate de acești creditori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2019, Riel, C‑47/18, EU:C:2019:754, punctele 37 și 38).

Prin urmare, o asemenea acțiune este, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848, de competența internațională a instanțelor din statul membru de deschidere a procedurii de insolvență.

Pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns complet, trebuie să se stabilească de asemenea dacă competența internațională prevăzută de această dispoziție pentru judecarea unei acțiuni care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta are un caracter exclusiv.

În acest sens, este necesar să se arate, pe de o parte, că considerentul (7) al Regulamentului 2015/848 precizează că falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvente sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare, precum și acțiunile legate de astfel de proceduri sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012. Pe de altă parte, în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (b) din acest din urmă regulament, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestuia „falimentele, concordatele sau procedurile similare”. Potrivit jurisprudenței Curții, această din urmă dispoziție exclude din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 numai acțiunile care derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte, C‑296/17, EU:C:2018:902, punctele 28-30).

Regulamentele nr. 1215/2012 și 2015/848 trebuie interpretate astfel încât să se evite orice suprapunere între normele de drept pe care le prevăd aceste texte și orice vid juridic. Prin urmare, acțiunile excluse, în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, din domeniul de aplicare al acestuia din urmă intră în domeniul de aplicare al Regulamentului 2015/848. În mod simetric, acțiunile care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) și al articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte, C‑296/17, EU:C:2018:902, punctul 29, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2024, Oilchart International, C‑394/22, EU:C:2024:952, punctul 32).

Astfel, domeniile de aplicare respective ale acestor două regulamente sunt clar delimitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte, C‑296/17, EU:C:2018:902, punctul 31, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2024, Oilchart International, C‑394/22, EU:C:2024:952, punctul 34). După cum reiese din cuprinsul punctului 32 din prezenta hotărâre, o acțiune având ca obiect constatarea unor creanțe în vederea înregistrării lor în cadrul unei proceduri de insolvență intră în domeniul de aplicare al Regulamentului 2015/848.

În această privință, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848, interpretat în lumina considerentului (35) al acestui regulament, codifică, astfel cum s‑a arătat la punctul 27 din prezenta hotărâre, o normă de competență internațională rezultată din jurisprudența Curții referitoare la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000. În contextul acestui din urmă regulament, Curtea a declarat că această competență internațională are un caracter exclusiv (Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte, C‑296/17, EU:C:2018:902, punctele 36 și 43).

În plus, Regulamentul 2015/848 nu prevede nicio normă de atribuire a competenței internaționale care ar conferi instanțelor unui alt stat membru decât statul membru de deschidere a procedurii de insolvență competența de a judeca acțiuni având ca obiect constatarea unei creanțe în vederea înregistrării sale în această procedură, atunci când aceste acțiuni decurg direct din procedura de insolvență și sunt strâns legate de aceasta.

De altfel, exclusivitatea acestei competențe internaționale, care este reflectată în considerentul (35) al Regulamentului 2015/848, nu este înlăturată, în cadrul acestui regulament, decât în ipoteza, vizată în mod explicit la articolul 6 alineatul (2) din acesta, în care o acțiune, care decurge direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta, este legată de o altă acțiune întemeiată pe dispozițiile generale de drept civil și comercial, după cum a arătat domnul avocat general Wahl în Concluziile prezentate în cauza Wiemer & Trachte (C‑296/17, EU:C:2018:515, punctele 66 și 67). Or, o asemenea ipoteză, în care practicianul în insolvență dispune de posibilitatea de a introduce cele două acțiuni în fața instanțelor din statul membru de domiciliu al pârâtului, nu are legătură cu împrejurările din litigiul principal.

Pe de altă parte, o concentrare a tuturor acțiunilor legate în mod direct de insolvență în fața instanțelor din statul membru competent să deschidă procedura de insolvență este conformă cu obiectivul de a ameliora eficiența și de a accelera procedurile de insolvență cu efecte transfrontaliere, prevăzut în considerentele (3) și (8) ale Regulamentului 2015/848 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2009, Seagon, C‑339/07, EU:C:2009:83, punctul 22, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte, C‑296/17, EU:C:2018:902, punctul 33).

În plus, potrivit considerentului (5) al acestui regulament, pentru buna funcționare a pieței interne, este necesar să se evite ca părțile să fie tentate să transfere active sau proceduri judiciare dintr‑un stat membru în altul în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă (turism judiciar).

Or, posibilitatea ca diferite foruri să fie competente să judece acțiuni inițiate în diferite state membre și legate în mod direct de insolvență ar fi de natură să diminueze șansele de atingere a unui astfel de obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2009, Seagon, C‑339/07, EU:C:2009:83, punctul 24, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte, C‑296/17, EU:C:2018:902, punctul 35).

Prin urmare, competența internațională a instanțelor din statul membru de deschidere a procedurii de insolvență de a judeca acțiuni care decurg direct din această procedură și care sunt strâns legate de aceasta este o competență exclusivă.

În speță, din moment ce procedura de insolvență în discuție în litigiul principal a fost deschisă în Austria, o acțiune precum cea cu care este sesizată instanța de trimitere ține, sub rezerva verificărilor care îi revin, de competența exclusivă a instanțelor austriece.

În lumina ansamblului motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 trebuie interpretat în sensul că instanțele din statul membru de deschidere a procedurii de insolvență dispun de o competență exclusivă pentru a judeca o acțiune având ca obiect constatarea unei creanțe în vederea înregistrării acesteia din urmă în această procedură, chiar dacă, la data deschiderii procedurii menționate, o acțiune având același obiect era deja pendinte în fața instanțelor dintr‑un alt stat membru.

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la cea de a doua și la cea de a treia întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

11 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul (CE) nr. 1346/2000

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012

Regulamentul 2015/848

Dreptul austriac

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebări

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua și a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată