Hotărârea Curții (Camera a noua) din 25 iunie 2026.#Helpfind Funding SARL ș.a. împotriva Towarzystwo Ubezpieczeń i Reasekuracji ALLIANZ Polska S.A. ș.a.#Trimitere preliminară – Asigurarea de răspundere civilă auto – Directiva 2009/103/CE – Articolul 1 punctul 2, precum și articolele 3, 18 și 28 – Noțiunea de «persoană vătămată» – Cesiune către un profesionist a unor creanțe născute în temeiul asigurărilor de răspundere civilă auto de către persoane care au suferit prejudicii materiale ca urmare a unor accidente de circulație – Calitatea procesuală activă a cesionarului în scopul de a solicita plata creanței cesionate de la întreprinderile de asigurare în cauză.#Cauza C-277/25.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 punctul 2, precum și a articolelor 3, 18 și 28 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 2009, L 263, p. 11).

Această cerere a fost formulată în cadrul a cinci litigii între Helpfind Funding SARL, GC și NOVA DELTA XALTUM sp. z o.o. sp. k., pe de o parte, și întreprinderile de asigurare Towarzystwo Ubezpieczeń i Reasekuracji ALLIANZ Polska S.A., Powszechny Zakład Ubezpieczeń S.A., Towarzystwo Ubezpieczeń i Reasekuracji WARTA S.A., Generali Towarzystwo Ubezpieczeń S.A. și Sopockie Towarzystwo Ubezpieczeń ERGO Hestia S.A., pe de altă parte, în legătură cu repararea prejudiciilor materiale cauzate de accidente de circulație provocate de autovehicule.

În considerentele (1), (2), (20) și (30) ale Directivei 2009/103 se arată: „(1) Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi [(JO 1972, L 103, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 10)], A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule [(JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 104)], A treia directivă a Consiliului 90/232/CEE din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule [(JO 1990, L 129, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 240)] și Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto (A patra directivă privind asigurarea auto) [(JO 2000, L 181, p. 65, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 3)] au fost modificate de mai multe ori și în mod substanțial. Este necesar, din motive de claritate și de eficiență, să se codifice aceste patru directive, precum și Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE și 90/232/CEE și a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto [(JO 2005, L 149, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 212)]. (2) Asigurarea de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanță deosebită pentru cetățenii europeni, fie că sunt asigurați sau victime ale unui accident. Aceasta prezintă, de asemenea, o importanță deosebită în cazul întreprinderilor de asigurare, deoarece reprezintă o mare parte a contractelor de asigurare generală încheiate în Comunitate[a Europeană]. De asemenea, asigurarea auto are un impact asupra liberei circulații a persoanelor și a vehiculelor. Întărirea și consolidarea pieței interne a asigurărilor auto ar trebui, în consecință, să reprezinte un obiectiv fundamental al acțiunii comunitare în domeniul serviciilor financiare. […] (20) Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității. […] (30) Dreptul de invocare a contractului de asigurare și de cerere a despăgubirii direct la o întreprindere de asigurare este foarte important pentru protecția victimelor accidentelor auto. Pentru facilitarea unei soluționări rapide și eficiente a cererilor de despăgubire și pentru evitarea, pe cât posibil, a unor proceduri judiciare costisitoare, un drept de acțiune directă ar trebui prevăzut în favoarea societății de asigurări care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile în cazul tuturor victimelor accidentelor auto.”

Articolul 1 punctul 2 din Directiva 2009/103, intitulat „Definiții”, are următorul cuprins: „În sensul prezentei directive se înțelege prin: […] 2. «persoană vătămată»: orice persoană îndreptățită să primească despăgubire pentru un prejudiciu provocat de vehicule.”

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Obligația de asigurare a vehiculelor”, prevede la primul paragraf: „În conformitate cu dispozițiile articolului 5, fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare.”

Articolul 12 din directiva menționată, intitulat „Categorii specifice de victime”, prevede: „(1) Fără a aduce atingere celui de‑al doilea paragraf de la articolul 13 alineatul (1), asigurarea menționată la articolul 3 acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto. (2) Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într‑un accident și acoperită de asigurarea prevăzută la articolul 3 nu sunt excluși, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale. (3) Asigurarea prevăzută la articolul 3 acoperă vătămările corporale și pagubele materiale suferite de pietoni, cicliști și alți utilizatori nemotorizați ai drumurilor, care, în urma unui accident care a implicat un autovehicul, au dreptul la o despăgubire în conformitate cu dreptul civil intern. Prezentul articol nu aduce atingere răspunderii civile ori valorii despăgubirii.”

Articolul 18 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de acțiune directă”, prevede: „Statele membre se asigură că persoanele vătămate în urma unui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea menționată la articolul 3 dispun de un drept de acțiune directă împotriva întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile.”

Articolul 28 din Directiva 2009/103, intitulat „Dispoziții interne”, are următorul cuprins: „(1) Statele membre pot, în conformitate cu tratatul, să mențină și să pună în vigoare dispoziții mai favorabile pentru partea vătămată decât dispozițiile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive. […]”

Articolul 19 din ustawa o ubezpieczeniach obowiązkowych, Ubezpieczeniowym Funduszu Gwarancyjnym i Polskim Biurze Ubezpieczycieli Komunikacyjnych (Legea privind asigurarea obligatorie, Fondul de garantare a asigurărilor și Biroul Polonez al Asigurătorilor Auto) din 22 mai 2003 (Dz. U. din 2003, nr. 124, poziția 1152), cu modificările ulterioare (Dz. U. din 2023, poziția 2500), prevede la alineatul 1: „Persoana vătămată în urma unui eveniment asigurat printr‑un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă poate solicita despăgubiri direct întreprinderii de asigurare. Întreprinderea de asigurare trebuie să notifice imediat asiguratul cu privire la cererea de despăgubire.”

Articolul 58 alineatul 1 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumită în continuare „Codul civil”), prevede: „Un act juridic contrar legii sau prin care se urmărește eludarea legii este nul și neavenit, cu excepția cazului în care o dispoziție relevantă prevede altfel, în special în cazul în care aceasta prevede că dispozițiile nevalide ale actului juridic sunt înlocuite de dispozițiile relevante ale legii.”

Articolul 509 din Codul civil prevede: „1. Creditorul poate, fără consimțământul debitorului, să cesioneze creanța unui terț (cesiune de creanță), cu excepția cazului în care legea, contractul sau natura obligației se opun acesteia. 2. Odată cu creanța se transmit toate drepturile aferente acesteia, în special dreptul la dobânzi de întârziere.”

Articolul 822 alineatele 1 și 4 din acest cod prevede: „1. Prin contractul de asigurare de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească despăgubirile prevăzute în contract pentru prejudiciile cauzate terților, față de care este angajată răspunderea deținătorului poliței sau a asiguratului. […] 4. Persoana care are dreptul la repararea prejudiciului rezultat ca urmare a unui eveniment acoperit de asigurarea de răspundere civilă poate intenta o acțiune direct împotriva întreprinderii de asigurare.”

În urma unor accidente de circulație care au avariat cinci autovehicule, persoanele care au suferit prejudicii materiale ca urmare a acestor accidente au primit despăgubiri prin care s‑a urmărit compensarea prejudiciilor respective, plătite de întreprinderile de asigurare la care persoanele responsabile de accidentele menționate încheiaseră asigurări de răspundere civilă auto.

Apreciind că aceste despăgubiri erau insuficiente, persoanele care au suferit prejudiciile menționate au încheiat cu profesioniști, a căror activitate cuprinde în esență cumpărarea și recuperarea creanțelor, contracte de cesiune în temeiul cărora acei profesioniști au dobândit, în schimbul unei remunerații, creanțele pe care persoanele respective considerau că le dețin încă împotriva întreprinderilor de asigurare în cauză. În fiecare caz, creanța era în esență egală cu diferența dintre, pe de o parte, valoarea estimată a reparării integrale a prejudiciului material suferit și, pe de altă parte, despăgubirea plătită deja persoanei care a suferit prejudiciul.

În urma încheierii acestor contracte, cesionarii au introdus la Sąd Rejonowy w Gdyni (Tribunalul Districtual din Gdynia, Polonia), care este instanța de trimitere, acțiuni împotriva întreprinderilor de asigurare în cauză având ca obiect obligarea acestora din urmă la plata creanțelor dobândite de la cedenți în temeiul contractelor amintite.

În această privință, instanța de trimitere arată că, la încheierea acelor contracte, cedenții nu aveau cunoștință de sumele de despăgubire suplimentare pe care puteau, după caz, să le pretindă, întrucât contractele de cesiune nu precizau acele sume. Unul dintre cedenți a susținut în fața acestei instanțe că nu ar fi acceptat să își cesioneze creanța dacă ar fi știut care era suma suplimentară pe care o putea pretinde, în timp ce un altul a indicat că ar fi făcut acest lucru în orice caz, pentru a obține rapid o remunerație pentru vânzarea creanței sale.

Instanța de trimitere arată, în plus, că sumele creanțelor revendicate de cesionari în temeiul contractelor de cesiune depășeau, uneori în mod semnificativ, remunerația primită de cedenți în temeiul acestor contracte.

Pârâtele din litigiile principale, care sunt întreprinderile de asigurare ce acoperă răspunderea civilă a persoanelor responsabile de accidentele aflate la originea litigiilor principale, susțin că despăgubirile pe care le‑au plătit deja cedenților corespund totalității despăgubirilor la care aceștia din urmă aveau dreptul. În plus, ele contestă calitatea procesuală activă a cesionarilor, susținând că, în temeiul dreptului național aplicabil, contractele de cesiune în cauză sunt nevalide din cauza disproporției dintre, pe de o parte, sumele de despăgubire revendicate de cesionari în temeiul acestor contracte și, pe de altă parte, remunerația primită de cedenți în temeiul contractelor respective.

Instanța de trimitere precizează în această privință că, în conformitate cu dreptul național, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența națională consacrată, creanțele ce rezultă din prejudiciile materiale suferite ca urmare a unor accidente de circulație nu au un caracter personal, astfel încât natura acestor creanțe nu se opune cesiunii lor, și că, prin urmare, contractele de cesiune în discuție în fața sa nu pot fi considerate ca fiind nevalide în temeiul dreptului național.

Totuși, această instanță ridică problema dacă dreptul național, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența națională, este compatibil cu obiectivul principal al Directivei 2009/103, și anume protecția victimelor accidentelor de circulație, în măsura în care remunerația cedenților convenită în temeiul contractelor de cesiune în discuție în fața sa corespunde unei părți din sumele de despăgubire revendicate de cesionari în temeiul acestor contracte împotriva întreprinderilor de asigurare în cauză. În special, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 1 punctul 2, precum și articolele 3, 18 și 28 din această directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale ce permite unei persoane care a suferit prejudicii materiale ca urmare a unui accident rutier și care apreciază că nu a obținut o reparație integrală a acestor prejudicii să cesioneze unui terț partea din creanța sa pe care consideră că o deține încă împotriva întreprinderii de asigurare în cauză, egală în esență cu diferența dintre, pe de o parte, valoarea estimată a acestei reparații integrale și, pe de altă parte, despăgubirea care i‑a fost plătită deja de această întreprindere de asigurare, astfel încât terțul să poată introduce o acțiune în justiție, în numele și pe seama sa, pentru a solicita acestei întreprinderi plata creanței respective.

În aceste împrejurări, Sąd Rejonowy w Gdyni (Tribunalul Districtual din Gdynia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolele 3, 18 și 28 din Directiva [2009/103] trebuie interpretate în sensul că se opun considerării ca fiind valid și executoriu a unui contract în temeiul căruia o persoană [vătămată], întrucât prejudiciul pe care l‑a suferit ca urmare a unui accident de circulație nu a fost reparat integral în prealabil, a cedat unui terț dreptul de a primi o despăgubire integrală din partea întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă a [persoanei responsabile]? 2) Articolele citate anterior trebuie interpretate în sensul că se opun ca un terț, astfel cum descris în prima întrebare, să fie considerat o persoană ca cea menționată la articolul 1 punctul 2 din Directiva 2009/103, care este îndreptățită să primească despăgubire pentru orice prejudiciu produs de vehicule? 3) Articolele din Directiva 2009/103 citate anterior trebuie interpretate în sensul că se opun ca un terț, astfel cum este descris la prima întrebare, să fie considerat ca având dreptul de a introduce o acțiune directă împotriva întreprinderii de asigurare sus‑menționate?”

O parte din reclamanții din litigiile principale susțin în esență că nu este necesar să se răspundă la întrebările adresate pentru soluționarea litigiilor principale, din moment ce nicio dispoziție a Directivei 2009/103 nu interzice persoanelor care au suferit prejudicii materiale ca urmare a unui accident de circulație să cesioneze unui terț creanțele născute în favoarea lor în temeiul unei asigurări de răspundere civilă auto, astfel încât contractele de cesiune a unor asemenea creanțe sunt reglementate de dreptul național. Prin urmare, prezenta trimitere preliminară nu ar face decât să întârzie în mod inutil procedura în fața instanței de trimitere.

În această privință, este suficient să se arate că, în măsura în care argumentul invocat de acești reclamanți din litigiile principale ridică în realitate problema dacă Directiva 2009/103 permite cesiunea unor creanțe născute în temeiul unei asigurări de răspundere civilă auto către un terț, astfel încât acesta poate, în calitate de cesionar, să acționeze în justiție, în numele și pe seama sa, pentru a solicita plata creanțelor care i‑au fost cesionate, această problematică ține de fondul întrebărilor adresate, iar nu de admisibilitatea lor. În consecință, acest argument trebuie analizat în cadrul examinării pe fond a întrebărilor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 septembrie 2024, Consiglio nazionale delle Ricerche, C-439/23, EU:C:2024:773, punctul 27 și jurisprudența citată).

Prin urmare, întrebările preliminare sunt admisibile.

Prin intermediul celor trei întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 punctul 2, precum și articolele 3, 18 și 28 din Directiva 2009/103 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale ce permite unei persoane care a suferit prejudicii materiale ca urmare a unui accident de circulație și care a obținut de la întreprinderea de asigurare ce acoperă răspunderea civilă auto o despăgubire în această privință, dar care apreciază că despăgubirea nu repară integral aceste prejudicii, să cesioneze către un terț, în schimbul unei remunerații, creanța sa, egală cu diferența dintre, pe de o parte, valoarea estimată a reparării integrale a acestor prejudicii și, pe de altă parte, despăgubirea care i‑a fost deja plătită de această întreprindere, astfel încât terțul să poată introduce o acțiune în justiție, în numele și pe seama sa, pentru a solicita plata acestei creanțe de la întreprinderea respectivă.

În această privință, este necesar să se constate de la bun început că nicio dispoziție din Directiva 2009/103 nu reglementează nici cesiunea către un terț a unei creanțe născute în temeiul unei asigurări de răspundere civilă auto de către persoane care au suferit prejudicii materiale ca urmare a unor accidente de circulație, nici calitatea procesuală activă a cesionarilor în fața instanțelor naționale pentru a solicita plata unor asemenea creanțe.

Trebuie amintit că articolul 3 primul paragraf din Directiva 2009/103 impune statelor membre să ia toate măsurile necesare, în conformitate cu dispozițiile articolului 5 din această directivă, pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare.

Așa cum se arată în considerentul (1) al Directivei 2009/103, aceasta a codificat Directiva 72/166, A doua directivă 84/5, A treia directivă 90/232, Directiva 2000/26 și Directiva 2005/14. Directivele menționate au precizat în mod progresiv obligațiile statelor membre în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă auto. Ele au urmărit, pe de o parte, să asigure libera circulație atât a vehiculelor care staționează în mod obișnuit pe teritoriul Uniunii Europene, cât și a persoanelor aflate la bordul acestora și, pe de altă parte, să garanteze că victimele accidentelor cauzate de aceste vehicule beneficiază de un tratament comparabil, indiferent de locul de pe teritoriul Uniunii în care se produce accidentul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2024, Matmut, C-236/23, EU:C:2024:761, punctul 29 și jurisprudența citată).

În plus, din considerentele (2) și (20) ale Directivei 2009/103 rezultă că aceasta urmărește aceleași obiective ca cele urmărite de directivele menționate la punctul precedent din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2024, Matmut, C-236/23, EU:C:2024:761, punctul 30 și jurisprudența citată).

Din evoluția reglementării Uniunii în materia asigurării obligatorii reiese că obiectivul de protecție a victimelor accidentelor cauzate de aceste vehicule a fost urmărit și consolidat în mod constant de legiuitorul Uniunii (Hotărârea din 19 septembrie 2024, Matmut, C-236/23, EU:C:2024:761, punctul 31 și jurisprudența citată).

Directiva 2009/103 impune, așadar, statelor membre să garanteze că răspunderea civilă pentru pagubele produse de autovehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită de o asigurare și indică printre altele categoriile de daune și terții victime care trebuie să beneficieze de această asigurare (Hotărârea din 15 decembrie 2022, HUK‑COBURG‑Allgemeine Versicherung, C-577/21, EU:C:2022:992, punctul 34 și jurisprudența citată).

Obligația de acoperire prin asigurarea de răspundere civilă a pagubelor produse de autovehicule unor terți este totuși distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Într‑adevăr, în timp ce prima este definită și garantată de reglementarea Uniunii, a doua este reglementată în esență de dreptul național (Hotărârea din 15 decembrie 2022, HUK‑COBURG‑Allgemeine Versicherung, C-577/21, EU:C:2022:992, punctul 35 și jurisprudența citată).

Astfel, din obiectul Directivei 2009/103 și din cuprinsul său rezultă că aceasta, similar directivelor pe care le codifică, nu urmărește să armonizeze regimurile de răspundere civilă ale statelor membre și că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, acestea din urmă rămân libere să determine regimul de răspundere civilă aplicabil accidentelor rezultate din circulația autovehiculelor (Hotărârea din 15 decembrie 2022, HUK‑COBURG‑Allgemeine Versicherung, C-577/21, EU:C:2022:992, punctul 36 și jurisprudența citată).

În consecință și având în vedere printre altele articolul 1 punctul 2 din Directiva 2009/103, în stadiul actual al dreptului Uniunii, statele membre rămân în principiu libere să determine în special care sunt daunele cauzate de autovehicule care trebuie în mod obligatoriu să facă obiectul unei despăgubiri, întinderea dreptului la despăgubire și persoanele care trebuie să aibă dreptul la aceasta (Hotărârea din 15 decembrie 2022, HUK‑COBURG‑Allgemeine Versicherung, C-577/21, EU:C:2022:992, punctul 37 și jurisprudența citată).

Libertatea menționată este însă restrânsă prin directiva amintită în măsura în care aceasta, în primul rând, prevede acoperirea obligatorie a anumitor daune până la concurența unor sume minime ce sunt stabilite în cuprinsul ei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2022, HUK‑COBURG‑Allgemeine Versicherung, C-577/21, EU:C:2022:992, punctul 38 și jurisprudența citată). Or, în speță, niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu lasă să se înțeleagă că despăgubirile plătite de întreprinderile de asigurare de răspundere civilă auto persoanelor care au suferit prejudiciile materiale în discuție în litigiile principale erau inferioare acestor sume.

În al doilea rând, această libertate este de asemenea restrânsă prin Directiva 2009/103 în măsura în care, în ceea ce privește persoanele ce pot solicita repararea prejudiciilor în temeiul directivei menționate, aceasta identifică, pe de o parte, la articolul 12, categorii specifice de victime considerate ca fiind în mod special vulnerabile și prevede că sunt obligatorii acoperirea vătămărilor corporale ale categoriilor de persoane identificate la alineatele (1) și (2) ale acestui articol, precum și acoperirea vătămărilor corporale și a pagubelor materiale ale categoriilor de persoane identificate la alineatul (3) al articolului amintit, dacă acestea din urmă au dreptul la o despăgubire în conformitate cu dreptul civil intern (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, Van Ameyde España, C-923/19, EU:C:2021:475, punctul 43 și jurisprudența citată).

În special, alineatele (1)-(3) ale articolului 12 din Directiva 2009/103 îi vizează, primo, pe toți pasagerii, alții decât conducătorul vehiculului în cauză, secundo, pe membrii familiei asiguratului, ai conducătorului auto sau ai oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într‑un accident și, tertio, pe pietoni, pe cicliști și pe ceilalți utilizatori nemotorizați ai drumurilor. În plus, al doilea paragraf al alineatului (3) al acestui articol precizează că articolul menționat nu aduce atingere nici răspunderii civile, nici valorii despăgubirii. Or, este evident că aceste dispoziții nu reglementează cesiunea unei creanțe deținute de asemenea victime.

Pe de altă parte, din coroborarea articolului 1 punctul 2 și a articolului 3 primul paragraf din Directiva 2009/103 rezultă că protecția care trebuie asigurată conform acestei directive se extinde la orice persoană care are dreptul, în temeiul dreptului național al răspunderii civile, la repararea pagubei produse de autovehicule. Trebuie amintit de asemenea că niciun element din directiva menționată nu permite să se concluzioneze că legiuitorul Uniunii ar fi dorit să restrângă protecția asigurată de aceasta doar la persoanele direct implicate într‑un eveniment prejudiciabil (Hotărârea din 15 decembrie 2022, HUK‑COBURG‑Allgemeine Versicherung, C‑577/21, EU:C:2022:992, punctul 41 și jurisprudența citată).

Or, din decizia de trimitere reiese că cesionarii își întemeiază drepturile la creanțele în discuție în litigiile principal nu pe dreptul polonez al răspunderii civile, ci doar pe contractele de cesiune pe care le‑au încheiat în temeiul Codului civil cu persoane care au suferit un prejudiciu material ca urmare a unui accident de circulație.

În aceste condiții și ținând seama de obiectivul de protecție a victimelor accidentelor de circulație, amintit la punctul 30 din prezenta hotărâre, de economia Directivei 2009/103, precum și de faptul că aceasta nu reglementează cesiunea creanțelor născute în temeiul asigurării de răspundere civilă auto, este necesar să se considere că un cesionar care a dobândit o asemenea creanță nu poate fi asimilat unei „persoane vătămate”, în sensul articolului 1 punctul 2 din această directivă.

Prin urmare, articolul 18 din Directiva 2009/103, care prevede că statele membre se asigură că persoanele vătămate în urma unui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea prevăzută la articolul 3 din această directivă dispun de un drept de acțiune directă împotriva întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile, nu este aplicabil acțiunilor introduse de asemenea cesionari.

Această interpretare este, în plus, confirmată de considerentul (30) al directivei menționate, potrivit căruia dreptul de invocare a contractului de asigurare și de cerere a despăgubirii direct de la o întreprindere de asigurare este foarte important pentru protecția victimelor accidentelor auto. Prin urmare, în acest considerent se precizează că, pentru facilitarea unei soluționări rapide și eficiente a cererilor de despăgubire și pentru evitarea, pe cât posibil, a unor proceduri judiciare costisitoare, un drept de acțiune directă ar trebui prevăzut în favoarea întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile în cazul tuturor victimelor accidentelor auto. Or, cesionarii nu sunt victime ale unui accident și nu pot fi asimilați acestora.

În ceea ce privește articolul 28 din Directiva 2009/103, menționat de asemenea de instanța de trimitere, potrivit căruia statele membre pot, în conformitate cu tratatul, să mențină și să pună în vigoare dispoziții mai favorabile pentru persoana vătămată decât dispozițiile necesare aducerii la îndeplinire a acestei directive, este suficient să se arate că articolul menționat vizează la rândul lui drepturile persoanei vătămate și nu privește, așadar, cesionarii de creanțe de despăgubire.

Rezultă că nicio dispoziție a Directivei 2009/103 nu se opune nici posibilității statelor membre de a prevedea un regim de cesiune de creanțe ce rezultă dintr‑un eveniment acoperit de un contract de asigurare de răspundere civilă auto și nici posibilității cesionarului de a introduce o acțiune în justiție, în numele și pe seama sa, pentru a pretinde creanța care i‑a fost cesionată.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 punctul 2 și articolele 3, 18 și 28 din Directiva 2009/103 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale ce permite unei persoane care a suferit prejudicii materiale ca urmare a unui accident de circulație și care a obținut de la întreprinderea de asigurare ce acoperă răspunderea civilă auto o despăgubire în această privință, dar care apreciază că despăgubirea nu repară integral aceste prejudicii, să cesioneze către un terț, în schimbul unei remunerații, creanța sa, egală cu diferența dintre, pe de o parte, valoarea estimată a reparării integrale a acestor prejudicii și, pe de altă parte, despăgubirea care i‑a fost plătită deja de această întreprindere, astfel încât terțul să poată introduce o acțiune în justiție, în numele și pe seama sa, pentru a solicita plata acestei creanțe de la întreprinderea respectivă.

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

25 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată