Concluziile avocatului general A. Rantos prezentate la 9 iulie 2026.###

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 9 iulie 2026(1)

Cauza C‑357/25

Groupama Asigurări S.A.

împotriva

Consiliului Concurenței

[cerere de decizie preliminară formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție (România)]

„ Trimitere preliminară – Concurență – Înțelegeri – Practici concertate – Restrângerea concurenței prin obiect – Schimb de informații între asigurătorii de răspundere civilă auto – Calificarea unui asemenea schimb drept restrângere prin obiect fără analiza explicațiilor alternative oferite de persoana interesată – Standard de probă ”

Introducere

1. Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție (România) privește interpretarea articolului 101 alineatul (1) TFUE, mai precis problema dovedirii unei practici concertate.

2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Groupama Asigurări S.A., o societate care furnizează servicii de asigurare (denumită în continuare „Groupama”), pe de o parte, și Consiliul Concurenței (România) (denumit în continuare „CC”), pe de altă parte, în legătură cu decizia prin care acesta din urmă a constatat că Groupama încălcase articolul 101 alineatul (1) TFUE și dispoziția corespunzătoare în dreptul român participând la punerea în aplicare a unei practici concertate având ca obiect restrângerea concurenței pe piața asigurărilor de răspundere civilă auto (denumită în continuare „asigurarea RCA”) prin majorarea tarifelor primelor la polițele pentru acest tip de asigurare.

3. În acest context, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze anumite aspecte ale noțiunii de „practici concertate”, în special, pe de o parte, gradul de precizie a schimbului de informații dintre concurenți ce permite să se stabilească dacă un schimb poate constitui o asemenea practică concertată și, pe de altă parte, posibilitatea unei întreprinderi implicate de a furniza explicații alternative cu privire la comportamentul său, precum și la efectele sale pe piață.

Cadrul juridic

4. Articolul 5 alineatul (1) din Legea concurenței nr. 21/1996 din 10 aprilie 1996(2), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea concurenței”), are următorul cuprins:

„Sunt interzise orice […] practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:

a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare;

[…]”

Litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

5. Prin decizia din 20 noiembrie 2018, CC a constatat că mai multe societăți care oferă servicii de asigurare în România, printre care și Groupama, au participat mai mult de patru ani la o încălcare unică și continuă a articolului 5 alineatul (1) din Legea concurenței și a articolului 101 alineatul (1) TFUE, punând în aplicare o practică concertată având ca obiect majorarea tarifelor la polițele RCA, prin intermediul unor schimburi de informații sensibile din punct de vedere comercial (denumită în continuare „decizia în litigiu”). În acest temei, Groupama a fost sancționată cu amendă în cuantum de 35 378 902 lei (RON) (aproximativ 7,58 milioane de euro).

6. Mai precis, CC a constatat prin această decizie că nouă societăți de asigurare și asociația profesională a acestora, Uniunea Națională a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România (denumită în continuare „UNSAR”), au participat la o practică concertată constând în schimburi de informații sensibile din punct de vedere comercial referitoare la intențiile viitoare de majorare a tarifelor contractelor de asigurare RCA, intervenite atât în cadrul întâlnirilor UNSAR, cât și prin intermediul unor anunțuri în presă. CC a arătat de asemenea că societățile respective nu se distanțaseră public de aceste schimburi, contribuind astfel la continuarea practicii anticoncurențiale în cauză. Această încălcare unică și continuă s‑a desfășurat în perioada 18 octombrie 2012, data primei întâlniri a UNSAR în cursul căreia au avut loc discuții cu privire la majorarea tarifelor RCA, și 18 noiembrie 2016, dată la care guvernul român a instituit, pentru o perioadă de șase luni, o măsură de plafonare a acestor tarife.

7. CC a arătat că schimburile de informații constatate trebuiau interpretate în lumina contextului economic în care au intervenit. Pe de o parte, piața românească a asigurărilor RCA a cunoscut în anii 2010-2012 o presiune concurențială puternică, și anume un „război al prețurilor”, care s‑a tradus printr‑o scădere anuală cu aproximativ 20 % a primelor de asigurare RCA, afectând în mod semnificativ rentabilitatea societăților de asigurare. Potrivit CC, această deteriorare a pus bazele punerii în aplicare a unei practici concertate între asigurătorii care au propus această acoperire, încurajându‑i să caute soluții pentru restabilirea echilibrului lor financiar. Pe de altă parte, în aceeași perioadă, societățile care comercializau contracte de asigurare CASCO au acumulat creanțe importante față de societățile de asigurare care propuneau în principal polițe de asigurare RCA, ca urmare a acțiunilor în regres pe care le puteau exercita împotriva celor din urmă. Această situație ar fi făcut obiectul unor discuții în cadrul întâlnirilor societăților de asigurare membre ale UNSAR, în care ele au dezvăluit intențiile lor viitoare de a majora tarifele RCA.

8. În acest context, CC și‑a întemeiat decizia în litigiu pe următoarele cinci elemente:

– la 18 octombrie 2012, cu ocazia unei întâlniri a UNSAR, s‑au purtat discuții în legătură cu majorarea tarifelor RCA, care priveau, pe de o parte, situația acțiunilor în regres dintre societățile care practică asigurări CASCO și cele care oferă polițe RCA, primele apreciind că activitatea curentă nu ar fi permis celor trei societăți debitoare să achite sumele datorate, și, pe de altă parte, elaborarea unui răspuns pe care UNSAR intenționa să îl prezinte Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (denumită în continuare „CSA”), care să conțină propuneri de modificare a normelor privind asigurarea RCA;

– la 3 decembrie 2012, cu ocazia unei întâlniri desfășurate cu autoritatea de reglementare, și anume CSA, la care au fost prezenți atât directorul general al UNSAR, cât și o parte dintre societățile de asigurare participante la practica concertată, au avut loc discuții despre necesitatea majorării tarifelor RCA, despre studiile de impact realizate de două dintre aceste societăți, precum și despre cuantumul unei potențiale majorări a tarifelor pentru polițele RCA;

– în luna noiembrie 2013, Generali și Uniunea Națională a Societăților de Intermediere și Consultanță în Asigurări din România, asociația profesională a brokerilor din asigurări, care colaborau cu toate întreprinderile implicate, au anunțat în presă, pentru anul 2014, o majorare a primelor de asigurare RCA cuprinsă între 10 și 15 %;

– la 11 ianuarie 2016, cu ocazia unei întâlniri a UNSAR care a reunit toate cele nouă societăți în cauză, Groupama și‑a anunțat concurenții că a notificat Autorității de Supraveghere Financiară (România) (denumită în continuare „ASF”) indexarea tarifelor cu 50 % și

– în luna februarie 2016, Allianz a anunțat în presă o majorare a primelor cuprinsă între 5 și 10 %, care urma să fie notificată ASF începând cu sfârșitul lunii martie.

9. CC a refuzat să ia în considerare explicațiile alternative cu privire la majorarea tarifelor în perioada examinată, prezentate de Groupama, pentru motivul că asemenea explicații ar fi relevante numai atunci când autoritatea de concurență se întemeiază doar pe comportamentul paralel al întreprinderilor pentru a deduce din acesta existența unei practici concertate.

10. La 6 mai 2019, Groupama a introdus o cerere de chemare în judecată la Curtea de Apel București (România) având ca obiect în special anularea deciziei în litigiu.

11. Prin sentința civilă din 26 aprilie 2022, această instanță a respins cererea de chemare în judecată(3). Ea a considerat în esență, mai întâi, că elementele de probă reținute în decizia în litigiu demonstrau existența unei practici concertate de majorare a tarifelor pentru primele RCA, pusă în aplicare de societățile de asigurare prin intermediul unor schimburi de informații sensibile, care a permis înlăturarea incertitudinii pe o piață oligopolistică transparentă, caracterizată de o lipsă de elasticitate a cererii legată de caracterul obligatoriu al asigurării RCA, precum și de lipsa inovării și a puterii de negociere a consumatorilor. În continuare, instanța respectivă a constatat că în perioada investigată au avut loc modificări frecvente ale tarifelor pentru polițele RCA, care, în general, nu se bazau pe calcule interne cu privire la daunalitate, ci pe o monitorizare a tarifelor stabilite de celelalte societăți de asigurare, în vederea majorării primei medii pe piață. În această privință, ea a considerat că, întrucât practica concertată era dovedită prin existența unor contacte între concurenți, caracterul său concertat nu poate fi repus în discuție de concluziile raportului de specialitate întocmit de un expert și prezentat de Groupama, potrivit cărora calculul primei brute se conforma tehnicilor actuariale standard, precum și dispozițiilor legale aplicabile. În sfârșit, aceeași instanță nu a putut reține o altă explicație plauzibilă pentru creșterea comună a prețurilor decât practica concertată rezultată din probele analizate. În această privință, asemenea CC, ea a respins explicațiile prezentate de Groupama prin care urmărea să justifice conținutul și obiectul discuțiilor menționate mai sus și majorările tarifelor.

12. Împotriva sentinței Curții de Apel București Groupama a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de trimitere.

13. Instanța de trimitere observă că reglementarea română privind practicile concertate este analogă celei prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE și că litigiul principal ridică în esență două chestiuni de interpretare a dreptului Uniunii.

14. Pe de o parte, chestiunea dacă standardul de probă necesar pentru a constata existența unei practici concertate implică dovedirea unui schimb de informații detaliate și individualizate privind data, amploarea și modalitățile de adaptare a comportamentelor în materie de prețuri sau dacă este suficient să se constate existența unor discuții generice între concurenți, referitoare în special la nivelul tarifelor sau la modificări legislative care pot avea impact asupra tarifelor, mai ales atunci când întreprinderile în cauză au legături economice strânse, în special ca urmare a unor datorii reciproce semnificative. În această privință, instanța de trimitere se referă în special la Hotărârea T‑Mobile(4), potrivit căreia schimbul de informații între concurenți are un obiect anticoncurențial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile în cauză și trebuie să fie considerat că are un asemenea obiect un schimb de informații care poate elimina incertitudini în privința datei, a amplorii și a modalităților de adaptare pe care întreprinderea în cauză trebuie să le pună în aplicare. Potrivit instanței menționate, din această hotărâre reiese că doar schimburile de informații de o anumită anvergură și de o anumită calitate prezintă relevanță pentru constatarea unei practici concertate. Astfel, deși existența unei asemenea practici este dificil de contestat în prezența unor schimburi de informații detaliate sau individualizate privind intențiile viitoare referitoare la prețuri, și anume un schimb de informații specifice sau concrete cu privire la data, amploarea și modalitățile de adaptare a comportamentului viitor privind prețurile, situația ar fi în mod necesar diferită atunci când, precum în speță, discuțiile se limitează la considerații „generice” cu privire la preț, care nu conțin asemenea elemente precise.

15. Pe de altă parte, aceeași instanță arată că CC a exclus posibilitatea ca Groupama să ofere o explicație alternativă a comportamentului său pe piață, întemeindu‑se pe o jurisprudență a Tribunalului(5) potrivit căreia existența unei explicații alternative a faptelor este pertinentă numai atunci când Comisia Europeană se întemeiază doar pe conduita întreprinderilor în cauză pe piața relevantă. O asemenea explicație ar fi lipsită de pertinență din momentul în care existența încălcării nu este doar prezumată, ci este dovedită cu ajutorul unor elemente de probă. Or, instanța de trimitere consideră că această jurisprudență a Tribunalului nu a fost confirmată de Curte. În plus, ea apreciază că o asemenea abordare ar putea restrânge exercitarea dreptului la apărare al întreprinderii în cauză, privând‑o de posibilitatea de a contesta concluziile autorităților de concurență pentru motivul că acesta s‑ar întemeia pe orice mijloace de probă. În această privință, Curtea ar fi statuat în Hotărârea Pâte de bois(6) că un comportament paralel nu poate fi privit ca făcând dovada unei practici concertate decât dacă practica concertată constituie singura explicație plauzibilă a unui asemenea comportament și că paralelismul prețurilor ar putea fi explicat în mod satisfăcător, de exemplu, prin tendințele oligopolistice ale pieței și prin împrejurări specifice.

16. În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că: a) întrunirea standardului legal al unei practici concertate implică doar existența unui schimb de informații detaliate/individualizate privind intențiile viitoare referitoare la prețuri pentru a se considera că este apt să reducă sau să elimine incertitudinea strategică, respectiv un schimb de informații specifice/concrete cu privire la data, amploarea și modalitatea de adaptare a comportamentului viitor privind prețurile, sau b) standardul legal al unei practici concertate este întrunit și atunci când se reține existența unor discuții generice între competitori referitoare la tarifele altor societăți de asigurare aflate în situații speciale (înregistrând datorii semnificative față de ceilalți asigurători) sau referitoare la modificări legislative cu impact asupra tarifelor, fără ca autoritatea de concurență să mai fie ținută să analizeze explicațiile alternative oferite de întreprindere pentru majorarea tarifelor sale, prin care se urmărește o infirmare a practicii concertate?”

17. Groupama, CC, guvernele român, elen, polonez și portughez, precum și Comisia au prezentat Curții observații scrise. Cu excepția guvernelor elen și polonez, aceste părți s‑au exprimat de asemenea în ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 22 aprilie 2026.

Analiză

18. Întrebarea preliminară unică adresată Curții de instanța de trimitere este structurată în jurul a două subîntrebări: prima, ce rezultă din coroborarea literei a) cu prima parte a literei b) a întrebării preliminare, privește gradul de detaliere pe care trebuie să îl prezinte informațiile schimbate între concurenți pentru ca un asemenea schimb să fie apt să constituie o practică concertată, iar a doua, formulată în ultima parte a literei b) a acestei întrebări, privește în esență întinderea explicațiilor alternative invocate de o întreprindere pentru a‑și justifica comportamentul și pentru a infirma o asemenea practică concertată.

Cu privire la prima subîntrebare

19. Prin intermediul primei subîntrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că o „practică concertată”, în înțelesul acestei dispoziții, presupune în mod necesar un schimb de informații detaliate sau individualizate privind intențiile viitoare referitoare la prețuri, precum informații specifice sau concrete cu privire la data, amploarea și modalitățile de adaptare a comportamentului viitor în ceea ce privește prețurile sau dacă, în contextul unei situații speciale, existența unor „discuții generice între competitori referitoare la tarifele [practicate]” poate fi suficientă pentru a fi dovedită o asemenea practică concertată.

20. În această privință, observăm că prima subîntrebare preliminară cuprinde, în realitate, două aspecte.

21. Pe de o parte, așa cum a fost formulată de instanța de trimitere la litera a), prima subîntrebare opune, pe de o parte, „schimbul de informații detaliate/individualizate privind intențiile viitoare […]” și, pe de altă parte, „discuțiile generice între competitori referitoare la tarifele [practicate]”. Or, în ceea ce privește „informațiile detaliate”, formularea reținută pare clar inspirată de cea utilizată de Curte în Hotărârea T‑Mobile, în care aceasta a indicat, la punctul 41, că trebuie „să se considere că are un obiect anticoncurențial un schimb de informații care poate elimina incertitudini ale persoanelor interesate în privința datei, a amplorii și a modalităților de adaptare pe care întreprinderea interesată trebuie să le pună în aplicare […]”(7). În ceea ce privește „informațiile generice”, instanța de trimitere pare să vizeze schimburi de informații, precum cele în discuție în speță, care privesc o majorare a tarifelor pentru primele RCA, care, spre deosebire de primul tip de schimburi, nu precizează nici procentul, nici cuantumul acestei majorări, nici data exactă de referință pentru punerea lor în aplicare(8). Astfel, prima parte a primei subîntrebări trebuie înțeleasă în sensul că urmărește în esență să precizeze domeniul de aplicare al punctului menționat mai sus din Hotărârea T‑Mobile, și anume dacă doar schimbul acelor tipuri de informații prevăzute la acest punct poate dovedi existența unei practici concertate privind prețurile, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

22. Pe de altă parte, prin intermediul aceleiași subîntrebări, referindu‑se în prima parte a literei b) la „situații speciale” (și anume existența unor datorii semnificative între concurenți și impactul modificărilor legislative asupra tarifelor), instanța de trimitere solicită Curții să examineze importanța care trebuie acordată caracteristicilor pieței relevante, inclusiv cadrului de reglementare aplicabil, cu ocazia aprecierii existenței unei practici concertate.

23. După formularea câtorva observații introductive, aceste două aspecte ale primei subîntrebări vor face obiectul unei analize distincte.

Observații introductive

24. Cu titlu introductiv, amintim că, potrivit articolului 101 alineatul (1) TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne. Dacă această dispoziție utilizează noțiunea de „practică concertată”, scopul acestei utilizări este de a cuprinde în sfera interdicțiilor prevăzute de dispoziția menționată diferite forme de coordonare și de coluziune între întreprinderi. Într‑adevăr, noțiunile de „acord” și de „practică concertată” cuprind forme de coluziune care au aceeași natură și nu se disting decât prin intensitatea lor și prin formele în care se manifestă(9). Astfel, o practică concertată vizează o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele(10).

25. Aceste criterii de coordonare și de cooperare, care constituie o „practică concertată”, trebuie interpretate în lumina concepției inerente dispozițiilor Tratatului FUE privind concurența, potrivit căreia orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piață(11).

26. Deși această cerință a autonomiei nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau prevăzut al concurenților lor, ea se opune totuși în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între acești operatori, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care ei au decis sau au preconizat să îl adopte pe piață, atunci când aceste contacte au ca obiect sau ca efect realizarea unor condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor normale de pe piața relevantă, ținând seama de natura produselor sau a prestațiilor furnizate, de importanța și de numărul întreprinderilor, precum și de volumul acelei piețe(12).

27. În această privință, în legătură cu piețele cu caracter oligopolistic – sau, cel puțin, foarte concentrate și caracterizate prin bariere la intrarea pe piață –, Curtea a considerat că schimbul de informații este, în principiu, de natură a permite întreprinderilor să cunoască poziția concurenților lor pe piață, precum și strategia comercială a acestora și, prin urmare, să modifice în mod sensibil concurența care există(13).

28. Rezultă că schimbul de informații dintre concurenți poate încălca normele de concurență atunci când limitează sau anulează gradul de nesiguranță privind funcționarea pieței în cauză, având ca rezultat restrângerea concurenței dintre întreprinderi(14). O asemenea situație există, potrivit jurisprudenței Curții, atunci când informațiile schimbate sunt, pe de o parte, confidențiale, cu alte cuvinte, cele care nu sunt cunoscute deja de orice operator economic activ pe piața relevantă, și, pe de altă parte, strategice, și anume cele de natură să dezvăluie, dacă este cazul, după ce au fost combinate cu alte informații deja cunoscute de participanții la un schimb de informații, strategia pe care unii dintre acești participanți intenționează să o pună în aplicare în privința a ceea ce constituie unul sau mai mulți parametri în raport cu care se stabilește concurența pe acea piață(15).

29. În ceea ce privește caracterul strategic al informațiilor schimbate referitoare la prețuri, acestea sunt în general considerate sensibile din punct de vedere comercial, prețul constituind astfel, în majoritatea cazurilor, unul dintre elementele esențiale ale strategiei unei întreprinderi(16). Pe de altă parte, Curtea a precizat că, deși orice schimb de informații privind prețuri viitoare sau anumiți factori care le determină este intrinsec anticoncurențial având în vedere în special riscul unui prejudiciu produs concurenței pe care îl presupune, noțiunea de „informație strategică” este mai largă și include orice date ce nu sunt cunoscute deja de operatorii economici și care, în contextul în care se încadrează un asemenea schimb, sunt de natură să reducă incertitudinea participanților la acesta în ceea ce privește comportamentul viitor al celorlalți participanți în raport cu ceea ce constituie, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor în discuție, condițiile reale de funcționare a pieței și structura acesteia, unul sau mai mulți parametri pe baza cărora se stabilește concurența pe piața relevantă(17). Astfel, în ceea ce privește un schimb de informații tarifare, Curtea a statuat că, pentru ca o practică concertată să se poată încadra în noțiunea de „restrângere prin obiect”, este suficient ca schimbul să privească doar una dintre mai multe componente ale prețului(18). Rezultă că, independent de calificarea sa drept restrângere a concurenței „prin obiect” sau „prin efect”, o practică concertată poate constitui o restrângere a concurenței chiar dacă aceasta nu are legătură directă cu prețurile finale de consum(19).

30. În lumina acestei jurisprudențe a Curții trebuie să se ofere elemente de răspuns la cele două aspecte ale primei subîntrebări adresate de instanța de trimitere.

Cu privire la importanța acordată gradului de specificitate a schimbului de informații în vederea stabilirii unei practici concertate

31. În ceea ce privește importanța acordată gradului de specificitate a schimbului de informații, dorim, în primul rând, să subliniem, pe de o parte, că, așa cum rezultă din jurisprudența Curții citată la punctele 24-29 din prezentele concluzii, orice schimb de informații confidențiale cu privire la prețuri între concurenți este, în principiu, susceptibil să intre în sfera unei practici concertate interzise de articolul 101 alineatul (1) TFUE, din moment ce prețul constituie, ca regulă generală, un parametru esențial în raport cu care se stabilește concurența, aceste informații prezentând, așadar, un caracter strategic. În consecință, trebuie preferată o abordare pragmatică, centrată nu pe gradul de specificitate a informațiilor tarifare schimbate în mod abstract, ci pe conținutul și pe capacitatea lor de a atenua sau de a elimina incertitudinea cu privire la comportamentul operatorilor pe piață, ținând seama printre altele de caracteristicile acelei piețe(20).

32. Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că gradul de specificitate a informațiilor schimbate constituie un element pertinent în aprecierea acestei capacități de a reduce sau chiar de a elimina incertitudinea concurențială. Astfel, cu cât informațiile comunicate sunt mai detaliate și mai specifice în ceea ce privește parametrii determinanți ai concurenței pe piața relevantă, cu atât acestea sunt mai susceptibile să aibă un caracter strategic și să exercite o influență semnificativă asupra comportamentului operatorilor(21).

33. Din această perspectivă, în al doilea rând, apreciem că referirea la punctul 41 din Hotărârea T‑Mobile trebuie apreciată în lumina contextului factual în care se înscrie această hotărâre. Astfel, referirea la formularea „în privința datei, a amplorii și a modalităților de adaptare pe care întreprinderea interesată trebuie să le pună în aplicare” face trimitere la informațiile pe care întreprinderile în cauză le schimbaseră, potrivit elementelor din dosarul prezentat Curții, în cadrul unei reuniuni(22). Prin urmare, nu se poate deduce din hotărârea menționată că doar schimbul de informații care prezintă un asemenea grad de precizie poate stabili existența unei practici concertate(23).

34. Trebuie de asemenea să se constate că formularea care figurează la punctul 41 din Hotărârea T‑Mobile a fost preluată de hotărâri ulterioare în special pentru a ilustra, asemenea acestei hotărâri, un exemplu tipic de schimb având un obiect anticoncurențial(24) sau chiar pentru a preciza gradul minim de incertitudine în care trebuie să se afle o întreprindere pentru funcționarea în condiții normale a pieței(25). Or, nu reiese în niciun fel din aceste referiri că un schimb de informații care nu conține elemente specifice referitoare la data, la amploarea sau la modalitățile comportamentului viitor nu ar putea, în principiu, să fie calificat drept „practică concertată”. De altfel, o asemenea abordare ar fi contrară abordării pragmatice expuse la punctul 31 din prezentele concluzii.

35. În al treilea și ultimul rând, din moment ce, în cadrul aprecierii existenței unei practici concertate, ceea ce contează este însuși conținutul informației în raport cu capacitatea sa de a reduce incertitudinea pe piață, iar nu gradul său de precizie, se poate susține că un schimb privind simpla eventualitate a unor creșteri viitoare de prețuri, neindividualizate și limitate la tendințe generale, fără indicarea unor creșteri concrete, nu pare de natură, din cauza capacității sale reduse de a influența comportamentul întreprinderilor, nici să reducă efectiv incertitudinea pe piață, nici să afecteze comportamentul lor concurențial. Prin urmare, un asemenea schimb nu ar trebui, în principiu, să fie calificat drept încălcare a normelor de concurență. Aceasta poate fi situația în special pe piețe pe care concurența se exercită în principal asupra altor parametri decât prețul, mai ales atunci când piața relevantă este reglementată, sau, de asemenea, atunci când unii factori externi controlului întreprinderilor fac notorie și previzibilă o creștere generală a prețurilor, mai precis ca urmare a creșterii costului unui factor de producție esențial, precum produsele petroliere sau energia electrică. În asemenea împrejurări, un schimb de informații generale referitor la o majorare iminentă a prețurilor nu poate fi considerat, datorită caracterului său notoriu, confidențial și nu ar fi suficient în sine pentru a caracteriza existența unei practici concertate interzise(26).

Cu privire la importanța acordată caracteristicilor pieței în vederea caracterizării unei practici concertate

36. În ceea ce privește trăsăturile pieței în vederea caracterizării unei practici concertate, din analiza care precedă reiese în mod clar că probabilitatea ca un schimb de informații să conducă la o coluziune de natură să atenueze sau să elimine incertitudinea cu privire la comportamentul operatorilor pe piața relevantă depinde în mare măsură de caracteristicile acesteia din urmă(27). Această abordare se înscrie în linia jurisprudenței constante a Curții potrivit căreia practicile concertate trebuie apreciate în lumina conținutului lor, a contextului economic și juridic în care se înscriu, precum și a obiectivelor pe care le urmăresc, indiferent dacă, precum în speță, aprecierea este efectuată în cadrul examinării unei restrângeri prin obiect sau al unei restrângeri prin efect(28). Or, deși Curtea a identificat anumite elemente pertinente, care țin mai ales de natura produselor sau a prestațiilor furnizate, de numărul întreprinderilor, de volumul pieței, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura sa(29), o listă a unor asemenea elemente nu poate fi exhaustivă, alte caracteristici ale pieței putându‑se dovedi în egală măsură pertinente(30).

37. În speță, din decizia de trimitere reiese că instanța de prim grad de jurisdicție a considerat că schimbul de informații în cauză a permis înlăturarea incertitudinii pe piață, ținând seama în special de natura oligopolistică și transparentă a pieței relevante, de elasticitatea scăzută a cererii, legată de caracterul obligatoriu al asigurării RCA, precum și de lipsa inovării și de puterea limitată de negociere a consumatorilor. Instanța de trimitere consideră totuși necesară luarea în considerare și a altor aspecte ale pieței, pe care le califică drept „situații speciale”, și anume impactul modificărilor legislative asupra tarifelor și existența unor datorii semnificative între concurenți.

38. În această privință și fără a aduce atingere aprecierii care revine instanței de trimitere, singura competentă să stabilească dacă informațiile schimbate erau de natură să atenueze sau să elimine incertitudinea pe piața asigurărilor RCA, considerăm că următoarele elemente pot fi utile în scopul interpretării acestor două aspecte.

39. În primul rând, în ceea ce privește natura și cadrul de reglementare al pieței asigurărilor RCA, observăm, mai întâi, că este cert că aceasta are un caracter oligopolistic și este concentrată (cele nouă societăți în discuție în litigiul principal deținând între 80 % și 97 % din piața românească a asigurărilor RCA), precum și transparentă (permițând o monitorizare facilă a politicilor tarifare ale concurenților, în special prin intermediul platformelor brokerilor). Astfel cum s‑a amintit la punctul 27 din prezentele concluzii, schimbul de informații pe o asemenea piață este, în principiu, de natură a permite întreprinderilor să cunoască poziția concurenților lor pe piață, precum și strategia comercială a acestora și, prin urmare, să altereze în mod sensibil concurența.

40. În continuare, subliniem că această piață este caracterizată de o anumită lipsă de elasticitate a cererii, având legătură cu caracterul obligatoriu al asigurării RCA. Astfel, conducătorii auto sunt obligați să încheie o asigurare RCA pentru a putea circula în mod legal, situație care limitează considerabil posibilitățile de substituire sau de neutilizare. În aceste condiții, o majorare generală a primelor aplicată de aproape toate companiile care oferă acest tip de asigurare va determina doar o diminuare limitată a cererii globale și a clientelei care este captivă, în măsura în care asigurații nu pot să se dispenseze de această acoperire.

41. În plus, reiese de asemenea din dosarul prezentat Curții că concurența pe piața asigurărilor RCA tinde să se exercite în mod semnificativ asupra nivelului prețului primelor, dat fiind că titularul poliței de asigurare RCA suportă costul primei fără a fi beneficiarul direct al prestațiilor de despăgubire, ele fiind destinate terților prejudiciați. Această separare între plătitor și beneficiar tinde să îl determine pe primul să aleagă opțiunea cea mai puțin costisitoare. Prețul primei unei asigurări RCA constituie, prin urmare, un parametru central asupra căruia se exercită concurența, în raport cu ceilalți parametri, precum calitatea serviciilor oferite.

42. În această privință, trebuie totuși să se țină seama de natura eterogenă a serviciilor de asigurare în cauză. Astfel, din observațiile prezentate de Groupama reiese că această piață se caracterizează printr‑o tarifare întemeiată în mare măsură pe o evaluare individualizată a riscului, care are la bază o pluralitate de criterii actuariale proprii fiecărei societăți de asigurare și care conduce la o diferențiere puternică a primelor în funcție de profilurile asiguraților. În acest context, va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, în pofida acestei complexități în formarea prețurilor pentru polițele de asigurare RCA, schimburile de informații generice și neindividualizate privind tendințele de creștere a primelor sunt susceptibile să reducă incertitudinea strategică și să faciliteze o convergență a comportamentelor tarifare, în special în ceea ce privește parametrii comuni de stabilire a prețurilor sau ajustările medii ale grilelor tarifare(31).

43. În sfârșit, din decizia de trimitere rezultă că piața asigurărilor RCA este supusă în România unui cadru normativ, precum și unei supravegheri din partea ASF și că intervențiile legislative pot influența stabilirea primelor. În aceste condiții, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă respectivul cadru de reglementare aplicabil în perioada încălcării lăsa societăților de asigurare o marjă de autonomie suficientă la stabilirea tarifelor lor, astfel încât să se concluzioneze că prețul constituie un parametru relevant al concurenței. În această privință, din decizia de trimitere rezultă că întreprinderile în cauză dispuneau în practică de o anumită marjă de autonomie în materie tarifară, în măsura în care înainte de perioada încălcării se angajaseră într‑un „război al prețurilor” și în care, în acea perioadă, prețurile nu erau reglementate în mod direct, plafonarea primelor intrând în vigoare doar după sfârșitul perioadei în care a fost săvârșită încălcarea. Aceste elemente par astfel să indice că, în pofida existenței unui cadru normativ, prețul constituia efectiv un parametru al concurenței pe piața relevantă.

44. Totuși, instanței de trimitere îi va reveni sarcina de a lua de asemenea în considerare efectul cumulativ al măsurilor legislative adoptate înainte de perioada și în perioada în care a fost săvârșită încălcarea, care urmăreau să susțină solvabilitatea financiară a societăților de asigurare și care au avut incontestabil ca efect determinarea unor majorări de prețuri(32). Astfel, deși CC și guvernul român admit că măsurile respective au condus la o majorare a primelor de asigurare RCA, va fi de competența acestei instanțe să stabilească dacă amploarea unei asemenea majorări putea fi, în tot sau în parte, imputabilă și schimburilor de informații dintre concurenți.

45. În al doilea rând, în ceea ce privește existența unor datorii semnificative între concurenți pe piața asigurărilor RCA, din dosarul transmis Curții reiese că, între anii 2010 și 2012, piața românească a asigurărilor RCA ar fi fost marcată de deficiențe grave, recunoscute de CC, caracterizate prin practici de prețuri artificial scăzute ce au condus la o segmentare a pieței între „asigurătorii specializați în RCA”, care se confruntau cu probleme de solvabilitate, și asigurătorii activi în principal în asigurări CASCO, adesea integrați în grupuri internaționale. Unii asigurători din prima categorie ar fi intrat treptat în faliment din cauza incapacității lor de a menține aceste niveluri tarifare și de a‑și onora obligațiile de despăgubire. Această situație i‑ar fi afectat și pe cei din a doua categorie, care, deși solvabili, ar fi suferit pierderi importante din cauza imposibilității de a recupera creanțele prin acțiuni în regres și a migrării profilurilor cu risc ridicat către portofoliile lor. Drept urmare, aceste împrejurări ar fi determinat o majorare a primelor de asigurare RCA pentru a compensa dezechilibrele pieței. Așadar, o eventuală majorare a primelor de asigurare RCA ar fi fost discutată în special în cadrul întâlnirii din 18 octombrie 2012, în cadrul unui obiectiv legitim de a face față unei astfel de situații de îndatorare.

46. În această privință, deși luăm act de faptul că această îndatorare a condus la falimentul anumitor întreprinderi de asigurare românești la scurt timp după sfârșitul perioadei în care a fost săvârșită încălcarea, avem îndoieli că acest context specific poate, doar el singur, să excludă caracterul eventual anticoncurențial al schimburilor în discuție. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, intenția care a determinat întreprinderile în cauză să recurgă la schimbul de informații nu constituie un element necesar pentru a stabili caracterul restrictiv al unei practici concertate. Dimpotrivă, nici lipsa unei intenții subiective de a împiedica, de a restrânge sau de a denatura concurența, nici urmărirea unor obiective legitime nu sunt determinante în vederea aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE(33).

47. Arătăm însă deopotrivă că, dacă s‑a demonstrat că discuțiile care au avut loc în cadrul primei întâlniri din 18 octombrie 2012 priveau exclusiv problematica acțiunilor în regres și dificultățile pe care le întâmpinau întreprinderile vizate la plata creanțelor și că problema majorării tarifelor a fost, așadar, menționată ca una dintre modalitățile de recuperare a datoriilor, și anume un obiectiv cu totul legitim, s‑ar putea susține că referirile la o asemenea majorare țineau de schimburi de informații privind situația generală a pieței asigurărilor RCA și cadrul său normativ, categorii de informații care nu sunt, în general, considerate sensibile din punct de vedere comercial(34).

48. Având în vedere cele ce precedă, propunem să se răspundă la prima subîntrebare preliminară că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că o practică concertată, în înțelesul acestei dispoziții, nu implică în mod necesar un schimb de informații detaliate sau individualizate cu privire la intențiile viitoare referitoare la prețuri, precum informații specifice sau concrete cu privire la data, amploarea și modalitățile de adaptare a comportamentului viitor, cu precizarea că unele schimburi de informații care nu prezintă asemenea elemente pot, după caz, să fie sau să nu fie calificate drept practică concertată, în funcție de aptitudinea lor de a atenua sau de a elimina incertitudinea cu privire la comportamentul operatorilor pe piața relevantă, ținând seama în special de caracteristicile acestei piețe.

Cu privire la a doua subîntrebare

49. Prin intermediul celei de a doua subîntrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că o autoritate de concurență este ținută să analizeze explicațiile alternative oferite de o întreprindere declarată răspunzătoare pentru participarea la o practică concertată referitoare la majorarea tarifelor aplicate prin care se urmărește o infirmare a unei asemenea practici.

50. De la bun început, amintim că, în dreptul concurenței, în cazul unui litigiu privind existența unei încălcări, autorității de concurență îi revine obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări(35).

51. Pentru a răspunde la această subîntrebare, este necesar, în opinia noastră, să se facă distincție între, pe de o parte, cazul unui comportament paralel pe piață și, pe de altă parte, o practică concertată(36).

52. Pe de o parte, în ceea ce privește comportamentul paralel pe piață, Curtea a recunoscut de mult timp că acesta nu are, în sine, caracter anticoncurențial. Astfel, în Hotărârea Pâte de bois, Curtea a statuat în esență atât că un comportament paralel nu poate fi privit ca făcând dovada unei practici concertate decât dacă ea constituie „singura explicație plauzibilă”, cât și că, deși articolul 101 TFUE interzice orice formă de coluziune de natură să denatureze concurența, acesta nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau care se preconizează din partea concurenților lor(37).

53. Desigur, în cazul în care o autoritate de concurență constată o încălcare întemeindu‑se pe presupunerea că faptele stabilite nu pot fi explicate în alt mod decât în funcție de existența unui comportament anticoncurențial, decizia acesteia va trebui anulată atunci când întreprinderile în cauză invocă o argumentație care pune într‑o lumină diferită faptele stabilite de această autoritate și care permite astfel înlocuirea explicației reținute de autoritatea respectivă în vederea stabilirii unei încălcări cu o altă explicație plauzibilă a faptelor. Nu se poate considera că, într‑o asemenea situație, autoritatea de concurență a făcut dovada existenței unei încălcări a dreptului concurenței(38). Cu alte cuvinte, autoritatea de concurență competentă poate deduce existența unei practici concertate din simplul comportament paralel pe piață numai dacă practica concertată constituie „singura explicație plauzibilă” a acestui comportament paralel. Sarcina probei revine acestei autorități. În ceea ce privește întreprinderea în cauză, ea poate invoca o „explicație alternativă” a comportamentului său, care va trebui luată în considerare de autoritatea menționată.

54. În această privință, Tribunalul a statuat, așa cum a arătat instanța de trimitere, la punctul 51 din Hotărârea Siemens a acestuia, că „[…] existența unei explicații alternative a faptelor este pertinentă numai atunci când Comisia se întemeiază doar pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață. Astfel, o asemenea explicație nu este pertinentă din momentul în care existența încălcării nu este doar prezumată, ci este dovedită cu ajutorul probelor. Pe de altă parte, în temeiul principiului liberei administrări a probelor […], pentru dovedirea unei încălcări, sunt admisibile toate mijloacele de probă, astfel încât existența unei explicații alternative nu este pertinentă atunci când este dovedită, corespunzător cerințelor legale, o încălcare prin alte probe decât mijloacele de probă scrise”.

55. Această jurisprudență este cea care a determinat instanța de trimitere să ridice problema temeiniciei refuzului CC de a lua în considerare explicațiile alternative prezentate de Groupama cu privire la comportamentul său pe piața relevantă. Amintim că CC a înlăturat, ca fiind lipsite de pertinență, aceste explicații alternative, întemeindu‑se pe Hotărârea Siemens a Tribunalului, citată anterior, pentru motivul că practica concertată în cauză ar fi fost stabilită nu numai pe baza unui comportament paralel observat pe piață, ci și pornind de la alte elemente de probă. Instanța de trimitere consideră însă că jurisprudența menționată nu a fost confirmată de Curte și are astfel îndoieli cu privire la conformitatea sa cu dreptul la apărare al întreprinderilor care doresc să invoce o astfel de explicație alternativă.

56. În această privință, constatăm că, în mod contrar celor indicate de instanța de trimitere, Hotărârea Siemens a Tribunalului a fost confirmată în esență în recurs. Astfel, Curtea a afirmat că, „atunci când Tribunalul consideră că Comisia a reușit să strângă mijloace de probă în susținerea pretinsei încălcări, iar aceste probe sunt suficiente pentru a demonstra existența unui acord de natură anticoncurențială, nu este necesar să se analizeze chestiunea dacă există o explicație alternativă plauzibilă pentru comportamentele incriminate” și că, „din moment ce Comisia nu s‑a întemeiat, așadar, doar pe conduita întreprinderilor în cauză pentru a demonstra încălcarea imputată, explicația alternativă prezentată de [întreprinderile] în cauză nu era suficientă pentru a stabili inexistența înțelegerii comune și era, prin urmare, lipsită de relevanță”(39). În plus, în speță, prezenta cauză nu pare să se încadreze în situația menționată la punctele 52 și 53 din prezentele concluzii, din moment ce din elementele furnizate de instanța de trimitere reiese că existența unei practici concertate a fost constatată pe baza unui schimb de informații între întreprinderile în cauză, iar nu dedusă doar dintr‑un comportament paralel pe piață. În consecință, această jurisprudență nu este relevantă în speță.

57. Pe de altă parte, în ceea ce privește practicile concertate, reiese chiar din termenii articolului 101 alineatul (1) TFUE că noțiunea de „practică concertată” implică, pe lângă concertarea dintre întreprinderile în cauză (prima condiție), un comportament pe piață care dă curs acestei concertări (a doua condiție) și o legătură de cauzalitate între aceste două elemente (a treia condiție). În această privință, Curtea a considerat, în ceea ce privește a treia condiție, că trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare, că revine operatorilor interesați sarcina de a dovedi că întreprinderile care participă la concertare și care rămân active pe piață țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe acea piață. Mai precis, Curtea a concluzionat că o asemenea practică concertată intră în domeniul de aplicare al articolului 101 alineatul (1) TFUE chiar și în lipsa unor efecte anticoncurențiale asupra pieței respective(40). Rezultă că întreprinderile în cauză trebuie să poată răsturna această prezumție, demonstrând că ele nu au ținut seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe această piață sau, cu alte cuvinte, că acea concertare nu a influențat în niciun fel comportamentul lor pe piață(41). Astfel, spre deosebire de situația unui simplu comportament paralel, în cazul unei concertări stabilite pe baza unor probe sau indicii, sarcina probei revine întreprinderii în cauză, care are obligația de a răsturna prezumția unei legături de cauzalitate între schimbul de informații și comportamentul pe piață.

58. Or, în speță, din dosarul comunicat Curții reiese că Groupama contestă nu numai existența însăși a concertării dintre întreprinderile în cauză (prima condiție), în măsura în care caracterul generic al schimbului de informații nu poate demonstra existența unei concertări, ci și pretinsul comportament pe piață care a urmat acestei concertări (așadar, în esență, a doua și a treia condiție), susținând în esență, prin intermediul diferitelor rapoarte economice, că deciziile sale tarifare în perioada examinată erau rezultatul unei adaptări independente la contextul pieței, fără nicio legătură cu concertarea invocată.

59. Prin urmare, contrar celor susținute de CC și de instanța de prim grad de jurisdicție, în speță nu este vorba despre o situație în care întreprinderea în cauză se limitează să invoce o „explicație alternativă” pentru a răsturna prezumția potrivit căreia, rămânând activă pe piață, ea nu ar fi ținut seama de schimbul de informații. Dimpotrivă, Groupama urmărește, întemeindu‑se pe probe, să conteste însăși existența concertării, arătând că informațiile schimbate erau de așa natură încât nu puteau constitui dovada vreunei concertări tarifare.

60. În acest sens, apreciem că diferitele argumente și elemente de probă invocate de Groupama(42), independent de valoarea lor probantă, ar fi trebuit să fie declarate admisibile și luate în considerare de CC, în stadiul fazei administrative a procedurii, în două privințe. Astfel, pe de o parte, luarea în considerare a unor asemenea elemente apare ca fiind pertinentă atât pentru stabilirea existenței înseși a concertării, având în vedere caracterul generic al informațiilor schimbate (prima condiție), cât și pentru demonstrarea legăturii de cauzalitate dintre această concertare și comportamentul adoptat pe piață, în special în cadrul răsturnării prezumției refragabile sus-menționate (a treia condiție)(43). Pe de altă parte, în lipsa unor elemente de probă suficiente care să stabilească o asemenea practică concertată, singurul element de probă de care ar dispune CC ar fi comportamentul paralel, astfel încât, conform jurisprudenței Pâte de bois, s-ar impune examinarea unor explicații alternative. Această analiză nu pare a fi incompatibilă cu Hotărârea Siemens a Tribunalului. Așa cum reiese din cuprinsul punctului 56 din prezentele concluzii, Curtea, în recurs, a statuat în esență că examinarea unei explicații alternative plauzibile a comportamentelor incriminate nu este necesară atunci când Comisia a reușit „să strângă probe suficiente” ale existenței unei concertări anticoncurențiale. Or, tocmai existența unor asemenea probe suficiente este cea care constituie obiectul principal al contestației formulate de Groupama.

61. Având în vedere cele ce precedă, propunem să se răspundă la a doua subîntrebare preliminară că, din moment ce o întreprindere implicată într‑o practică concertată rămâne activă pe piața relevantă, nu este exclus, luând în considerare împrejurările legate de natura generică a schimbului de informații în discuție și de unele îndoieli privind caracterul său intrinsec anticoncurențial, ca acea întreprindere să poată răsturna prezumția legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul întreprinderii respective pe acea piață, demonstrând că ea nu a ținut seama de schimbul de informații în cadrul operațiunilor sale pe piața respectivă, autoritatea de concurență competentă fiind obligată în această privință să ia în considerare toate elementele de probă prezentate de aceeași întreprindere în acest scop.

Concluzie

62. Având în vedere cele ce precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție (România) după cum urmează:

Articolul 101 alineatul (1) TFUE

trebuie interpretat în sensul că:

– o practică concertată, în înțelesul acestei dispoziții, nu implică în mod necesar un schimb de informații detaliate sau individualizate cu privire la intențiile viitoare referitoare la prețuri, precum informații specifice sau concrete cu privire la data, amploarea și modalitățile de adaptare a comportamentului în viitor, cu precizarea că unele schimburi de informații care nu prezintă asemenea elemente pot, după caz, să fie sau să nu fie calificate drept practică concertată, în funcție de aptitudinea lor de a atenua sau de a elimina incertitudinea cu privire la comportamentul operatorilor pe piața relevantă, ținând seama în special de caracteristicile acestei piețe;

– din moment ce o întreprindere implicată într‑o practică concertată rămâne activă pe piața relevantă, nu este exclus, luând în considerare împrejurările legate de natura generică a schimbului de informații în discuție și de unele îndoieli privind caracterul său intrinsec anticoncurențial, ca acea întreprindere să poată răsturna prezumția legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul întreprinderii respective pe acea piață, demonstrând că ea nu a ținut seama de schimbul de informații în cadrul operațiunilor sale pe piața respectivă, autoritatea de concurență competentă fiind obligată în această privință să ia în considerare toate elementele de probă prezentate de aceeași întreprindere în acest scop.

1 Limba originală: franceza.

2 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 1996.

3 Din dosarul cauzei reiese că instanța de trimitere este singura, dintre cele opt instanțe sesizate în cadrul unor litigii paralele, care a confirmat decizia în litigiu, celelalte șapte instanțe constatând că schimburile de informații pe care se întemeia această decizie nu puteau fi calificate ca fiind anticoncurențiale. Or, cu excepția hotărârii pronunțate de instanța de trimitere, care privea participarea UNSAR în calitate de facilitator al practicii concertate, în acest stadiu nu a fost încă pronunțată nicio decizie definitivă care să confirme existența unei practici concertate între întreprinderile sancționate, diferitele litigii pendinte în fața instanței de trimitere fiind suspendate în așteptarea răspunsului la prezenta cerere de decizie preliminară.

4 Hotărârea din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands ș.a. (C‑8/08, denumită în continuare „Hotărârea T‑Mobile”, EU:C:2009:343, punctul 41).

5 Și anume Hotărârea din 3 martie 2011, Siemens/Comisia (T‑110/07, denumită în continuare „Hotărârea Siemens a Tribunalului”, EU:T:2011:68, punctul 51 și jurisprudența Tribunalului citată).

6 Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö ș.a./Comisia (C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, denumită în continuare „Hotărârea Pâte de bois”, EU:C:1993:120, punctele 71 și 126).

7 Sublinierea noastră. Într‑adevăr, acești termeni sunt preluați în textul primei părți a literei a) a întrebării preliminare.

8 Instanța de trimitere arată că nici decizia în litigiu, nici sentința pronunțată în primă instanță nu indică nici un procent concret sau o sumă determinată ori determinabilă pentru majorarea de preț și nici o dată exactă de referință pentru a se recurge la majorarea respectivă. Această apreciere este contestată însă de CC, care arată că, chiar și în lipsa stabilirii explicite a unui nivel determinat al prețurilor, informațiile schimbate vizau majorări viitoare determinabile, anunțurile publicate în presă conținând indicații atât cu privire la amploarea aproximativă a majorării, cât și cu privire la data punerii ei în aplicare (a se vedea punctul 8 din prezentele concluzii). Or, această instanță a precizat în mod expres în decizia de trimitere că va aprecia ulterior dacă schimburile avute în vedere de decizia în litigiu au constituit un „schimb de informații detaliate sau specifice” sau „discuții generice”. În plus, nu se poate exclude că, pentru instanța menționată, singurul contact relevant pentru dovedirea practicii concertate ar fi cel al primei întâlniri, din 18 octombrie 2012, în cursul căreia este cert că discuțiile au rămas generice. Prin urmare, nu pare util în cadrul prezentei analize să se modifice ipoteza factuală reținută de aceeași instanță în întrebarea pe care a adresat‑o.

9 A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C‑49/92 P, EU:C:1999:356, punctele 112 și 131, precum și jurisprudența citată).

10 A se vedea Hotărârea T‑Mobile (punctul 26 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Kilpailu- ja kuluttajavirasto (C‑450/19, EU:C:2021:10, punctul 22). Noțiunea de „practică concertată” a fost consacrată în mod pretorian în Hotărârea din 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries/Comisia (48/69, EU:C:1972:70, punctele 64 și 65), înainte ca limitele sale să fie precizate mai mult în Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie ș.a./Comisia (40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, EU:C:1975:174, punctele 173 și 174).

11 A se vedea Hotărârea T‑Mobile (punctul 32 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 12 ianuarie 2023, HSBC Holdings ș.a./Comisia (C‑883/19 P, denumită în continuare „Hotărârea HSBC”, EU:C:2023:11, punctul 113).

12 A se vedea Hotărârea T‑Mobile (punctul 33 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea HSBC (punctul 114).

13 A se vedea în acest sens Hotărârea T‑Mobile (punctul 34 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, Banco BPN/BIC Português ș.a. (C‑298/22, denumită în continuare „Hotărârea Banco BPN”, EU:C:2024:638, punctele 58 și 59).

14 A se vedea Hotărârea T‑Mobile (punctul 35 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea HSBC (punctul 115).

15 A se vedea Hotărârea Banco BPN (punctele 62 și 63, precum și jurisprudența citată).

16 A se vedea în acest sens punctul 385 din Comunicarea Comisiei din 21 iulie 2023, care conține Orientările privind aplicabilitatea articolului 101 [TFUE] în cazul acordurilor de cooperare orizontală (JO 2023, C 259, p. 1, denumite în continuare „Orientările privind acordurile orizontale”).

17 A se vedea Hotărârea Banco BPN (punctul 64), precum și Concluziile noastre prezentate în cauza Banco BPN/BIC Português ș.a. (C‑298/22, EU:C:2023:738, punctele 69 și 70).

18 A se vedea în acest sens Hotărârea Banco BPN (punctul 89 și jurisprudența citată), precum și Concluziile noastre prezentate în cauza Banco BPN/BIC Português ș.a. (C‑298/22, EU:C:2023:738, punctele 74 și 75). Într‑adevăr, modul de redactare a articolului 101 alineatul (1) litera (a) TFUE confirmă că o practică concertată poate aduce atingere concurenței dacă aceasta constă în a stabili „direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare” (sublinierea noastră).

19 A se vedea Hotărârea din 19 martie 2015, Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia (C‑286/13 P, denumită în continuare „Hotărârea Dole Food”, EU:C:2015:184, punctul 123).

20 Într‑adevăr, reiese în mod clar din jurisprudența Curții că, în cadrul analizei unei restrângeri a concurenței, inclusiv prin obiect, conținutul însuși al schimbului de informații rămâne important pentru a se stabili dacă schimbul prezintă caracteristici care îl leagă de o formă de coordonare de natură să creeze condiții de concurență care nu corespund condițiilor normale de pe piața relevantă [a se vedea Hotărârea Banco BPN (punctul 52)]. Astfel, întrucât practicile concertate pot lua numeroase forme diferite, trebuie să se asigure că nu se definește în prealabil și nici nu se limitează ceea ce poate sau nu poate constitui o asemenea practică.

21 A se vedea în această privință și punctul 390 din Orientările privind acordurile orizontale, în care se arată: „[c]aracterul sensibil din punct de vedere comercial al informațiilor depinde de utilitatea acestora pentru concurenți. În general, informațiile care conțin multe detalii și permit identificarea întreprinderii (întreprinderilor) care le‑au furnizat vor fi mai sensibile din punct de vedere comercial. […]”. De asemenea, în versiunea anterioară a acelorași orientări, care era în vigoare în perioada faptelor în discuție în litigiul principal, se precizează la punctul 74 că este o restrângere a concurenței prin obiect cea care constă în „schimburile de informații între concurenți privind informații individualizate referitoare la cantități sau prețuri pe care intenționează să le aplice în viitor” (sublinierea noastră) (JO 2011, C 11, p. 1).

22 A se vedea în această privință Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza T‑Mobile Netherlands ș.a. (C‑8/08, EU:C:2009:110, punctele 67 și 68), în care se precizează că „[o]biectul schimbului de informații care a avut loc cu ocazia reuniunii din iunie 2001 l‑a constituit […] modul în care se va desfășura ajustarea în fiecare caz în parte, adică la ce dată, cu ce amploare și conform căror mecanisme va fi pusă în practică de către fiecare întreprindere reducerea avută în vedere a remunerațiilor standard ale distribuitorilor” (sublinierea noastră).

23 Dimpotrivă, din cuprinsul punctelor 32-35, precum și 41 și 42 din aceeași hotărâre reiese că Curtea și‑a întemeiat analiza pe criteriul general al atenuării sau al eliminării incertitudinii cu privire la funcționarea pieței în cauză.

24 A se vedea în special Hotărârea Dole Food (punctul 122) și Hotărârea HSBC (punctul 116), în care Curtea utilizează locuțiunea adverbială „în special” pentru a aminti caracterul anticoncurențial avut de un asemenea schimb de informații.

25 A se vedea Hotărârea Banco BPN (punctul 54), în care Curtea se referă „în acest sens” la punctul 41 din Hotărârea T‑Mobile în susținerea propunerii potrivit căreia, pentru ca o piață să funcționeze în condiții normale, fiecare operator trebuie „să se afle în incertitudine cel puțin în privința datei, a amplorii și a modalităților de modificare viitoare a comportamentului concurenților săi pe această piață”.

26 A se vedea în acest sens Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza T‑Mobile Netherlands ș.a. (C‑8/08, EU:C:2009:110, punctul 69 și jurisprudența citată). Observăm totuși că, chiar și atunci când unele informații referitoare la o majorare a prețurilor sunt notorii sau ușor accesibile, un schimb de informații poate reduce incertitudinea pe piață în cazul în care ele sunt comunicate într‑o formă mai puțin agregată sau mai detaliată (a se vedea punctul 389 din Orientările privind acordurile orizontale).

27 A se vedea în acest sens punctul 412 din Orientările privind acordurile orizontale.

28 A se vedea în acest sens Hotărârea Banco BPN (punctele 40, 46-48 și 55).

29 A se vedea în această privință jurisprudența citată la punctele 26 și 29 din prezentele concluzii.

30 Cu titlu ilustrativ, punctul 412 din Orientările privind acordurile orizontale prevede că printre caracteristicile relevante ale pieței în acest sens sunt incluse nivelul de transparență pe o piață, numărul de întreprinderi active pe piață, existența unor bariere la intrare, caracterul omogen al produsului sau al serviciului vizat de schimbul respectiv, caracterul similar al întreprinderilor implicate, precum și stabilitatea condițiilor de cerere și ofertă.

31 Acest tip de piață se distinge de piețele de produse omogene, precum piața bananelor, pe care schimburile de informații mai generice pot avea o importanță mai determinantă. Subliniem însă că, chiar și pe o asemenea piață, Comisia a reținut, în Decizia C(2008) 5955 final din 15 octombrie 2008 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (cazul COMP/39 188 – Banane), existența unei practici concertate pe baza unor schimburi privind informații mult mai precise decât o simplă intenție de majorare a prețurilor, și anume unele elemente referitoare la factorii de stabilire a prețurilor, precum și unele tendințe privind prețurile și indicațiile referitoare la prețurile de referință înainte de stabilirea lor [a se vedea în acest sens Hotărârea Dole Food (punctul 96)].

32 A se vedea în special, pe de o parte, Ordinul CSA nr. 3/2013, care a supus stabilirea primelor unei cerințe stricte de acoperire a costurilor, susceptibilă să afecteze rentabilitatea, și, pe de altă parte, Norma ASF 20/2014, care a majorat cotele de contribuție la Fondul de garantare a asiguraților, precum și Norma ASF 17/2015, privind cotele de contribuție datorate de asigurători acestui fond.

33 A se vedea Hotărârea Banco BPN (punctele 49 și 56, precum și jurisprudența citată).

34 A se vedea în acest sens punctul 386 din Orientările privind acordurile orizontale. Natura normativă a schimbului de informații pare cu atât mai evidentă în cadrul întâlnirii din 3 decembrie 2012 cu cât aceasta a avut loc în prezența autorității de reglementare înseși, și anume CSA (punctul 8 din prezentele concluzii).

35 A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, E.ON Energie/Comisia (C‑89/11 P, EU:C:2012:738, punctul 71), precum și articolul 2 și considerentul (5) al Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102] din Tratatul [FUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269). Totuși, acest regulament nu conține nicio dispoziție referitoare la principiile ce guvernează aprecierea probelor și nivelul probatoriu necesar în cadrul unei proceduri naționale de aplicare a articolului 101 TFUE [a se vedea Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Eturas ș.a. (C‑74/14, denumită în continuare „Hotărârea Eturas”, EU:C:2016:42, punctele 30 și 31)].

36 Astfel, în jargonul dreptului concurenței, noțiunea de „explicație alternativă” face trimitere, în general, la cazul unui comportament paralel.

37 A se vedea Hotărârea Pâte de bois (punctele 70, 71 și 126).

38 A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, E.ON Energie/Comisia (C‑89/11 P, EU:C:2012:738, punctul 74 și jurisprudența citată).

39 A se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2013, Siemens ș.a./Comisia (C‑239/11 P, C‑489/11 P și C‑498/11 P, EU:C:2013:866, punctele 220-224). Curtea a statuat că, în caz contrar, Tribunalul ar fi obligat să examineze o explicație alternativă de fiecare dată când o încălcare tinde să fie stabilită prin deducție pornind de la alte fapte, prin probe indirecte sau prin probe nescrise.

40 A se vedea Hotărârea Dole Food (punctele 126-128) și Hotărârea Eturas (punctul 42).

41 A se vedea în acest sens și Hotărârea din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia (C‑199/92 P, EU:C:1999:358, punctele 162 și 167).

42 Mai precis, sunt vizate raportul economic privind perioada 2012-2016 și analiza de piață pregătită de societatea Deloitte la solicitarea UNSAR.

43 A se vedea prin analogie Hotărârea Eturas (punctele 46 și 49), în care Curtea a precizat că, într‑un caz în care nu este vorba despre o reuniune coluzivă, distanțarea publică sau denunțarea la entitățile administrative nu sunt unicele mijloace pentru a combate prezumția participării unei întreprinderi la o încălcare, ci pot fi prezentate și alte probe în acest scop. În speță, Curtea a statuat astfel că prezumția de cauzalitate dintre concertare și comportamentul pe piață al întreprinderilor care participă la aceasta ar putea fi răsturnată prin proba unei aplicări sistematice a unei reduceri care depășește plafonarea în cauză. Chiar dacă această soluție este strâns legată de împrejurările specifice ale acestei cauze, hotărârea menționată deschide în opinia noastră, în afara cazurilor clasice de reuniuni coluzive – în special atunci când schimbul de informații intervine în prezența unei autorități de reglementare, împrejurare care, cel puțin face superfluă cerința unei denunțări la entitățile administrative – posibilitatea de a răsturna prezumția participării prin prezentarea probei obiective unui comportament autonom pe piață. O asemenea probă ar putea printre altele să rezulte din adoptarea, înainte de perioada în care a fost săvârșită încălcarea, a unei politici tarifare obligatorii care acoperea acea perioadă.