Concluziile avocatului general A. Biondi prezentate la 4 iunie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ANDREA BIONDI

prezentate la 4 iunie 2026(1)

Cauza C‑63/25

K. Sz.,

H. Sz.,

W. Sz.

împotriva

Z. Fundusz Inwestycyjny Zamknięty w likwidacji

[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel din Varșovia, Polonia)]

„ Trimitere preliminară – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13/CEE – Domeniu de aplicare – Noțiunile de consumator și de profesionist – Aderarea la un fond de investiții – Statutul unui fond de investiții închis ”

I. Introducere

1. Prezenta cauză ridică o problemă care, din câte se știe, nu pare să fi fost abordată în mod direct de Curte: dacă Directiva 93/13/CEE(2) se poate aplica raportului juridic care ia naștere între un fond de investiții închis(3) și persoanele fizice care subscriu certificatele sale de investiții. Problema este una delicată: trebuie să se stabilească dacă protecția uniformă conferită de directivă consumatorilor se extinde asupra unui raport juridic pe care dreptul național îl atribuie unui instrument de natură corporativă – statutul fondului –, dar care prezintă, din punct de vedere funcțional, caracteristicile tipice ale unui contract de adeziune.

2. Instanța de trimitere adresează trei întrebări. Primele două se referă la calificarea părților: subscriitorul certificatelor în calitate de „consumator” și fondul emitent în calitate de „profesionist”. Ele nu constituie însă decât premisa logică a celei de a treia întrebări. Aceasta din urmă – deși dispozițiile statutare pot constitui „clauze contractuale care nu au fost negociate individual” – pare să prezinte un aspect nou în jurisprudența Curții. Prezentele concluzii se vor concentra pe aceasta.

3. Anticipăm că vom propune instanței să răspundă afirmativ la a treia întrebare, făcând referire la primele două doar în măsura necesară pentru a delimita cadrul raționamentului.

II. Cadrul juridic

A. Directiva 93/13/CEE

4. Considerentul al zecelea al Directivei 93/13 dispune următoarele:

„întrucât se poate obține o protecție mai eficace a consumatorului prin adoptarea unor norme de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive; întrucât aceste norme ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»] și consumatori; întrucât, prin urmare, trebuie excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive, inter alia, contractele de muncă, contractele privind drepturile de succesiune, contractele privind drepturi care intră sub incidența Codului familiei și contractele privind înființarea sau organizarea companiilor sau acordurile de parteneriat;

[…]”

5. Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede următoarele:

„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] și un consumator.

[…]”

6. Articolul 2 literele (b) și (c) din Directiva 93/13 prevede următoarele:

„[…]

(b) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale;

(c) «vânzător sau furnizor» [a se citi «profesionist»] înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată”.

7. Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 93/13 dispune următoarele:

„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.

În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

[…]”

B. Dreptul polonez

8. Articolul 221 din ustawa z dnia 23 kwietnia 1964 r. – Kodeks cywilny(4) (denumită în continuare „Codul civil polonez”) prevede următoarele:

„Prin consumator se înțelege orice persoană fizică ce încheie cu un profesionist un act juridic care nu este direct legat de activitatea economică sau profesională a acesteia.

[…]”

9. Articolul 431 din același Cod civil prevede următoarele:

„Un profesionist este o persoană fizică, o persoană juridică sau o unitate organizațională menționată la articolul 331 care desfășoară în nume propriu o activitate comercială sau profesională.

[…]”

10. Articolul 66 alineatul 1 din acest Cod civil prevede următoarele:

„O declarație de voință privind încheierea unui contract adresată celeilalte părți constituie o ofertă dacă precizează clauzele esențiale ale contractului respectiv.

[…]”

11. Articolul 3851 din același Cod Civil, care transpune principiile Directivei 93/13/CEE, prevede următoarele:

„1. Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru acesta dacă îi stabilesc drepturile și obligațiile într‑un mod care contravine bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauze contractuale ilicite). Prezenta dispoziție nu se aplică clauzelor care determină prestațiile principale ale părților, inclusiv prețul sau remunerația, dacă sunt formulate în mod neechivoc.

2. În cazul în care, în temeiul alineatului 1, o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator, celelalte clauze contractuale rămân obligatorii pentru părți.

3. Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate individual sunt acele clauze contractuale asupra conținutului cărora consumatorul nu a avut o influență reală. Prezenta dispoziție se aplică în special în cazul clauzelor contractuale preluate dintr‑un model de contract propus consumatorului respectiv de cocontractant.

4. Sarcina probei cu privire la faptul că o clauză a fost negociată în mod individual revine persoanei care îl invocă.”

12. Articolul 3 din ustawa o funduszach inwestycyjnych i zarządzaniu alternatywnymi funduszami inwestycyjnymi (Legea privind fondurile de investiții și administrarea fondurilor de investiții alternative) (denumită în continuare „Legea privind fondurile de investiții”)(5) prevede următoarele:

„1. Fondul de investiții este o persoană juridică al cărei unic obiect de activitate este investirea fondurilor colectate prin oferirea spre cumpărare de unități de fond sau de certificate de investiții în titluri de valoare, instrumente ale pieței de capital și alte drepturi patrimoniale, astfel cum sunt definite de lege.

[…]

3. Fondul de investiții își desfășoară activitatea urmărind în special interesul participanților, cu respectarea principiilor privind reducerea riscului de investiții prevăzute în lege.”

13. Articolul 6 alineatele 1 și 2 din Legea privind fondurile de investiții dispune următoarele:

„1. Participanții la un fond de investiții sunt persoane fizice, persoane juridice și unități organizaționale fără personalitate juridică:

[…]

2) care dețin un cont de titluri în care sunt înregistrate certificate de investiții sau care au dreptul la certificate de investiții înscrise într‑un cont colectiv […]

2. Unitățile de fond sau certificatele de investiții reprezintă drepturile de proprietate ale participanților la fond, astfel cum sunt definite de lege și de statutul fondului de investiții.”

14. Articolul 117 alineatele 1 și 3 din aceeași lege prevede următoarele:

„1. Fondul de investiții închis emite certificate de investiții.

[…]

3. Persoanele fizice pot achiziționa certificate de investiții ale unui fond de investiții menționat la articolul 15 alineatul 1a, în cazul în care valoarea certificatului de investiții din prima emisiune a acestui fond nu este mai mică decât echivalentul în zloți polonezi al sumei de 40 000 de euro.”

15. Articolul 139 din această Lege privind fondurile de investiții prevede următoarele:

„1. Un fond închis de investiții poate răscumpăra certificatele de investiții pe care le‑a emis dacă statutul fondului prevede acest lucru.

[…]

3. Statutul unui fond de investiții închis trebuie să prevadă cerințele, procedura și condițiile de răscumpărare a certificatelor de investiții, precum și termenele și modalitățile de notificare a răscumpărării certificatelor.

[…]”

III. Litigiul principal și întrebările preliminare

16. Trei persoane fizice – un medic și părinții săi pensionari – au achiziționat, la recomandarea unui angajat al băncii lor, certificate de investiții emise de un fond de investiții polonez închis (denumit în continuare „FIZ”), un organism de plasament colectiv cu personalitate juridică, constituit și administrat de o societate de fonduri de investiții, a cărui funcționare este reglementată de statutul adoptat de aceasta din urmă. Achiziția a avut loc în anul 2016 prin semnarea unor formulare standardizate, în care fiecare subscriitor declara că a luat la cunoștință și a acceptat condițiile de emitere și statutul fondului. Valoarea totală a investiției fiecăruia dintre subscriitori se ridica la aproximativ 91 000 de euro.

17. În anul 2019, subscriitorii au solicitat răscumpărarea integrală a certificatelor lor. FIZ a efectuat doar răscumpărări parțiale, invocând clauza statutară care îl autorizează să reducă cererile de răscumpărare atunci când valoarea totală a certificatelor care urmează să fie răscumpărate depășește 20 % din lichiditățile fondului.

18. Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) a respins acțiunea subscriitorilor, considerând că statutul FIZ nu constituie un contract și nu este supus controlului caracterului abuziv în sensul articolului 3851 din Codul civil polonez.

19. Sesizat în apel, Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel din Varșovia, Polonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Este consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13 a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273, denumită în continuare „Directiva 93/13”) o persoană fizică – care participă la un fond de investiții închis și cumpără titluri de valoare nominale înregistrate sub formă de certificate de investiții emise de acest fond – în cazul în care această achiziție este efectuată în scopuri care nu țin de activitatea comercială, economică sau profesională a acestei persoane, iar scopul principal al aderării la fond este investirea economiilor?

2) Este profesionist, în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 93/13, un fond de investiții închis al cărui unic obiect de activitate este investirea sumelor colectate în urma unei oferte de cumpărare de certificate de investiții în titluri de valoare, instrumente ale pieței de capital și alte drepturi patrimoniale, astfel cum sunt definite de lege?

3) Constituie o clauză contractuală care nu a fost negociată individual, în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 93/13, o dispoziție din statutul unui fond de investiții închis care stabilește drepturile și obligațiile participantului, inclusiv condițiile și termenele de răscumpărare de către fond a certificatelor de investiții de la participanții săi, în cazul în care participantul a avut posibilitatea de a cunoaște statutul înainte de a adera la fond și de a accepta conținutul acestuia printr‑o declarație scrisă în momentul primirii certificatelor de investiții?”

IV. Analiză

20. Aceste concluzii se referă la a treia întrebare. Primele două sunt relevante numai ca premisă a raționamentului, în măsura în care permit să se analizeze dacă dispoziția statutară în litigiu poate constitui o clauză contractuală care nu a fost negociată individual în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 93/13.

21. Prin urmare, ne limităm la a observa că, așa cum reiese din dosar, reclamanții, persoane fizice care au achiziționat certificate de investiții în scop de economisire, fără a avea legătură cu o activitate profesională, par să poată fi clasificați drept consumatori și că FIZ, în calitate de persoană juridică ce oferă și gestionează în mod organizat acest produs de investiții, se poziționează, în sensul clauzei în litigiu, în calitate de parte adversă profesionistă. În orice caz, instanța de trimitere va avea sarcina de a verifica, în lumina tuturor împrejurărilor cauzei, dacă condițiile impuse de dreptul Uniunii sunt efectiv îndeplinite.

A. Cu privire la a treia întrebare

22. A treia întrebare reprezintă punctul central al prezentei cauze. Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile statutului unui fond de investiții închis, care prevăd drepturile și obligațiile subscriitorului – inclusiv condițiile de răscumpărare a certificatelor – pot fi calificate drept „clauze contractuale care nu au fost negociate individual” în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 93/13.

23. Problema implică două aspecte: trebuie să se stabilească, în primul rând, dacă există un „contract” în sensul Directivei 93/13 și, în al doilea rând, dacă se poate considera că clauza în litigiu „nu a fost negociată individual”.

1. Existența unui contract în sensul Directivei 93/13 și includerea clauzelor statutare

24. Directiva 93/13 se aplică „tuturor contractelor” încheiate între profesioniști și consumatori(6). Aceasta este o directivă generală privind protecția consumatorilor, care este aplicabilă în toate sectoarele de activitate economică(7). Libertatea astfel urmărită de legiuitor implică, deopotrivă, că excluderile din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 trebuie interpretate restrictiv, pentru a proteja efectul util al acesteia(8).

25. Statutul FIZ, în măsura în care conține dispoziții referitoare la natura și la obiectul fondului, la denumirea și la sediul societății de administrare, la modalitățile de reprezentare și la principiile politicii de investiții, prezintă trăsături care ar putea justifica asocierea sa cu „contractele privind înființarea sau organizarea companiilor” care, potrivit celui de al zecelea considerent al Directivei 93/13, ar justifica excluderea sa din domeniul de aplicare al directivei menționate.

26. Cu toate acestea, în situația ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum arată instanța de trimitere, statutul FIZ joacă un dublu rol. Acesta reprezintă atât actul constitutiv al persoanei juridice, cât și instrumentul care stabilește drepturile patrimoniale ale subscriitorilor: condițiile și modalitățile de răscumpărare a certificatelor, limitele de reducere a cererilor, regulile de calcul al lichidităților. Dispozițiile referitoare la acest al doilea aspect prezintă, din punct de vedere funcțional, trăsături similare cu cele ale clauzelor contractuale care reglementează conținutul unui raport sinalagmatic.

27. Până în prezent, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la domeniul de aplicare al excluderii vizate în cel de al zecelea considerent al Directivei 93/13. O orientare interpretativă utilă poate fi însă extrasă din hotărârea Verein für Konsumenteninformation(9), referitoare la domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I(10). Cu această ocazie, Curtea a făcut distincție între planul operațiunilor reglementate de dreptul societăților și cel al contractelor supuse acestuia, excluzând faptul că simpla legătură a unui contract cu aspecte de drept al societăților ar putea determina excluderea sa din domeniul de aplicare al regulamentului menționat.

28. Această orientare nu este izolată. Deja în Hotărârea E. Friz(11), Curtea inclusese în materia protecției consumatorilor – în cazul respectiv, Directiva 85/577/CEE(12) – raportul juridic care ia naștere din aderarea unei persoane fizice la un fond imobiliar constituit sub forma unei societăți de persoane, în cazul în care scopul principal al aderării nu era de a face parte din societate, ci de a efectua o investiție financiară. Astfel, Curtea a confirmat principiul – cu aplicabilitate generală – potrivit căruia forma socială a vehiculului nu exclude, în sine, aplicabilitatea protecției consumatorilor în cazul raportului contractual subiacent. Aceeași abordare funcțională, întemeiată pe depășirea calificărilor formale în favoarea aprecierii materiale a raportului, inspiră jurisprudența Curții referitoare la noțiunea de „profesionist”(13).

29. Prin urmare, considerăm că principiul enunțat în Hotărârea Verein für Konsumenteninformation poate fi transpus în privința Directivei 93/13. Rațiunea care stă la baza excluderii vizate în al zecelea considerent al Directivei 93/13 este de a sustrage din sfera protecției consumatorilor aspectele constitutive stricto sensu ale entității juridice, iar nu raporturile obligaționale specifice acestora.

30. Necesitatea unei interpretări restrictive pare a fi confirmată și de jurisprudența Curții referitoare la cealaltă ipoteză prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13(14). În Hotărârea Gómez del Moral Guasch(15), Curtea a precizat că această excludere presupune ca clauza să reproducă o dispoziție de drept național destinată să se aplice între părți indiferent de alegerea acestora; în schimb, atunci când reglementarea națională stabilește doar un cadru general și lasă profesionistului o marjă în ceea ce privește stabilirea conținutului concret al clauzei, aceasta din urmă nu reflectă o reglementare normativă obligatorie sau supletivă, ci exprimă o decizie autonomă a profesionistului. În această ipoteză, excluderea nu se aplică.

31. În orice caz – și acesta este elementul decisiv –, chiar dacă am admite că statutul FIZ, în dimensiunea sa constitutivă, intră sub incidența excluderii vizate în al zecelea considerent, acest fapt nu ar fi suficient pentru a exclude din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 raportul contractual pe care reclamanții își întemeiază cererea.

32. Astfel, din elementele dosarului reiese că între FIZ și reclamanți a fost încheiat un contract distinct de subscriere a certificatelor. Mecanismul este clar: FIZ a formulat o propunere scrisă de cumpărare a certificatelor; reclamanții au acceptat‑o prin semnarea unui formular standardizat în care declarau că au luat la cunoștință și au acceptat condițiile de emitere și statutul. Prin această declarație, reclamanții au acceptat, fără nicio posibilitate de negociere, toate dispozițiile referitoare la condițiile de emitere și de răscumpărare a certificatelor, inclusiv clauza în litigiu.

33. Ne aflăm, așadar, în fața unei operațiuni bilaterale de negociere: o ofertă scrisă din partea profesionistului, acceptul exprimat prin semnarea unui formular prestabilit și plata contravalorii. Contractul de subscriere astfel încheiat intră, în opinia noastră, în domeniul de aplicare al Directivei 93/13. Nu este necesar să se afirme că statutul, ca atare și în ansamblul său, se încadrează în acest domeniu de aplicare: este suficient să se constate că clauzele statutare devenite obligatorii prin acest contract reglementează conținutul acestuia.

34. Prin urmare, în opinia noastră, chiar dacă s‑ar aprecia că statutul FIZ, ca atare, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, clauzele referitoare la condițiile de răscumpărare a certificatelor trebuie totuși considerate ca făcând parte integrantă din contractul de subscriere.

35. Aceste clauze au fost incluse în raportul contractual prin declarația semnată de consumator la momentul achiziției, prin care acesta a acceptat conținutul statutului. Este vorba despre mecanismul specific al contractului de adeziune: raportul se întocmește prin aderarea contractantului la un regim prestabilit unilateral de cealaltă parte.

36. Această interpretare, împărtășită de Comisie și de guvernul polonez în observațiile lor, este singura care este în concordanță cu rațiunea Directivei 93/13. O abordare formalistă – care ar exclude din domeniul de aplicare al directivei menționate o clauză (convențională) pentru simplul motiv că decurge în mod formal din statutul entității emitente – ar permite profesionistului să eludeze cu ușurință protecția consumatorilor. Ar fi suficient să se transpună în clauzele statutare dispozițiile cele mai dezavantajoase pentru consumator și ca acestea să fie acceptate prin trimitere pentru a le sustrage de la controlul caracterului abuziv. Nu considerăm că dreptul Uniunii permite un astfel de rezultat.

37. De altfel, Curtea a precizat în mod repetat că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare și că această situație îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Tocmai din acest motiv, în scopul aplicării Directivei 93/13, este importantă esența relației – și anume poziția reală a asimetriei informaționale și a puterii de negociere între părți –, iar nu calificarea formală a instrumentului juridic(16).

2. Lipsa negocierii individuale

38. În conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 93/13, se consideră că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. Constituie o clauză care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale cea redactată în vederea unei utilizări generale(17).

39. În speță, lipsa negocierii individuale este evidentă. Clauzele statutare au fost redactate de societatea de administrare la momentul creării fondului, așadar, înainte de orice contact cu viitorii subscriitori. Acestea sunt destinate să reglementeze relațiile cu toți subscriitorii: cu alte cuvinte, au, prin însăși natura lor, un caracter general și standardizat.

40. Din această perspectivă, reiese de asemenea că clauza în litigiu face parte dintr‑un text statutar întocmit pentru a reglementa în mod uniform o pluralitate nediferențiată de raporturi cu subscriitorii. Fiind vorba despre clauze standardizate destinate unei utilizări generale, examinarea jurisdicțională trebuie să se concentreze pe structura obiectivă a clauzei și pe modul în care aceasta este făcută cunoscută și obligatorie pentru consumator(18).

41. La aceasta se adaugă – și reprezintă un aspect esențial – faptul că, în temeiul articolului 6 alineatul 7.3 litera e) din statutul FIZ(19), adunarea generală a investitorilor nu poate, în principiu, să modifice statutul. Prin urmare, subscriitorii sunt obligați să respecte dispozițiile statutare fără nicio posibilitate de negociere. Aceasta nu este o clauză negociabilă în mod abstract, dar nenegociată: este vorba despre o clauză nenegociabilă din punct de vedere structural, impusă consumatorului ca o condiție de acces la raportul contractual.

42. Faptul că consumatorul a semnat o declarație scrisă de acceptare nu repune în discuție această concluzie. Acceptarea expresă a termenilor prestabiliți este însăși esența contractului de adeziune; aceasta nu reprezintă, în niciun caz, o indicație a negocierii individuale. Iar, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 93/13, în cazul în care profesionistul susține contrariul, sarcina probei îi revine acestuia.

3. Natura colectivă a fondului

43. Ne rămâne de abordat argumentul, invocat de FIZ, potrivit căruia supunerea statutului la controlul Directivei 93/13 ar risca să compromită principiul egalității de tratament între subscriitori. În cazul în care clauza de reducere a cererilor de răscumpărare nu ar fi obligatorie pentru anumiți subscriitori (cei calificați drept consumatori), ci pentru ceilalți, ar fi generată – potrivit tezei FIZ – o diferențiere a drepturilor patrimoniale incompatibilă cu calitatea de organism de plasament colectiv.

44. Înțelegem această preocupare, însă, în opinia noastră, ea nu poate conduce la excluderea aplicării Directivei 93/13, pentru următoarele motive.

45. În primul rând, dintr‑o jurisprudență constantă(20) rezultă că Directiva 93/13 urmărește să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, iar articolele 6 și 7 din această directivă impun mijloace adecvate și eficiente pentru a asigura eficacitatea deplină a protecției jurisdicționale. Rezultă că inconvenientele de ordin sistemic sau organizatoric, chiar dacă sunt reale, nu pot fi ridicate la rang de criteriu preliminar de delimitare a domeniului de aplicare al Directivei 93/13, întrucât acestea privesc mai degrabă etapa ulterioară de stabilire a efectelor eventualei constatări a caracterului abuziv.

46. Chestiunea supusă analizei Curții se referă la domeniul de aplicare al Directivei 93/13: raportul dintre fond și subscriitori intră sau nu sub incidența protecției consumatorilor? Efectele sistemice care ar putea decurge din eventuala constatare a naturii abuzive a unei anumite clauze statutare reprezintă o problemă distinctă, în mod logic ulterioară. Din al doilea aspect nu se poate deduce o limitare a primului: aceasta ar însemna adaptarea domeniului de aplicare al Directivei 93/13 la nevoile organizaționale ale profesionistului, ceea ce ar fi incompatibil cu funcția disuasivă urmărită în mod expres la articolul 7 din Directiva 93/13. De altfel, Curtea a reiterat în repetate rânduri că mecanismul „lipsei caracterului obligatoriu” al clauzei abuzive prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 urmărește să restabilească echilibrul formal dintre părți prin substituirea acestuia cu echilibrul material pe care clauza abuzivă l‑a modificat și că neaplicarea clauzei reprezintă consecința normală, chiar și atunci când afectează echilibrele contractuale stabilite unilateral de profesionist(21).

47. În al doilea rând, dreptul Uniunii prevede deja criteriile de gestionare a consecințelor sistemice ale neaplicării. Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea a clarificat că, în cazul în care clauza considerată abuzivă nu stabilește un element esențial al reglementării contractuale, contractul rămâne obligatoriu pentru părți, fără clauza abuzivă, fără a fi necesară nicio completare(22). Instanței naționale nu îi este permis – și acesta este aspectul decisiv – să revizuiască conținutul clauzei sau să o înlocuiască cu criterii derivate din dispoziții generale, cum ar fi echitatea sau obiceiurile(23). În cazul în care este în discuție o clauză esențială, a cărei invalidare ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator, revine exclusiv instanței naționale sarcina de a înlocui, în conformitate cu dreptul național, clauza abuzivă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv – respectiv cu o reglementare de natură dispozitivă, aplicabilă în lipsa unui acord diferit între părți – sau, dacă astfel de dispoziții nu există, de a recurge la alte soluții prevăzute de ordinea juridică de natură să restabilească echilibrul dintre drepturile și obligațiile părților, în limitele definite de jurisprudența Kásler(24). Instanța de trimitere dispune, așadar, de un cadru suficient de detaliat pentru a modula consecințele constatării caracterului abuziv, cu respectarea dreptului polonez în ansamblu și, dacă este cazul, adoptând „toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile” ale invalidării clauzei, fără a aduce atingere interdicției „[de a] modific[a] sau [de a] atenu[a] în mod liber conținutul clauzelor abuzive”(25).

48. În al treilea rând, astfel cum subliniază chiar instanța de trimitere, dreptul polonez oferă deja un cadru în care poate fi efectuată această evaluare comparativă. Articolul 3 alineatul 3 din Legea privind fondurile de investiții impune fondului să își desfășoare activitatea „urmărind în special interesul participanților”; articolul 64 alineatul 1 din aceeași lege atribuie societății de administrare răspunderea față de subscriitori pentru orice prejudiciu cauzat de neîndeplinirea obligațiilor sale. Constatarea naturii potențial abuzive a clauzei de reducere a cererilor de răscumpărare nu ar prejudicia în mod necesar interesele celorlalți subscriitori: ar reveni instanței naționale sarcina de a stabili consecințele concrete, în lumina întregii reglementări aplicabile.

49. În cele din urmă, și acesta este, în opinia noastră, aspectul decisiv, excluderea de principiu a protecției consumatorilor pentru investitorul individual, invocând natura colectivă a fondului, ar însemna privarea de protecția Directivei 93/13 a părții mai slabe din punct de vedere contractual, ale cărei drepturi patrimoniale depind în întregime de deciziile unilaterale ale părții mai puternice. Acest rezultat ar fi incompatibil cu rațiunea sistemului instituit prin Directiva 93/13 și cu funcția disuasivă pe care articolul 7 din aceasta o atribuie reglementării caracterului neobligatoriu al clauzelor abuzive. Preocuparea FIZ cu privire la gestionarea efectelor inter‑subscriitori este legitimă, dar se situează după aprecierea caracterului abuziv și nu poate fi utilizată pentru a se opune în prealabil condiției privind aplicarea.

50. În definitiv, Curtea este chemată, în această cauză, să stabilească doar dacă clauza în litigiu poate fi calificată drept „clauză contractuală care nu a fost negociată individual” în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 93/13. Din motivele expuse, propunem să se răspundă afirmativ.

V. Concluzie

51. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare preliminară adresată de Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel din Varșovia, Polonia) după cum urmează:

Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că:

o dispoziție din statutul unui fond de investiții închis care stabilește termenii și condițiile de răscumpărare a certificatelor de investiții poate constitui o clauză contractuală care nu a fost negociată individual atunci când este obligatorie pentru subscriitor prin contractul de subscriere a certificatelor, iar el nu i‑a putut influența conținutul, chiar dacă a putut lua cunoștință de aceasta înainte de aderare și i‑a acceptat conținutul printr‑o declarație scrisă;

revine instanței naționale sarcina de a verifica, luând în considerare toate împrejurările cauzei și posibila relevanță a articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, dacă clauza în litigiu se limitează să reflecte dispoziții imperative sau supletive ale dreptului național.

1 Limba originală: italiana.

2 Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

3 Fondul de investiții închis (în limba polonă: „fundusz inwestycyjny zamknięty») (denumit în continuare „FIZ”) este un organism de plasament colectiv cu personalitate juridică autonomă, ale cărui participații iau forma unor certificate de investiții. Spre deosebire de fondurile deschise, acesta emite un număr predefinit de certificate și nu este obligat să răscumpere la cerere: răscumpărarea este admisă numai în cazurile și în condițiile prevăzute eventual de statutul fondului. Acesta este un instrument din categoria fondurilor de investiții alternative reglementate de Directiva 2011/61/UE din 8 iunie 2011 privind administratorii fondurilor de investiții alternative și de modificare a Directivelor 2003/41/CE și 2009/65/CE și a Regulamentelor (CE) nr. 1060/2009 și (UE) nr. 1095/2010 (JO 2011, L 174, p. 1).

4 Legea din 23 aprilie 1964 privind Codul civil (Dz. U. din 2023, poziția 1610).

5 Dz. U. din 2004 nr. 146, Dz. U. din 2024, poziția 1034.

6 A se vedea Hotărârea din 30 mai 2013, Asbeek Brusse și de Man Garabito (C‑488/11, EU:C:2013:341, punctul 29).

7 A se vedea Hotărârea din 20 martie 2025, Arce (C‑365/23, EU:C:2025:192, punctul 44 și jurisprudența citată).

8 A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring (C‑51/17, EU:C:2018:750, punctul 52), Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania (C‑81/19, EU:C:2020:532, punctul 24), și Hotărârea din 6 iulie 2023, First Bank (C‑593/22, EU:C:2023:555, punctul 20).

9 A se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2019, Verein für Konsumenteninformation (C‑272/18, EU:C:2019:827, punctul 37).

10 Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6).

11 A se vedea Hotărârea din 15 aprilie 2010, E. Friz (C‑215/08, EU:C:2010:186, punctele 25-29).

12 Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO 1985, L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188), înlocuită în prezent de Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64).

13 A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2018, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen (C‑147/16, EU:C:2018:320, punctele 47-59), în care Curtea a calificat drept „profesionist” o instituție de învățământ pentru activitatea auxiliară de acordare a unui plan de plată, deși activitatea sa principală nu era de natură comercială.

14 „Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii […]”

15 Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch (C‑125/18, EU:C:2020:138, punctele 31-37), referitoare la o clauză privind un credit ipotecar care făcea trimitere la un indice de referință prevăzut de legislația spaniolă în cauză: Curtea a exclus aplicabilitatea articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că această legislație nu impunea utilizarea indicelui, ci se limita să reglementeze unele dintre cerințele sale, lăsându‑i profesionistului alegerea de a‑l adopta. Așa cum indicele de referință al împrumutului era un indice „permis” de legislația spaniolă, dar nu impus, tot astfel clauza de reducere a cererilor de răscumpărare este „permisă” de legea poloneză privind fondurile de investiții menționată mai sus, însă nu impusă: alegerea mecanismelor de reducere rămâne o decizie autonomă a profesionistului, în speță a societății de administrare, la momentul redactării statutului.

16 A se vedea Hotărârea din 17 mai 2018, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen (C‑147/16, EU:C:2018:320, punctul 54 și jurisprudența citată).

17 A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2015, Šiba (C‑537/13, EU:C:2015:14, punctul 31), precum și Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado (C‑226/12, EU:C:2014:10, punctul 18).

18 A se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 73), și Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc ș.a. (C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 44).

19 Statutul Fondului Z. Fundusz Inwestycyjny Zamknięty, articolul 6 alineatul 7 punctul 3 litera e), în versiunea aplicabilă la data faptelor din litigiul principal. Documentul figurează în dosarul cauzei.

20 A se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 41), și Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164, punctele 49 și 50).

21 A se vedea Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349, punctele 40 și 69), Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH (C‑19/20, EU:C:2021:341, punctul 72 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B. (C‑269/19, EU:C:2020:954, punctul 31 și jurisprudența citată).

22 A se vedea Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349, punctele 63-65), și Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak (C‑260/18, EU:C:2019:819, punctele 56-58).

23 A se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak (C‑260/18, EU:C:2019:819, punctele 61 și 62).

24 A se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C‑26/13, EU:C:2014:282, punctele 82-85); a se vedea de asemenea Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak (C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 48): posibilitatea instanței naționale de a înlocui clauza abuzivă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv este limitată la cazurile în care invalidarea contractului în ansamblul său ar expune consumatorul unor consecințe deosebit de dăunătoare.

25 A se vedea Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B. (C‑269/19, EU:C:2020:954, punctele 41-44), Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH (C‑19/20, EU:C:2021:341, punctul 84), și Hotărârea din 31 martie 2022, Lombard Pénzügyi és Lízing (C‑472/20, EU:C:2022:242, punctele 54-56).