Concluziile avocatei generale doamna L. Medina prezentate la 21 mai 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 21 mai 2026(1)

Cauza C‑230/25

Mihail Mihaylov Stefanov

Procedură penală

cu participarea:

Sofiyska apelativna prokuratura

[cerere de decizie preliminară formulată de Apelativen sad – Sofia (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria)]

„ Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie penală – Valori și obiective ale Uniunii – Stat de drept – Principiile independenței și inamovibilității judecătorilor – Instanță care se pronunță într‑o cauză penală și care este pârâtă în cadrul unei acțiuni civile în despăgubire ”

I. Introducere

1. Prezentele concluzii privesc o cerere de decizie preliminară formulată de Apelativen sad – Sofia (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria). Aceasta solicită Curții să se pronunțe în special cu privire la modalitățile de aplicare a dreptului la asistență juridică gratuită, care este consacrat printre altele de Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare (JO 2016, L 297, p. 1). Mai precis, instanța ridică problema condițiilor în care un stat membru poate solicita rambursarea costurilor pe care le‑a suportat cu titlu de asistență juridică gratuită acordată persoanei care a beneficiat de aceasta și care a făcut în cele din urmă obiectul unei condamnări.

2. Dreptul la asistență juridică gratuită este, astfel cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului de mult timp(2), uneori indispensabil pentru a permite un acces efectiv la instanța judecătorească. În practică, acest drept se întemeiază pe cei doi piloni complementari care constau, pe de o parte, în asistența din partea unui avocat și, pe de altă parte, în finanțarea acestei asistențe. Deși asistența juridică gratuită se aseamănă, la prima vedere, cu o simplă modalitate practică de organizare a procedurii judiciare, aceasta reprezintă în realitate un vector indispensabil pentru concretizarea dreptului la protecție jurisdicțională într‑un sistem juridic. Asigurând justițiabilului asistență din partea unui avocat, aceasta îi permite în fapt să aibă acces la instanță și menține astfel echitatea procedurilor. Asistența juridică gratuită garantează, așadar, efectivitatea dreptului la protecție jurisdicțională prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care condiționează la rândul său punerea în aplicare a valorii fondatoare a statului de drept consacrate la articolul 2 TUE.

3. În speță, reflecția asupra asistenței juridice gratuite trebuie efectuată în contextul specific al procedurilor penale care se desfășoară în fața mai multor instanțe bulgare. Curții i se solicită, printre altele, să stabilească dacă și în ce măsură este posibil ca unei persoane care a beneficiat de asistența juridică gratuită să i se ceară să ramburseze costurile aferente acesteia. Pentru a răspunde la această întrebare, va trebui să se interpreteze în special Directiva 2016/1919, care, după o reflecție îndelungată a legiuitorului asupra acestui subiect, a definit normele minime comune pe care statele membre sunt obligate să le respecte în ceea ce privește dreptul la asistența juridică gratuită în cadrul procedurilor penale.

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

1. Directiva 2016/1919

4. Considerentele (1), (2), (8), (17) și (30) ale Directivei 2016/1919 au următorul cuprins:

„(1) Scopul prezentei directive este de a asigura eficacitatea dreptului de a avea acces la un avocat, prevăzut de Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului [din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate (JO 2013, L 294, p. 1)], prin punerea la dispoziție de asistență din partea unui avocat, finanțată de către statele membre, pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în procedurile penale […]

(2) Prin stabilirea unor norme minime comune privind dreptul la asistență juridică gratuită pentru persoanele suspectate, persoanele acuzate […], prezenta directivă are ca obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre, contribuind, astfel, la îmbunătățirea recunoașterii reciproce a hotărârilor în materie penală.

[…]

(8) Asistența juridică gratuită ar trebui să acopere costurile apărării pentru persoanele suspectate sau acuzate […] Atunci când acordă asistență juridică gratuită, autoritățile competente din statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita ca persoanele suspectate, cele acuzate sau cele căutate să suporte o parte din costurile respective, în funcție de resursele lor financiare.

[…]

(17) În conformitate cu articolul 6 alineatul (3) litera (c) din CEDO, persoanele suspectate și cele acuzate care nu dispun de resurse suficiente pentru a achita asistența din partea unui avocat trebuie să aibă dreptul la asistență juridică gratuită atunci când acest lucru este în interesul actului de justiție. Această normă minimă le permite statelor membre să aplice criteriul stării materiale, criteriul temeiniciei sau ambele. Aplicarea acestor teste nu ar trebui să limiteze sau să constituie o derogare de la drepturile și garanțiile procedurale asigurate în temeiul cartei și al CEDO, în conformitate cu interpretarea Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

[…]

(30) Prezenta directivă stabilește norme minime. Statele membre pot extinde drepturile prevăzute în prezenta directivă pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție. […] Nivelul de protecție stabilit de statele membre nu ar trebui niciodată să fie mai redus decât standardele prevăzute în cartă sau în CEDO, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.”

5. Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede:

„(1) Prezenta directivă se aplică persoanelor suspectate și persoanelor acuzate în cadrul procedurilor penale care au dreptul de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei 2013/48/UE și care:

(a) sunt private de libertate;

(b) trebuie să fie asistate de un avocat în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern; […]

[…]”

6. Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Asistența juridică gratuită în cadrul procedurilor penale”, prevede:

„(1) Statele membre asigură că persoanele suspectate și persoanele acuzate care nu dispun de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței juridice din partea unui avocat au dreptul la asistență juridică gratuită atunci când acest lucru este în interesul actului de justiție.

(2) Pentru a stabili dacă asistența juridică trebuie să fie acordată în conformitate cu alineatul (1), statele membre pot aplica criteriul stării materiale, criteriul temeiniciei sau ambele.

(3) Atunci când un stat membru aplică criteriul stării materiale, acesta ia în considerare toți factorii relevanți și obiectivi, cum ar fi veniturile, capitalul, situația familială a persoanei în cauză, precum și costurile asistenței juridice din partea unui avocat și nivelul de trai din statul membru respectiv, pentru a stabili dacă, în conformitate cu criteriile aplicabile în acel stat membru, persoanele suspectate sau acuzate nu dispun de resurse suficiente pentru a beneficia de asistență juridică din partea unui avocat.

(4) Atunci când statele membre aplică criteriul temeiniciei, se ia în considerare gravitatea infracțiunii, complexitatea cauzei, precum și gradul de severitate a sancțiunii în cauză, pentru a stabili dacă interesele justiției impun acordarea asistenței juridice gratuite. În orice caz, criteriul temeiniciei se consideră a fi îndeplinit în următoarele situații:

(a) atunci când o persoană suspectată sau acuzată este adusă în fața unui judecător sau a unei instanțe competente pentru a se pronunța cu privire la detenție în orice fază a procedurilor în cadrul domeniului de aplicare a prezentei directive; și

(b) pe durata detenției.

[…]”

7. Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Persoanele vulnerabile”, are următorul cuprins:

„Statele membre asigură că, în punerea în aplicare a prezentei directive, sunt luate în considerare necesitățile specifice ale persoanelor suspectate, persoanelor acuzate și persoanelor căutate care sunt vulnerabile.”

8. Articolul 11 din Directiva 2016/1919 prevede:

„Nicio dispoziție a prezentei directive nu se interpretează ca reprezentând o limitare sau o derogare de la oricare dintre drepturile și garanțiile procedurale asigurate în temeiul cartei, al CEDO sau al altor dispoziții relevante de drept internațional sau de drept intern al oricărui stat membru care prevede un nivel mai ridicat de protecție.”

B. Dreptul bulgar

9. Articolul 94 din Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în continuare „NPK”) prevede:

„(1) În cadrul unei proceduri penale, participarea unui avocat este obligatorie atunci când:

[…]

6. […] persoana acuzată este privată de libertate;

[…]

8. cauza este judecată în lipsa persoanei acuzate;

9. Persoana acuzată nu este în măsură să plătească onorariile unui avocat, dorește să beneficieze de serviciile unui avocat, iar acest lucru este în interesul actului de justiție.

[…]

(3) În cazul în care participarea unui avocat este obligatorie, autoritatea competentă desemnează un avocat apărător. […]”

10. Articolul 189 alineatul (3) din NPK prevede:

„În cazul în care inculpatul este declarat vinovat, instanța îl obligă la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariilor de avocat și a celorlalte cheltuieli ale avocatului din oficiu, precum și a cheltuielilor efectuate de acuzatorul privat și de partea civilă, în cazul în care aceștia au formulat o cerere în acest sens. În cazul în care există mai multe persoane condamnate, instanța stabilește partea pe care fiecare dintre ele trebuie să o plătească.”

11. Articolul 23 din Zakon za pravnata pomosht (Legea privind asistența juridică gratuită) prevede:

„(1) Sistemul de asistență juridică gratuită […] include cazurile în care legea impune ca apărarea să fie asigurată de un avocat, de un avocat supleant sau de un reprezentant.

(2) Sistemul de asistență juridică gratuită acoperă, de asemenea, cazurile în care inculpatul, persoana acuzată sau partea într‑o cauză penală, civilă sau administrativă nu dispune de resursele necesare pentru a plăti asistența din partea unui avocat, iar acest lucru este în interesul actului de justiție. În aceste cazuri, persoana nu este obligată să ramburseze costurile aferente asistenței juridice gratuite acordate.”

12. Articolul 25 alineatul (1) din această lege prevede:

„[…] decizia de acordare a asistenței juridice gratuite se ia […] la cererea persoanei în cauză sau în temeiul legii, explicând în scris persoanei în cauză, printr‑o declarație conformă cu modelul stabilit de biroul de asistență juridică gratuită, că, în cazul unei hotărâri sau al unei decizii de condamnare, persoana este obligată să ramburseze costurile aferente asistenței juridice gratuite, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 23 alineatul (2). Refuzul de a acorda asistență juridică gratuită este motivat și poate face obiectul unei căi de atac în conformitate cu procedura corespunzătoare.”

III. Situația de fapt, procedura principală, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

13. Mai întâi, în cadrul unei prime proceduri judiciare, reclamantul din litigiul principal, domnul Mihail Mihaylov Stefanov, care anterior fusese plasat în arest preventiv la 3 iunie 2018 și care fusese reprezentat de un avocat numit din oficiu, desemnat în mod automat, a fost condamnat de Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) la o pedeapsă cu închisoarea de un an și zece luni, cu suspendarea executării pentru o perioadă de patru ani, pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de Nakazatelen kodeks (Codul penal bulgar). Reclamantul din litigiul principal a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Apelativen spetsializiran nakazatelen sad (Curtea de Apel Penală Specializată, Bulgaria), care a anulat hotărârea menționată din cauza unui viciu de procedură și a trimis cauza spre rejudecare la Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) pentru a se pronunța pe fond, în timp ce la 14 martie 2019 reclamantul din litigiul principal a fost pus în libertate din detenție.

14. În paralel, reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune în răspundere civilă împotriva Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) și a Apelativen spetsializiran nakazatelen sad (Curtea de Apel Penală Specializată) în fața Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria) invocând diferite prejudicii legate de perioada detenției sale.

15. În continuare, în cadrul unei a doua proceduri judiciare, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) a pronunțat o nouă condamnare împotriva reclamantului din litigiul principal, care a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Apelativen spetsializiran nakazatelen sad (Curtea de Apel Penală Specializată). Apelativen spetsializiran nakazatelen sad (Curtea de Apel Penală Specializată) a respins această cerere, anulând în același timp în parte hotărârea Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat), decizie împotriva căreia reclamantul din litigiul principal a declarat recurs la Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria). Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a anulat hotărârea pronunțată în apel și hotărârea pronunțată în primă instanță și a trimis cauza spre rejudecare la Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat).

16. În sfârșit, în cadrul unei a treia proceduri judiciare, a fost întocmit un nou rechizitoriu pentru executarea hotărârii pronunțate de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație), iar cauza a fost atribuită Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat). Reclamantul din litigiul principal a solicitat recuzarea judecătorului însărcinat cu judecarea acestei cauze, precum și recuzarea tuturor judecătorilor Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) pentru motive comparabile cu cele invocate în cadrul cererii sale precedente, formulată în cursul celei de a doua proceduri judiciare. Cu toate acestea, întrucât legiuitorul bulgar a decis să desființeze instanțele penale specializate, printre care Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat), cauza a fost transferată la Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia). În paralel, cauza legată de acțiunea în răspundere civilă care fusese introdusă la Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a fost trimisă spre rejudecare la Okrazhen sad – Sofia (Tribunalul Regional din Sofia, Bulgaria). În acest context, reclamantul din litigiul principal a solicitat recuzarea judecătorilor Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) invocând lipsa lor de imparțialitate. Această cerere a fost respinsă, iar reclamantul din litigiul principal a fost condamnat.

17. Reclamantul din litigiul principal a formulat apel împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere, solicitând totodată recuzarea judecătorilor de drept penal care o compun.

18. În primul rând, instanța de trimitere arată că examinarea diferitelor cauze descrise la punctele 13-17 din prezentele concluzii ridică probleme legate de aprecierea imparțialității judecătorilor care fac parte din toate instanțele implicate în aceste cauze, inclusiv din cadrul său. În această privință, pe de o parte, instanța de trimitere explică faptul că reclamantul din litigiul principal contestă această imparțialitate pentru motivul că instanțele respective au calitatea de pârât în acțiunea în răspundere civilă pe care a introdus‑o ca urmare a detenției sale. Pe de altă parte, în ceea ce privește cauza principală, aceasta precizează că va trebui să se examineze numai temeinicia apelului formulat de reclamantul din litigiul principal împotriva deciziei prin care Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a constatat vinovăția sa pentru săvârșirea infracțiunilor de care era acuzat. În schimb, aspectele legate de legalitatea arestării sale preventive, precum și de aprecierea existenței unui prejudiciu moral și a eventualei sale reparații sunt de competența Okrazhen sad – Sofia (Tribunalul Regional din Sofia) în cadrul acțiunii în răspundere civilă.

19. În al doilea rând, instanța de trimitere menționează că, în cursul celei de a doua proceduri judiciare, reclamantul din litigiul principal a fost informat cu privire la datele ședințelor în fața Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia), precum și cu privire la faptul că, dacă nu se va prezenta în fața acestei instanțe fără un motiv valabil, cauza urma să fie judecată în lipsa sa. Acesta din urmă a arătat că nu intenționa să se prezinte la ședințele respective, întrucât era căutat în vederea plasării în arest preventiv în cadrul unei alte cauze penale. Procedura în fața acestei instanțe s‑a desfășurat în prezența unui avocat numit din oficiu. În cadrul ultimei ședințe, reclamantul din litigiul principal s‑a înfățișat pentru a solicita repetarea tuturor audierilor martorilor și ale experților care avuseseră deja loc, cerere pe care Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a respins‑o. În consecință, reclamantul din litigiul principal a părăsit sala de ședință. Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a pronunțat decizia în prezența avocatului numit din oficiu și în lipsa reclamantului din litigiul principal. Instanța de trimitere ridică problema calificării juridice a unui astfel de comportament, în special în raport cu considerentul (35) al Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1).

20. În al treilea rând, instanța de trimitere explică faptul că, în sistemul bulgar de justiție penală, articolul 94 alineatul (1) punctul 6 din NPK prevede că o persoană acuzată și care este privată de libertate trebuie să fie apărată în mod obligatoriu de un avocat. În paralel, articolul 94 alineatul (1) punctul 8 din acest cod prevede că, atunci când o cauză este judecată în lipsa persoanei acuzate, aceasta trebuie de asemenea să fie apărată în mod obligatoriu de un avocat. Cele două dispoziții de mai sus nu prevăd nicio examinare prealabilă a capacității financiare a acestei persoane de a plăti un avocat. Pe de altă parte, din articolul 94 alineatul (1) punctul 9 din codul menționat rezultă că, atunci când o persoană acuzată dorește să fie reprezentată de un avocat, nu dispune de resurse suficiente pentru a‑l plăti și acest lucru este în interesul actului de justiție, se numește un avocat din oficiu. În această din urmă situație, asistența juridică gratuită este, așadar, acordată la inițiativa acestei persoane și după ce a fost examinată incapacitatea sa financiară de a plăti un avocat. În plus, instanța de trimitere explică faptul că, în temeiul articolului 25 alineatul (1) din Legea privind asistența juridică gratuită, persoana în cauză este obligată, în caz de condamnare, să ramburseze integral costurile aferente asistenței judiciare care i‑a fost acordată, cu excepția cazului prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din această lege, și anume cel în care asistența judiciară a fost acordată deoarece inculpatul, persoana acuzată sau partea într‑o cauză penală care nu dispunea de resursele necesare își exprimase dorința de a beneficia de asistență din partea unui avocat, iar acest lucru era în interesul actului de justiție.

21. În speță, instanța de trimitere arată că, în cursul anumitor etape ale procedurilor judiciare descrise la punctele 13-17 din prezentele concluzii, reclamantul din litigiul principal a beneficiat de asistența juridică gratuită alternativ în temeiul articolului 94 alineatul (1) punctele 6 și 8 din NPK, care constituie aplicarea articolului 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2016/1919. Totuși, aceasta precizează că s‑a stabilit ulterior că reclamantul din litigiul principal nu dispunea de resurse suficiente pentru a mandata un avocat, ceea ce nu fusese însă verificat la momentul la care a beneficiat de asistența juridică gratuită în temeiul articolului 94 alineatul (1) punctele 6 și 8 din NPK.

22. În acest context, instanța de trimitere solicită să se clarifice dacă, atunci când o persoană acuzată a beneficiat de asistență juridică gratuită pentru că era privată de libertate, fără verificarea prealabilă a capacității sale financiare de a plăti un avocat, și, în cazul în care s‑a stabilit ulterior că resursele sale erau insuficiente în această privință, articolul 25 alineatul (1) din Legea privind asistența juridică gratuită ar trebui lăsat neaplicat în ipoteza în care această persoană ar fi condamnată. Instanța de trimitere precizează în esență că îndoielile pe care le are cu privire la acest aspect provin printre altele din faptul că, în sistemul judiciar bulgar, o persoană acuzată care beneficiază de asistență juridică gratuită având în vedere resursele sale insuficiente nu poate, în schimb, să fie supusă obligației de rambursare a costurilor aferente asistenței juridice gratuite prevăzute de această dispoziție în caz de condamnare. În consecință, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, într‑o situație precum cea care face obiectul cauzei principale, persoana acuzată ar trebui asimilată unei persoane acuzate care ar fi beneficiat de asistență juridică gratuită deoarece nu dispunea de resursele financiare suficiente pentru a plăti un avocat.

23. În plus, instanța de trimitere ridică de asemenea problema conformității articolului 25 alineatul (1) din Legea privind asistența juridică gratuită cu considerentul (8) al Directivei 2016/1919, în măsura în care acesta din urmă prevede în esență că statele membre ar trebui să poată impune ca persoanele acuzate să suporte ele însele o parte din costurile asistenței juridice gratuite în funcție de resursele lor financiare, în timp ce articolul 25 alineatul (1) din Legea privind asistența juridică gratuită nu se referă la suportarea unei părți, ci la acoperirea integrală a costurilor legate de asistența juridică gratuită.

24. În al patrulea rând, instanța de trimitere arată că, pe tot parcursul celor trei proceduri descrise la punctele 13-17 din prezentele concluzii, diferiți avocați numiți din oficiu au asigurat succesiv apărarea reclamantului din litigiul principal cu titlu de asistență juridică gratuită. Într‑adevăr, reclamantul din litigiul principal și‑a exprimat dorința de a înlocui mai mulți dintre ei, chiar dacă aceștia din urmă își respectaseră obligația de a contribui la clarificarea situațiilor de fapt și de drept care i‑ar fi fost favorabile, încercând totodată să țină seama de linia de apărare pe care intenționa el să o adopte. În acest context, instanța de trimitere ridică problema măsurilor care trebuie adoptate pentru a asigura continuitatea reprezentării unei persoane suspectate sau acuzate pe tot parcursul procedurilor penale. Mai precis, aceasta solicită să se clarifice dacă și în ce împrejurări statele membre sunt obligate să garanteze dreptul persoanelor suspectate sau al persoanelor acuzate de a înlocui avocatul care le reprezintă cu titlu de asistență juridică gratuită, atunci când circumstanțele justifică acest lucru.

25. În aceste condiții, Apelativen sad – Sofia (Curtea de Apel din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții șase întrebări preliminare. Cu toate acestea, în conformitate cu solicitarea Curții, vom examina numai a patra și a cincea întrebare după cum urmează:

„[…]

4. Articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b), articolul 4 alineatele (1) și (4) coroborate cu considerentele (8) și (17) ale Directivei [2016/1919] trebuie interpretate în sensul că persoanele acuzate și inculpații arestați ar trebui să fie asimilați, indiferent de aspectul dacă dispun sau nu de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței din partea unui avocat, persoanelor suspectate și persoanelor acuzate care nu dispun de astfel de resurse și cărora li se acordă asistență juridică gratuită, întrucât acest lucru este în interesul actului de justiție?

5. În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare, este compatibilă cu considerentul (8) al Directivei [2016/1919] o reglementare națională potrivit căreia, în cazul acordării asistenței juridice în temeiul unei legi care prevede în mod obligatoriu apărarea de către un avocat, cum se întâmplă în cazul lipsirii de libertate a persoanei acuzate sau a inculpatului, acesta din urmă este obligat să ramburseze costurile aferente asistenței juridice acordate fără a se verifica dacă a dispus de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței juridice din partea unui avocat?

[…]”

26. Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 25 martie 2025. Reclamantul din litigiul principal, guvernul ceh și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Cu toții au participat la ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 25 februarie 2026.

IV. Analiză

27. Propunem ca cele două întrebări care trebuie examinate în prezentele concluzii să fie analizate împreună(3), chiar dacă a doua întrebare nu este adresată decât în ipoteza în care s‑ar da un răspuns afirmativ la prima întrebare. Prin intermediul acestor întrebări, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b), precum și articolul 4 alineatele (1) și (4) din Directiva 2016/1919 coroborate cu considerentul (8) al acesteia se opun unei reglementări naționale care prevede că o persoană acuzată care a beneficiat de asistență juridică gratuită deoarece se afla în detenție poate fi obligată să ramburseze costurile aferente acestei asistențe fără verificarea prealabilă a resurselor sale financiare, în timp ce o persoană acuzată care a beneficiat de această asistență tocmai din cauza resurselor sale insuficiente nu poate fi supusă unei asemenea obligații.

A. Observații introductive

28. Cu titlu introductiv, este util să amintim contextul istoric în care se înscrie prezenta cauză. Procesul de reflecție asupra problemelor legate de garantarea drepturilor procedurale în procedurile penale în cadrul Uniunii Europene a precedat adoptarea Tratatului de la Lisabona(4). Acesta a inspirat o mișcare de aprofundare continuă a garanțiilor menționate care avea ca scop, în cele din urmă, să favorizeze apropierea legislațiilor statelor membre pentru a permite punerea în aplicare a principiilor esențiale ale recunoașterii reciproce a hotărârilor în materie penală și ale încrederii reciproce. Aceste obiective au fost, printre altele, formalizate în Rezoluția Consiliului privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale(5). Aceasta din urmă a fost integrată în orientările definite în „Programul de la Stockholm” referitor la „[s]pațiul de libertate, securitate și justiție” din care reieșea că „[t]rebuie consolidată realizarea unui spațiu european al justiției, astfel încât să se depășească fragmentarea actuală”(6).

29. Ambiția descrisă la punctul anterior din prezentele concluzii s‑a concretizat treptat prin adoptarea unei prime serii de trei directive(7). Trei noi directive le‑au completat ulterior în 2016(8). În esență, aceste șase directive adoptate în temeiul articolului 82 alineatul (2) TFUE(9) urmăresc, pe de o parte, să instituie un model „comunitar” de justiție penală întemeiat pe un regim comun de drepturi procedurale și, pe de altă parte, să mențină o formă de armonie prin contrabalansarea progreselor realizate anterior în domeniul cooperării judiciare și polițienești privind măsurile de facilitare a urmăririi penale(10).

30. Este important să se precizeze, în acest stadiu, că limitele trasate de cele șase directive menționate mai sus nu reprezintă decât un cadru de standarde minime comune pe care statele membre sunt obligate să le respecte în ceea ce privește garanțiile procedurale. Acestea se inspiră, de altfel, în mare măsură din drepturile consacrate în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), în special din articolul său 6. În această privință, din Explicațiile cu privire la cartă(11) reiese că acest articol din CEDO corespunde articolului 47 al doilea și al treilea paragraf, precum și articolului 48 din cartă. În consecință, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o dă acestor din urmă dispoziții garantează un nivel de protecție care nu încalcă nivelul garantat la articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(12).

31. În cauza principală, întrebările formulate de instanța de trimitere privesc problema asistenței juridice gratuite. Prin natura sa, dreptul respectiv este strâns legat de cel de a avea acces la avocat, definit în cadrul Directivei 2013/48, a cărui eficacitate depinde de acesta(13). Cu toate acestea, asistența juridică gratuită face, așadar, în mod specific obiectul Directivei 2016/1919. Chiar înainte de adoptarea acesteia din urmă, atât necesitatea, cât și dificultățile legate de stabilirea unor norme minime privind dreptul la asistență juridică gratuită au fost discutate pe larg. Astfel, serviciile Comisiei au subliniat, de exemplu, într‑un rezumat al evaluării impactului realizate cu ocazia elaborării propunerii de directivă din 27 noiembrie 2013, dezavantajele care decurg din diversitatea sistemelor naționale de asistență judiciară pentru a proteja în mod eficient dreptul la un proces echitabil(14). În același timp, provocările financiare legate de aplicarea unei directive pe această temă au fost, de asemenea, evidențiate de Comisie în propunerea sa de directivă a Parlamentului European și a Consiliului din 27 noiembrie 2013 privind asistența judiciară provizorie pentru persoanele suspectate sau acuzate care sunt private de libertate și asistența judiciară în cadrul procedurilor aferente mandatului european de arestare(15).

32. Din toate cele de mai sus rezultă că dreptul la asistență juridică gratuită reprezintă una dintre componentele esențiale ale sistemului de justiție penală pe care statele membre sunt obligate să îl pună în aplicare, întrucât este garantul accesului efectiv la această justiție. Acestea sunt considerațiile care trebuie avute în vedere pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere.

B. Domeniul de aplicare al dreptului la asistență juridică gratuită

33. Întrebările pe care le formulează instanța de trimitere decurg din situația reclamantului din litigiul principal, care a beneficiat de asistență juridică gratuită în procedura principală ca urmare a detenției sale și fără ca resursele sale financiare să fie examinate în prealabil. Pentru a răspunde la aceste întrebări, este necesar să se examineze dispozițiile Directivei 2016/1919 care definesc normele minime comune pe care statele membre sunt obligate să le respecte atunci când pun în aplicare dreptul la asistență juridică gratuită.

1. Termenii Directivei 2016/1919

34. Articolul 2 din Directiva 2016/1919 prevede că această directivă se aplică printre alții persoanelor suspectate și persoanelor acuzate în cadrul procedurilor penale care au dreptul de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei 2013/48 atunci când acestea sunt private de libertate sau trebuie să fie asistate de un avocat în conformitate cu dreptul intern. Din explicațiile date de instanța de trimitere reiese că aceasta este situația reclamantului din litigiul principal în cadrul procedurii principale.

35. În ceea ce privește acordarea asistenței juridice gratuite, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/1919 prevede o obligație clară a statelor membre de a se asigura că persoanele suspectate și persoanele acuzate beneficiază de asistență juridică gratuită atunci când sunt îndeplinite două condiții cumulative, și anume faptul că nu dispun de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței juridice din partea unui avocat și faptul că acest lucru este în interesul actului de justiție.

36. Modalitățile de aplicare a dreptului la asistență juridică gratuită sunt precizate ulterior la alineatul (2) al articolului menționat, care definește marja de apreciere de care beneficiază statele membre pentru punerea sa în aplicare. Acestea pot, într‑adevăr, condiționa acordarea asistenței judiciare fie de îndeplinirea unui criteriu al stării materiale sau a unui criteriu al temeiniciei, fie de îndeplinirea acestor două criterii cumulative. Alineatul (3) (criteriul stării materiale) și alineatul (4) (criteriul temeiniciei) precizează apoi modul în care trebuie interpretat fiecare dintre aceste două criterii. În esență, criteriul stării materiale este îndeplinit atunci când persoana suspectată sau acuzată nu dispune de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței juridice din partea unui avocat. În ceea ce privește criteriul temeiniciei, acesta urmărește să stabilească dacă asistența juridică gratuită trebuie acordată pentru a proteja interesele justiției. Acest criteriu trebuie, în orice caz, să fie considerat îndeplinit atunci când urmează să se statueze cu privire la detenție sau pe durata detenției.

37. Având în vedere cele ce precedă, observăm că termenii articolului 4 din Directiva 2016/1919 nu sunt lipsiți de ambiguitate, în măsura în care nu reiese în mod clar dacă cele două condiții cumulative consacrate mai întâi la alineatul (1) al acestui articol se disting de cele două criterii evocate în continuare la alineatele (2), (3) și (4) ale articolului menționat. Cu toate acestea, considerăm că Comisia a arătat în mod pertinent în cursul ședinței de audiere a pledoariilor că noțiunile de „resurse suficiente” și de „interes al actului de justiție” care sunt evocate la alineatul (1) se alătură în esență criteriilor „stării materiale” și „temeiniciei” care sunt menționate la alineatele (2), (3) și (4) ale aceluiași articol.

38. În consecință, reiese, în opinia noastră, din modul de redactare a articolului 4 din Directiva 2016/1919 că statele membre sunt printre altele obligate să acorde asistență juridică gratuită oricărei persoane suspectate sau acuzate atunci când, pe de o parte, aceasta nu dispune de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței juridice din partea unui avocat și, pe de altă parte, trebuie să se statueze cu privire la detenție sau pe durata detenției sale. Cu toate acestea, se precizează că statele membre pot decide să examineze numai unul dintre aceste două criterii, cu condiția ca norma minimă comună (și anume acordarea asistenței în cazul în care ambele criterii sunt îndeplinite), pe care tocmai am amintit‑o în teza precedentă, să fie respectată. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă în mod concret că un stat membru poate decide acordarea asistenței juridice gratuite oricărei persoane care îndeplinește unul dintre cele două criterii relevante, fără nicio examinare a celuilalt criteriu, dar nu poate refuza să acorde o astfel de asistență unei persoane suspectate sau acuzate care îndeplinește ambele criterii.

2. Contextul Directivei 2016/1919

39. Din considerațiile prezentate mai sus reiese că Directiva 2016/1919 prevede pentru statele membre un sistem obligatoriu de acordare a asistenței juridice gratuite atunci când sunt îndeplinite cele două condiții privind „resursele suficiente” și „interesul actului de justiție”. Acest sistem concretizează punerea în aplicare a unor norme minime comune pe care statele membre au intenționat să le adopte pentru apropierea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor administrative, în conformitate cu prevederile articolului 82 alineatul (2) TFUE.

40. Contextul directivei menționate confirmă această interpretare.

41. În esență, legiuitorul precizează astfel în considerentul (17) al directivei menționate că, pe de o parte, dreptul la asistență juridică gratuită se înscrie în continuarea articolului 6 paragraful 3 litera c) din CEDO și că, pe de altă parte, este vorba despre o normă minimă și că aplicarea cumulativă sau alternativă a celor două criterii relevante nu ar trebui să limiteze sau să constituie o derogare de la drepturile și garanțiile procedurale asigurate în temeiul cartei și al CEDO, în conformitate cu interpretarea Curții și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

42. Caracterul minim al normelor prevăzute de Directiva 2016/1919 este, de altfel, amintit în continuare în considerentele (30) și (31), precum și la articolul 1 din această directivă, în timp ce necesitatea de a respecta dreptul fundamental la asistență juridică gratuită, astfel cum este prevăzut de cartă și de CEDO, este de asemenea subliniată în considerentul (30) al directivei menționate.

43. Toate aceste considerații permit, în opinia noastră, garantarea unei anumite coerențe în ceea ce privește corelarea Directivei 2016/1919 cu Directiva 2013/48, care este anterioară și a cărei eficacitate urmărește să o asigure(16), întrucât articolul 11 din aceasta din urmă, intitulat „Asistența juridică”, prevede că aceasta trebuie interpretată fără a aduce atingere dreptului intern privind asistența juridică, care se aplică în conformitate cu carta și cu CEDO.

44. În această privință, este de asemenea important să amintim că, astfel cum am subliniat la punctul 30 din prezentele concluzii, dreptul la asistență juridică gratuită ține de dreptul fundamental la o cale de atac eficientă consacrat la articolul 47 din cartă, care corespunde la rândul său articolului 6 din CEDO. Astfel, coerent cu considerațiile care precedă, reiese printre altele din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că, în sistemul CEDO, dreptul persoanei acuzate la asistență gratuită din partea unui avocat din oficiu constituie un element al noțiunii de „proces penal echitabil”, care este însoțit de două condiții: lipsa „mijloacelor necesare pentru a plăti un apărător” și „interesul actului de justiției”(17).

3. Finalitățile Directivei 2016/1919

45. În conformitate cu considerentul (1) al Directivei 2016/1919, aceasta urmărește să asigure eficacitatea dreptului de a avea acces la un avocat prevăzut de Directiva 2013/48. Prin acțiunea lor combinată, aceste două directive contribuie, așadar, la realizarea dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din cartă, din moment ce acordarea unei asistențe juridice facilitează dreptul de a avea acces la un avocat(18).

46. Considerentul (2) al Directivei 2016/1919 indică metoda utilizată pentru a realiza acest lucru, și anume stabilirea unor norme minime comune pentru consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre și, în consecință, pentru îmbunătățirea recunoașterii reciproce a hotărârilor în materie penală, lucru amintit și de considerentul (31) al acestei directive.

47. Enunțarea unor astfel de obiective este conformă cu preocupările exprimate în cadrul Rezoluției Consiliului din 30 noiembrie 2009, în cadrul căreia „Măsura C” prevedea că „dreptul la asistență juridică ar trebui să garanteze accesul efectiv la dreptul la consiliere juridică sus‑menționat”.

48. În paralel, din articolul 1 din Directiva 2016/1919 rezultă că obiectul acesteia este de a stabili norme minime comune privind dreptul la asistență juridică gratuită, printre altele, pentru persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale. Prin urmare, această directivă nu urmărește realizarea unei armonizări exhaustive a procedurii penale în materie(19) și nu are vocația de a stabili toate condițiile de acordare a asistenței juridice gratuite unei persoane suspectate sau acuzate(20).

C. Posibilitatea de a solicita rambursarea costurilor aferente asistenței juridice gratuite

49. Din toate cele de mai sus rezultă că dreptul la asistență juridică gratuită este consacrat în cadrul Uniunii. Întrebările adresate Curții de instanța de trimitere privesc însă un aspect specific al punerii sale în aplicare, și anume cel al eventualei rambursări a costurilor aferente acestei asistențe, ulterior acordării sale, de către persoana care a beneficiat de asistență.

1. Considerentul (8) al Directivei 2016/1919

50. Directiva 2016/1919 nu conține niciun articol privind rambursarea costurilor suportate de un stat membru cu titlu de asistență juridică gratuită. Această problemă este totuși abordată în considerentul (8) al acestei directive, care prevede că, „[a]tunci când acordă asistență juridică gratuită, autoritățile competente din statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita ca persoanele suspectate, cele acuzate sau cele căutate să suporte o parte din costurile respective, în funcție de resursele lor financiare”. În această privință, pot fi formulate următoarele observații.

51. Mai întâi, este important să se amintească faptul că, deși un considerent al unei directive poate fi utilizat pentru a preciza o dispoziție a directivei respective și constituie un element de interpretare important care este de natură să clarifice voința autorului acestui act(21), el nu are totuși valoare juridică obligatorie și nu poate fi invocat în mod izolat ca temei al drepturilor sau obligațiilor juridice în lipsa unor dispoziții echivalente sau complementare în corpul unei directive(22).

52. În aceste condiții, deși reiese, desigur, din termenii considerentului (8) al Directivei 2016/1919 că, pe de o parte, statele membre pot impune ca persoanele care beneficiază de asistență juridică gratuită să suporte o parte din costuri și că, pe de altă parte, această posibilitate trebuie să țină seama de resursele financiare ale persoanelor menționate, aceste considerații nu pot, prin ele însele, să constituie temeiul niciunei obligații directe a statelor membre.

53. În continuare, trebuie să se constate că inexistența unei dispoziții care să reglementeze în mod explicit rambursarea costurilor aferente asistenței juridice gratuite în cuprinsul Directivei 2016/1919 rezultă dintr‑o alegere asumată de legiuitor. Astfel, din propunerea de directivă a Comisiei reiese că aceasta includea inițial un articol 4 alineatul (5), care era consacrat tocmai problemei eventualei recuperări a costurilor aferente asistenței judiciare(23), care a făcut obiectul unor discuții și al unor propuneri de amendamente în cursul procedurii legislative înainte de a fi eliminat din versiunea finală a acestei directive. În aceste condiții, lipsa unei astfel de dispoziții rezultă în mod necesar din concretizarea unei soluții de compromis găsite în cursul elaborării Directivei 2016/1919, iar nu dintr‑o neglijență. Prin urmare, trebuie în mod necesar să se deducă de aici că legiuitorul nu a dorit ca problema eventualelor modalități de rambursare a costurilor aferente asistenței juridice gratuite să facă obiectul unei armonizări la nivelul statelor membre.

54. În sfârșit, din cele de mai sus rezultă că, în contextul armonizării minime descrise la punctul 48 din prezentele concluzii și în lipsa unei dispoziții care să reglementeze problema rambursării costurilor aferente asistenței juridice gratuite, statele membre sunt libere să decidă dacă intenționează sau nu să pună în aplicare un sistem de rambursare a acestor costuri de către beneficiarul asistenței.

55. Cu toate acestea, astfel cum am arătat la punctele 21, 41 și 44 din prezentele concluzii, dreptul la asistența juridică gratuită în cadrul procedurilor penale care este prevăzut de Directiva 2016/1919 se înscrie în continuitatea articolului 47 al treilea paragraf din cartă, care corespunde la rândul său articolului 6 din CEDO(24). De altfel, legiuitorul Uniunii a indicat în mod clar, în considerentele (17) și (30) ale acestei directive, intenția sa de a interpreta directiva respectivă și drepturile pe care le prevede în conformitate cu jurisprudența Curții și a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aceste două dispoziții. În aceste condiții, este imperativ să se asigure că interpretarea Directivei 2016/2019 și a articolului 47 al treilea paragraf din cartă garantează un nivel de protecție care nu încalcă nivelul garantat la articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(25). Prin urmare, posibilitatea de care beneficiază statele membre de a pune sau de a nu pune în aplicare un sistem de rambursare a costurilor aferente asistenței juridice gratuite trebuie să fie exercitată cu respectarea drepturilor care sunt prevăzute în mod explicit de Directiva 2016/1919.

2. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

56. Deși Curtea nu a fost până în prezent sesizată cu o cauză care să ridice problema compatibilității cu Directiva 2016/1919 sau cu carta a unei practici care constă în a solicita beneficiarului asistenței judiciare gratuite rambursarea costurilor acesteia, probleme comparabile s‑au ridicat, în schimb, în mai multe rânduri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

57. În Decizia din 6 mai 1982, X împotriva Republicii Federale Germania(26), fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a considerat în esență că nu era incompatibil cu articolul 6 paragraful 3 litera c) din CEDO ca unei persoane condamnate să i se solicite să ramburseze costurile aferente asistenței judiciare de care beneficiase, în măsura în care dispunea de mijloacele necesare.

58. În Hotărârea din 25 septembrie 1992, Croissant împotriva Germaniei(27), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că articolul 6 paragraful 3 litera c) din CEDO nu consacră un drept absolut, în măsura în care asistența gratuită din partea unui avocat din oficiu este necesară numai atunci când acuzatul nu dispune de mijloacele necesare pentru a‑l plăti. În acest context, pe de o parte, ea a considerat că doar în cazul în care caracterul echitabil al procedurii ar avea de suferit un sistem național de acordare a asistenței juridice gratuite nu ar fi compatibil cu această dispoziție. Pe de altă parte, aceasta a precizat că nu îi revenea sarcina de a soluționa problema dacă statul vizat în speță ar fi putut solicita rambursarea costurilor în litigiu în ipoteza în care reclamantul ar fi demonstrat, în cursul procedurii, că mijloacele sale financiare nu îi permiteau să le achite. Cu toate acestea, Curtea ea a arătat totuși că, în speță, sumele solicitate nu erau excesive și că, în practică, acestea făceau în general obiectul unei reduceri sau chiar al unei renunțări în stadiul executării hotărârii. Într‑o asemenea situație, nu era nerezonabil să se solicite persoanei în cauză să facă dovada insuficienței mijloacelor sale financiare pentru a efectua rambursarea solicitată.

59. În Hotărârea din 26 februarie 2002, Morris împotriva Regatului Unit(28), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că nu există o încălcare a articolului 6 paragraful 3 litera c) din CEDO atunci când o persoană trebuie să plătească o parte din costurile asistenței judiciare și dispune de mijloacele necesare pentru a face acest lucru. În acest context, ea a precizat de asemenea că suma solicitată nu părea nici arbitrară, nici nerezonabilă în raport cu mijloacele de care dispunea reclamantul. Se pare că se poate deduce implicit că nu aceasta ar fi fost situația dacă persoana în cauză nu ar fi avut mijloacele necesare pentru a plăti o parte din aceste costuri. Concluzii similare pot fi deduse în esență din examinarea Hotărârii Curții EDO din 17 februarie 2011, Ognyan Asenov împotriva Bulgariei(29).

60. În lumina considerațiilor care precedă, constatăm că posibilitatea de care beneficiază statele părți la CEDO de a solicita rambursarea costurilor aferente asistenței juridice gratuite este în mod clar stabilită prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai întâi, exercitarea acestei posibilități nu trebuie să pună în pericol caracterul echitabil al unei proceduri jurisdicționale. În continuare, deși solicitarea unei astfel de rambursări nu este, în sine, incompatibilă cu articolul 6 paragraful 3 din CEDO, acest demers trebuie totuși să fie apreciat în mod concret în raport cu suma solicitată și cu resursele financiare ale persoanei interesate. În sfârșit, în această situație, este legitim ca sarcina probei în ceea ce privește imposibilitatea materială de a efectua rambursarea menționată să revină persoanei care o invocă.

D. Aplicarea în prezenta cauză

61. Preocupările instanței de trimitere se înscriu în contextul factual și juridic specific al sistemului bulgar de justiție penală. Această instanță explică faptul că asistența juridică gratuită poate fi acordată în cadrul acestui sistem potrivit unor modalități diferite. Pe de o parte, aceasta poate fi acordată din oficiu și fără verificarea prealabilă a resurselor financiare ale persoanei beneficiare, pentru motivul că se ridică o problemă legată de detenție și că reprezentarea de către un avocat este în acest caz obligatorie. Pe de altă parte, aceasta poate fi acordată atunci când o persoană îndeplinește două criterii care corespund în esență celor privind starea materială și temeinicia prevăzute la articolul 4 din Directiva 2016/1919. Aceasta presupune, printre altele, o examinare prealabilă a resurselor persoanei respective.

62. În această privință, instanța de trimitere precizează că o persoană acuzată sau o persoană suspectată care beneficiază de asistență juridică gratuită din cauza resurselor sale insuficiente nu poate fi supusă unei obligații de rambursare a posteriori. În schimb, o persoană care se află în situația reclamantului din litigiul principal, și anume aceea de a beneficia de asistență juridică gratuită în special în temeiul articolului 94 alineatul (1) punctul 6 sau punctul 8 din NPK din care decurge o obligație de reprezentare fără examinarea prealabilă a resurselor financiare, este obligată să ramburseze integral costurile aferente asistenței juridice gratuite care i‑a fost acordată în temeiul articolului 25 alineatul (1) coroborat cu articolul 23 alineatul (1) din Legea privind asistența juridică gratuită.

63. În primul rând, reiese foarte clar din explicațiile date de instanța de trimitere, astfel cum au fost rezumate la punctele 61 și 62 din prezentele concluzii, că, în sistemul bulgar de justiție penală, o persoană acuzată sau o persoană suspectată poate beneficia de acordarea asistenței juridice gratuite pentru motivul că, în esență, acest lucru este în interesul actului de justiție întrucât persoana respectivă se află în detenție sau nu este prezentă la examinarea cauzei sale, iar participarea unui avocat este obligatorie.

64. Într‑o asemenea situație, Republica Bulgaria pare, așadar, să fi optat pentru una dintre opțiunile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2016/1919, și anume aceea de a aplica numai criteriul temeiniciei pentru a stabili dacă asistența juridică trebuie să fie acordată. O asemenea alegere este, astfel cum am subliniat la punctul 38 din prezentele concluzii, perfect conformă cu această dispoziție, cu condiția ca asistența juridică gratuită să fie acordată și persoanelor suspectate și persoanelor acuzate care se află într‑o situație în care cele două criterii prevăzute de dispoziția menționată sunt îndeplinite. De altfel, aceasta pare să fie situația potrivit explicațiilor date de instanța de trimitere.

65. În orice caz, din considerațiile care precedă rezultă că, din moment ce un stat membru poate alege să aplice fie un criteriu al stării materiale, fie un criteriu al temeiniciei, fie pe ambele, pentru a stabili dacă asistența juridică trebuie să fie acordată, aceste două criterii sunt în mod necesar distincte și nu pot fi confundate. Atunci când un stat membru decide să nu aplice decât unul dintre cele două criterii, asistența juridică gratuită îi poate fi acordată unei persoane fără a se verifica dacă ea îndeplinește celălalt criteriu, ceea ce nu înseamnă însă că ea nu ar fi îndeplinit cele două criterii dacă acest stat membru ar fi ales să le aplice pe amândouă.

66. În al doilea rând, deși cele două categorii de beneficiari ai asistenței juridice gratuite pe care tocmai le‑am menționat nu se confundă, trebuie să se stabilească dacă diferența dintre acestea, în ceea ce privește eventuala impunere a unei obligații de rambursare a costurilor aferente asistenței, este conformă cu dreptul Uniunii.

67. În această privință, amintim că principiul egalității în fața legii este garantat de articolul 20 din cartă și impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv. Statele membre sunt obligate să respecte această din urmă dispoziție atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din cartă. Cerința care ține de caracterul comparabil al situațiilor pentru a determina existența unei încălcări a principiului egalității de tratament trebuie apreciată din perspectiva tuturor elementelor care le caracterizează și în special în lumina obiectului și a scopului urmărit de actul care instituie distincția în cauză, înțelegându‑se că trebuie luate în considerare, în acest scop, principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul respectiv(30).

68. În speță, reglementarea națională în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2016/1919, astfel cum arată de altfel instanța de trimitere. Prin urmare, este necesar să se aprecieze dacă, având în vedere obiectul și scopul urmărit prin rambursarea costurilor aferente asistenței juridice gratuite, situația unei persoane care beneficiază de aceasta întrucât se află în detenție, iar reprezentarea de către un avocat este obligatorie, fără ca resursele sale financiare să fie verificate, este comparabilă cu cea a unei persoane care beneficiază de asistență deoarece a solicitat‑o, nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un avocat și acest lucru este în interesul actului de justiție.

69. Constatăm în această privință că, în ambele situații, asistența juridică gratuită acordată urmărește să permită reprezentarea persoanelor în cauză de către un avocat remunerat de statele membre, pentru a garanta dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă. Singura distincție dintre aceste două situații constă în faptul că resursele financiare ale uneia dintre aceste categorii sunt examinate, în timp ce resursele financiare ale celeilalte categorii nu sunt examinate. În sistemul de justiție penală bulgar, cerința rambursării costurilor aferente acestei asistențe este, potrivit instanței de trimitere, o simplă consecință a condamnării la finalul acestei proceduri. În acest context, considerăm, așadar, că cele două situații sunt comparabile, întrucât se disting doar ca urmare a unei proceduri prevăzute în întregime de reglementarea națională în cauză, iar nu prin situația de fapt a persoanelor în cauză.

70. În aceste condiții și sub rezerva verificărilor care ar trebui efectuate de instanța de trimitere, în ceea ce privește rambursarea costurilor aferente asistenței juridice gratuite, nu înțelegem în ce mod ar putea fi justificată aplicarea unui tratament diferit între persoanele cărora le‑a fost acordată această asistență întrucât nu dispuneau de resurse suficiente pentru a plăti un avocat și cele care au beneficiat de asistența respectivă întrucât se aflau în detenție, dar care nici nu dispuneau de astfel de resurse.

71. În al treilea rând, în opinia noastră, trebuie să se țină seama de argumentele expuse la punctele 34 și 55 din prezentele concluzii și ale căror principale concluzii pot fi rezumate astfel:

– statele membre sunt obligate să respecte o normă minimă comună care constă în acordarea de asistență juridică gratuită oricărei persoane suspectate sau oricărei persoane acuzate care îndeplinește cele două condiții prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/1919, și anume lipsa resurselor suficiente pentru a fi reprezentată de un avocat și faptul că acest lucru este în interesul actului de justiție;

– acest drept la asistență juridică gratuită ține de dreptul fundamental la o cale de atac eficientă consacrat la articolul 47 din cartă, care este la rândul său inspirat direct din dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 6 din CEDO. În general, nivelul de protecție stabilit de statele membre nu trebuie să fie mai redus decât standardele prevăzute în cartă sau în CEDO, astfel cum sunt interpretate de Curte și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

– Directiva 2016/1919 nu prevede nici obligația, nici interdicția de rambursare a costurilor aferente asistenței juridice gratuite. Statele membre sunt, așadar, libere să pună în aplicare un astfel de mecanism de rambursare, în măsura în care acesta nu aduce atingere drepturilor prevăzute de Directiva 2016/1919, la articolul 47 din cartă și la articolul 6 din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curte și, respectiv, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

72. Or, în primul rând, în ceea ce privește compatibilitatea dintre un mecanism de rambursare a costurilor aferente asistenței juridice gratuite precum cel în discuție în litigiul principal și articolul 47 din cartă, observăm în legătură cu acest articol că el face referire în mod expres la „[cei] care nu dispun de resurse suficiente”. În plus, Curtea a subliniat că integrarea dispoziției referitoare la acordarea asistenței juridice gratuite în articolul din cartă referitor la dreptul la o cale de atac eficientă indică faptul că necesitatea de a acorda această asistență trebuie să fie apreciată având ca punct de plecare dreptul persoanei înseși ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii au fost încălcate, și nu interesul general al societății, chiar dacă acesta poate să constituie unul dintre elementele de apreciere a necesității asistenței(31).

73. Rezultă din cele ce precedă, pe de o parte, că problema resurselor financiare ale persoanei în cauză este în mod evident esențială în materie de asistență judiciară gratuită și, pe de altă parte, că situația concretă a acestei persoane este fundamentală în punerea în aplicare a acestui drept. Se poate deduce de aici că a pretinde unei persoane a cărei situație financiară nu îi permite să recurgă la asistență din partea unui avocat pentru a o reprezenta să ramburseze costurile aferente acestei asistențe, în condițiile în care situația sa financiară nu s‑a îmbunătățit, contravine înseși esenței articolului 47 din cartă.

74. În al doilea rând, în ceea ce privește articolul 6 paragraful 3 litera c) din CEDO și astfel cum se menționează la punctele 57-59 din prezentele concluzii, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului oferă indicații clare cu privire la acest aspect. De altfel, aceasta concordă cu analiza de la punctul precedent din prezentele concluzii referitoare la articolul 47 din cartă. Astfel, pe de o parte, un mecanism prin care se urmărește rambursarea costurilor aferente asistenței juridice gratuite acordate unei persoane condamnate nu poate aduce atingere nici caracterului echitabil al procedurii jurisdicționale, nici accesului la instanță al acestei persoane. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește o legătură clară între problema rambursării costurilor asistenței și cea a însăși efectivității dreptului la această asistență. Pe de altă parte, compatibilitatea sa cu articolul 6 paragraful 3 litera c) din CEDO trebuie apreciată în special în raport cu caracterul rezonabil al sumei solicitate, precum și cu resursele financiare ale persoanei respective în momentul în care este obligată să o plătească, ceea ce implică și o examinare concretă a situației sale financiare.

75. În speță, riscul ca un mecanism de rambursare precum cel în discuție în litigiul principal să influențeze negativ decizia unei persoane suspectate sau a unei persoane acuzate de a‑și exercita dreptul la apel, din teama de a trebui să ramburseze costuri suplimentare fără a dispune de mijloacele financiare necesare, nu poate, în opinia noastră, să fie neglijat.

76. Pe de altă parte, din explicațiile date de instanța de trimitere reiese că, în ceea ce privește mecanismul de rambursare în discuție în cauza principală, resursele financiare ale persoanelor suspectate sau ale persoanelor acuzate nu sunt examinate niciodată înainte ca rambursarea costurilor asistenței juridice gratuite să le fie solicitată în ipoteza unei condamnări. Or, așa cum am arătat la punctele 60 și 74 din prezentele concluzii, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese fără echivoc că autoritățile sunt obligate, înainte de a cere o asemenea rambursare, să aprecieze atât caracterul rezonabil al sumei solicitate, cât și capacitatea persoanei în cauză de a o efectua.

77. De altfel, în opinia noastră, acest lucru este în concordanță și cu finalitățile Directivei 2016/1919. Aceasta urmărește nu numai ca persoana în cauză să beneficieze de asistență din partea unui avocat, ci și ca costurile generate de asistență să fie finanțate de statele membre. În aceste condiții, deși nu este nerezonabil ca unei persoane care dispune de resurse financiare să i se impună să participe la finanțare, posibilitatea respectivă trebuie pusă în aplicare de statele membre menționate în mod proporțional și în limitele pe care tocmai le‑am descris la punctele 71-74 din prezentele concluzii.

78. Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul invocat de Comisie în ședința de audiere a pledoariilor, potrivit căruia o persoană care nu ar avea mijloacele necesare pentru a finanța asistența din partea unui avocat ar putea fi asimilată unei persoane vulnerabile, în sensul articolului 9 din Directiva 2016/1919, acesta nu este, în opinia noastră, relevant. Astfel, nimic din termenii acestei directive nu pledează în acest sens și reiese de altfel în mod clar din jurisprudență că nu există o prezumție de vulnerabilitate a persoanelor acuzate și că capacitatea unei persoane de a plăti un avocat și vulnerabilitatea sa sunt chestiuni distincte(32).

V. Concluzie

79. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a patra și la a cincea întrebare preliminară adresate de Apelativen sad – Sofia (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria) după cum urmează:

Articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b), precum și articolul 4 alineatele (1) și (4) din Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare, coroborate cu considerentul (8) al acestei directive,

trebuie interpretate în sensul că

se opun unei reglementări naționale care prevede că o persoană acuzată care a beneficiat de asistență juridică gratuită deoarece se afla în detenție poate fi obligată să ramburseze costurile aferente acestei asistențe fără verificarea prealabilă a resurselor sale financiare. În plus, o astfel de practică este susceptibilă să fie discriminatorie în ipoteza în care o persoană acuzată care a beneficiat de această asistență tocmai din cauza resurselor sale insuficiente nu ar putea fi supusă unei asemenea obligații.

1 Limba originală: franceza.

2 Hotărârea Curții EDO din 9 octombrie 1979, Airey împotriva Irlandei (CE:ECHR:1979:1009JUD000628973, § 26).

3 A se vedea Hotărârea din 17 iulie 1997, Krüger (C‑334/95, EU:C:1997:378, punctele 22 și 23), Hotărârea din 28 noiembrie 2000, Roquette Frères (C‑88/99, EU:C:2000:652, punctul 18), și Hotărârea din 3 iunie 2025, Kinsa (C‑460/23, EU:C:2025:392, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

4 A se vedea printre altele Cartea verde a Comisiei privind garanțiile procedurale acordate suspecților și inculpaților în procedurile penale pe teritoriul Uniunii Europene [COM(2003) 75 final] din 19 februarie 2003, precum și Propunerea de decizie‑cadru a Consiliului privind anumite drepturi procedurale în procesele penale din Uniunea Europeană [COM(2004) 328 final] din 28 aprilie 2004.

5 Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009 (JO 2009, C 295, p. 1, denumită în continuare „Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009”).

6 Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora (JO 2010, C 115, p. 1).

7 Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO 2010, L 280, p. 1); Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1), precum și Directiva 2013/48.

8 Directiva 2016/343, Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 132, p. 1), precum și Directiva 2016/1919.

9 A se vedea, pentru explicații mai detaliate, Concluziile avocatei generale Ćapeta prezentate în cauza M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:157, punctele 26-31).

10 A se vedea în acest sens considerentul (10) al Rezoluției Consiliului din 30 noiembrie 2009.

11 JO 2007, C 303, p. 17.

12 A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2022, HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) (C‑420/20, EU:C:2022:679, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată). Amintim, în plus, că, potrivit unei jurisprudențe constante, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, drepturile pe care le conține carta au același înțeles și aceeași întindere ca și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, ceea ce nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai extinsă. În interpretarea drepturilor garantate la articolul 47 al doilea paragraf și la articolul 48 alineatul (2) din cartă, Curtea trebuie, de exemplu, să țină seama de drepturile corespunzătoare garantate la articolul 6 din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca prag minim de protecție. A se vedea Hotărârea din 22 iunie 2023, K.B. și F.S. (Invocare din oficiu în domeniul penal) (C‑660/21, EU:C:2023:498, punctul 41).

13 A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2025, Barało (C‑530/23, EU:C:2025:322, punctele 58 și 59, precum și jurisprudența citată).

14 Document de lucru al serviciilor Comisiei din 27 noiembrie 2011, Rezumat al evaluării impactului care însoțește documentul Directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind asistența judiciară provizorie pentru persoanele suspectate sau acuzate care sunt private de libertate și asistența judiciară în cadrul procedurilor aferente mandatului european de arestare [SWD(2013) 477 final].

15 COM(2013) 824 final.

16 A se vedea considerentul (1) al Directivei 2016/1919.

17 Hotărârea Curții EDO din 25 septembrie 1992, Pham Hoang împotriva Franței (CE:ECHR:1992:0925JUD 001319187, § 39).

18 Hotărârea din 8 mai 2025, Barało (C‑530/23, EU:C:2025:322, punctul 97 și jurisprudența citată).

19 A se vedea prin analogie Hotărârea din 15 septembrie 2022, HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) (C‑420/20, EU:C:2022:679, punctul 41 și jurisprudența citată).

20 A se vedea prin analogie Ordonanța din 12 februarie 2019, RH (C‑8/19 PPU, EU:C:2019:110, punctul 59 și jurisprudența citată).

21 A se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2019, Puppinck ș.a./Comisia (C‑418/18 P, EU:C:2019:1113, punctul 75 și jurisprudența citată).

22 A se vedea Hotărârea din 21 martie 2024, LEA (C‑10/22, EU:C:2024:254, punctul 51 și jurisprudența citată).

23 Propunere de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind asistența judiciară provizorie pentru persoanele suspectate sau acuzate care sunt private de libertate și asistența judiciară în cadrul procedurilor aferente mandatului european de arestare, COM(2013) 0824 final, din 27 noiembrie 2013.

24 A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2022, HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) (C‑420/20, EU:C:2022:679, punctul 54 și jurisprudența citată).

25 A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2022, HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) (C‑420/20, EU:C:2022:679, punctul 55 și jurisprudența citată).

26 Decizia Curții EDO din 6 mai 1982, X împotriva Republicii Federale Germania (CE:ECHR:1982:0506DEC000936581).

27 Hotărârea din 25 septembrie 1992, Croissant împotriva Germaniei (ECLI:CE:ECHR:1992:0925JUD001361188).

28 Hotărârea Curții EDO din 26 februarie 2002, Morris împotriva Regatului Unit (ECLI:CE:ECHR:2002:0226JUD003878497).

29 Hotărârea Curții EDO din 17 februarie 2011, Ognyan Asenov împotriva Bulgariei (ECLI:CE:ECHR:2011:0217JUD003815704). Un raționament relativ similar este urmat și în Hotărârea Curții EDO din 21 iunie 2011, Orlov împotriva Rusiei (ECLI:CE:ECHR:2011:0621JUD002965204).

30 A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iunie 2023, O. G. (Mandat european de arestare împotriva unui resortisant al unei țări terțe) (C‑700/21, EU:C:2023:444, punctele 40-43 și jurisprudența citată).

31 Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB (C‑279/09, EU:C:2010:811, punctul 42).

32 A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2025, Barało (C‑530/23, EU:C:2025:322, punctele 61-71 și jurisprudența citată).