Concluziile avocatei generale L. Medina prezentate la 4 iunie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 4 iunie 2026(1)

Cauza C‑229/25

GQ,

împotriva

MVCI Management, S.L.,

MVCI Holidays, S.L.,

MVCI Playa Andaluza Holidays, S.L.

[cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de Primera Instancia No 2 de Marbella (Tribunalul de Primă Instanță nr. 2 din Marbella, Spania)]

„ Trimitere preliminară – Dobândirea unui drept de folosință a unui bun imobil pe durată limitată – Directiva 94/47/CE – Contracte privind folosința unui bun imobil pe durată limitată – Directiva 2008/122/CE – Acțiune în anularea unor contracte privind dreptul de folosință a unui bun pe durată limitată sau a unor contracte similare – Acțiune în restituirea sumelor plătite în temeiul contractului declarat nul – Acțiune în recuperarea părții plătite din prețul contractual, cu titlu de sancțiune pentru încălcarea interdicției plăților în avans – Principiul efectivității – Termen de prescripție – Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ”

I. Introducere

1. Un contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată este definit în Directiva 2008/122/CE(2) ca fiind „un contract cu durata mai mare de un an, prin care consumatorul dobândește, cu titlu oneros, dreptul de a utiliza una sau mai multe unități de cazare peste noapte, pentru mai mult de o perioadă de ocupare”. Contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată au ca obiect în principal unități de cazare pentru vacanță(3). Ele erau reglementate inițial de Directiva 94/47/CE(4), care a fost abrogată prin Directiva 2008/122 (denumite în continuare împreună „Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată”). Această din urmă directivă a extins protecția consumatorilor la produsele de vacanță similare contractelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată.

2. Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată urmăresc consolidarea protecției consumatorilor în domeniul contractelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau al unor contracte similare) caracterizate, potrivit raportului Comisiei Europene privind evaluarea Directivei 2008/122, prin angajamente pe termen lung sau riscuri financiare semnificative pentru consumatori(5). Acest obiectiv este asigurat prin normele privind informarea precontractuală și contractuală, dreptul de denunțare unilaterală și interzicerea plăților în avans.

3. Prezenta cauză are ca obiect eventualele limitări impuse de principiul efectivității normelor naționale care reglementează termenul de prescripție aplicabil căilor de atac prevăzute de dreptul național în cazul încălcării normelor din Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată referitoare la informare și la interzicerea plăților în avans. Ea oferă Curții ocazia de a examina, pentru prima dată, normele Uniunii în materie de protecție a consumatorilor în domeniul dreptului de folosință a bunurilor pe durată limitată din perspectiva principiului autonomiei procedurale, astfel cum este limitat de principiul efectivității.

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

1. Directiva 94/47

4. Articolul 3 din Directiva 94/47 prevedea:

„(1) Statele membre prevăd, în legislația lor, măsuri pentru a asigura că vânzătorul este obligat să furnizeze oricărei persoane care solicită informații cu privire la bunul sau bunurile imobile un document care, pe lângă o descriere generală a bunului sau bunurilor, să conțină cel puțin informații concise și precise cu privire la elementele menționate la literele (a)-(g), (i) și (l) din anexă și modalitatea în care se pot obține informații suplimentare.

(2) Statele membre prevăd, în legislația lor, că toate informațiile menționate la alineatul (1) care trebuie conținute în documentul prevăzut la alineatul (1) fac parte integrantă din contract.

[…]”

5. Potrivit articolului 4 din Directiva 94/47:

„Statele membre prevăd în legislația lor următoarele:

– contractul, care este întocmit obligatoriu în formă scrisă, conține cel puțin elementele prevăzute în anexă;

[…]”

6. Articolul 6 din Directiva 94/47 prevedea:

„Statele membre prevăd, în legislația lor, interzicerea oricăror plăți în avans de către dobânditor înaintea expirării termenului în care își poate exercita dreptul de retractare.”

2. Directiva 2008/122

7. Articolul 4 din Directiva 2008/122, intitulat „Informații precontractuale”, prevede la alineatul (1) litera (a):

„(1) Comerciantul furnizează consumatorului, în timp util și înainte ca acesta să încheie un contract sau să accepte o ofertă, într‑un mod clar și inteligibil, informații exacte și suficiente:

(a) în cazul unui contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată: prin intermediul unui formular standard de informații prevăzut în anexa I și informațiile enumerate în partea 3 a formularului respectiv.”

8. Articolul 5 din Directiva 2008/122, intitulat „Contractul privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, contractul privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, contractul de revânzare sau contractul de schimb”, prevede la alineatul (2):

„Informațiile menționate la articolul 4 alineatul (1) fac parte integrantă din contract și nu pot fi modificate decât în cazul în care părțile decid altfel în mod expres […]”

9. Articolul 9 din această directivă, intitulat „Plăți în avans”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că, în ceea ce privește contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung și contractele de schimb, sunt interzise orice plăți în avans, acordarea de garanții, rezervarea de bani prin intermediul conturilor, recunoașterea explicită a datoriilor, precum și orice alte plăți efectuate de consumator către comerciant sau către orice alt terț înainte de sfârșitul termenului de denunțare unilaterală a contractului în conformitate cu articolul 6.”

B. Dreptul spaniol

1. Legea 42/1998

10. Articolul 1 alineatul 7 din Ley 42/1998 sobre derechos de aprovechamiento por turno de bienes inmuebles de uso turístico y normas tributarias (Legea 42/1998 privind dreptul de folosință a bunurilor imobile pe durată limitată și reglementările fiscale în acest domeniu) din 15 decembrie 1998 (BOE nr. 300 din 16 decembrie 1998, p. 42076) prevedea:

„Contractul în temeiul căruia se constituie sau se transmite orice alt drept, real sau personal, pe o perioadă mai mare de trei ani, care se referă la utilizarea unuia sau mai multor bunuri imobile pentru o perioadă determinată sau determinabilă pe an, cu încălcarea prezentei legi, este nul de plin drept, iar chiriile sau contraprestațiile plătite se restituie dobânditorului sau cesionarului, împreună cu despăgubirile pentru prejudiciile suferite.”

11. Articolul 11 din legea menționată preciza:

„1. Este interzisă plata oricărui avans făcută de dobânditor către cedent înainte de expirarea termenului de exercitare a dreptului de denunțare unilaterală sau atâta timp cât dobânditorul dispune de dreptul de reziliere prevăzut la articolul precedent. […]

2. În cazul în care a plătit vreun avans cedentului, dobânditorul are dreptul de a solicita în orice moment restituirea dublului acestei sume și poate alege între rezilierea contractului în termen de trei luni de la încheierea acestuia sau solicitarea executării integrale a contractului.”

2. Legea 4/2012

12. Legea 42/1998 a fost înlocuită de Ley 4/2012 de contratos de aprovechamiento por turno de bienes de uso turístico, de adquisición de productos vacacionales de larga duración, de reventa y de intercambio y normas tributarias (Legea 4/2012 referitoare la contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și la contractele de revânzare și de schimb și reglementările fiscale în acest domeniu), din 6 iulie 2012 (BOE nr. 162 din 7 iulie 2012, p. 49192).

13. Articolul 13 din Legea 4/2012 prevede:

„1. În contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, în contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung și în contractele de schimb, sunt interzise orice plăți în avans, acordarea de garanții, rezervarea de bani prin intermediul conturilor, recunoașterea explicită a datoriilor, precum și orice alte plăți efectuate de consumator către comerciant sau către orice terț înainte de sfârșitul termenului de denunțare unilaterală a contractului.

[…]

3. Actele efectuate cu încălcarea acestei interdicții sunt lovite de nulitate absolută, iar consumatorul poate solicita dublul sumelor plătite sau garantate în baza acestor contracte.”

14. Potrivit articolului 23 alineatul 7 din Legea 4/2012:

„Contractul în temeiul căruia se constituie sau se transmite orice alt drept, real sau personal, pe o perioadă mai mare de un an, care se referă la utilizarea unuia sau mai multor bunuri imobile pentru o perioadă determinată sau determinabilă pe an, cu încălcarea prezentului titlu, cu excepția cazurilor prevăzute la alineatul care urmează, este nul de plin drept, iar chiriile sau contraprestațiile plătite se restituie dobânditorului sau cesionarului, împreună cu despăgubirile pentru prejudiciile suferite.”

3. Codul civil

15. Articolul 1964 alineatul 2 din Código Civil (Codul civil) prevedea un termen de prescripție de 15 ani în cazul acțiunilor personale pentru care nu era prevăzut un termen de prescripție special. În urma modificării articolului menționat(6), acesta are următorul cuprins:

„Acțiunile personale pentru care nu este prevăzut un termen special se prescriu în termen de cinci ani de la data la care poate fi cerută executarea obligației”.

16. Articolul 1969 din Codul civil mai prevede că termenul de prescripție a acțiunilor de orice fel, atunci când nu există nicio dispoziție specială care să stabilească contrariul, trebuie să se calculeze începând din ziua în care acestea au putut fi exercitate.

III. Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare

17. GQ și IF, doi consumatori, au încheiat cu MVCI Management S.L., MVCI Holidays S.L. și MVCI Playa Andaluza Holidays S.L. (denumite în continuare „MVCI Holidays”) două contracte privind dreptul de folosință a unor bunuri pe durată limitată sau drepturi similare, cel dintâi contract fiind încheiat la 23 mai 2007, iar cel de al doilea la 21 martie 2016.

18. GQ și IF au sesizat instanța de trimitere cu o acțiune prin care solicită anularea acestor contracte, invocând durata acestora și caracterul imprecis al obiectului lor. De asemenea, ei au formulat o acțiune prin care au solicitat restituirea prețului fiecăruia dintre acestea, scăzând contravaloarea utilizării (denumită în continuare „acțiunea în restituire”), și recuperarea părții plătite din prețul contractual, cu titlu de sancțiune pentru încălcarea interdicției plăților în avans (denumită în continuare „acțiunea în recuperarea plăților efectuate în avans”).

19. MVCI Holidays a susținut că nu există nicio cauză de nulitate a contractelor în cauză și că nu a fost efectuată nicio plată în avans. Cu titlu subsidiar, aceasta a susținut că acțiunea în restituire și acțiunea în recuperarea plăților efectuate în avans sunt prescrise în temeiul articolului 1964 alineatul 2 din Codul civil.

20. În ceea ce privește acțiunea în restituire, instanța de trimitere arată că sunt aplicabile normele generale de drept civil. Potrivit legislației și jurisprudenței naționale, deși acțiunea în anularea unui contract este imprescriptibilă, acțiunea în restituirea plăților efectuate în executarea contractului nul este supusă normelor referitoare la termenul de prescripție pentru acțiunile personale.

21. În ceea ce privește acțiunea în recuperarea plăților efectuate în avans, Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) a stabilit că plățile în avans aferente contractelor privind dreptul de folosință a unui bun imobil pe durată limitată sau plățile similare sunt nule, că plata de către comerciant a dublului cuantumului părții din prețul contractual constituie o sancțiune civilă și că recuperarea sa este independentă de denunțarea unilaterală sau de rezilierea contractului.

22. Instanța de trimitere afirmă că nici Curtea, nici Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu s‑au pronunțat în legătură cu problema specifică a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție (dies a quo) pentru o acțiune în restituire sau pentru o acțiune în recuperarea plăților efectuate în avans.

23. Instanțele naționale inferioare au transpus însă jurisprudența Curții referitoare la prescripția acțiunilor în restituire care decurg din constatarea nulității clauzelor abuzive în temeiul Directivei 93/13/CEE(7). Potrivit jurispruden ței respective, dacă se stabilește că data încheierii contractului este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în restituirea plăților efectuate în executarea unei clauze contractuale considerate abuzive, acest lucru poate să contravină principiului efectivității(8). În schimb, un termen de prescripție al cărui punct de plecare este data la care rămâne definitivă decizia prin care se constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale este compatibil cu principiul efectivității.

24. În conformitate cu această jurisprudență, instanțele naționale menționate au considerat că termenul de prescripție a acțiunii în restituire și a acțiunii în recuperarea plăților efectuate în avans trebuie să înceapă să curgă din momentul declarării nulității contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată sau a unui contract similar.

25. Potrivit instanței de trimitere, o astfel de interpretare a normelor privind prescripția nu este corectă având în vedere diferențele substanțiale existente între o acțiune în restituire, în contextul anulării unui contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar), și o acțiune în recuperarea plăților efectuate în avans, pe de o parte, și o acțiune în restituirea sumelor plătite în temeiul unei clauze abuzive, pe de altă parte. Într‑adevăr, atunci când o clauză contractuală este declarată abuzivă, această declarare depinde de constatarea de către o instanță judecătorească a unei încălcări a normelor în materie de contracte încheiate cu un consumator în conformitate cu criteriul caracterului abuziv și al transparenței. Atunci când un contract este declarat nul pentru că a fost încheiat „în afara legii” sau atunci când au fost efectuate plăți în avans interzise, încălcarea cerințelor legale este însă direct verificabilă din momentul încheierii contractului sau al efectuării plăților în avans.

26. Instanța de trimitere arată că această abordare se aplică în situația în care, precum în speță, contractul privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată sau un contract similar depășește durata maximă permisă de lege sau atunci când s‑a susținut că un asemenea contract nu conține nici identificarea cadastrală, nici perioada de utilizare a bunului care face obiectul dreptului dobândit. Aceste situații reprezintă împrejurări care pot fi apreciate în mod direct de părțile contractante, fără a fi necesară intervenția prealabilă a unei instanțe de judecată. Situația este aceeași atunci când sunt efectuate plăți în avans interzise.

27. În astfel de situații, instanța de trimitere consideră că dies a quo pentru o acțiune în restituire poate fi momentul încheierii contractului, iar dies a quo pentru o acțiune în recuperarea prețului contractual poate fi momentul efectuării plăților în avans interzise.

28. Potrivit instanței de trimitere, o asemenea interpretare este compatibilă cu principiul efectivității pentru motivele care urmează. În primul rând, ordinea juridică spaniolă prevede un termen de prescripție foarte lung pentru acțiunea în restituire, și anume 15 ani în versiunea Codului civil în vigoare până în anul 2015 și 5 ani în versiunea ulterioară. În al doilea rând, o simplă cerere extrajudiciară este suficientă pentru a întrerupe termenul de prescripție. În al treilea rând, nu există riscul ca termenul de prescripție să se împlinească înainte ca consumatorul să aibă cunoștință de nulitatea absolută a contractului încheiat sau a plății efectuate, în măsura în care temeiul eventualei nulități poate fi identificat la data încheierii contractului sau a efectuării plății.

29. Potrivit instanței de trimitere, o atare interpretare contribuie și la securitatea juridică. În cazul în care dies a quo a termenului de prescripție se stabilește la data declarării pe cale judiciară a nulității contractului sau a declarării pe cale judiciară a faptului că au fost efectuate plăți în avans interzise, cererea corespunzătoare în restituire sau în recuperarea plăților în avans efectuate nu ar fi în fapt supusă unui termen de prescripție.

30. În sfârșit, o interpretare diferită ar fi contrară principiului securității juridice. Raporturile juridice relevante pot să fi luat naștere cu zeci de ani în urmă. Există riscul de a încuraja un comportament strategic din partea potențialilor reclamanți care ar încerca să întârzie introducerea cererii, cu avantajul economic pe care îl presupune acest lucru, având în vedere că dobânda de întârziere se calculează de la data încheierii contractului sau de la data efectuării plăților în avans.

31. În aceste împrejurări, Juzgado de Primera Instancia No 2 de Marbella (Tribunalul de Primă Instanță nr. 2 din Marbella, Spania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Directivele [94/47] și [2008/122], precum și jurisprudența Curții privind principiul efectivității dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări [sau] jurisprudențe naționale care stabilește că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii în restituire este data încheierii unui contract privind dreptul de folosință a unui bun imobil pe durată limitată sau un drept similar în cazul în care nulitatea absolută a contractului rezultă din împrejurări care pot fi apreciate în mod direct la momentul încheierii lui, cum ar fi durata sa excesivă sau caracterul imprecis al obiectului său?

2) Directivele [94/47] și [2008/122], precum și jurisprudența Curții privind principiul efectivității dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări [sau] jurisprudențe naționale care stabilește că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în recuperarea [părții din prețul contractual plătite] în avans este data la care plățile interzise au fost efectuate în cadrul unui contract privind dreptul de folosință a unui bun imobil pe durată limitată sau un drept similar?”

32. GQ și IF, MVCI Holidays, guvernul spaniol și Comisia au depus observații scrise.

IV. Apreciere

A. Prima întrebare

33. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului(9).

34. Cauza principală se referă la două contracte privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată sau drepturi similare. Contractul încheiat la 23 mai 2007 intră în domeniul de aplicare temporal al Directivei 94/47, în timp ce contractul încheiat la 21 martie 2016 intră în domeniul de aplicare temporal al Directivei 2008/122.

35. Din informațiile furnizate în decizia de trimitere reiese că, în cadrul acțiunii în anularea contractelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau al unor contracte similare) aflate în discuție în litigiul principal, consumatorii invocă o încălcare a cerințelor legale în măsura în care contractele respective au depășit durata maximă permisă de dreptul spaniol. Ei susțin totodată că contractele nu conțin identificarea cadastrală a apartamentului în cauză și perioada de utilizare a bunului care face obiectul dreptului dobândit, astfel încât obiectul lor nu este precizat cu claritate.

36. Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 94/47 și articolului 4 din Directiva 2008/122, comerciantul este obligat să furnizeze consumatorului anumite informații înainte de încheierea contractului(10). Din cuprinsul articolului 3 alineatul (2) și al articolului 4 din Directiva 94/47, precum și al articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2008/122 reiese că informațiile menționate trebuie să fie incluse în contract, făcând parte integrantă din acesta(11).

37. Astfel, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 3 și 4 din Directiva 94/47, precum și articolele 4 și 5 din Directiva 2008/122 coroborate cu principiul efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție a acțiunii în restituirea sumelor plătite de consumator în temeiul unui contract nul privind dreptul de folosință a unui bun pe durată limitată (sau al unui contract similar) începe să curgă de la data încheierii contractului, în situația în care nulitatea contractului poate fi dedusă din împrejurări care pot fi stabilite în mod direct la momentul încheierii lui, cum ar fi durata sa excesivă sau caracterul imprecis al obiectului său.

1. Admisibilitate

38. Comisia și guvernul spaniol au îndoieli cu privire la admisibilitatea primei întrebări. Mai precis, ambele persoane interesate afirmă că Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată nu conțin norme referitoare la durata maximă a unui contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar) și la eventuala nulitate a contractului în cazul depășirii acestei durate. Prin urmare, norma care reglementează durata maximă nu intră în domeniul de aplicare al directivelor menționate. Potrivit Comisiei, același lucru este valabil pentru identificarea proprietății în registrul cadastral (spaniol). Guvernul spaniol susține că, deși descrierea precisă a obiectului contractului este parțial reglementată de aceste directive, nu există consecințe concrete în cazul în care comerciantul nu furnizează o asemenea descriere.

39. Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în contextul cooperării dintre Curte și instanțele naționale prevăzute la articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe. Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență(12).

40. Respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(13).

41. În prezenta cauză, prima întrebare preliminară impune clarificarea întinderii informațiilor precontractuale și contractuale pe care comerciantul este obligat să le furnizeze consumatorului. De asemenea, aceasta se referă la consecințele prevăzute de statele membre în cazul nerespectării de către comerciant a dispozițiilor naționale adoptate în temeiul Directivelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată și la aprecierea, din perspectiva principiului efectivității, a normelor naționale aplicabile care reglementează termenul de prescripție.

42. În aceste împrejurări, considerăm că prima întrebare preliminară este admisibilă.

2. Fond

43. Pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie să se verifice în prealabil dacă dispozițiile din dreptul național despre care GQ și IF susțin că au fost încălcate în prezenta cauză intră în domeniul de aplicare al Directivelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată. Numai dacă este îndeplinită această condiție normele naționale care reglementează termenul de prescripție a unei acțiuni în restituire întemeiate pe nulitatea unui contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar) ar trebui să îndeplinească cerințele care decurg din directivele menționate(14).

a) Cerințele legate de informare și domeniul de aplicare al Directivelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată

44. În primul rând, în ceea ce privește cerința națională referitoare la durata maximă a unui contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar)(15), trebuie arătat că, așa cum au observat guvernul spaniol și Comisia, nu există o asemenea cerință în Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată. Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată prevăd o durată minimă a contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar)(16), dar nu și o durată maximă.

45. Directiva 94/47 este o directivă de armonizare minimă(17). Prin urmare, statele membre au rămas competente să introducă o cerință referitoare la durata maximă a contractului care să fie mai favorabilă consumatorilor.

46. Directiva 2008/122 adoptă o abordare de armonizare maximă. După cum reiese din considerentul (3) al acesteia, statele membre nu au dreptul de a menține sau de a introduce în legislația națională dispoziții care diferă de cele prevăzute în această directivă. Totuși, astfel cum reiese din considerentul menționat, în cazul în care nu există astfel de dispoziții armonizate, statele membre „ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau de a introduce dispoziții legislative naționale, în conformitate cu legislația [Uniunii]”.

47. După cum s‑a menționat, problema duratei maxime a unui contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată nu este armonizată de Directiva 2008/122. Prin urmare, un stat membru rămâne competent să mențină sau să introducă o asemenea cerință, în măsura în care nu este susceptibilă să aducă atingere oricărei alte dispoziții armonizate a directivei menționate. În consecință, normele naționale care reglementează consecințele încălcării acestei cerințe și termenul de prescripție în care poate fi exercitată acțiunea în restituire intră în competența menținută de statele membre. În aceste condiții, nu este necesar ca normele naționale respective să fie apreciate din perspectiva principiului efectivității(18).

48. În al doilea rând, în ceea ce privește cerința de a se specifica obiectul contractului, instanța de trimitere a făcut referire mai precis la cerința de a informa consumatorul despre identificarea cadastrală și perioada de utilizare a bunului care face obiectul dreptului dobândit(19).

49. Trebuie subliniat că Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată impun ca respectivul contract să conțină o descriere exactă și detaliată a bunului și a amplasării acestuia(20). În aceste directive nu există alte indicații referitoare la elementele concrete necesare pentru îndeplinirea cerinței menționate. Trebuie amintit, în această privință, că din articolul 288 TFUE rezultă că, atunci când transpun o directivă, statele membre au obligația să asigure efectul deplin al acesteia, dispunând în același timp de o marjă de apreciere considerabilă în alegerea căilor și a mijloacelor destinate să asigure punerea sa în aplicare(21).

50. Modul în care are loc punerea în aplicare a cerinței legate de descrierea exactă și detaliată în temeiul Directivelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată este lăsat la aprecierea statelor membre. Prin urmare, un stat membru poate să prevadă identificarea cadastrală a bunului ca un mijloc concret de a asigura îndeplinirea unei asemenea cerințe. Trebuie să se considere, așadar, că informațiile referitoare la identificarea proprietății intră sub incidența Directivelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată.

51. În ceea ce privește durata de utilizare a dreptului dobândit, acest element face parte din informațiile care trebuie furnizate consumatorului(22).

52. Prin urmare, trebuie să se considere că cerința națională de a se specifica în mod clar obiectul contractului, cel puțin în ceea ce privește identificarea duratei dreptului de folosință a bunurilor pe durată limitată(23), intră sub incidența Directivei 94/47 și a Directivei 2008/122.

b) Termenul de prescripție a acțiunii în restituire

53. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, atunci când informațiile relevante nu au fost furnizate consumatorului înainte de încheierea contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar), consumatorul beneficiază de un termen de denunțare unilaterală prelungit(24). Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată nu prevăd o anumită sancțiune, în special în cazul în care, la expirarea termenului de denunțare unilaterală a contractului, comerciantul nu a respectat cerințele de informare prevăzute de aceste directive. Într‑o atare situație, revine statelor membre responsabilitatea de a prevedea, pe lângă dreptul de denunțare unilaterală, sancțiuni adecvate(25). În conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/122, sancțiunile respective trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.

54. După cum reiese din decizia de trimitere, în dreptul spaniol, încălcarea cerințelor legate de informarea precontractuală și contractuală are drept consecință nulitatea contractului, care dă dreptul la restituirea oricărei contraprestații plătite(26). Acest drept la restituire a fost interpretat de jurisprudența națională în sensul că are ca obiect sumele plătite în mod proporțional cu perioada contractuală rămasă pentru a se ține seama de utilizarea bunului(27).

55. Din decizia de trimitere mai reiese că termenele de prescripție a acțiunii în anularea contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar) și a acțiunii în restituire sunt reglementate de normele generale în materie de prescripție din dreptul civil. Potrivit acestor norme generale, acțiunea în anularea contractului nu este supusă niciunui termen de prescripție. În schimb, acțiunea în restituirea plăților efectuate în temeiul contractului nul este supusă termenului general de prescripție pentru acțiunile personale. În lipsa unei dispoziții contrare speciale, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție (dies a quo) pentru introducerea acțiunii în restituire este momentul în care acțiunea poate fi introdusă în mod valabil(28). Potrivit instanței de trimitere, în cazul contractelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau al unor contracte similare), trebuie să se considere că acest moment este încheierea contractului.

56. Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau contractele similare) care au fost declarate nule sunt guvernate de normele generale referitoare la prescripție sau dacă trebuie să transpună jurisprudența Curții în materie de clauze abuzive(29) în cazul contractelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau al contractelor similare). Dacă este aplicabilă această jurisprudență, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie să fie cel la care se pronunță hotărârea definitivă de anulare a contractului.

57. În această privință, este necesar să se arate că Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată nu prevăd norme concrete referitoare la termenul de prescripție aplicabil căilor de atac naționale disponibile în cazul nerespectării de către comerciant a cerințelor de informare.

58. Potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unei reglementări specifice a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)(30).

59. Principiul efectivității este de asemenea reflectat la articolul 13 din Directiva 2008/122, care prevede o normă generală privind căile de atac judiciare sau administrative potrivit căreia statele membre trebuie să se asigure că există, în interesul consumatorilor, mijloace adecvate și eficiente pentru a garanta respectarea de către comercianți a acestei directive.

60. În ceea ce privește principiul menționat, singurul în discuție în prezenta procedură, trebuie arătat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care aceasta se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor organe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii(31).

61. Cât despre analiza caracteristicilor termenului de prescripție în discuție în litigiul principal, această analiză trebuie să privească durata unui astfel de termen, precum și modalitățile de aplicare a acestuia, inclusiv modalitatea reținută pentru a declanșa curgerea acestui termen(32).

62. În primul rând, referitor la durata termenului de prescripție a unei acțiuni în restituire introduse în temeiul unui contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau al unui contract similar) declarat nul, reiese din jurisprudența Curții că termenele rezonabile de introducere a acțiunilor stabilite, sub sancțiunea decăderii, în interesul securității juridice nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, dacă asemenea termene sunt suficiente din punct de vedere material pentru a permite consumatorului să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă(33).

63. Astfel, Curtea a recunoscut că protecția consumatorului nu prezintă un caracter absolut și că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor sub sancțiunea decăderii în vederea asigurării securității juridice este compatibilă cu dreptul Uniunii(34).

64. În prezenta cauză, termenul de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în restituire era de 15 ani, iar ulterior a fost redus la 5 ani. În măsura în care sunt stabilite și cunoscute dinainte, aceste termene sunt în principiu suficiente pentru a permite consumatorului vizat să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă(35). Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât, după cum a arătat instanța de trimitere, normele naționale permit întreruperea termenului de prescripție printr‑o simplă cerere extrajudiciară(36).

65. În al doilea rând, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, Curtea a statuat, în contextul Directivei 93/13, că data încheierii contractului care conține clauza abuzivă nu poate, ca atare, să constituie momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție(37).

66. Această constatare a Curții se întemeiază pe anumite considerații importante legate în esență de situația de inferioritate a consumatorului față de comerciant, necunoașterea de către consumatori a clauzelor abuzive sau nesesizarea întinderii drepturilor lor și, după caz, durata îndelungată a contractului care include clauza abuzivă(38).

67. În acest context, Curtea a apreciat că aplicarea unui termen de prescripție care începe să curgă de la încheierea contractului, în măsura în care implică faptul că consumatorul nu poate solicita restituirea plăților efectuate în executarea unei clauze contractuale considerate abuzive decât într‑un termen determinat de la semnarea acestui contract, independent de aspectul dacă acesta avea sau putea în mod rezonabil să aibă cunoștință de caracterul abuziv al acestei clauze, este de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite acestui consumator de Directiva 93/13 și, prin urmare, încalcă principiul efectivității coroborat cu principiul securității juridice(39).

68. În schimb, la data la care decizia prin care se constată caracterul abuziv al clauzei contractuale și prin care se declară nulitatea sa pentru acest motiv a rămas definitivă, trebuie să se considere în principiu că consumatorul cunoaște în mod cert neregularitatea acestei clauze. Prin urmare, în principiu, de la această dată consumatorul respectiv este în măsură să își valorifice în mod util drepturile pe care i le conferă Directiva 93/13(40).

69. Curtea a precizat însă că Directiva 93/13 nu se opune ca profesionistul să aibă posibilitatea de a dovedi că respectivul consumator avea sau putea în mod rezonabil să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei înainte de pronunțarea unei hotărâri de constatare a nulității clauzei menționate(41).

70. În această privință, trebuie arătat că, în mod similar Directivei 93/13 și altor directive ale Uniunii în materie de protecție a consumatorilor, sistemul de protecție stabilit de Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un comerciant în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de comerciant, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora(42).

71. Contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau contractele similare) au adesea un caracter transfrontalier, fiind încheiate într‑o altă țară decât țara de origine a consumatorului, iar bunurile imobile în cauză sunt situate într‑o țară străină(43). Mai mult, după cum s‑a arătat deja mai sus, aceste contracte sunt încheiate pentru o perioadă îndelungată și se caracterizează prin angajamente pe termen lung și riscuri financiare semnificative pentru consumatori(44).

72. Pentru un consumator, informațiile prealabile și concomitente încheierii unui contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar) cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri au o importanță fundamentală. El decide tocmai pe baza acestor informații dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de un comerciant(45).

73. Prin urmare, cerința de informare este necesară pentru ca consumatorul să fie în măsură să își cunoască drepturile și obligațiile. Mai concret, cunoașterea și o bună înțelegere de către consumator a elementelor pe care trebuie să le conțină în mod obligatoriu contractul privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau un contract similar) sunt necesare pentru buna executare a acestui contract și în special pentru exercitarea drepturilor sale(46).

74. Având în vedere importanța fundamentală a cerințelor legate de informare și cunoașterea de către consumator a drepturilor sale, este important să se analizeze dacă există riscul ca dreptul de a solicita restituirea în temeiul unui contract nul privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau al unui contract similar) să expire chiar înainte ca consumatorii să poată constata lipsa unor informații.

75. În ceea ce privește anumite informații mai descriptive, precum identitatea comerciantului, descrierea bunului sau informații referitoare la echipare și servicii, se pare la prima vedere că un consumator mediu, care este rezonabil de bine informat și rezonabil de atent și prudent, este capabil să constate lipsa acestor informații de îndată ce află despre bunul în cauză.

76. Totuși, evaluarea finală a posibilității efective a consumatorului de a cunoaște informațiile relevante care lipsesc depinde de redactarea exactă și de circumstanțele contractului. Deși pare mai ușor să se constate lipsa informațiilor despre bunul imobil vizat dacă drepturile de folosință a acestuia pe durată limitată se referă la o anumită unitate imobiliară, este posibil ca acest lucru să nu fie valabil atunci când drepturile respective se referă la diferite unități de cazare posibile(47).

77. Riscul pe care îl implică necunoașterea este mai mare în ceea ce privește informațiile legate de exercitarea drepturilor în temeiul contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau al unui contract similar). Este vorba, în special, despre informațiile care au un impact asupra angajamentului financiar al consumatorului pe termen lung, a căror lipsă este probabil să fie observată de consumator abia în cursul executării contractului, care se întinde pe o perioadă îndelungată.

78. Informațiile despre costuri, despre dreptul de a rezilia contractul și despre dreptul de a revinde drepturile contractuale sunt deosebit de ilustrative în acest sens(48). Consumatorul va constata cel mai probabil lipsa informațiilor referitoare la metoda de calcul al eventualelor creșteri ale costurilor și ale cheltuielilor de întreținere atunci când comerciantul va invoca costurile și cheltuielile menționate împotriva sa. Același lucru este valabil, de exemplu, pentru informațiile privind rezilierea contractului sau posibilitatea de a utiliza un sistem de revânzare a drepturilor contractuale. Este posibil ca consumatorul să nu cunoască eventualele limitări și costuri legate de dreptul de reziliere sau de revânzare a drepturilor contractuale până când va încerca în mod efectiv să își exercite aceste drepturi(49).

79. Trebuie amintit de asemenea că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2008/122 prevede în mod clar că trebuie să fie furnizate „într‑un mod clar și inteligibil, informații exacte și suficiente”. Caracterul neclar sau incomplet al informațiilor este de natură să afecteze capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor și obligațiilor sale și să îl priveze de posibilitatea de a‑și exercita drepturile(50).

80. În toate aceste situații, dacă consumatorul ar putea să solicite restituirea plăților efectuate în temeiul contractului nul doar în primii cinci ani (termenul de prescripție aplicabil în prezent în dreptul civil) după semnarea contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar), ar exista riscul ca termenul de prescripție să expire înainte de încetarea contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, chiar dacă relevanța informațiilor care lipsesc ar deveni evidentă abia într‑o etapă ulterioară a executării contractului.

81. Un asemenea regim de prescripție riscă să priveze în mod sistematic consumatorii de posibilitatea de a solicita restituirea plăților efectuate ca urmare a nulității contractului, prevăzută de dreptul național ca o consecință a încălcării cerințelor de informare.

82. De asemenea, el poate să compromită caracterul eficient și disuasiv al nulității contractuale prevăzute ca o consecință a încălcării cerințelor în materie de informare. Dacă consumatorii ar avea dreptul de a solicita anularea contractului, dar nu și dreptul la restituirea plăților efectuate, acest lucru ar implica riscul ca o parte să obțină un avantaj necuvenit în detrimentul celeilalte părți. După cum au susținut în esență GQ și IF, comerciantul ar putea, după ce a obținut dreptul de folosință deplină asupra bunului, să îl reintroducă pe piața bunurilor care fac obiectul dreptului de folosință pe durată limitată (sau pe cea a închirierilor sau pe piața imobiliară), în timp ce consumatorul ar pierde utilizarea viitoare a bunului și sumele deja plătite pentru o asemenea utilizare.

83. Prin urmare, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție aflat în discuție în litigiul principal, există un risc deloc neglijabil ca, având în vedere modul în care este stabilit acest termen, să fie practic imposibil sau excesiv de dificil pentru consumator să își exercite drepturile într‑o situație în care au fost încălcate obligațiile de informare.

84. În schimb, la momentul pronunțării hotărârii definitive de constatare a nulității contractului, consumatorul va cunoaște în principiu pe deplin drepturile sale și va putea să inițieze procedura de restituire.

85. În sfârșit, în măsura în care instanța de trimitere ridică problema dacă stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție la o dată ulterioară încheierii contractului ar putea fi contrară principiului securității juridice și ar putea încuraja un contencios strategic din partea consumatorilor, trebuie să se arate că, prin nefurnizarea informațiilor obligatorii în etapa precontractuală sau contractuală și prin omiterea furnizării unor asemenea informații în orice altă etapă ulterioară a executării contractului, comerciantul creează el însuși o situație interzisă prin Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată(51). Mai mult, după cum a arătat instanța națională, acțiunea în restituire nu are ca obiect toate sumele plătite, fiind exclusă perioada în care bunul a fost utilizat (sau cel puțin era disponibil pentru utilizare).

86. Totuși, principiul efectivității nu se opune dreptului comerciantului de a dovedi că consumatorul cunoștea sau putea în mod rezonabil să aibă cunoștință de încălcarea cerințelor de informare înainte de pronunțarea hotărârii de constatare a nulității contractului (din cauza acestei încălcări). Într‑o asemenea situație, termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care consumatorul a luat cunoștință de această încălcare(52).

87. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolele 3 și 4 din Directiva 97/47, precum și articolele 4 și 5 din Directiva 2008/122, coroborate cu principiul efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție a acțiunii în restituirea sumelor plătite de consumator în temeiul unui contract nul privind dreptul de folosință a unui bun pe durată limitată (sau al unui contract similar) începe să curgă de la data încheierii contractului, indiferent dacă consumatorul cunoștea sau putea să cunoască informațiile pe care comerciantul nu le‑a furnizat sau le‑a furnizat în mod neclar. În principiu, consumatorul își cunoaște pe deplin drepturile la momentul pronunțării hotărârii definitive de constatare a nulității absolute a contractului. Totuși, principiul efectivității nu se opune dreptului comerciantului de a dovedi că consumatorul cunoștea sau putea în mod rezonabil să cunoască elementele care determină nulitatea contractului înainte de această dată.

B. A doua întrebare

88. Articolul 6 din Directiva 94/47 și articolul 9 din Directiva 2008/122 interzic plățile în avans efectuate de consumator înainte de sfârșitul perioadei în care acesta își poate exercita dreptul de denunțare unilaterală.

89. Prin intermediul celei de a doua întrebări, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 33 din prezentele concluzii, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 din Directiva 94/47 și articolul 9 din Directiva 2008/122, coroborate cu principiul efectivității, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție a acțiunii în recuperarea (părții din prețul contractual achitat prin) plăți în avans începe să curgă de la data la care plățile menționate au fost efectuate în virtutea unui contract privind dreptul de folosință a unui bun pe durată limitată sau a unui contract similar.

90. Din considerentele (11) și (12) ale Directivei 94/47, precum și din considerentul (11) al Directivei 2008/122 reiese că prin interzicerea plăților în avans se urmărește consolidarea protecției conferite consumatorilor prin dreptul de denunțare unilaterală. Dreptul de denunțare unilaterală este stabilit pentru a oferi consumatorilor posibilitatea de a înțelege pe deplin care sunt obligațiile și drepturile contractuale care le revin. În cazul în care comerciantul ar putea să solicite plăți în avans în perioada în care poate fi exercitat dreptul de denunțare unilaterală, acest lucru ar putea descuraja exercitarea acestui drept de către consumator.

91. De asemenea, din cuprinsul articolului 10 din Directiva 94/47 și al articolului 15 din Directiva 2008/122 reiese că statelor membre le revine responsabilitatea să impună un sistem de sancțiuni pentru încălcarea interdicției privind plățile în avans.

92. Din decizia de trimitere rezultă că, potrivit dreptului spaniol, plățile în avans sunt interzise și încălcarea acestei interdicții determină obligația comerciantului de a restitui dublul sumelor primite ca plăți în avans.

93. Problema care se ridică este aceea dacă principiul efectivității(53) se opune ca momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii în recuperarea plăților în avans efectuate să fie stabilit la data la care aceste plăți au fost efectuate (în conformitate cu normele generale din dreptul civil). La fel ca în cazul primei întrebări, instanța de trimitere are îndoieli în special cu privire la aspectul dacă jurisprudența Curții dezvoltată în contextul clauzelor abuzive trebuie să fie transpusă în cazul Directivelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată.

94. În această privință, după cum s‑a arătat deja mai sus(54), trebuie amintit că jurisprudența Curții referitoare la normele naționale care reglementează termenul de prescripție pentru reclamarea sumelor plătite pe baza unor clauze abuzive se întemeiază pe mai multe considerații, printre care și poziția de inferioritate a consumatorului și faptul că consumatorii pot să nu aibă cunoștință de caracterul abuziv al unei clauze incluse în contract sau să nu înțeleagă întinderea drepturilor lor.

95. După cum am menționat și mai sus(55), în cadrul contractelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, consumatorul are o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul. Tocmai pentru acest motiv legiuitorul Uniunii interzice plățile în avans, pentru a se asigura că consumatorul nu este descurajat să își exercite dreptul de denunțare unilaterală.

96. Spre deosebire însă de clauzele abuzive vizate de Directiva 93/13 și cerințele referitoare la informare prevăzute de Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, nivelul de expunere a consumatorilor la riscul ca termenul de prescripție să expire înainte ca aceștia să își cunoască drepturile nu este același în ceea ce privește interzicerea plăților în avans.

97. În cazul contractelor încheiate pe o perioadă îndelungată, consumatorul poate să înțeleagă caracterul abuziv al unei clauze într‑o etapă ulterioară, atunci când clauza respectivă afectează angajamentul său contractual sau este pusă în aplicare împotriva sa. De asemenea, pentru motivele pe care le‑am prezentat deja(56), este posibil ca acest consumator să înțeleagă că anumite informații lipsesc sau sunt neclare (ceea ce poate afecta capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea drepturilor sale) abia într‑o etapă ulterioară a executării contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau a unui contract similar). Efectele încălcării de către comerciant a obligațiilor sale nu sunt susceptibile să devină evidente decât în cursul relației contractuale. Atât timp cât comerciantul nu furnizează informațiile, încălcarea cerințelor legale aplicabile are un caracter continuu.

98. În schimb, interdicția referitoare la plățile în avans vizează o singură încălcare, ale cărei efecte se pot manifesta într‑o etapă mai timpurie a relației contractuale. Nu există niciun risc real ca consumatorul să afle despre interdicție abia după câțiva ani de la efectuarea plății, de exemplu atunci când îi este impusă o obligație de plată sau dorește să își exercite anumite drepturi.

99. Trebuie observat totodată că scopul protectiv al interdicției privind plățile în avans este puternic la începutul relației contractuale. Interdicția este stabilită pentru a nu se descuraja denunțarea unilaterală a contractului de către consumator. Totuși, scopul menționat devine cu timpul mai slab în cursul perioadei de executare a contractului. Acest lucru pare să fie valabil cu atât mai mult într‑o situație precum cea care face obiectul procedurii principale, în care consumatorul nu doar că nu a denunțat unilateral contractul, ci a și încheiat un nou contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată (sau un contract similar) la nouă ani după încheierea celui dintâi.

100. Mai mult, după cum a susținut în esență Comisia, posibilitatea efectivă a cunoașterii de către consumator a drepturilor sale nu este aceeași în cazul unei clauze abuzive sau în cazul unei interdicții legale referitoare la plățile în avans. Deși se consideră că o clauză abuzivă nu a existat niciodată, pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei menționate este necesară în principiu o analiză juridică a clauzei contractuale care nu poate fi așteptată din partea consumatorului. Problema respectării cerințelor referitoare la informații prevăzute de Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată poate necesita de asemenea o interpretare judiciară.

101. Totuși, interzicerea plăților în avans nu necesită nicio interpretare. Asemenea plăți sunt interzise, iar acest lucru este prevăzut în mod clar în Directivele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată și în normele naționale de punere în aplicare. Interdicția poate fi constatată de un consumator mediu, care este rezonabil de bine informat și rezonabil de atent și prudent. Este suficient ca consumatorul să calculeze dacă plățile în avans au fost efectuate în termenul (prelungit) de denunțare unilaterală.

102. Considerăm că nu se poate trage o concluzie diferită din jurisprudența Curții potrivit căreia nu se poate aștepta din partea consumatorului să efectueze demersuri care țin de cercetarea juridică(57). Jurisprudența menționată se referă la o situație în care nu se putea presupune că un consumator ar putea în mod rezonabil să aibă cunoștință de faptul că o clauză cuprinsă în contractul său avea o sferă de aplicare echivalentă cu o clauză standard al cărei caracter abuziv a fost constatat de instanța supremă a unui stat membru. Aceasta se distinge în mod clar de situația în care legiuitorul prevede o interdicție.

103. Stabilirea unui termen de prescripție rezonabil după efectuarea plăților asigură totodată securitatea juridică într‑o situație în care există o interdicție clară. Reclamarea unei sancțiuni pecuniare corespunzătoare unei plăți în avans efectuate cu mult timp în urmă poate să dea naștere unor probleme legate de probe și să aducă atingere dreptului la apărare al părții adverse(58). Mai mult, după cum a arătat instanța de trimitere, acest lucru implică riscul ca partea care reclamă aplicarea sancțiunii să facă acest lucru cât mai târziu posibil pentru a solicita dobânzi pentru suma recuperată, chiar dacă circumstanțele interdicției sunt clare încă de la începutul relației contractuale.

104. În cauza principală, potrivit normelor generale din dreptul civil, termenul de prescripție pentru introducerea de către consumator a acțiunii în recuperarea plăților în avans este de 5 ani (și de 15 ani în conformitate cu versiunea aplicabilă anterior a Codului civil) de la momentul efectuării acestor plăți. Termenul respectiv este suficient de lung pentru a‑i permite consumatorului să solicite aplicarea sancțiunii. După cum a arătat instanța de trimitere, acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât o cerere extrajudiciară este suficientă pentru întreruperea termenului menționat.

105. Pentru acest motiv, considerăm că principiul efectivității nu se opune unei norme naționale referitoare la prescripția acțiunii în recuperarea prețului contractual prevăzute în cazul încălcării interdicției legate de plățile în avans întemeiate pe dreptul civil general.

106. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 6 din Directiva 94/47 și articolul 9 din Directiva 2008/122, coroborate cu principiul efectivității, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție a acțiunii în recuperarea (părții din prețul contractual achitat prin) plăți în avans începe să curgă de la data la care plățile interzise au fost efectuate în virtutea unui contract privind dreptul de folosință a unui bun imobil pe durată limitată (sau a unui contract similar).

V. Concluzie

107. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Juzgado de Primera Instancia No 2 de Marbella (Tribunalul de Primă Instanță nr. 2 din Marbella, Spania) după cum urmează:

1) Articolele 3 și 4 din Directiva 94/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a bunurilor imobile, precum și articolele 4 și 5 din Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecția consumatorilor în ceea ce privește anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și la contractele de revânzare și de schimb, coroborate cu principiul efectivității,

trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție a acțiunii în restituirea sumelor plătite de consumator în temeiul unui contract nul privind dreptul de folosință a unui bun pe durată limitată (sau al unui contract similar) începe să curgă de la data încheierii contractului, indiferent dacă consumatorul cunoștea sau putea să cunoască informațiile pe care comerciantul nu le‑a furnizat sau le‑a furnizat în mod neclar. În principiu, consumatorul își cunoaște pe deplin drepturile la momentul pronunțării hotărârii definitive de constatare a nulității absolute a contractului. Totuși, principiul efectivității nu se opune dreptului comerciantului de a dovedi că consumatorul cunoștea sau putea în mod rezonabil să cunoască elementele care determină nulitatea contractului înainte de această dată.

2) Articolul 6 din Directiva 94/47 și articolul 9 din Directiva 2008/122, coroborate cu principiul efectivității,

trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau jurisprudențe naționale potrivit căreia termenul de prescripție a acțiunii în recuperarea părții din prețul contractual achitat prin plăți în avans începe să curgă de la data la care plățile interzise au fost efectuate în virtutea unui contract privind dreptul de folosință a unui bun imobil pe durată limitată (sau a unui contract similar).

1 Limba originală: engleza.

2 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protecția consumatorilor în ceea ce privește anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, la contractele privind produsele de vacanță cu drept de folosință pe termen lung, precum și la contractele de revânzare și de schimb (JO 2009, L 33, p. 10).

3 Staudinger, A., „Timeshare Contracts” în Max‑Planck Encyclopaedia of European Private Law, Max‑EuP, 2012. Cu privire la originea sectorului contractelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată, a se vedea Edmonds, J., International Timesharing, ediția a treia, Longman, Londra, 1991, p. 1.

4 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a bunurilor imobile (JO 1994, L 280, p. 83, Ediție specială, 13/vol. 14, p. 204).

5 Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu, Raport privind evaluarea [Directivei 2008/122], COM(2015) 644 final din 16 decembrie 2015 (denumit în continuare „Raportul de evaluare privind Directiva 2008/122 al Comisiei”).

6 Modificarea a fost adusă prin Ley 42/2015 de reforma de la Ley 1/2000, de 7 de enero, de Enjuiciamiento Civil (Legea 42/2015 de reformare a Legii 1/2000 din 7 ianuarie privind procedura civilă) din 5 octombrie 2015 (BOE nr. 239 din 6 octombrie 2015, p. 90240).

7 Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

8 Hotărârea din 25 aprilie 2024, Banco Santander (Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție) (C‑561/21, EU:C:2024:362, punctul 34).

9 Hotărârea din 16 aprilie 2026, Nitrogénművek (C‑519/24, EU:C:2026:297, punctele 19 și 20, precum și jurisprudența citată).

10 Informațiile sunt oferite prin intermediul unui document, care a fost denumit „formular standard de informații” în Directiva 2008/122. A se vedea punctele 4 și 7 din prezentele concluzii.

11 A se vedea punctele 5 și 8 din prezentele concluzii.

12 Hotărârea din 2 decembrie 2025, Stichting Right to Consumer Justice și Stichting App Stores Claims (C‑34/24, EU:C:2025:936, punctul 39 și jurisprudența citată).

13 Ibidem.

14 A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2023, Sogefinancement (C‑50/22, EU:C:2023:177, punctul 26).

15 În decizia de trimitere nu sunt citate dispozițiile naționale care stabilesc cerința unei durate maxime. Totuși, din observațiile guvernului spaniol și ale Comisiei reiese că o astfel de cerință este prevăzută la articolul 3 din Legea 42/1998 și la articolul 24 din Legea 4/2012.

16 Potrivit articolului 2 prima liniuță din Directiva 94/47, un contract în regim de utilizare pe durată limitată trebuie să fie încheiat „pentru cel puțin trei ani”. Această perioadă a fost redusă la o durată mai mare de un an, în conformitate cu definiția „contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitat” de la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2008/122.

17 Potrivit articolului 11 din Directiva 94/47, statele membre puteau să adopte sau să mențină dispoziții care erau mai favorabile în ceea ce privește protecția dobânditorilor.

18 A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2023, Sogefinancement (C‑50/22, EU:C:2023:177, punctul 32 și jurisprudența citată).

19 În decizia de trimitere nu sunt citate dispozițiile naționale care stabilesc aceste cerințe. Totuși, din observațiile guvernului spaniol și ale Comisiei reiese că cerințele în cauză sunt prevăzute la articolul 9 alineatul 1 punctul 1 din Legea 42/1998 și la articolul 30 alineatul 1 punctul 3 din Legea 4/2012.

20 A se vedea litera (c) din anexa la Directiva 94/47 și punctul 2 prima liniuță din partea 3 din anexa I la Directiva 2008/122.

21 Hotărârea din 11 iunie 2020, Prezident Slovenskej republiky (C‑378/19, EU:C:2020:462, punctul 37 și jurisprudența citată).

22 Anexa la Directiva 94/47 menționează, în sens mai larg, la litera (b), „condițiile de exercitare” a dreptului care face obiectul contractului. Se poate considera că termenul în care poate fi exercitat dreptul face parte din aceste condiții. Partea 1 din anexa I la Directiva 2008/122 include printre informațiile necesare în cazul contractelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată „[t]ermenul exact în care poate fi exercitat dreptul care face obiectul contractului și, după caz, durata acestuia”.

23 Exprimăm această rezervă în ipoteza în care Curtea va considera că obligația de a furniza identificarea cadastrală nu intră sub incidența Directivelor privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată.

24 În acest caz, termenul de denunțare unilaterală expiră după termenul prevăzut la articolul 5 alineatul (1) a treia liniuță din Directiva 94/47 și la articolul 6 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2008/122.

25 Responsabilitatea de a prevedea sancțiuni la nivel național decurge din articolul 10 din Directiva 94/47 și din articolul 15 din Directiva 2008/122. Potrivit articolului 6 alineatul (3) al doilea paragraf din Directiva 2008/122, pe lângă dreptul de denunțare unilaterală, statele membre trebuie să aplice sancțiuni corespunzătoare în conformitate cu articolul 15, în special în cazul în care, la expirarea termenului de denunțare unilaterală a contractului, comerciantul nu a respectat obligațiile de informare prevăzute în această directivă.

26 A se vedea punctele 10 și 14 din prezentele concluzii. Nulitatea contractului este consecința încălcării oricăreia dintre cerințele prevăzute în legislația națională relevantă, inclusiv a cerinței de a specifica obiectul contractului.

27 GQ și IF citează, în această privință, hotărârea Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nr. 192/2016 din 29 martie 2016 (ES:TS:2016:1298).

28 A se vedea punctele 15 și 16 din prezentele concluzii.

29 A se vedea punctul 23 din prezentele concluzii.

30 Hotărârea din 19 martie 2026, UniCredit Bank și Momentum Credit (C‑679/24, EU:C:2026:223, punctul 62 și jurisprudența citată).

31 Ibidem, punctul 63 și jurisprudența citată.

32 A se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance (C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 30).

33 Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Societé Générale (C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctul 62 și jurisprudența citată).

34 Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance (C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 32).

35 Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance (C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 41).

36 A se vedea punctul 28 din prezentele concluzii.

37 Hotărârea din 19 martie 2026, UniCredit Bank și Momentum Credit (C‑679/24, EU:C:2026:223, punctul 69 și jurisprudența citată).

38 A se vedea raționamentul detaliat al Curții în Hotărârea din 19 martie 2026, UniCredit Bank și Momentum Credit (C‑679/24, EU:C:2026:223, punctele 70 și 71, precum și jurisprudența citată).

39 Hotărârea din 25 aprilie 2024, Banco Santander (Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție) (C‑561/21, EU:C:2024:362, punctul 34 și jurisprudența citată).

40 Hotărârea din 25 aprilie 2024, Banco Santander (Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție) (C‑561/21, EU:C:2024:362, punctul 35).

41 Hotărârea din 25 aprilie 2024, Banco Santander (Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție) (C‑561/21, EU:C:2024:362, punctul 38).

42 A se vedea prin analogie Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a. (C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 259 și jurisprudența citată).

43 A se vedea considerentul (11) al Directivei 94/47 și Raportul de evaluare al Comisiei privind Directiva 2008/122, nota de subsol 5, op. cit., p. 2.

44 A se vedea punctul 2 din prezentele concluzii.

45 A se vedea prin analogie Hotărârea din 30 octombrie 2025, Mercedes‑Benz Bank și Volkswagen Bank (C‑143/23, EU:C:2025:837, punctul 66 și jurisprudența citată).

46 A se vedea prin analogie Hotărârea din 30 octombrie 2025, Mercedes‑Benz Bank și Volkswagen Bank (C‑143/23, EU:C:2025:837, punctul 68 și jurisprudența citată).

47 Atunci când aceste unități de cazare sunt disponibile, de exemplu, în diferite hoteluri care aparțin aceluiași grup.

48 A se vedea informațiile relevante de la literele (j), (k) și (l) din anexa la Directiva 94/47 și de la punctele 4-6 din partea 3 din anexa I la Directiva 2008/122.

49 Raportul de evaluare al Comisiei privind Directiva 2008/122, nota de subsol 5, op. cit., p. 7 și urm., precizează că apar probleme de protecție a consumatorilor în special în ceea ce privește cheltuielile de întreținere sau de prestare de servicii atunci când acestea sunt majorate fără un motiv obiectiv, precum și în ceea ce privește procedurile și condițiile de reziliere a contractului și schimbul drepturilor de folosință pe durată limitată. A se vedea și Conway, L., „Timeshares: Common problems faced by UK owners – Research briefing”, House of Commons Library, 25 iulie 2025, care evidențiază, printre problemele comune privind dreptul de proprietate asupra bunurilor date în folosință pe durată limitată, creșterile excesive ale cheltuielilor anuale, problemele legate de revânzare, problemele de ieșire și clauzele de perpetuitate (care fac extrem de dificilă rezilierea contractului de către consumator).

50 În cazul caracterului abuziv și al lipsei de transparență a clauzei care conține informațiile, consumatorul are la dispoziție căi complementare de protecție a consumatorului în temeiul Directivei 93/13. Dacă s‑au exercitat tehnici de presiune pentru semnarea contractului, consumatorul poate să invoce și Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260). A se vedea Raportul de evaluare al Comisiei privind Directiva 2008/122, nota de subsol 5, op. cit., p. 10; Downes, N., „More about timeshare: A revised directive or a regulation? Incidence of other instruments of consumer protection”, vol. 16, nr. 4, 2008, European Review of Private Law, p. 607-625.

51 A se vedea prin analogie Hotărârea din 25 aprilie 2024, Banco Santander (Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție) (C‑561/21, EU:C:2024:362, punctul 40).

52 Aceasta ar fi situația, de exemplu, dacă există dovezi ale unei comunicări anterioare între comerciant și consumator, în cadrul căreia comerciantul a furnizat consumatorului informațiile care lipsesc. Într‑o astfel de situație, termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care consumatorul primește informațiile menționate.

53 A se vedea jurisprudența citată la punctul 58 din prezentele concluzii.

54 A se vedea punctul 66 din prezentele concluzii.

55 A se vedea punctul 70 din prezentele concluzii.

56 Punctele 75 și 76 din prezentele concluzii.

57 Hotărârea din 25 aprilie 2024, Banco Santander (Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție) (C‑561/21, EU:C:2024:362, punctul 49 și jurisprudența citată).

58 Din decizia de trimitere reiese că între părți există un diferend cu privire la aspectul dacă au fost efectuate plăți în avans interzise. Acest lucru demonstrează dificultățile cu care se confruntă instanțele care trebuie să se pronunțe asupra aplicării unei sancțiuni după mai mult de 15 ani de la efectuarea plăților respective (cum este situația în cazul primului contract privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată din procedura principală, care a fost încheiat în anul 2007).