Concluziile avocatului general domnul M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 16 aprilie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 16 aprilie 2026(1)

Cauza C‑249/25 [Jilin](i)

Minister van Asiel en Migratie

împotriva

[cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos)]

„ Trimitere preliminară – Politica în domeniul azilului – Protecție temporară în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate – Directiva 2001/55/CE – Articolul 17 alineatul (2) – Protecție internațională – Directiva 2013/32/UE – Articolul 31 – Suspendarea examinării cererilor de protecție internațională ale persoanelor care beneficiază de o protecție temporară – Limite ”

1. În cadrul litigiului care se află la originea prezentei trimiteri preliminare se discută aspectul dacă, în cazul în care o persoană strămutată a obținut protecție temporară într‑un stat membru în conformitate cu Directiva 2001/55/CE(2) și a solicitat, în statul membru în cauză, statutul de protecție internațională în temeiul Directivei 2011/95/UE(3) și al Directivei 2013/32/UE(4), autoritățile naționale pot suspenda examinarea cererii sale pe durata protecției temporare.

2. Autoritățile neerlandeze au declarat admisibilă examinarea cererii de protecție internațională depuse de un resortisant al unei țări terțe care, strămutat din Ucraina după invazia din 2022, obținuse în Țările de Jos protecția temporară prevăzută de Directiva 2001/55. Cu toate acestea, ministrul competent(5) consideră că nu este obligat să se pronunțe cu privire la acordarea statutului de protecție internațională atât timp cât solicitantul beneficiază de protecție temporară.

3. Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestui regim național cu dispozițiile dreptului Uniunii.

I. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

1. Directiva 2001/55

4. Articolul 1 prevede:

„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea standardelor minime pentru acordarea protecției temporare în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate din țări terțe, care nu se pot întoarce în țara lor de origine, și promovarea unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri.”

5. Articolul 2 prevede:

„În sensul prezentei directive:

(a) «protecție temporară» înseamnă o procedură cu caracter excepțional menită să asigure, în cazul unui aflux masiv sau a unui aflux masiv iminent de persoane strămutate din țări terțe care nu se pot întoarce în țara lor de origine, o protecție imediată și temporară unor astfel de persoane, în special în cazul în care există și riscul ca sistemul de azil să nu poată gestiona acest aflux, fără efecte adverse pentru funcționarea să eficientă, în interesul persoanelor în cauză și al altor persoane care cer protecție;

[…]

(e) «refugiați» înseamnă resortisanți ai țărilor terțe sau apatrizi, în sensul articolului 1 A din Convenția de la Geneva [din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților, modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967];

[…]”

6. Articolul 3 prevede:

„(1) Protecția temporară nu aduce atingere recunoașterii statutului de refugiat, în temeiul Convenției de la Geneva.

[…]

(5) Prezenta directivă nu aduce atingere prerogativei statelor membre de a stabili sau menține condiții mai favorabile pentru persoanele beneficiind de protecție temporară.”

7. Articolul 5 prevede:

„(1) Existența unui aflux masiv de persoane strămutate este constatată printr‑o decizie a Consiliului, adoptată cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, care examinează, de asemenea, fiecare cerere a unui stat membru, pentru ca aceasta să‑i trimită o propunere Consiliului.

[…]”

8. Articolul 17 prevede:

„(1) Persoanele care beneficiază de protecție temporară trebuie să poată depune o cerere de azil în orice moment.

(2) Examinarea oricărei cereri de azil neprelucrate până la sfârșitul perioadei de protecție temporară se încheie după expirarea acelei perioade.”

9. Articolul 19 prevede:

„(1) Statele membre pot prevedea că beneficiul protecției temporare nu poate fi cumulat cu statutul de solicitant de azil, în timpul analizării solicitării.

(2) Atunci când, după examinarea cererii de azil, statutul de refugiat sau, după caz, atunci când alt tip de protecție nu au fost acordat unei persoane care poate beneficia de protecție temporară, statele membre, fără a duce atingere articolului 28, prevăd pentru acea persoană dobândirea beneficiului sau continuarea beneficiului protecției temporare pentru perioada rămasă.”

2. Directiva 2013/32

10. Articolul 1 („Scop”) prevede:

„Scopul prezentei directive este de a stabili proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale în temeiul Directivei 2011/95/UE.”

11. Articolul 2 („Definiții”) prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

(b) «cerere de protecție internațională» sau «cerere» înseamnă cererea depusă de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid în scopul obținerii protecției din partea unui stat membru, care poate fi înțeleasă ca solicitarea statutului de refugiat sau de protecție subsidiară și prin care nu se solicită în mod explicit alt tip de protecție care se află în afara domeniului de aplicare al Directivei 2011/95/UE și care poate fi cerut separat;

[…]

(g) «refugiat» înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care îndeplinește cerințele menționate la articolul 2 litera (d) din Directiva 2011/95/UE;

(h) «persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară» înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care îndeplinește cerințele menționate la articolul 2 litera (f) din Directiva 2011/95/UE;

(i) «protecție internațională» înseamnă statutul de refugiat sau statutul de protecție subsidiară astfel cum este definit la literele (j) și (k);

(j) «statut de refugiat» înseamnă recunoașterea, de către un stat membru, a unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid ca refugiat;

(k) «statut de protecție subsidiară» înseamnă recunoașterea, de către un stat membru, a unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid ca persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară;

[…]”

12. Articolul 10 („Cerințe privind examinarea cererilor”) prevede:

„[…]

(2) Atunci când examinează cererile de protecție internațională, autoritatea decizională determină mai întâi dacă solicitanții îndeplinesc condițiile pentru a obține statutul de refugiat și, în caz contrar, dacă solicitanții sunt eligibili pentru protecție subsidiară.

[…]”

13. Articolul 31 („Procedura de examinare”) prevede:

„(1) Statele membre prelucrează cererile de protecție internațională în cadrul unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II.

(2) Statele membre se asigură că procedura de examinare se încheie cât mai repede posibil, fără a aduce atingere unei examinări corespunzătoare și complete.

(3) Statele membre se asigură că procedura de examinare se încheie în termen de șase luni de la depunerea cererii.

[…]

Statele membre pot prelungi termenul de șase luni prevăzut în prezentul alineat cu o nouă perioadă care nu depășește nouă luni, în cazul în care:

[…]

(b) un număr mare de resortisanți ai unei țări terțe sau apatrizi solicită simultan protecție internațională, ceea ce în practică face foarte dificilă încheierea procedurii în termenul de șase luni;

[…]

În mod excepțional, în împrejurări temeinic justificate, statele membre pot să depășească termenele prevăzute la prezentul alineat cu maximum trei luni, atunci când este necesar pentru a asigura o examinare adecvată și completă a cererii de protecție internațională.

(4) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolelor 13 și 18 din Directiva 2011/95/UE, statele membre pot amâna încheierea procedurii de examinare în cazul în care nu se poate aștepta în mod rezonabil de la autoritatea decizională să ia o decizie în termenele prevăzute la alineatul (3) din cauza unei situații nesigure în țara de origine, care se estimează că este temporară. Într‑un astfel de caz, statele membre:

(a) reexaminează situația în respectiva țară de origine cel puțin la fiecare șase luni;

(b) informează, într‑un termen rezonabil, solicitanții vizați cu privire la motivele amânării;

(c) informează, într‑un termen rezonabil, Comisia cu privire la amânarea procedurilor pentru respectiva țară de origine.

(5) În orice caz, statele membre încheie procedura de examinare într‑un termen de maximum 21 de luni de la depunerea cererii.

[…]

(9) […]

Fără a aduce atingere alineatelor (3), (4) și (5), statele membre pot să depășească respectivele termene atunci când este necesar pentru a asigura o examinare corespunzătoare și completă a cererii de protecție internațională.”

3. Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382(6)

14. Conform articolului 1 („Obiect”):

„Se constată existența unui aflux masiv în Uniune de persoane strămutate care au fost nevoite să părăsească Ucraina ca urmare a unui conflict armat.”

B. Dreptul neerlandez

1. Vreemdelingenwet 2000(7)

15. Articolul 1 definește „protecția temporară” ca fiind șederea legală, în sensul articolului 8 litera f) sau h), a resortisantului străin care, în conformitate cu Directiva 2001/55, nu este expulzat în temeiul unei solicitări prevăzute la articolul 28.

16. În conformitate cu articolul 8, resortisanții străini au dreptul de ședere legală în Țările de Jos numai în următoarele cazuri:

„[…]

f. atât timp cât se află în așteptarea unei decizii privind o cerere de permis de ședere, cum este cea prevăzută la articolele 14 și 28, în cazul în care prezenta lege sau o dispoziție adoptată în temeiul acesteia ori o hotărâre judecătorească dispun că solicitantul nu poate fi expulzat până la soluționarea cererii;

[…]

h. atât timp cât se află în așteptarea unei decizii privind o contestație sau o cale de atac, în cazul în care, în conformitate cu prezenta lege sau cu o dispoziție adoptată în temeiul acesteia ori cu o hotărâre judecătorească, cetățeanul străin nu poate fi expulzat până la soluționarea contestației sau a căii de atac.”

17. În conformitate cu articolul 28, ministrul este competent să admită, să respingă, să respingă fără examinare sau să declare inadmisibilă o cerere de acordare a unui permis de ședere temporară și poate inclusiv să decidă să nu continue examinarea acesteia.

18. Articolul 42 alineatul 1 prevede că decizia privind cererea de acordare a permisului de ședere temporară în conformitate cu articolul 28 se adoptă în termen de șase luni de la primirea cererii. În temeiul alineatului 4, termenul prevăzut la alineatul 1 poate fi prelungit cu până la nouă luni suplimentare. Conform alineatului 5, după prelungirea prevăzută la alineatul 4, termenul poate fi prelungit cu maximum trei luni în cazul în care este necesară o examinare completă și adecvată a cererii.

19. În temeiul articolului 43 alineatul 1, pentru anumite categorii de cetățeni străini care au depus o cerere de acordare unui permis de ședere temporară menționată la articolul 28, termenul prevăzut la articolul 42 alineatul 1 poate fi prelungit cu maximum 21 de luni prin decizia ministrului, în cazul în care este foarte probabil ca, pentru o perioadă scurtă de timp, să existe o situație nesigură în țara de origine și, din acest motiv, nu se poate stabili în mod rezonabil dacă cererea poate fi admisă în temeiul unuia dintre motivele menționate la articolul 29.

20. Conform articolului 43a, prin derogare de la dispozițiile articolului 42 alineatul 1, în ceea ce privește resortisanții străini care beneficiază de protecție temporară, decizia privind cererea de acordare a permisului de ședere temporară menționată la articolul 28 se adoptă într‑un termen cuprins între data primirii cererii și șase luni după expirarea protecției temporare.

2. Besluit van 23 november 2000 tot uitvoering van de Vreemdelingenwet (Vreemdelingenbesluit 2000)(8)

21. În conformitate cu articolul 3.1a alineatul 1, depunerea unei cereri de acordare a unui permis de ședere temporară pe motiv de azil are ca efect împiedicarea expulzării pe durata valabilității unei decizii precum cea prevăzută la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2001/55, cu condiția ca respectivul resortisant străin:

a) să aparțină unui grup specific de resortisanți străini definit într‑o decizie a Consiliului Uniunii Europene la care face referire articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2001/55;

b) să fie soțul/soția resortisantului străin menționat la litera a) sau partenerul de viață cu care resortisantul străin în cauză are o relație stabilă și care locuia împreună cu acesta la momentul evenimentelor care au dat naștere deciziei la care face referire articolul 5 alineatul (3) Directiva 2001/55;

c) să fie copilul minor, necăsătorit, adoptat sau nu, al resortisantului străin menționat la litera a) sau b).

3. Voorschrift Vreemdelingen 2000(9)

22. Articolul 3.9a alineatul 1 definește ca fiind străini persoanele menționate la articolul 3.1a alineatul 1 prima teză și litera e) din Decretul regal din 2000 privind regimul străinilor, care: a) sunt resortisanți ucraineni și au fugit din Ucraina după 26 noiembrie 2021 sau au intrat pe teritoriul Uniunii Europene în perioada cuprinsă între 27 noiembrie 2021 și 23 februarie 2022; b) sunt resortisanți ucraineni și pot dovedi că locuiau deja efectiv în Țările de Jos înainte de 27 noiembrie 2021; sau c) dețin un permis de ședere permanentă ucrainean valabil la 23 februarie 2022 și care: 1. este probabil să fi părăsit Ucraina după 26 noiembrie 2021 și 2. nu există dovezi că s‑ar fi întors în țara de origine după 23 februarie 2022.

23. Articolul 3.9a alineatul 2 prevede că articolul 3.1a alineatul 1 prima teză și literele b)-d) din Decretul regal din 2000 privind regimul străinilor se aplică mutatis mutandis membrilor familiei resortisanților străini menționați la alineatul 1.

II. Situația de fapt, litigiul și întrebările preliminare

24. Succesiunea faptelor expuse în decizia de trimitere este următoarea:

– „Resortisantul străin este cetățean chinez. El a declarat că a locuit în Ucraina din 2009 până în 2014 și din 2018 până la plecarea sa, în februarie 2022. La 5 mai 2012, el s‑a căsătorit cu o resortisantă ucraineană și au un copil. La 7 martie 2022, resortisantul străin a intrat în Țările de Jos și a depus o cerere de azil […] la 13 aprilie 2022. Soția și copilul său nu sunt părți la această procedură. Părțile [din litigiu] sunt de acord că resortisantul străin este eligibil pentru protecție temporară în temeiul Directivei 2001/55, întrucât locuia în Ucraina înainte de 24 februarie 2022 împreună cu soția și fiul său ucraineni. El este membru de familie al unui resortisant ucrainean, în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382(10).”

– „Inițial, ministrul a început să examineze cererea de azil […]. Ulterior, acesta a constatat că resortisantul străin era eligibil pentru protecție temporară, în temeiul Directivei 2001/55. Intervievarea personală a resortisantului străin cu privire la cererea sa de azil a avut loc la 19 septembrie 2023. În aceeași zi, ministrul i‑a comunicat că cererea sa de azil nu va continua să fie prelucrată, deoarece beneficia de protecție temporară în temeiul Directivei 2001/55(11).”

25. În ceea ce privește desfășurarea procedurii, decizia de trimitere precizează următoarele:

– „Prin scrisoarea din 16 ianuarie 2024, resortisantul străin i‑a solicitat ministrului să acționeze, dat fiind că acesta din urmă nu adoptase în termen o decizie cu privire la cererea sa de azil din 13 aprilie 2022. Întrucât, ulterior, ministrul nu a adoptat o decizie în termen de două săptămâni, cetățeanul străin a introdus o acțiune la rechtbank [Den Haag] (Tribunalul de Primă Instanță din Haga, Țările de Jos) [...], solicitând acestei instanțe să dispună ca ministrul să ia o decizie în termen de două săptămâni sub sancțiunea unei amenzi cu titlu cominatoriu de 100 de euro pe zi [de întârziere](12).”

– „În primă instanță, rechtbank a considerat că, în toate cazurile, termenul de 21 de luni prevăzut la articolul 31 alineatul (5) din Directiva [2013/32] începe să curgă din momentul depunerii cererii de azil. […] Prin urmare, în cauza pe care trebuia să o soluționeze, ministrul ar fi trebuit să adopte în ianuarie 2024 o decizie cu privire la cererea de azil a cetățeanului străin. Întrucât nu s‑a întâmplat acest lucru, rechtbank a reținut că ministrul nu a soluționat cererea de azil în termen. În consecință, rechtbank a dispus ca ministrul să notifice o decizie în termen de opt săptămâni de la data notificării hotărârii judecătorești […](13).”

– „În apelul [introdus la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos)], ministrul susține că rechtbank a interpretat în mod incorect raportul dintre Directiva 2001/55 și Directiva [2013/32]. Acesta susține că Directiva 2001/55 are o bază juridică autonomă și caracter excepțional și că directiva respectivă constituie un instrument în serviciul Sistemului European Comun de Azil în sensul că este un instrument care garantează funcționarea corespunzătoare a [acestui sistem], în cazul unui aflux masiv, fără a se produce o suprasolicitare. În opinia ministrului, nici din textul termenelor de decizie prevăzute de Directiva [2013/32], nici din logica aflată la baza ei nu rezultă că normele privind termenele de decizie se aplică și situației excepționale pe care o reglementează Directiva 2001/55. Ministrul susține de asemenea că rechtbank a interpretat în mod eronat articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2001/55 și punerea sa în aplicare în Țările de Jos prin articolul 43a din [Vw 2000]. Acesta susține că din textul articolului 17 alineatul (2) din Directiva 2001/55 rezultă că examinarea unei cereri de azil se poate încheia după expirarea perioadei de protecție temporară. În opinia sa, acest lucru este în conformitate cu obiectivul Directivei 2001/55(14).”

26. În acest context, Raad van State (Consiliul de Stat) sesizează Curtea cu următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 17 alineatul (2) din Directiva [2001/55] trebuie interpretat în sensul că această dispoziție conține competența statelor membre de a suspenda examinarea unei cereri de protecție internațională a unei persoane care beneficiază de protecție temporară, în perioada protecției temporare?

2) Termenele de decizie prevăzute la articolul 31 din Directiva [2013/32] trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care un beneficiar al Directivei 2001/55 a depus o cerere de protecție internațională înainte de perioada protecției temporare sau în timpul acesteia, aceste termene încep sau continuă abia după expirarea perioadei de protecție temporară?”

III. Procedura în fața Curții

27. Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 2 aprilie 2025.

28. UB, guvernele german, belgian, neerlandez și polonez, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise.

29. Curtea nu a considerat necesară desfășurarea unei ședințe.

IV. Apreciere

A. Considerații introductive

30. Curtea s‑a pronunțat recent, în cauza Framholm, cu privire la coexistența regimurilor de protecție temporară și de protecție internațională aplicabile persoanelor strămutate din Ucraina(15).

31. În cadrul prezentării concluziilor noastre în această cauză(16), după ce am adus o serie de precizări conceptuale și terminologice cu privire la diferitele categorii de protecție (temporară, subsidiară și internațională), am analizat sistemul de protecție temporară prevăzut de Directiva 2001/55 în legătură cu persoanele strămutate în urma invaziei Ucrainei(17).

32. În Hotărârea Framholm, Curtea a declarat că articolele 3, 17 și 19 din Directiva 2001/55, citite în lumina Directivei 2011/95 și a Directivei 2013/32, „[…] nu autorizează un stat membru să respingă o cerere de protecție internațională, în măsura în care aceasta urmărește obținerea statutului conferit prin protecție subsidiară, pentru simplul motiv că solicitantul beneficiază de protecție temporară în temeiul Directivei 2001/55(18)”.

B. Legislația și practica Țărilor de Jos în materie de protecție temporară

33. Instanța de trimitere furnizează următoarele informații cu privire la aplicarea Directivei 2001/55 în Țările de Jos:

– Pentru a beneficia de protecție temporară în temeiul Directivei 2001/55, persoana strămutată trebuie să depună o cerere de protecție internațională(19).

– Persoana strămutată trebuie să se prezinte la o municipalitate, unde va fi înregistrată în registrul de evidență a populației. Această prezentare este considerată a fi exprimarea dorinței sale de a beneficia de protecție internațională. Începând cu acest moment, persoana în cauză beneficiază de o situație de ședere legală în temeiul Vw 2000.

– Persoanele înregistrate în registrul de evidență a populației pot face o programare pentru o întrevedere la Immigratie- en Naturalisatiedienst (Serviciul de Imigrare și Naturalizare, Țările de Jos), care, pe baza documentelor disponibile, evaluează dacă acestea intră efectiv în domeniul de aplicare a Directivei 2001/55. În cadrul acestei întrevederi, persoana strămutată depune o cerere de protecție internațională, semnând un formular. În continuare, aceasta primește un certificat care atestă statutul de persoană care beneficiază de protecție temporară.

– Termenul de soluționare a cererii de protecție internațională se suspendă pe durata protecției temporare. În consecință, în opinia ministrului, acesta (ministrul) nu trebuie să ia o decizie cu privire la cererea de protecție internațională decât după ce protecția temporară ia sfârșit(20).

34. Cu toate că în cazul lui UB, având în vedere circumstanțele, nu a fost urmată această procedură, întrucât el a depus cererea într‑un centru de primire, ministrul consideră că acest aspect este lipsit de relevanță și că „[ministrul] nu este obligat în niciun caz să se pronunțe, pe durata protecției temporare, cu privire la cererile de azil depuse de persoane cu privire la care s‑a constatat că sunt eligibile pentru protecție temporară”(21).

C. Întrebările preliminare

35. În decizia de trimitere, instanța de trimitere consideră, cu titlu provizoriu(22), că articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2001/55 poate fi interpretat în sensul că conferă statelor membre posibilitatea de a deroga de la termenele de decizie prevăzute la articolul 31 din Directiva 2013/32 în cazul în care un beneficiar de protecție temporară a depus o cerere de protecție internațională.

36. Cu toate acestea, aceeași instanță are îndoieli că această interpretare a dreptului Uniunii este corectă, motiv pentru care sesizează Curtea cu cele două întrebări preliminare reproduse anterior, la care poate fi dat un răspuns comun.

37. Problema pe care o ridică în esență instanța de trimitere este dacă statele membre pot, pe durata protecției temporare acordate unei persoane strămutate, să suspende examinarea unei cereri de protecție internațională depuse de aceeași persoană, astfel încât termenul de soluționare a cererii de protecție internațională să nu înceapă (sau să nu continue) să curgă decât după finalizarea perioadei de protecție temporară.

1. Incidența Hotărârii Framholm

38. Răspunsul la aceste întrebări trebuie să aibă ca premisă următoarele constatări ale Curții din cuprinsul Hotărârii Framholm:

– „Directiva 2001/55 urmărește printre altele să asigure posibilitatea efectivă a resortisanților țărilor terțe și a apatrizilor care beneficiază de protecție temporară de a obține protecție internațională, în urma unei examinări corespunzătoare a situației lor individuale, garantându‑le în același timp o protecție imediată de o amploare mai redusă(23).”

– „Or, un asemenea obiectiv pledează în favoarea unei interpretări a articolelor 3, 17 și 19 din Directiva 2001/55 potrivit căreia aceste articole împiedică statele membre să considere că o persoană care beneficiază de protecție temporară nu poate solicita, atât timp cât durează această protecție, beneficiul protecției [internaționale](24).”

– „[A]tunci când o persoană îndeplinește standardele minime stabilite de dreptul Uniunii pentru a beneficia de unul dintre aceste statute, […] statele membre sunt obligate, cu excepția cazurilor de excludere prevăzute de această directivă și a motivelor de inadmisibilitate a cererii prevăzute de Directiva 2013/32, să acorde protecția internațională solicitată, întrucât aceste state nu dispun de o putere discreționară în această privință(25).”

– „[N]icio dispoziție din Directiva 2011/95 nu prevede că beneficiul protecției [internaționale] nu poate fi recunoscut persoanelor care beneficiază de protecție temporară [...](26);”

– „[A]rticolul 10 alineatul (2) din [Directiva 2013/32] […] prevede că, atunci când examinează cererile de protecție internațională, revine autorității naționale competente sarcina de a determina mai întâi dacă solicitanții îndeplinesc condițiile pentru a obține statutul de refugiat și, în caz contrar, dacă aceștia sunt eligibili pentru protecție subsidiară. Rezultă că […] o cerere de protecție internațională nu poate fi respinsă ca nefondată decât în măsura în care autoritatea competentă a ajuns la concluzia că solicitantului nu îi putea fi recunoscut nici statutul de refugiat, nici statutul de beneficiar de protecție subsidiară(27).”

2. Suspendarea examinării cererilor de protecție internațională

39. Spre deosebire de situația din cauza Framholm, autoritățile din Țările de Jos nu refuză examinarea cererilor de protecție internațională ale persoanelor care beneficiază de protecție temporară, ci suspendă prelucrarea acestor cereri până la expirarea protecției temporare.

40. Considerăm însă că această diferență este mai degrabă nominală decât reală. Suspendarea automată pe întreaga perioadă de protecție temporară echivalează, în mod concret și în practică, cu un refuz al examinării cererii de protecție internațională depuse de o persoană strămutată din Ucraina.

41. Directiva 2001/55 nu conține nicio dispoziție care să permită (și cu atât mai puțin să impună) suspendarea sine die a examinării cererilor de protecție internațională depuse de persoane care beneficiază de protecție temporară.

42. În cadrul lucrărilor pregătitoare ale Directivei 2001/55, articolul 16 din propunerea inițială a Comisiei admitea „suspendarea examinării cererii”(28). Cu toate acestea, textul definitiv al articolului 17 din Directiva 2001/55 a eliminat această mențiune printre altele deoarece nu era conformă cu Convenția de la Geneva din 1951 și pentru a lăsa la latitudinea statelor membre posibilitatea de a suspenda examinarea cererilor ar fi afectat aplicarea uniformă a directivei(29).

43. În opinia guvernelor care au luat parte la prezenta procedură, această eliminare nu a modificat absolut nimic, iar statele membre au competența de a suspenda examinarea cererilor de protecție internațională pe durata protecției temporare.

44. În schimb, în opinia Comisiei, lucrările pregătitoare evidențiază faptul că statele membre nu au ajuns la un acord „[…] cu privire la posibilitatea explicită a suspendării, nici cu privire la interzicerea explicită a acestei posibilități. Astfel, acestea au ajuns la un compromis politic în favoarea ambiguității funcționale a articolului 17 alineatul (2) din Directiva […]”(30).

45. Cu toate că trimiterea la lucrările pregătitoare ale Directivei 2001/55 nu este esențială(31), eliminarea din textul final a posibilității de a suspenda examinarea cererilor de protecție internațională indică faptul că legiuitorul european nu și‑a asumat această teză. Pentru a garanta securitatea juridică a unui regim uniform în întreaga Uniune, tăcerea (sau ambiguitatea) în ceea ce privește suspendarea sine die a examinării cererilor de protecție internațională pare să pledeze în favoarea interzicerii acesteia. Acest lucru cu atât mai mult cu cât eliminarea acestei posibilități a fost motivată, astfel cum tocmai am menționat, de respectarea Convenției de la Geneva din 1951.

46. Logica Directivei 2001/55 este ca, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, statele membre să adapteze procesarea cererilor de protecție internațională la realitatea fluxului de cereri și la capacitatea lor de decizie. În schimb, Directiva 2001/55 nu autorizează suspendarea drastică, sine die, a tuturor procedurilor de protecție internațională inițiate ca urmare a cererilor depuse de persoane care beneficiază de protecție temporară.

47. În concluziile prezentate în cauza Framholm, am acordat atenție necesității ca activarea instrumentului de protecție temporară să nu conducă la suprasolicitarea sistemelor naționale de azil. Am făcut acest lucru în următorii termeni:

– „Directiva 2001/55 conferă […] statelor membre anumite prerogative de limitare a accesului la protecția internațională în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate. În acest scop, se are în vedere impactul pe care acest factor l‑ar putea avea asupra sistemului național de azil. În definirea protecției temporare, articolul 2 litera (a) din această directivă evocă posibilitatea ca, în urma afluxului de persoane strămutate, să existe riscul ca sistemul de azil «[…] să nu poată gestiona acest aflux, fără efecte adverse pentru funcționarea sa eficientă […]»”(32);

– „Preocuparea pentru a nu suprasolicita sistemele naționale de azil prin reglementarea protecției temporare pentru persoanele strămutate ca urmare a invaziei Ucrainei a fost evidențiată în Decizia de punere în aplicare 2022/382 și în prelungirile ulterioare ale acesteia. Aceasta este exprimată în considerentul (16) al Deciziei de punere în aplicare 2022/382(33), în considerentul (7) al Deciziei de punere în aplicare 2023/2409(34) și în considerentele (7) și (8) ale Deciziei de punere în aplicare 2024/1836”(35). La acestea trebuie adăugate în prezent considerentele (9) și (10) ale Deciziei de punere în aplicare 2025/1460;

– „Statele membre dispun, așadar, de o anumită marjă de ajustare a ritmului de procesare a cererilor de protecție internațională, evitând saturarea sistemelor lor naționale de azil”(36);

– „Acest risc de saturare poate justifica restricții tranzitorii, prin decizia legiuitorului Uniunii, ale dreptului de acces la protecția internațională al beneficiarilor de protecție temporară. În acest caz, se va încerca o adaptare a răspunsului la posibilitățile reale de abordare a unei situații excepționale provocate de afluxul masiv de persoane strămutate”(37);

– „Directiva 2001/55 se încadrează astfel în sistemul comun de examinare a cererilor de protecție internațională, care prevede deja posibilitatea prelungirii termenului de soluționare în cazul în care «un număr mare de resortisanți ai unei țări terțe sau apatrizi solicită simultan o protecție internațională, ceea ce în practică face foarte dificilă încheierea procedurii în termenul de șase luni» [...]”(38);

– „Cu toate acestea, considerăm că […] [s]istemul comun de protecție internațională nu permite ca o reglementare națională să impună, ca regulă generală, respingerea ca inadmisibile a tuturor cererilor de protecție [internațională] ale persoanelor care beneficiază de protecție temporară”(39).

48. În opinia noastră, aceste considerații pot fi extrapolate la prezenta cauză. Astfel cum am precizat deja, în practica din Țările de Jos se produce un fenomen similar cu cel analizat în cauza Framholm: chiar dacă autoritățile neerlandeze nu declară inadmisibile cererile de protecție internațională depuse de persoanele care beneficiază de protecție temporară, ele supun aceste cereri unui regim de suspendare automată, sine die, care privează solicitanții de orice posibilitate de acces la protecția internațională pentru o perioadă care poate fi foarte lungă(40).

49. În opinia noastră, această suspendare pe termen nedeterminat, fără nicio limită de timp și fără legătură cu impactul pe care îl poate avea, în mod concret, asupra funcționării sistemului de azil în fiecare stat membru, nu este conformă cu Directiva 2001/55.

50. Într‑adevăr, nu se poate exclude posibilitatea ca statele membre să suspende examinarea anumitor cereri de protecție internațională în cazul în care această examinare conduce, astfel cum am precizat deja, la suprasolicitarea sistemelor naționale de azil. Aceasta este premisa care stă la baza Directivei 2001/55. Totuși, această premisă este incompatibilă cu suspendarea automată, generalizată și sine die a tuturor cererilor, indiferent de impactul acestora asupra suprasolicitării sistemului. Acest lucru se întâmplă atunci când protecția temporară implică suspendarea, fără alte formalități, a procedurilor de protecție internațională.

51. În plus, guvernul neerlandez nu asociază suspendarea examinării cererilor de protecție internațională cu riscul de suprasolicitare a sistemului. Astfel cum precizează guvernul menționat, legislația sa îi permite să ia o decizie cu privire la aceste cereri pe durata perioadei de protecție temporară și, prin urmare, examinarea unei părți din cereri în această perioadă este posibilă(41).

52. „Prelucrarea progresivă” a cererilor de protecție internațională, la care face referire guvernul neerlandez, ar permite adaptarea ritmului de examinare a acestor cereri la posibilitățile reale ale sistemului, respectând în același timp dreptul persoanelor strămutate la evaluarea situației lor, atunci când este cazul.

53. Suspendarea pe termen nedeterminat și în mod automat nu este conformă nici cu criteriul care stă la baza Directivei 2013/32.

54. Articolul 31 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/32 prevede posibilitatea prelungirii termenului de examinare a cererilor de protecție internațională în cazul în care survin solicitări simultane din partea „un[ui] număr mare de resortisanți ai unei țări terțe […], ceea ce în practică face foarte dificilă încheierea procedurii în termenul de șase luni”. Totuși, în temeiul articolului 31 alineatul (5) din Directiva 2013/32, „în orice caz, statele membre încheie procedura de examinare într‑un termen de maximum 21 de luni de la depunerea cererii”.

55. Sistemul de protecție internațională în cadrul Uniunii conferă, așadar, statelor membre posibilitatea de a prelungi perioada de examinare până la 21 de luni, însă în niciun caz de a o suspenda pe perioadă nedeterminată.

56. În sprijinul posibilității de a suspenda în mod liber examinarea cererilor de protecție internațională, guvernul polonez(42) invocă articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2013/33/UE(43), care exclude din domeniul său de aplicare situațiile în care au fost aplicate dispozițiile Directivei 2001/55.

57. În concluziile prezentate în cauza Framholm, am avut ocazia să abordăm acest argument, explicând că „[a]ceastă excludere poate fi interpretată, a contrario, în sensul că lipsa unei astfel de prevederi în Directiva 2013/32 determină aplicarea acestei directive în cazurile de protecție temporară în conformitate cu Directiva 2001/55”(44).

58. În aceleași concluzii am precizat că „[a]naliza domeniului de aplicare material acoperit de Directiva 2001/55 și de Directiva 2013/33 în legătură cu primirea solicitanților de protecție internațională confirmă [că]:

– Directiva 2013/33, complementară Directivei 2011/95 și Directivei 2013/32, vizează situațiile individuale ale solicitanților de protecție internațională în scopul de a le garanta anumite «condiții de primire» [definite la articolul 2 litera (f) din Directiva 2013/33] pe durata examinării cererilor acestora. În schimb, Directiva 2001/55 vizează situațiile de aflux masiv de persoane strămutate;

– Diferența în definirea destinatarului beneficiilor nu împiedică existența unor suprapuneri: o persoană implicată într‑un aflux masiv ca urmare a unui război poate îndeplini condițiile pentru a beneficia de una dintre modalitățile de protecție internațională;

– Ceea ce este relevant este faptul că echivalența dintre conținutul și domeniul de aplicare al protecției prevăzute de Directiva 2001/55 și condițiile de primire din Directiva 2013/33 conferă logică dispoziției acesteia din urmă privind neaplicarea sa în cazul în care este deja în vigoare un alt sistem de asistență”(45).

59. Aceeași logică explică faptul că articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2001/55 permite statelor membre să nu cumuleze beneficiul protecției temporare cu statutul de solicitant de azil atunci când cererea este în curs de examinare.

60. În rest, în situațiile excepționale prevăzute la articolul 78 alineatul (3) TFUE, abordate de Decizia (UE) 2015/1523(46) și de Decizia (UE) 2015/1601(47), garanțiile Directivei 2013/32 au rămas în vigoare(48). Nu găsim niciun motiv care să justifice că, într‑o situație în egală măsură excepțională, precum cea rezultată din strămutările provocate de războiul din Ucraina, solicitanții de protecție internațională ar trebui să primească un tratament diferit.

61. În cele din urmă, trebuie reamintit faptul că articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) conferă dreptului de azil rangul de drept fundamental. Această dispoziție garantează „exercitarea efectivă a dreptului […] de a solicita azil” în statele membre(49).

62. Astfel cum a reținut Curtea, „[…] deși înaintarea și depunerea unei cereri de protecție internațională constituie etape succesive și distincte […], există totuși o legătură strânsă între aceste acțiuni, din moment ce acestea urmăresc să asigure, pe de o parte, accesul efectiv la procedura care permite examinarea unei cereri de protecție internațională și, pe de altă parte, efectivitatea articolului 18 din cartă”(50).

63. Efectivitatea dreptului de a solicita azil este în evidentă contradicție cu suspendarea sine die a examinării cererilor în cauză. Acest viciu nu este remediat de faptul că ministrul soluționează cererile într‑o etapă ulterioară(51), dacă examinarea acestora are loc după ce au trecut mai mulți ani de când persoana strămutată a solicitat acordarea statutului de protecție internațională. În aceste condiții, subliniem din nou, efectivitatea dreptului fundamental de a solicita azil nu ar fi garantată.

64. Articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2001/55 prevede posibilitatea ca persoanele care beneficiază de protecție temporară să depună „o cerere de azil în orice moment”. Pentru a respecta exercitarea unui drept fundamental, această dispoziție impune, în mod implicit, ca solicitarea să facă obiectul unei examinări a autorității competente, care să evalueze circumstanțele persoanei strămutate(52). Recunoașterea dreptului de a depune o cerere pentru ca, imediat ulterior, examinarea acesteia să fie amânată timp de ani nu este în conformitate cu această dispoziție și, cu atât mai puțin, cu substanța dreptului fundamental recunoscut de articolul 18 din cartă.

65. În conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, „[o]rice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți”.

66. Din decizia de trimitere pare să rezulte că, în realitate, suspendarea automată a examinării cererilor de protecție internațională în aceste cazuri nu decurge atât dintr‑o decizie legislativă, cât dintr‑o practică a ministrului. Dacă aceasta este situația, atunci nu ar fi îndeplinită cerința ca restrângerea drepturilor fundamentale să fie stabilită prin lege.

67. În acest context, nu ni se pare convingător argumentul potrivit căruia, în temeiul articolului 19 alineatul (2) din Directiva 2001/55, persoana strămutată beneficiază de protecție temporară chiar dacă nu i se recunoaște protecția internațională(53). Astfel cum a declarat Curtea la punctul 82 din Hotărârea Kaduna(54), protecția temporară conferă beneficiarilor săi drepturi mai limitate decât cele care decurg din acordarea protecției internaționale.

68. Dimpotrivă, o interpretare conformă cu importanța dreptului fundamental la azil ne determină să considerăm că persoanele care beneficiază de protecție temporară au dreptul ca solicitările lor de protecție internațională să fie examinate, chiar dacă într‑un ritm condiționat de limitările inerente sistemului, pe durata perioadei în care protecția temporară este în vigoare.

V. Concluzie

69. În temeiul considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) după cum urmează:

„Articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri și articolul 31 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale

trebuie interpretate în sensul că

nu autorizează statele membre să suspende în mod automat și sine die examinarea unei cereri de protecție internațională depuse de o persoană care beneficiază de protecție temporară pe durata acestei protecții, astfel încât termenul de soluționare a cererii de protecție internațională să nu înceapă sau să nu continue să curgă până la expirarea perioadei de protecție temporară.”

1 Limba originală: spaniola.

i Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile din procedură.

2 Directiva Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri (JO 2001, L 212, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 179).

3 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

4 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60).

5 Este vorba despre Minister van Asiel en Migratie (ministrul pentru azil și migrație, Țările de Jos, denumit în continuare „ministrul”).

6 Decizia de punere în aplicare a Consiliului din 4 martie 2022 de constatare a existenței unui aflux masiv de persoane strămutate din Ucraina în înțelesul articolului 5 din Directiva 2001/55/CE și având drept efect introducerea unei protecții temporare (JO 2022, L 71, p. 1). Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 s‑a aplicat pe o perioadă inițială de un an, până la 4 martie 2023, iar ulterior a fost prelungită până la 4 martie 2024. Prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2023/2409 din 19 octombrie 2023 de prelungire a protecției temporare, astfel cum a fost introdusă prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 (JO L, 2023/2409), Consiliul a hotărât prelungirea perioadei de protecție temporară până la 4 martie 2025. Această perioadă a fost prelungită din nou, până la 4 martie 2026, prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2024/1836 a Consiliului din 25 iunie 2024 de prelungire a protecției temporare, astfel cum a fost introdusă prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 (JO L, 2024/1836). Decizia de punere în aplicare (UE) 2025/1460 a Consiliului din 15 iulie 2025 de prelungire a protecției temporare introduse prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 (JO L, 2025/1460) prevede o nouă prelungire până la 4 martie 2027.

7 Legea din 2000 privind regimul străinilor din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495, denumită în continuare „Vw 2000”).

8 Decretul regal din 23 noiembrie 2000 de adoptare a dispozițiilor de punere în aplicare a Vw 2000 (Stb. 2000, nr. 497, denumit în continuare „Decretul regal din 2000 privind regimul străinilor”).

9 Regulamentul din 2000 privind regimul străinilor, din 18 decembrie 2000 (Stcrt. 2001, nr. 10).

10 Punctul 2.1 din decizia de trimitere.

11 Punctul 2.2 din decizia de trimitere.

12 Punctul 3.1 din decizia de trimitere.

13 Punctul 3.2 din decizia de trimitere.

14 Punctul 3.3 din decizia de trimitere.

15 Hotărârea din 20 noiembrie 2025 (C‑195/25, EU:C:2025:904, denumită în continuare „Hotărârea Framholm”).

16 EU:C:2025:700, denumite în continuare „Concluziile prezentate în cauza Framholm”.

17 Punctele 29-38 din Concluziile prezentate în cauza Framholm. Facem trimitere la conținutul acestora, transcrierea lor în acest moment nefiind necesară.

18 Hotărârea Framholm, punctul 1 din dispozitiv.

19 Punctul 4.3 din decizia de trimitere. La acest punct se face referire la o comunicare a ministrului din 30 martie 2022, adresată președintelui Camerei Reprezentanților din Țările de Jos, care conține explicații suplimentare cu privire la interpretarea legii de transpunere. Guvernul neerlandez precizează (punctul 11 din observațiile sale scrise) că legiuitorul Țărilor de Jos a ales să condiționeze obținerea protecției temporare de depunerea prealabilă a unei cereri de protecție internațională.

20 Punctul 4.3 din decizia de trimitere.

21 Punctul 4.4 din decizia de trimitere.

22 Punctul 12.1 din decizia de trimitere.

23 Hotărârea Framholm, punctul 48. Sublinierea noastră.

24 Idem, punctul 49.

25 Ibidem, punctul 54. Sublinierea noastră.

26 Ibidem, punctul 55.

27 Ibidem, punctul 57.

28 COM/2000/0303 final (JO 2000, C 311 E, p. 251).

29 Astfel cum se precizează în documentul adoptat de Grupul de lucru „Azil” din 2 octombrie 2000, disponibil la adresa https://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST‑11650-2000-INIT/en/pdf. Nota de subsol 1 de la punctul 2 expune dezbaterea cu privire la posibilitatea suspendării examinării cererilor de azil.

30 Punctul 27 din observațiile scrise ale Comisiei.

31 În decizia de trimitere (punctul 11.7.4), instanța de trimitere precizează că geneza Directivei 2001/55 nu îi permite să deducă fără echivoc dacă statele membre au urmărit, în mod formal, să introducă sau nu posibilitatea suspendării.

32 Concluziile prezentate în cauza Framholm, punctul 73.

33 „Se preconizează că introducerea protecției temporare este totodată în beneficiul statelor membre, întrucât drepturile aferente protecției temporare limitează necesitatea ca persoanele strămutate să solicite imediat protecție internațională și reduc astfel riscul copleșirii sistemelor lor de azil”. Sublinierea noastră.

34 „Prelungirea protecției temporare va contribui, de asemenea, la asigurarea faptului că sistemele de azil ale statelor membre nu sunt suprasolicitate de o creștere semnificativă a numărului de cereri de protecție internațională care ar putea fi depuse de către persoanele care beneficiază de protecție temporară până la 4 martie 2024, în cazul în care protecția temporară ar urma să înceteze până atunci, sau de către persoanele care vor fugi din calea războiului din Ucraina și vor sosi în Uniune după această dată și înainte de 4 martie 2025”.

35 Concluziile prezentate în cauza Framholm, punctul 74.

36 Ibidem, punctul 75.

37 Ibidem, punctul 76.

38 Ibidem, punctul 77, la care se citează Hotărârea din 8 mai 2025, Zimir (C‑662/23, EU:C:2025:326), punctul 32.

39 Ibidem, punctul 78. La punctele 79 și 80 din aceleași concluzii, am evocat modul în care, în situații caracterizate de sosirea unui număr excepțional de ridicat de resortisanți ai unor țări terțe care doresc să obțină protecție internațională, articolul 33 din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31) instituie „un mecanism de alertă timpurie, pregătire și gestionare a crizelor destinat să pună în aplicare acțiuni preventive care vizează, îndeosebi, să se evite ca aplicarea acestui regulament să fie periclitată de un risc acut de presiune deosebit de mare asupra sistemului de azil al unui stat membru” (punctul 79 din Concluziile prezentate în cauza Framholm). „Or, nici în acest caz, legiuitorul Uniunii nu a autorizat statele membre să declare, de la sine, inadmisibilitatea automată a cererilor de protecție internațională” (punctul 80 din aceleași concluzii).

40 Instanța de trimitere descrie (punctul 11.4.1 din decizia de trimitere) modul în care, ca urmare a deciziilor de punere în aplicare succesive adoptate de Consiliu, această perioadă ar putea ajunge la patru ani, până la 4 martie 2026. La această perioadă ar trebui adăugat anul suplimentar prevăzut în Decizia de punere în aplicare 2025/1460 (ulterioară deciziei de trimitere), până la 4 martie 2027.

41 Punctul 15 din observațiile scrise ale guvernului neerlandez.

42 Observațiile scrise ale guvernului polonez, punctul 14.

43 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (JO 2013, L 180, p. 96). Conform articolului 3 alineatul (3) din aceasta, „[p]rezenta directivă nu este aplicabilă atunci când se aplică Directiva 2001/55 […]”. În același sens se pronunța articolul 3 alineatul (3) din directiva care a precedat‑o, și anume Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre (JO 2003, L 31, p. 18, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 48).

44 Concluziile prezentate în cauza Framholm, punctul 67.

45 Ibidem, punctul 68.

46 Decizia Consiliului din 14 septembrie 2015 de instituire a unor măsuri provizorii în domeniul protecției internaționale în beneficiul Italiei și al Greciei (JO 2015, L 239, p. 146).

47 Decizia Consiliului din 22 septembrie 2015 de instituire a unor măsuri provizorii în domeniul protecției internaționale în beneficiul Italiei și al Greciei (JO 2015, L 248, p. 80).

48 Considerentul (31) și, respectiv, considerentul (36).

49 Hotărârea din 22 iunie 2023, Comisia/Ungaria (Declarație de intenție prealabilă unei cereri de azil) (C‑823/21, EU:C:2023:504), punctul 52; sublinierea noastră. Hotărârea Framholm subliniază caracterul efectiv al dreptului și obligația subsecventă a statelor membre: „atunci când o persoană îndeplinește standardele minime stabilite de dreptul Uniunii pentru a beneficia de unul dintre aceste statute […], statele membre sunt obligate, cu excepția cazurilor de excludere prevăzute de […] directiv[a] [2002/55] și a motivelor de inadmisibilitate a cererii prevăzute de Directiva 2013/32, să acorde protecția internațională solicitată, întrucât aceste state nu dispun de o putere discreționară în această privință” (punctul 54).

50 Hotărârea din 30 iunie 2022, Valstybės sienos apsaugos tarnyba ș.a. (C‑72/22 PPU, EU:C:2022:505), punctul 62, la care se citează Hotărârea din 25 iunie 2020, Ministerio Fiscal (autoritatea susceptibilă să primească o cerere de protecție internațională) (C‑36/20 PPU, EU:C:2020:495), punctul 93.

51 Punctul 12.1 din decizia de trimitere.

52 În acest sens a se vedea punctul 11.4.2 din decizia de trimitere.

53 Punctul 17 din observațiile scrise ale guvernului german.

54 Hotărârea din 19 decembrie 2024 (C‑244/24 și C‑290/24, EU:C:2024:1038). Instanța de trimitere se referă la această hotărâre la punctele 11.3, 11.4.6, 11.5. și 11.6 din decizia de trimitere.