Hotărârea Curții (Camera a opta) din 23 aprilie 2026.#M.M. Ristorazione Srl împotriva Villa Ramazzini Srl.#Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Directiva 2004/48/CE – Respectarea drepturilor de proprietate intelectuală – Articolul 9 alineatul (5) – Măsuri provizorii – Lipsa inițierii unei acțiuni care să conducă la o decizie pe fond – Reglementare națională care prevede menținerea efectelor unor măsuri provizorii prin care se urmărește anticiparea efectelor unei decizii pe fond.#Cauza C-132/25.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (JO 2004, L 157, p. 45, rectificare în JO 2004, L 195, p. 16, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 56).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între M.M. Ristorazione Srl, pe de o parte, și Villa Ramazzini Srl, titulara mărcii figurative Mò Mò, pe de altă parte, în legătură cu o cerere formulată de M.M. Ristorazione având ca obiect declararea ineficacității unei ordonanțe privind măsurile provizorii prin care i se interzice utilizarea semnului distinctiv „Mò Mò Pizza, Sapori e Salute”, precum și a oricărui alt semn distinctiv care conține marca Mò Mò.

Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală constituie anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 și aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO 1994, L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 228, denumit în continuare „Acordul TRIPS”). Sunt părți la Acordul TRIPS membrii OMC, printre care se numără toate statele membre ale Uniunii Europene, precum și Uniunea Europeană însăși.

Articolul 50 din acest acord, care face parte din partea a III‑a a acestuia, prevede: „(1) Autoritățile judiciare sunt competente să dispună adoptarea de măsuri provizorii rapide și eficiente: (a) pentru a împiedica ca un act care încalcă un drept de proprietate intelectuală să fie comis și, în special, pentru a împiedica introducerea, în circuitele comerciale de competența lor, de mărfuri, inclusiv de mărfuri importate imediat după vămuire; (b) pentru a păstra elemente de probă pertinente referitoare la această pretinsă încălcare. (2) Autoritățile judiciare sunt competente să adopte măsuri provizorii în absența părții (inaudita altera parte) în cazurile în careacest lucru este necesar, în special atunci când orice întârziere estede natură să cauzeze un prejudiciu ireparabil titularului dreptuluisau când există riscul demonstrabil de distrugere a elementelor deprobă. […] (6) Fără a aduce atingere prevederilor alineatului (4), măsurile provizorii luate în temeiul alineatelor (1) și (2) sunt abrogate sau încetează să‑și producă efectele în alt mod, la cererea pârâtului, dacă o procedură ce conduce la luarea unei hotărâri asupra fondului nu este inițiată într‑un termen rezonabil stabilit de autoritatea judiciară care a dispus măsurile, în cazul în care legislația unui membru permite aceasta sau, în absența unei astfel de determinări, într‑un termen care să nu depășească douăzeci de zile lucrătoare sau treizeci și una de zile calendaristice dacă acest termen este mai lung. […]”

Considerentele (4), (5) și (22) ale Directivei 2004/48 au următorul cuprins: „(4) Pe plan internațional, toate statele membre, precum și Comunitatea [Europeană] însăși, în chestiunile în care sunt competente, sunt legate prin [Acordul TRIPS] […]. (5) [Acordul TRIPS] cuprinde în special dispoziții referitoare la mijloacele de a impune respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, care constituie norme comune aplicabile pe plan internațional și sunt puse în aplicare în toate statele membre. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor internaționale ale statelor membre, inclusiv celor care rezultă din [Acordul TRIPS]. […] (22) Este de asemenea indispensabil să se prevadă măsuri provizorii pentru stoparea imediată a infracțiunilor fără a se aștepta o decizie de fond, cu respectarea drepturilor de apărare, asigurând proporționalitatea măsurilor provizorii în funcție de specificul fiecărui caz și prevăzând garanțiile necesare pentru a acoperi costurile și prejudiciile provocate părții pârâte de o cerere nejustificată. Aceste măsuri sunt în special justificate atunci când orice întârziere ar fi de natură să provoace un prejudiciu ireparabil titularului unui drept de proprietate intelectuală.”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Fără a aduce atingere mijloacelor prevăzute sau care pot fi prevăzute prin legislația comunitară sau internă, în măsura în care aceste mijloace sunt favorabile titularilor drepturilor, măsurile, procedurile și mijloacele de reparație prevăzute prin prezenta directivă se aplică, în conformitate cu articolul 3, oricărei încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală, prevăzute de legislația comunitară și/sau legislația internă a statului membru în cauză.”

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Obligație generală”, prevede: „(1) Statele membre prevăd măsuri, proceduri și mijloace de reparație necesare pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală care intră sub incidența prezentei directive. Aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparație trebuie să fie corecte și echitabile, nu trebuie să fie complicate în mod inutil sau costisitoare, ori să presupună termene nerezonabile sau să atragă întârzieri nejustificate. (2) Măsurile, procedurile și mijloacele de reparație trebuie să fie de asemenea eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive.”

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Măsuri provizorii și asigurătorii”, are următorul cuprins: „(1) Statele membre asigură ca autoritățile judecătorești competente să poată, la cererea reclamantului: (a) să pronunțe împotriva presupusului contravenient o ordonanță de urgență cu scopul de a preveni orice încălcare iminentă a unui drept de proprietate intelectuală, de a interzice, cu titlu provizoriu și sub rezerva, dacă este cazul, plății unei daune cominatorii atunci când legislația internă prevede acest lucru, ca prezumatele încălcări ale acestui drept să continue, sau de a subordona continuarea lor constituirii unor garanții destinate să asigure despăgubirea titularului dreptului; o ordonanță de urgență poate fi de asemenea pronunțată, în aceleași condiții, împotriva unui intermediar ale cărui servicii sunt utilizate de către un terț pentru a încălca un drept de proprietate intelectuală; ordinele judecătorești împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt utilizate de către un terț pentru a aduce atingere unui drept de autor sau unui drept conex sunt reglementate prin Directiva 2001/29/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230)]; (b) să ordone sechestrarea sau predarea mărfurilor suspectate de a încălca un drept de proprietate intelectuală, pentru a împiedica introducerea sau circulația lor în circuitele comerciale. (2) În cazul unei încălcări la scară comercială, statele membre asigură ca autoritățile judecătorești competente să poată ordona, dacă partea vătămată face dovada unor împrejurări susceptibile să pună în pericol recuperarea daunelor‑interese, sechestrul asigurător al bunurilor mobile și imobile ale presupusului contravenient, inclusiv blocarea conturilor sale bancare și a altor bunuri. În acest scop, autoritățile competente pot să ordone comunicarea unor documente bancare, financiare sau comerciale sau accesul corespunzător la informațiile pertinente. (3) Autoritățile judecătorești sunt autorizate, cu privire la măsurile menționate la alineatele (1) și (2), să solicite reclamantului să prezinte orice dovadă disponibilă în mod rezonabil, pentru a dobândi cu suficientă certitudine convingerea că acesta este titularul dreptului și că dreptul acestuia a fost încălcat sau că această încălcare este iminentă. (4) Statele membre asigură ca măsurile provizorii menționate la alineatele (1) și (2) să poată, în cazurile corespunzătoare, să fie luate fără audierea pârâtului, în special atunci când orice întârziere ar cauza o vătămare ireparabilă titularului dreptului. În acest caz, părților li se aduce imediat la cunoștință acest lucru, de îndată după aplicarea măsurilor. O revizuire, inclusiv dreptul de a fi audiat, are loc la cererea pârâtului pentru a se decide, într‑un termen rezonabil de la notificarea măsurilor, dacă acestea sunt modificate, revocate sau confirmate. (5) Statele membre asigură ca măsurile provizorii menționate la alineatele (1) și (2) să fie abrogate sau să înceteze de a produce efecte într‑un alt mod, la cererea pârâtului, dacă reclamantul nu a introdus într‑un termen rezonabil o acțiune care să conducă la o decizie pe fond în fața autorității judecătorești competente, termen care va fi stabilit de către autoritatea judecătorească care ordonă măsurile atunci când legislația statului membru o permite sau, dacă nu se stabilește acest lucru, într‑un termen care nu depășește douăzeci de zile lucrătoare sau treizeci și una de zile calendaristice dacă acest termen este mai lung. […]”

Articolul 131 din decreto legislativo n. 30 – Codice della proprietà industriale, a norma dell’articolo 15 della legge 12 dicembre 2002, n. 273 (Decretul legislativ nr. 30 privind aprobarea Codului proprietății industriale, conform articolului 15 din Legea nr. 273 din 12 decembrie 2002) din 10 februarie 2005 (GURI nr. 52 din 4 martie 2005, supliment ordinar nr. 28), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „CPI”), intitulat „Ordinul judecătoresc”, prevede: „1. Titularul unui drept de proprietate industrială poate solicita pronunțarea unui ordin judecătoresc împotriva oricărei încălcări iminente a dreptului său și împotriva continuării sau a repetării încălcărilor în curs. În special, acesta poate solicita un ordin judecătoresc împotriva fabricării, comercializării și utilizării produselor contrafăcute, precum și un ordin de retragere a acestor produse de pe piață împotriva oricărei persoane care le deține sau are acces în alt mod la acestea, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă [(denumit în continuare «CPC»)] privind procedurile asigurătorii. Ordinul judecătoresc și ordinul de retragere a acestor produse pot fi solicitate, pentru aceleași motive, împotriva oricărei persoane ale cărei servicii sunt utilizate pentru a încălca un drept de proprietate industrială. 2. Cu ocazia pronunțării ordinului judecătoresc, instanța poate stabili o sumă datorată pentru fiecare încălcare sau nerespectare constatată ulterior și pentru fiecare întârziere în executarea măsurii.”

Articolul 132 din CPI, intitulat „Anticiparea protecției asigurătorii și relația dintre procedura privind măsurile provizorii și procedura pe fond”, prevede: „1. Măsurile menționate la articolele 126, 128, 129, 131 și 133 pot fi acordate, de asemenea, în cursul procedurii de depunere a unui brevet sau de înregistrare, cu condiția ca cererea să fi fost pusă la dispoziția publicului sau a persoanelor cărora le‑a fost notificată cererea. 2. În cazul în care instanța care pronunță măsura provizorie nu stabilește un termen pentru introducerea acțiunii pe fond de către părți, aceasta trebuie inițiată în termen de 20 de zile lucrătoare sau de 31 de zile calendaristice, dacă acest termen este mai lung. Termenul curge de la data pronunțării ordonanței atunci când este pronunțată în ședință sau, în caz contrar, de la data notificării acesteia. Atunci când se solicită măsuri provizorii suplimentare față de descriere în același timp cu aceasta sau cu titlu subsidiar, pentru calcularea termenului se ia în considerare ordonanța instanței desemnate care se pronunță și cu privire la aceste măsuri suplimentare. 3. În cazul în care procedura pe fond nu a fost inițiată în termenul imperativ prevăzut la alineatul 2 sau în cazul în care aceasta se încheie după ce a fost inițiată, măsura provizorie încetează să producă efecte. 4. Dispozițiile alineatului 3 nu se aplică măsurilor de urgență adoptate în temeiul articolului 700 din [CPC] și nici celorlalte măsuri provizorii menite să anticipeze efectele deciziei asupra fondului [(denumite în continuare «măsuri de anticipare»)]. În acest caz, fiecare parte poate iniția procedura pe fond. […]”

Articolul 700 din CPC prevede: „În afara cazurilor reglementate de secțiunile anterioare din prezentul capitol, orice persoană care are un motiv întemeiat de a se teme că, în timpul necesar pentru a‑și valorifica dreptul pe cale ordinară, acesta va fi amenințat de un prejudiciu iminent și ireparabil poate sesiza instanța pentru ca aceasta să pronunțe măsurile de urgență pe care le consideră, în funcție de împrejurări, cele mai adecvate pentru a asigura provizoriu efectele deciziei pe fond.”

Villa Ramazzini, o întreprindere cu sediul în Italia, este titulara mărcii figurative Mò Mò.

M.M. Ristorazione, o întreprindere stabilită de asemenea în Italia, utiliza semnul distinctiv „Mò Mò Pizza, Sapori e Salute”.

Printr‑o ordonanță privind măsurile provizorii din 22 martie 2018, Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma, Italia) a admis o cerere de protecție asigurătorie formulată de Villa Ramazzini. În special, această instanță a interzis M.M. Ristorazione utilizarea semnului „Mò Mò Pizza, Sapori e Salute”, precum și a oricărui alt semn distinctiv care conține marca Mò Mò, a dispus eliminarea acestui semn din emblema M.M. Ristorazione și i‑a impus acesteia din urmă o penalitate cu titlu cominatoriu pentru fiecare zi de întârziere în executarea deciziei sale, începând de la notificarea acesteia sub formă executorie.

M.M. Ristorazione a sesizat Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma) cu o cerere de declarare a ineficacității ordonanței privind măsurile provizorii din 22 martie 2018. Ea a susținut că această ordonanță și‑a pierdut efectul în temeiul articolului 132 alineatul 3 din CPI și al articolului 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48, întrucât Villa Ramazzini nu a inițiat o procedură pe fond pentru a obține constatarea dreptului său.

Prin hotărârea din 8 iulie 2020, Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma) a respins această cerere de declarare a ineficacității, în temeiul articolului 132 alineatul 4 din CPI, potrivit căruia sancțiunea decăderii aplicabilă măsurii provizorii pentru neintroducerea în timp util a procedurii pe fond nu se aplică măsurilor de anticipare precum, potrivit acestei instanțe, ordinul judecătoresc de a nu face emis împotriva M.M. Ristorazione. Potrivit instanței menționate, articolul 9 din Directiva 2004/48 vizează exclusiv măsurile provizorii prin natura lor, iar nu pe cele susceptibile să anticipeze efectele deciziei pe fond.

M.M. Ristorazione a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia), care a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. După ce a calificat ordinele judecătorești de a nu face vizate la articolul 131 din CPI drept măsuri de anticipare, această instanță a apreciat că, atunci când aceste măsuri au dobândit caracter definitiv, ele pot, prin ele însele, să protejeze în mod definitiv dreptul reclamantului. În această privință, măsurile menționate ar trebui distinse de cele prevăzute la articolul 9 din Directiva 2004/48, care se caracterizează prin intenția de a păstra o stare de fapt pentru ca decizia principală să își poată produce efectele în viitor. Potrivit instanței menționate, reglementarea măsurilor de anticipare urmărește respectarea principiului economiei procedurii, reglementat de articolul 3 din această directivă.

M.M. Ristorazione a declarat recurs la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), care este instanța de trimitere. În susținerea recursului, aceasta invocă două motive, dintre care primul este întemeiat în special pe încălcarea articolului 9 din Directiva 2004/48 și a articolului 132 din CPI. Potrivit M.M. Ristorazione, acest articol 9 cuprinde măsurile de anticipare precum ordinele judecătorești prin care se urmărește prevenirea sau încetarea încălcărilor. În plus, articolul 3 din această directivă nu s‑ar opune ca măsurile de anticipare să poată înceta să își producă efectele.

Instanța de trimitere arată, în primul rând, că, deși articolul 132 alineatul 3 din CPI prevede regula generală potrivit căreia măsura provizorie își pierde eficacitatea în cazul în care procedura pe fond nu este introdusă în termenul imperativ stabilit, articolul 132 alineatul 4 din CPI prevede totuși că această normă nu se aplică măsurilor de urgență adoptate în temeiul articolului 700 din CPC și celorlalte măsuri provizorii menite să anticipeze efectele deciziei pe fond, fiecare parte putând introduce o procedură pe fond.

Această instanță adaugă că din articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48 reiese că măsurile provizorii prevăzute la alineatele (1) și (2) ale acestui articol trebuie să fie abrogate sau să înceteze să își producă efectele într‑un alt mod, la cererea pârâtului, dacă reclamantul nu a introdus, într‑un termen rezonabil, o acțiune care să conducă la o decizie pe fond.

Instanța menționată precizează că, potrivit jurisprudenței Curții, măsurile prevăzute la articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48 figurează printre instrumentele juridice prevăzute de legiuitorul Uniunii care permit atenuarea globală a riscului ca pârâtul să sufere un prejudiciu ca urmare a măsurilor provizorii și, astfel, protejarea acestuia.

Aceeași instanță observă că printre măsurile menționate la articolul 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2004/48 figurează ordinul judecătoresc, care coincide cu ordinul de a nu face prevăzut la articolul 131 alineatul 1 din CPI, și plata unei penalități cu titlu cominatoriu, care echivalează cu stabilirea unei „sume datorate pentru fiecare încălcare sau nerespectare constatată ulterior și pentru fiecare întârziere în executarea măsurii”, prevăzută la articolul 131 alineatul 2 din CPI.

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că, la nivel național, nici jurisprudența, nici doctrina nu permit să se dea un răspuns univoc cu privire la aspectul dacă articolul 132 alineatul 4 din CPI încalcă dispozițiile Directivei 2004/48.

În aceste condiții, Corte suprema di Cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 9 alineatul (5) din Directiva [2004/48] trebuie interpretat în sensul că se opune dispoziției naționale cuprinse la articolul 132 alineatul 4 din [CPI], potrivit căreia regula încetării efectelor măsurii asigurătorii în cazul neintroducerii unei acțiuni pe fond într‑un termen imperativ, prevăzută la alineatul 3 al aceluiași articol 132 din CPI, nu se aplică măsurilor de urgență adoptate în temeiul articolului 700 din CPC și celorlalte măsuri asigurătorii susceptibile să anticipeze efectele deciziei pe fond, chiar dacă, în asemenea cazuri, fiecare dintre părți poate să inițieze procedura pe fond menționată?”

Prin intermediul întrebării unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziții naționale care permite menținerea anumitor măsuri provizorii, precum măsurile provizorii prin care se urmărește anticiparea efectelor unei decizii pe fond, în condițiile în care reclamantul nu a inițiat o acțiune care să conducă la o astfel de decizie în termenul prevăzut la acest articol 9 alineatul (5), iar pârâtul solicită abrogarea acestor măsuri provizorii sau încetarea efectelor lor în alt mod.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Acordul TRIPS, care face parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii, este obligatoriu pentru Uniune și, prin urmare, primează față de actele de drept derivat al Uniunii, acestea din urmă trebuind interpretate, în măsura posibilului, în conformitate cu prevederile acestui acord (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2024, EUIPO/The KaiKai Company Jaeger Wichmann, C‑382/21 P, EU:C:2024:172, punctul 70, precum și jurisprudența citată).

În această privință, considerentele (4) și (5) ale Directivei 2004/48 arată că această directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre care rezultă din Acordul TRIPS, de care sunt legate toate statele membre, precum și Uniunea însăși. Pe de altă parte, articolul 9 din directiva menționată reflectă textul articolului 50 din acest acord. Rezultă că aceeași directivă trebuie interpretată, în măsura posibilului, în conformitate cu obligațiile internaționale ale Uniunii care decurg din acordul menționat.

În plus, conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii impune să se țină seama nu numai de formularea sa, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea pe care le urmărește actul din care aceasta face parte (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, și Hotărârea din 19 iunie 2025, CeramTec, C‑17/24, EU:C:2025:455, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

În primul rând, articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48 impune statelor membre să asigure ca măsurile provizorii menționate la alineatele (1) și (2) ale acestui articol 9 să fie abrogate sau să înceteze să producă efecte într‑un alt mod, la cererea pârâtului, dacă reclamantul nu a introdus o acțiune care să conducă la o decizie pe fond în fața autorității judiciare competente, în termenul stabilit de această autoritate sau, dacă nu se stabilește acest lucru, într‑un termen care să nu depășească 20 de zile lucrătoare sau 31 de zile calendaristice, dacă acest termen este mai lung.

Din modul de redactare a articolului 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48 reiese că sunt vizate mai întâi măsurile provizorii care intră sub incidența articolului 9 alineatul (1) litera (a) din această directivă. Aceste măsuri urmăresc în special, într‑o ordonanță privind măsurile provizorii, să prevină orice încălcare iminentă a unui drept de proprietate intelectuală, să interzică, cu titlu provizoriu și, dacă este cazul și dacă legislația națională permite acest lucru, sub rezerva plății unei penalități cu titlu cominatoriu, ca pretinsele încălcări ale acestui drept să continue sau să condiționeze continuarea lor de constituirea unor garanții destinate să asigure despăgubirea titularului dreptului.

În continuare, sunt vizate măsurile provizorii care intră sub incidența articolului 9 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată, și anume cele prin care se dispune confiscarea sau predarea mărfurilor suspectate de a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală pentru a împiedica introducerea sau circulația lor în circuitele comerciale.

În sfârșit, sunt vizate măsurile provizorii care intră sub incidența articolului 9 alineatul (2) din aceeași directivă, prin care se urmărește dispunerea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale presupusului contravenient, inclusiv blocarea conturilor sale bancare și a celorlalte active ale sale.

Astfel, modul de redactare a articolului 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48 coroborat cu alineatele (1) și (2) ale acestui articol acoperă un spectru larg de măsuri provizorii și nu exclude măsurile provizorii care urmăresc să anticipeze efectele deciziei pe fond.

În al doilea rând, din contextul în care se înscrie articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48 rezultă că această dispoziție are ca obiect să confere pârâtului destinatar al unei măsuri provizorii dreptul de a pune capăt acestei măsuri dacă se dovedește că reclamantul nu continuă litigiul prin introducerea unei acțiuni care să conducă la o decizie pe fond în termenul acordat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 septembrie 2001, Schieving‑Nijstad ș.a., C‑89/99, EU:C:2001:438, punctul 42).

Astfel, articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48 nu impune statelor membre să prevadă încetarea automată a efectelor măsurilor provizorii în cauză ca urmare a expirării termenului impus reclamantului pentru introducerea acțiunii care conduce la o decizie pe fond, această dispoziție prevăzând în mod expres că o cerere a pârâtului este necesară în acest scop (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 septembrie 2001, Schieving‑Nijstad ș.a., C‑89/99, EU:C:2001:438, punctul 60).

Pe de altă parte, articolul 9 alineatul (4) din această directivă prevede că, chiar dacă măsurile provizorii au fost dispuse fără audierea pârâtului, ele nu se revizuiesc decât la cererea acestuia din urmă.

În al treilea rând, în ceea ce privește obiectivele și finalitatea Directivei 2004/48, trebuie arătat că aceasta urmărește să reglementeze aspectele legate de drepturile de proprietate intelectuală care sunt inerente, pe de o parte, respectării acestor drepturi și, pe de altă parte, încălcărilor acestora din urmă, impunând existența unor căi de atac legale eficace, destinate să prevină, să pună capăt sau să remedieze orice încălcare a unui drept de proprietate intelectuală existent (Hotărârea din 28 aprilie 2022, Phoenix Contact, C‑44/21, EU:C:2022:309, punctul 39 și jurisprudența citată). Conform articolului 3 alineatul (1) din această directivă, măsurile, procedurile și mijloacele de reparație necesare pentru a asigura respectarea acestor drepturi trebuie, printre altele, să fie corecte și echitabile.

În plus, articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată subliniază că aceste măsuri, proceduri și mijloace de reparație trebuie să fie eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive. Această dispoziție impune astfel statelor membre și, în definitiv, instanțelor naționale să ofere garanții care să urmărească în special ca măsurile și procedurile vizate la articolul 9 din Directiva 2004/48 să nu fie folosite în mod abuziv (Hotărârea din 28 aprilie 2022, Phoenix Contact, C‑44/21, EU:C:2022:309, punctul 43 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, obiectivul urmărit de articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48, astfel cum reiese și din considerentul (22) al acestei directive, este de a asigura ca măsurile provizorii în cauză să nu rămână în vigoare la nesfârșit fără o decizie pe fond. Acest articol 9 alineatul (5) coroborat cu articolul 3 din directiva menționată urmărește, prin urmare, să prevină utilizările disproporționate sau abuzive ale măsurilor provizorii și să evite crearea unor obstacole în calea comerțului legitim, garantând pârâtului posibilitatea de a solicita abrogarea lor în cazul în care reclamantul nu introduce o procedură pe fond.

Articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48, care nu prevede nicio excepție de la regula pe care o stabilește, constituie astfel una dintre garanțiile în favoarea pârâtului pe care legiuitorul Uniunii a considerat necesar să le prevadă în schimbul măsurilor provizorii rapide și eficiente a căror existență a prevăzut‑o și care aduc atingere intereselor pârâtului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2022, Phoenix Contact, C‑44/21, EU:C:2022:309, punctele 43-48).

Or, menținerea în vigoare a anumitor măsuri provizorii fără ca reclamantul să fie obligat să inițieze o procedură pe fond poate conduce la situații în care o măsură provizorie, care pare justificată în cadrul unei proceduri de urgență, dar care s‑ar putea dovedi ulterior nejustificată, ar continua să îl afecteze pe pârât în lipsa unui control jurisdicțional pe fond al cauzei și ar fi susceptibilă să aducă atingere, în aplicarea măsurilor prin care se urmărește asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, obiectivului urmărit de articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48, precum și principiului proporționalității, vizat la articolul 3 alineatul (2) din aceasta.

Pe de altă parte, principiul economiei procedurii, invocat de instanța de trimitere, nu poate prevala asupra dispozițiilor exprese ale dreptului derivat al Uniunii, care impun instituirea unor garanții care să permită protejarea dreptului la apărare, astfel cum sunt prevăzute la articolele 3 și 9 din Directiva 2004/48, interpretate în lumina articolului 50 din Acordul TRIPS, precum și a articolelor 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În sfârșit, articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2004/48, din care reiese că această directivă se aplică fără a aduce atingere mijloacelor prevăzute sau care pot fi prevăzute în special în legislația națională, în măsura în care aceste mijloace sunt mai favorabile titularilor de drepturi (Hotărârea din 28 aprilie 2022, Phoenix Contact, C‑44/21, EU:C:2022:309, punctul 37 și jurisprudența citată), nu poate fi interpretat în sensul că permite menținerea în vigoare a anumitor măsuri provizorii fără ca reclamantul, care se prevalează de un drept de proprietate intelectuală, să fie obligat să inițieze o procedură pe fond. Astfel, chiar dacă o normă națională care prevede o asemenea menținere ar putea fi mai favorabilă titularilor drepturilor de proprietate intelectuală, legiuitorul Uniunii a stabilit condițiile de aplicare a măsurilor provizorii la articolele 3 și 9 din directiva menționată într‑un mod conform cu articolul 50 din Acordul TRIPS, asigurând în același timp un echilibru între drepturile titularului drepturilor de proprietate intelectuală și dreptul la apărare în temeiul articolelor 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale. Prin urmare, asemenea condiții de aplicare nu intră sub incidența autonomiei procedurale a statelor membre.

În al patrulea rând, instanța de trimitere arată că, potrivit unei părți a doctrinei, măsurile de anticipare prevăzute la articolul 132 alineatul 4 din CPI nu fac parte dintre măsurile provizorii vizate la articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48. Aceste măsuri, spre deosebire de măsurile provizorii în sens strict, ar fi considerate ca urmărind să protejeze drepturile de proprietate intelectuală în același mod precum o decizie definitivă. Anticipând decizia pe fond, acestea ar constitui măsuri provizorii atipice.

În această privință, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă măsurile de anticipare adoptate în cadrul cauzei principale constituie măsuri provizorii în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2004/48.

Cu toate acestea, se poate arăta, pe de o parte, că este cert că atât reclamantul, cât și pârâtul pot iniția o procedură pe fond, astfel încât asemenea măsuri de anticipare nu par să fie concepute de legiuitor ca fiind definitive din punct de vedere juridic, întrucât chiar acesta le‑a calificat drept măsuri provizorii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iunie 1998, Hermès, C‑53/96, EU:C:1998:292, punctul 38).

Pe de altă parte, trebuie amintit că reiese din jurisprudența Curții că „eventuala voință a părților de a accepta hotărârea pronunțată în cadrul procedurii privind măsurile provizorii drept o soluție «definitivă» a diferendului lor nu poate modifica natura juridică a unei măsuri calificate drept «provizorie» în sensul articolului 50 din [Acordul TRIPS]” (Hotărârea din 16 iunie 1998, Hermès, C‑53/96, EU:C:1998:292, punctul 44).

Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 9 alineatul (5) din Directiva 2004/48 trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziții naționale care permite menținerea anumitor măsuri provizorii, precum măsurile provizorii prin care se urmărește anticiparea efectelor unei decizii pe fond, în condițiile în care reclamantul nu a inițiat o acțiune care să conducă la o astfel de decizie în termenul prevăzut la acest articol 9 alineatul (5), iar pârâtul solicită abrogarea acestor măsuri provizorii sau încetarea efectelor lor într‑un alt mod.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

23 aprilie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Dreptul Uniunii

Dreptul italian

CPI

CPC

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată