Concluziile avocatului general domnul N. Emiliou prezentate la 23 aprilie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 23 aprilie 2026(1)

Cauza C‑17/25

LS,

KV,

RY,

UJ,

împotriva

Società Cattolica di Assicurazione SpA,

celelalte părți la procedură fiind:

Fata Assicurazione Danni SpA,

BZ,

FN,

NA,

ZI,

DR,

Darag Italia SpA,

[cerere de decizie preliminară formulată de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia)]

„ Trimitere preliminară – Asigurare de răspundere civilă auto – Directiva 84/5/CEE – Prejudiciu moral suferit de moștenitorii victimei – Acțiune în regres introdusă de asigurător – Excepție de nulitate a unei clauze contractuale incluse în polița de asigurare – Lipsa competenței instanței de a controla validitatea (opozabilitatea) clauzei respective – Efectele unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat asupra validității (opozabilității) clauzei respective ”

I. Introducere

1. În temeiul articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului(2), statele membre aveau obligația de a prevedea că orice dispoziții legale sau clauze cuprinse în polițele de asigurare care excludeau de la acoperirea prin asigurare, în special, utilizarea sau conducerea vehiculelor cu încălcarea cerințelor tehnice privind starea și siguranța acestora erau fără efect (sau, mai exact, inopozabile) față de victimele accidentelor rutiere(3). Aceeași normă este prevăzută în prezent în Directiva 2009/103/CE(4), succesoarea legală a celei de A doua directive (și a celorlalte directive din acest domeniu)(5).

2. Litigiul principal privește un accident rutier care a implicat o coliziune între o motocicletă și un alt vehicul. Atât conducătorul motocicletei, cât și pasagerul aflat pe motocicletă și‑au pierdut viața. Pasagerul era proprietarul motocicletei și titularul poliței de asigurare încheiate pentru aceasta. Societatea de asigurări în cauză a inițiat o acțiune în regres împotriva moștenitorilor pasagerului, solicitând restituirea sumelor care le fuseseră plătite cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat de decesul acestuia. În susținerea acțiunii sale, societatea de asigurări a arătat că motocicleta era omologată tehnic pentru transportul unei singure persoane (conducătorul) și că polița de asigurare excludea acoperirea în cazul transportului ilegal de persoane (denumită în continuare „clauza de excludere”).

3. Această procedură s‑a desfășurat în mai multe etape. În stadiul actual al procedurii, aflată (pentru a doua oară) pe rolul Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia), care este instanța de trimitere, moștenitorii pasagerului susțin că clauza de excludere este nulă. Instanța de trimitere arată că motivul întemeiat pe nulitatea (relativă) a clauzei de excludere este inadmisibil potrivit dreptului național, ca urmare a efectelor autorității de lucru judecat ale unei hotărâri pronunțate într‑un stadiu anterior al procedurii, prin care a fost confirmat dreptul asigurătorului de a exercita acțiunea în regres împotriva moștenitorilor pasagerului în temeiul clauzei menționate, dat fiind că acest drept nu fusese contestat. Instanța de trimitere observă de asemenea că o astfel de confirmare (implicită) a dreptului asigurătorului de a introduce o acțiune în regres pare să încalce norma prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă (care se aplică ratione temporis în prezenta cauză)(6). Prin urmare, această instanță ridică problema dacă dreptul Uniunii impune înlăturarea efectelor naționale ale autorității de lucru judecat pentru a permite examinarea acestui aspect, în vederea asigurării efectului util al dispoziției menționate anterior.

4. Acest aspect este inspirat în special de jurisprudența Curții prin care s‑a consacrat obligația instanțelor naționale de a înlătura efectele autorității de lucru judecat în materia protecției consumatorilor în situațiile în care, în esență, instanțele naționale au omis să examineze, într‑un stadiu anterior al procedurii jurisdicționale, caracterul eventual abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii(7). Această obligație rezultă din evoluția progresivă a jurisprudenței (care, astfel cum vom explica în continuare, a culminat cu recenta Hotărâre Soledil) și constituie o excepție de la regula intangibilității hotărârilor definitive. Întrebările preliminare adresate în prezenta cauză oferă Curții ocazia de a preciza, pentru prima dată, dacă această obligație se aplică în domeniul reglementării Uniunii privind asigurarea de răspundere civilă auto, având în vedere considerațiile specifice protecției victimelor accidentelor rutiere, care constituie unul dintre obiectivele urmărite de această reglementare.

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

5. Al doilea considerent al Directivei 72/166/CEE(8) enunța că „întrucât singurul scop al controlului la frontieră al asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru folosirea vehiculelor cu motor este protejarea intereselor persoanelor care pot fi victimele unor accidente cauzate de astfel de vehicule; întrucât existența acestor controale la frontieră se datorează cerințelor diferite în acest domeniu ale fiecărui stat membru”.

6. Al treilea considerent al directivei menționate enunța că „întrucât aceste diferențe pot împiedica libera circulație a vehiculelor cu motor și a persoanelor în interiorul Comunității; întrucât, în consecință, acestea au efect direct asupra înființării și funcționării pieței comune”.

7. Al cincilea considerent al aceleiași directive enunța că „întrucât este de dorit ca locuitorii statelor membre să devină mai conștienți de realitatea pieței comune și, în acest scop, să se ia măsuri de liberalizare suplimentară a reglementărilor referitoare la circulația persoanelor și a vehiculelor cu motor care circulă între statele membre; […]”.

8. Al șaselea considerent al acestei directive enunța în plus că „întrucât o asemenea relaxare a normelor referitoare la circulația călătorilor reprezintă încă un pas în direcția deschiderii reciproce a piețelor statelor membre și creării unor condiții similare celor ale unei piețe naționale”.

9. Articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă prevedea că „fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor să fie acoperită prin asigurare. Aceste măsuri stabilesc aria răspunderii civile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării.”

10. Al treilea și al șaptelea considerent ale celei de A doua directive aveau următorul cuprins:

„întrucât, există în continuare, cu toate acestea, mari deosebiri între legislațiile diverselor state membre privind extinderea acestei obligații de asigurare; întrucât aceste diferențe au un efect direct asupra instituirii și funcționării pieței comune;

[…]

întrucât este în interesul victimelor ca efectele anumitor clauze de excludere să fie limitate la relațiile între asigurător și persoana care poartă răspunderea pentru accident; […]”

11. Articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă prevedea:

„Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într‑o poliță de asigurare, eliberată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă], care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către:

– persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit, sau

– persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv, sau

– persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv,

să fie considerată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din [Prima directivă], fără efect în ceea privește pretențiile unor terți care au fost victime ale unui accident.

Cu toate acestea, dispoziția sau clauza prevăzută la prima liniuță poate fi invocată împotriva unor persoane care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea știau că vehiculul este furat.

Statele membre au posibilitatea, pentru accidentele survenite pe teritoriul lor, să nu aplice dispoziția de la primul paragraf, în cazul și în măsura în care victima poate obține despăgubirea prejudiciului său de la un organism de asigurări sociale.”

12. Al cincilea considerent al celei de A treia directive 90/232/CEE a Consiliului(9) enunța că „întrucât există îndeosebi diferențe în asigurarea obligatorie pentru pasagerii autovehiculelor în unele state membre; întrucât, pentru a putea proteja această categorie deosebit de vulnerabilă de victime potențiale, astfel de diferențe ar trebui eliminate”.

13. Al treisprezecelea considerent al celei de A treia directive enunța că „întrucât o astfel de adăugire, care duce la o protecție sporită a părților asigurate și a victimelor accidentelor, va facilita în și mai mare măsură trecerea frontierelor interne din Comunitate și, în consecință, înființarea și funcționarea pieței interne; întrucât, prin urmare, un înalt nivel de protecție a consumatorului ar trebui luat drept bază”.

14. Articolul 1 alineatul (1) din A treia directivă prevedea că, „[f]ără a aduce atingere celui de al doilea paragraf de la articolul 2 alineatul (1) din [A doua directivă], asigurarea menționată la articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă] acoperă răspunderea pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto, ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul”.

B. Dreptul italian

15. Instanța de trimitere citează printre altele articolul 2059 din Codice Civile (Codul civil), astfel cum a fost interpretat în jurisprudența națională, referitor la repararea prejudiciului moral suferit de membrii de familie apropiați ai unei persoane decedate într‑un accident. Instanța de trimitere precizează că acești membri de familie trebuie considerați victime și, prin urmare, terți vătămați al căror drept la despăgubire nu poate fi afectat de o acțiune în regres introdusă de asigurător.

16. Instanța de trimitere explică de asemenea că Codice di procedura civile (Codul de procedură civilă, denumit în continuare „CPC”) nu permite modificarea după bunul plac a cererilor formulate în cadrul procedurilor civile. În primă instanță, cererea poate fi modificată numai în limite stricte (a se vedea articolul 171ter din CPC sau, în ceea ce privește normele aplicabile la data procedurii în primă instanță, articolul 183 din CPC). În procedurile de apel nu este permisă adăugarea de motive noi (articolul 345 din CPC); același lucru este valabil și pentru controlul legalității (articolul 360 din CPC).

17. În plus, în cazul unui recurs împotriva unei hotărâri pronunțate în apel, „în procedura de rejudecare […], părțile nu pot formula alte concluzii decât cele pe care le‑au formulat în cadrul procedurii în care a fost pronunțată hotărârea atacată, cu excepția cazului în care necesitatea unor concluzii noi rezultă din hotărârea de casare” (articolul 394 al treilea paragraf din CPC). Prin urmare, aspectele examinate de instanța de apel care nu sunt contestate în cadrul recursului dobândesc autoritate de lucru judecat (articolul 2909 din Codul civil și articolul 324 din CPC). Sunt posibile derogări de la acest principiu numai în cazul în care casarea cu trimitere spre rejudecare privește o parte a hotărârii care constituie premisa logică sau juridică a unei alte părți a aceleiași hotărâri (articolul 336 primul paragraf din CPC).

18. În plus, ca răspuns la întrebarea adresată de Curte, instanța de trimitere explică faptul că articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă nu a fost transpus în dreptul național printr‑un act legislativ ad‑hoc, întrucât toate dispozițiile prevăzute de această directivă (cu excepția articolului 3, care nu face obiectul prezentei cauze) erau deja prevăzute de legge 24 dicembre 1969, n. 990, relativa all’assicurazione obbligatoria della responsabilità civile derivante dalla circolazione dei veicoli a motore e dei natant (Legea nr. 990 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule și de ambarcațiuni din 24 decembrie 1969) (GURI nr. 2 din 3 ianuarie 1970) (denumită în continuare „Legea nr. 990”).

19. În special, articolul 18 al doilea paragraf din această lege consacra principiul potrivit căruia clauzele contractuale care limitează acoperirea asigurării nu pot fi invocate împotriva terților prejudiciați [normă care, potrivit instanței de trimitere, corespunde articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă]. Mai precis, această dispoziție prevedea că, „[p]entru întreaga sumă maximă acoperită prin poliță, asigurătorul nu poate opune persoanei prejudiciate care exercită o acțiune directă împotriva sa nici excepțiile care decurg din contract, nici clauzele care prevăd eventuala participare a asiguratului la repararea prejudiciului. Cu toate acestea, asigurătorul are drept de regres împotriva asiguratului în măsura în care ar fi avut dreptul, în temeiul contractului, să refuze prestația sau să reducă cuantumul acesteia.”

III. Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare

20. PA a decedat într‑un accident rutier la 30 august 1998. Accidentul s‑a produs în timp ce PA călătorea pe o motocicletă aflată în proprietatea sa, condusă de SE, decedată și ea în urma accidentului. Motocicleta era asigurată pentru răspundere civilă de FATA S.p.a., devenită ulterior Cattolica Assicurazioni S.p.a. (denumită în continuare „Cattolica”). PA era titularul poliței de asigurare.

21. În anul 1999, TM, EO, RY, LS, KV și UJ (denumiți în continuare „rudele lui PA”) au introdus o acțiune la Tribunale di Crotone (Tribunalul din Crotone) împotriva tuturor celor care, în principiu, puteau fi considerați răspunzători pentru accidentul rutier, printre care Cattolica. Procedura s‑a încheiat în primă instanță prin hotărârea din 24 ianuarie 2005 pronunțată de Tribunale di Crotone (Tribunalul din Crotone), prin care SE a fost considerată răspunzătoare pentru accident în proporție de 80 % (în timp ce conducătorul celuilalt vehicul a fost considerat răspunzător în proporție de 20 %).

22. În timp ce această procedură era pendinte, Cattolica a sesizat aceeași instanță cu o acțiune împotriva rudelor lui PA, susținând că (i) motocicleta în cauză era adecvată din punct de vedere tehnic pentru transportul unei singure persoane, (ii) polița de asigurare încheiată pentru vehiculul respectiv excludea acoperirea în cazul transportului ilegal de persoane, (iii) deși această excludere nu era opozabilă terților prejudiciați, ea permitea societății de asigurare să solicite titularului poliței restituirea sumelor plătite victimei accidentului, (iv) întrucât titularul poliței a decedat, datoriile sale au fost transferate moștenitorilor în temeiul dreptului succesoral și, (v), în consecință, deși rudele lui PA aveau dreptul de a fi despăgubite pentru decesul rudei lor, acestea au moștenit de asemenea datoriile acesteia și, prin urmare, erau obligate să restituie asigurătorului sumele care le fuseseră plătite în calitate de terți prejudiciați. În acest temei, Cattolica a solicitat obligarea acestora la restituirea tuturor sumelor care le fuseseră plătite sau care urmau să le fie plătite (denumită în continuare „acțiunea în regres”).

23. Printr‑o hotărâre din 27 septembrie 2012, Corte di appello di Catanzaro (Curtea de Apel din Catanzaro, Italia) a obligat rudele lui PA să restituie sumele primite de la Cattolica. Cattolica a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că Corte di appello di Catanzaro (Curtea de Apel din Catanzaro) s‑a pronunțat asupra cererii de restituire a sumelor deja plătite rudelor lui PA cu titlu de avans, dar nu s‑a pronunțat asupra obligației de restituire a sumelor care le vor fi plătite în viitor.

24. Prin hotărârea din 10 mai 2016, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a admis recursul, considerând că Cattolica avea dreptul să recupereze integral atât sumele deja plătite, cât și sumele care urmau să fie plătite, cu condiția ca instanța de fond să stabilească că rudele lui PA aveau calitatea de moștenitori ai acesteia. Cauza a fost rejudecată pe fond în fața Corte d’appello di Catanzaro (Curtea de Apel din Catanzaro). Prin hotărârea din 21 decembrie 2020, această instanță a confirmat calitatea de moștenitori a rudelor lui PA și le‑a obligat pe acestea să restituie Cattolica sumele deja primite și a dispus compensarea sumelor încă datorate cu cele a căror restituire a fost solicitată prin intermediul acțiunii în regres(10).

25. LS și KV (două dintre rudele lui PA) au formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație). UJ, RY și TM au achiesat la acest recurs (LS, KV, UJ, RY și TM sunt denumiți în continuare „recurenții din litigiul principal”). În fața acestei instanțe, recurenții menționați susțin, pentru prima dată de la începutul procedurii principale, că clauza de excludere este nulă pentru motivul că este contrară articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă.

26. Instanța de trimitere arată că acest argument, deși ar putea fi întemeiat, este vădit inadmisibil în temeiul dreptului național, întrucât nu a fost invocat într‑un stadiu anterior al procedurii. Rezultă că dreptul Cattolica întemeiat pe clauza de excludere beneficiază în prezent de efectele autorității de lucru judecat care decurg din hotărârile judecătorești pronunțate anterior în cadrul procedurii, ca urmare a neinvocării vreunei excepții în această privință. Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că jurisprudența Curții a recunoscut existența mai multor excepții de la principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești și are îndoieli cu privire la aplicabilitatea unei asemenea excepții în împrejurările din speță. Această instanță arată de asemenea că recurenții din litigiul principal au dat dovadă, în opinia sa, de o pasivitate totală prin faptul că nu au invocat nulitatea clauzei în litigiu într‑un stadiu anterior al procedurii.

27. În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât, prin decizia din 23 decembrie 2024, primită de Curte la 15 ianuarie 2025, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) [Î]ntr‑un caz precum cel în discuție în prezenta cauză, articolul 2 din [A doua directivă] se opune unei reglementări naționale care, ca urmare a faptului că a intervenit autoritatea de lucru judecat în cadrul unei proceduri civile italiene, împiedică invocarea, pentru prima dată în fața Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație), a nulității unei clauze cuprinse într‑un contract de asigurare de [răspundere civilă auto] care, cu încălcarea [celei de A doua directive], permite asigurătorului să introducă o acțiune în regres împotriva persoanei transportate, care cumulează ea însăși atât calitatea de persoană vătămată, cât și calitatea de persoană asigurată?

2) [P]rincipiul potrivit căruia efectul util al dreptului [Uniunii] prevalează asupra autorității de lucru judecat se aplică și atunci când: (a) autoritatea de lucru judecat încalcă dreptul la despăgubiri, recunoscut de articolul 2 din [A doua directivă] membrilor familiei unei persoane decedate în urma unui accident rutier, împotriva asigurătorului [emitent al poliței de răspundere civilă auto]; (b) titularul acestui drept a avut un comportament complet pasiv în procedura încheiată prin hotărârea cu autoritate de lucru judecat care aduce atingere dreptului Uniunii[?]”

28. În plus, instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea acestei cereri, ea a făcut referire, în primul rând, la pertinența hotărârii care urmează să fie pronunțată de Curte pentru numeroase alte cauze, având în vedere utilizarea pe scară largă a unor clauze contractuale precum cea în discuție în prezenta cauză. În al doilea rând, aceasta a subliniat durata care s‑a scurs de la data faptelor aflate la originea prezentei proceduri.

29. Președintele Curții a respins această cerere prin Ordonanța din 8 aprilie 2025, amintind că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, simplul interes (deși legitim) al justițiabililor ca întinderea drepturilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii să fie stabilită cât mai rapid posibil nu constituie, în sine, o împrejurare excepțională care ar putea justifica recurgerea la procedura accelerată. În această ordonanță, președintele Curții a amintit de asemenea că aceeași situație se regăsește în ceea ce privește numărul mare de persoane sau de situații juridice susceptibile de a fi afectate de decizia pe care instanța de trimitere trebuie să o pronunțe după ce a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară(11).

30. În prezenta procedură au depus observații scrise Cattolica, guvernele italian și finlandez, precum și Comisia Europeană. Aceste guverne și Comisia au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 12 martie 2026.

IV. Apreciere

31. Prin întrebările formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență în primul rând, dacă dreptul Uniunii se opune efectelor autorității de lucru judecat prevăzute de dreptul național, în măsura în care acestea se extind asupra dreptului unui asigurător de a solicita restituirea despăgubirilor plătite (sau care urmează să fie plătite) moștenitorilor unui pasager care a fost victima unui accident rutier. În speță, pasagerul respectiv era și titularul poliței de asigurare și a utilizat vehiculul în cauză cu încălcarea specificațiilor tehnice ale acestuia. Această problemă se ridică într‑o situație în care acțiunea prin care se solicită o astfel de restituire se întemeiază pe o clauză a poliței de asigurare despre care se susține că încalcă norma care decurge din articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă. Amintim că, în temeiul acestei norme [prevăzută în prezent la articolul 13 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2009/103], statele membre trebuiau să se asigure că dispozițiile legale sau contractuale care exclud de la acoperirea prin asigurare, printre altele, utilizarea vehiculului cu încălcarea specificațiilor tehnice și de siguranță ale acestuia sunt considerate fără efect (inopozabile) față de terții care au fost victime ale unui accident. Această întrebare are la bază, în special, excepția autorității de lucru judecat pe care Curtea a dezvoltat‑o în domeniul protecției consumatorilor, domeniu reglementat, printre altele, de Directiva 93/13/CEE(12), și care se aplică în situațiile în care instanțele naționale nu au examinat eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale relevante.

32. În al doilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă examinarea întrebării menționate mai sus este afectată de faptul că recurenții din litigiul principal „au avut un comportament complet pasiv”. Astfel cum vom explica în continuare, acești termeni se inspiră din noțiunea de „pasivitate totală”, care este, din nou, împrumutată din jurisprudența dezvoltată în contextul Directivei 93/13, iar instanța de trimitere o utilizează pentru a descrie faptul că recurenții din litigiul principal nu au invocat nulitatea clauzei de excludere într‑un stadiu anterior al procedurii (la care, de altfel, au participat în mod activ).

33. Înainte de a aborda fondul acestor întrebări (B), vom analiza pe scurt admisibilitatea acestora (A).

A. Admisibilitatea întrebărilor preliminare

34. Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate a cererii de decizie preliminară, Cattolica arată în observațiile sale scrise că Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) și‑a depășit competența prin formularea prezentei cereri. Astfel, potrivit acestei părți, modul de redactare a dreptului național aplicabil nu permite o interpretare a dreptului național care să fie conformă cu dreptul Uniunii. Mai precis, această parte susține că articolul 2909 din Codul civil prevede că efectele autorității de lucru judecat se extind atât la chestiunile invocate în mod expres, cât și la cele soluționate în mod implicit. Chiar dacă Curtea ar concluziona că în împrejurările din speță dreptul Uniunii impune înlăturarea efectelor naționale ale autorității de lucru judecat, acest rezultat nu poate fi obținut în temeiul dreptului național relevant, deoarece ar echivala cu o interpretare contra legem a articolului 2909 din Codul civil.

35. În această privință, observăm că, în primul rând, în cadrul unei proceduri preliminare reglementate de articolul 267 TFUE, nu este de competența Curții, având în vedere repartizarea funcțiilor între aceasta și instanțele naționale, să verifice dacă decizia de trimitere a fost luată în conformitate cu normele naționale de organizare și de procedură judiciară(13).

36. În al doilea rând, amintim că, în prezentul context procedural, „numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru decizia ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții”(14). În consecință, prezumția de pertinență de care beneficiază în general întrebările preliminare presupune că, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care, în special, este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal(15).

37. În speță, întrebările adresate vizează stabilirea aspectului dacă efectul util, pe care statele membre sunt obligate să îl asigure, al normei prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă impune înlăturarea normei naționale privind autoritatea de lucru judecat într‑o situație în care o hotărâre judecătorească definitivă a confirmat un drept pretins contrar acestei norme. Din explicația furnizată în decizia de trimitere reiese în mod clar că această chestiune de drept al Uniunii este direct relevantă pentru decizia pe care instanța de trimitere va trebui să o adopte cu privire la admisibilitatea excepției invocate în fața sa privind clauza de excludere. În aceste împrejurări, relevanța întrebărilor adresate este stabilită în mod clar.

38. În ceea ce privește, în al treilea rând, observația formulată de Cattolica cu privire la pretinsa imposibilitate de a interpreta articolul 2909 din Codul civil în conformitate cu cerința de a înlătura efectele naționale ale autorității de lucru judecat în împrejurările din litigiul principal (dacă, din nou, s‑ar stabili existența unei asemenea cerințe), revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia această chestiune în lumina posibilităților de interpretare oferite de dreptul național aplicabil. Împrejurarea că prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată fără să fi fost adresate întrebări cu privire la pretinsa imposibilitate de a interpreta dispoziția de drept național menționată mai sus în conformitate cu dreptul Uniunii arată că instanța de trimitere nu a identificat niciun obstacol de interpretare precum cel descris de Cattolica.

39. În plus și fără a aduce atingere celor de mai sus, o incompatibilitate între o normă de drept național și o cerință a dreptului Uniunii poate fi abordată, în general, prin alte mijloace. În cazul în care este imposibil să se interpreteze dreptul național în conformitate cu dreptul Uniunii, poate apărea obligația de a înlătura norma de drept național incompatibilă (atunci când norma de drept al Uniunii care reglementează situația respectivă are efect direct)(16). Desigur, această posibilitate nu există în raporturi orizontale precum cel în discuție în litigiul principal (dat fiind că dispoziția în cauză face parte dintr‑o directivă și că o directivă nu poate fi invocată ca atare împotriva unui alt particular)(17). Cu toate acestea, în cazul în care nu este posibil să se asigure respectarea dreptului Uniunii în modurile menționate mai sus, partea în cauză poate încerca să angajeze răspunderea statului membru relevant în fața instanțelor naționale(18). Rezultă că imposibilitatea (potențială) de a asigura conformitatea cu răspunsul oferit de Curte într‑o anumită cauză prin interpretarea dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii nu face ca acest răspuns (și, prin urmare, întrebările care l‑au determinat) să fie lipsit de relevanță.

40. Pentru toate aceste motive, în opinia noastră, prezenta cerere de decizie preliminară trebuie considerată admisibilă.

B. Fondul întrebărilor preliminare

41. În această secțiune vom face mai întâi câteva observații introductive cu privire la obiectul prezentei trimiteri preliminare (1). Vom analiza apoi cadrul de reglementare relevant, inclusiv poziția dreptului Uniunii în raport cu efectele naționale ale autorității de lucru judecat, în special în materia protecției consumatorilor (2). Pe această bază, vom explica faptul că, în pofida anumitor similitudini, particularitățile specifice ale protecției prevăzute de Directiva 93/13, care au justificat o excepție (definită într‑un mod relativ larg) de la efectele naționale ale autorității de lucru judecat, nu se regăsesc în domeniul asigurării de răspundere civilă auto (3).

1. Obiectul analizei

42. Dorim să aducem două precizări cu privire la obiectul prezentei analize.

43. În primul rând, astfel cum amintește Comisia, situația din litigiul principal implică particulari (recurenții din litigiul principal) care invocă nulitatea (inopozabilitatea) unei clauze contractuale față de un alt particular (Cattolica) pe motivul încălcării articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă. Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții și așa cum s‑a arătat deja pe scurt mai sus, o directivă nu poate avea efect orizontal direct între particulari(19). Astfel, articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă nu poate fi invocat ca atare împotriva asigurătorului pentru a susține că clauza de excludere în cauză este nulă (inopozabilă). În aceste condiții, instanța de trimitere explică faptul că norma prevăzută la acest articol se regăsește la articolul 18 al doilea paragraf din Legea nr. 990 (astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 18 și 19 de mai sus). Ea explică de asemenea că această dispoziție, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale, consacră principiul potrivit căruia clauzele contractuale care limitează acoperirea prin asigurare nu pot fi opuse terților prejudiciați, după cum a arătat și guvernul italian în ședință.

44. În aceste împrejurări, prezenta trimitere preliminară nu poate fi considerată ca ridicând problema aplicabilității directe a articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă într‑un raport orizontal, ci urmărește mai degrabă obținerea unei interpretări a dispozițiilor acesteia în scopul aplicării corecte (conforme cu dreptul Uniunii) a dispoziției echivalente din dreptul național, precum și a normelor naționale relevante referitoare la autoritatea de lucru judecat.

45. În al doilea rând, prezenta trimitere preliminară privește în principal implicațiile excepției de la autoritatea de lucru judecat dezvoltate în materia protecției consumatorilor în domeniul asigurării de răspundere civilă auto. În aceste condiții, în observațiile sale scrise, Comisia a arătat că, în cazul în care raportul dintre Cattolica și PA ar fi calificat drept un raport între un profesionist și un consumator în sensul Directivei 93/13, principiile care decurg din protecția prevăzută de această directivă s‑ar aplica în mod automat (inclusiv cele referitoare la excepția privind autoritatea de lucru judecat). Interacțiunea dintre cele două regimuri a fost de asemenea dezbătută în detaliu în cadrul ședinței.

46. În acest context și pentru a facilita parcurgerea de către cititor a analizei care urmează, vom efectua aprecierea noastră cu privire la aplicabilitatea excepției privind autoritatea de lucru judecat dezvoltate în domeniul protecției consumatorilor în raport cu obiectivele specifice ale reglementării Uniunii în domeniul asigurării de răspundere civilă auto, în conformitate cu cererea instanței de trimitere. Vom analiza în continuare relația (și eventuala suprapunere) dintre acest domeniu de drept și Directiva 93/13(20).

2. Cadrul de reglementare relevant

47. După cum am menționat mai sus, vom începe această subsecțiune prin câteva observații asupra noțiunii de terț victimă a unui accident în sensul regimului de drept al Uniunii privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto (a). În continuare, vom analiza poziția pe care dreptul Uniunii o adoptă cu privire la efectele autorității de lucru judecat în temeiul dreptului național (b).

a) Noțiunea de terț victimă a unui accident

48. Instanța de trimitere arată că hotărârea Corte di appello di Catanzaro (Curtea de Apel din Catanzaro), atacată în fața sa, pare să fi încălcat dreptul Uniunii prin faptul că a refuzat dreptul la despăgubire moștenitorilor unei persoane care, în timp ce era transportată în calitate de pasager al unui autovehicul (pentru care încheiase polița de asigurare în cauză), a decedat în urma unui accident rutier în care a fost implicat respectivul vehicul și care trebuie, așadar, să fie considerată terț victimă a unui accident, în sensul normelor relevante ale Uniunii în domeniul asigurării de răspundere civilă auto.

49. În această privință, amintim, în primul rând, că aceste norme de drept al Uniunii urmăresc un dublu obiectiv: „pe de o parte, să asigure libera circulație atât a vehiculelor care staționează în mod obișnuit pe teritoriul Uniunii Europene, cât și a persoanelor aflate la bordul acestora și, pe de altă parte, să garanteze că victimele accidentelor cauzate de aceste vehicule beneficiază de un tratament comparabil, indiferent de locul de pe teritoriul Uniunii în care are loc accidentul”(21).

50. În al doilea rând, în ceea ce privește persoanele cărora li se aplică această garanție de protecție comparabilă, Curtea a precizat în mod repetat că singura distincție admisă este cea dintre conducătorul auto și pasager(22). Rezultă că toți pasagerii trebuie să fie protejați în temeiul normelor de drept al Uniunii privind asigurarea de răspundere civilă auto și că situația lor juridică trebuie să fie aceeași, indiferent dacă aceștia sunt de asemenea, în special, titularii polițelor de asigurare(23). Cu alte cuvinte, faptul că un pasager are calitatea de titular al poliței de asigurare nu afectează calitatea sa de terț care a fost victima unui accident(24) (deși un astfel de pasager nu poate fi considerat în mod evident un terț în raport cu polița de asigurare încheiată pentru vehiculul implicat în accident).

51. În al treilea rând, Curtea a statuat că asigurătorii nu pot în general să se prevaleze de dispoziții legale sau de clauze contractuale pentru a refuza să despăgubească victimele accidentelor(25). Curtea a explicat de asemenea că articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă nu face decât să reitereze această obligație, impunând statelor membre să se asigure că anumite dispoziții legale sau clauze dintr‑o poliță de asigurare sunt considerate fără efect (inopozabile) față de terții victime ale unui accident(26).

52. Amintim că respectivele categorii de dispoziții sau de clauze pe care legiuitorul Uniunii le‑a identificat se referă la cele care exclud utilizarea vehiculelor (i) de către persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit, (ii) de persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv și (iii) de către persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului (în discuție în speță). În acest context, Curtea a subliniat că singura derogare de la obligația de a despăgubi terții victime privește prima categorie menționată mai sus, în ceea ce privește persoanele care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a cauzat prejudiciul, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea cunoșteau că a fost furat(27), astfel cum reiese din articolul 2 alineatul (1) al doilea paragraf din A doua directivă [devenit articolul 13 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2009/103](28). Această derogare nu pare să fie aplicabilă în prezenta cauză.

53. În al patrulea și ultimul rând, deși normele de drept al Uniunii referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto nu urmăresc să armonizeze regimurile de răspundere civilă ale statelor membre, acestea din urmă nu pot lipsi normele respective de efectul lor util(29). Curtea a statuat în mod repetat că această situație s‑ar regăsi în cazul în care, numai în temeiul contribuției victimei la producerea prejudiciului, o reglementare națională, definită pe baza unor criterii generale și abstracte, fie ar refuza victimei dreptul de a fi despăgubită prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, fie ar limita un asemenea drept în mod disproporționat(30).

54. Pe acest temei, Curtea a statuat că este incompatibilă cu dreptul Uniunii: o reglementare națională potrivit căreia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto nu acoperă răspunderea pentru vătămările corporale cauzate persoanelor (care au fost efectiv victime terțe) care au călătorit într‑o parte a unui autovehicul care nu a fost nici concepută, nici construită cu scaune pentru pasageri(31); o reglementare care permite refuzul sau limitarea disproporționată a despăgubirii care trebuie plătită de un asigurător victimei unui accident, atunci când aceasta din urmă era proprietarul vehiculului și a contribuit la producerea daunei prin decizia de a călători în acel vehicul, deși acesta era condus de o persoană aflată în stare de ebrietate(32); o reglementare care exclude în mod automat de la beneficiul asigurării un pasager victimă a unui accident rutier care era asigurat și care i‑a permis unui conducător auto neasigurat să conducă(33) și, în sfârșit, o reglementare care permite asigurătorului să invoce nulitatea poliței de asigurare ca urmare a declarațiilor intenționat false ale asiguratului victimă a unui accident rutier, la încheierea poliței respective, în ceea ce privește identitatea conducătorului obișnuit al vehiculului în cauză(34).

55. În lumina acestor principii, instanța de trimitere pare să considere că posibilitatea de care a beneficiat Cattolica, într‑un stadiu anterior al acestei proceduri, de a recupera sumele datorate recurenților din litigiul principal în legătură cu accidentul care a cauzat decesul lui PA este incompatibilă cu norma prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă.

56. În aceste condiții, implicațiile precise ale jurisprudenței menționate la punctele 53 și 54 de mai sus pentru litigiul principal nu fac obiectul prezentei trimiteri preliminare și, prin urmare, nu sunt examinate mai detaliat în prezentele concluzii. Astfel, această trimitere vizează stabilirea aspectului dacă o asemenea examinare trebuie permisă în temeiul dreptului Uniunii, în condițiile în care aceasta este exclusă de dreptul național ca urmare a efectelor autorității de lucru judecat. În consecință, trebuie să ne îndreptăm în continuare atenția asupra excepțiilor de la expresia menționată mai sus a principiului securității juridice, astfel cum rezultă acestea din dreptul Uniunii.

b) Dreptul Uniunii și efectele naționale ale autorității de lucru judecat

57. Cu titlu introductiv, observăm că nu există nicio obligație generală în temeiul dreptului Uniunii care să impună „instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu [dreptul Uniunii]”(35). Curtea a subliniat în mod repetat importanța principiului autorității de lucru judecat, care este justificat, în cuvinte simple, atât de interesul stabilității dreptului și a raporturilor juridice, cât și de o bună administrare a justiției(36), astfel cum au amintit în esență toate părțile interesate din prezenta procedură.

58. În același timp, această normă nu este una absolută. Problema dacă dreptul Uniunii poate impune, în anumite situații, înlăturarea efectelor naționale ale autorității de lucru judecat (prin derogare de la norma generală descrisă mai sus) trebuie abordată, în lipsa unor norme specifice în materie, prin prisma clasică a principiilor echivalenței și efectivității, care încadrează exercitarea autonomiei procedurale a statelor membre în conformitate cu obligația de cooperare loială consacrată la articolul 4 alineatul (3) TFUE(37).

59. Examinarea acestor două principii a condus la identificarea mai multor excepții de la efectele naționale ale autorității de lucru judecat. Excepțiile care au fost stabilite pe baza principiului efectivității (care este singurul principiu relevant în speță)(38) pot fi împărțite în trei mari categorii.

60. O primă categorie privește o excepție specifică domeniului ajutoarelor de stat, în care această excepție era justificată în special având în vedere repartizarea competențelor între Uniune și statele membre în acest domeniu de drept(39). A doua categorie se referă la situațiile în care efectele naționale ale autorității de lucru judecat sunt interpretate într‑un sens atât de larg încât împiedică obținerea unor rezultate conforme cu dreptul Uniunii în cauze conexe(40). Suntem de acord cu guvernul finlandez și cu Comisia că niciuna dintre aceste două categorii de excepții nu este în discuție în speță.

61. Pentru motivele care vor fi prezentate în continuare, nu același lucru se poate afirma în ceea ce privește a treia categorie, și anume excepțiile privind protecția consumatorilor în contextul, printre altele, al Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Această protecție implică următoarele două aspecte esențiale care sunt relevante în speță.

62. În primul rând, Curtea a amintit în mod constant că „sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se află într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea sa de negociere, cât și nivelul său de informare”(41).

63. Pentru a compensa această situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede în esență că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumatori, aceasta fiind „o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia”(42). În aceeași ordine de idei, Curtea a explicat că această dispoziție trebuie considerată ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care au, în ordinea juridică internă, caracterul unor norme de ordine publică(43) și s‑a referit de asemenea la „interesul public care stă la baza protecției pe care Directiva 93/13 o conferă consumatorilor”(44). Cerința de a restabili o egalitate reală între părți este cea care implică obligația instanțelor naționale de a aprecia din oficiu (dacă este cazul) caracterul abuziv al unei clauze contractuale care intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13(45).

64. În al doilea rând, în cazul în care această obligație a fost încălcată și se consideră că legalitatea clauzei contractuale a fost soluționată în mod implicit și definitiv (în lipsa invocării și a examinării corespunzătoare a aspectului referitor la legalitate), efectul național al autorității de lucru judecat nu se poate opune unui control jurisdicțional ulterior(46). Această consecință decurge din obligația statelor membre de a prevedea „mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele [încheiate cu consumatorii]”, care este prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 și care, potrivit Curții, reafirmă principiul protecției jurisdicționale efective, reflectat și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(47).

65. Curtea a dezvoltat principiile de mai sus în special în contextul procedurilor sumare „simplificate”, cum ar fi cele referitoare la executarea ipotecară și la emiterea sau executarea somațiilor de plată(48). Cu toate acestea, Curtea a precizat de asemenea că acestea se aplică în cadrul unei proceduri ordinare, care poate să fi implicat mai multe etape la care au participat consumatorii și care nu a fost afectată de nicio normă restrictivă de drept procedural național care ar face excesiv de dificilă sau imposibilă exercitarea de către respectivii consumatori a drepturilor lor. Astfel, din recenta Hotărâre Soledil pronunțată de Curte (care privea o cauză care implica mai multe etape ale unei proceduri ordinare cu participarea consumatorilor) rezultă că tocmai (simpla) omisiune a instanței naționale de a examina eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale relevante a fost cea care a condus la o astfel de dificultate sau imposibilitate excesivă(49).

66. După ce am amintit aceste elemente, ne vom concentra în continuare asupra esenței întrebării pentru a examina dacă principiile descrise mai sus, dezvoltate în domeniul protecției consumatorilor, trebuie să se aplice împrejurărilor din litigiul principal prin analogie, ceea ce ar avea drept consecință înlăturarea efectelor naționale ale autorității de lucru judecat.

3. Autoritatea de lucru judecat în împrejurările din prezenta cauză

67. Pentru a adopta o poziție cu privire la prima întrebare preliminară, astfel cum a fost rezumată la punctul anterior, vom examina mai în detaliu rațiunea de a fi a excepției de la autoritatea de lucru judecat în materia protecției consumatorilor, care, după cum vom explica, este strâns legată de obligația de examinare din oficiu dezvoltată de asemenea în același domeniu de drept (a). Pe această bază, vom explica faptul că, întrucât această din urmă obligație nu se aplică, în opinia noastră, în domeniul de drept avut în vedere în prezenta cauză, nici excepția menționată mai sus de la autoritatea de lucru judecat nu poate fi aplicată (b). Din motive de exhaustivitate, în ipoteza în care Curtea nu va fi de acord cu analiza noastră, vom aborda noțiunea de „pasivitate totală” a consumatorului, astfel cum este evocată în a doua întrebare preliminară litera (c), înainte de a formula câteva observații finale cu privire la raportul dintre Directiva 93/13 și domeniul asigurării de răspundere civilă auto (d).

a) Dubla rațiune de a fi a excepției de la autoritatea de lucru judecat în materia protecției consumatorilor

68. Am arătat deja că protecția consumatorilor impusă de Directiva 93/13 a determinat Curtea să dezvolte în mod progresiv ceea ce a devenit o excepție formulată în termeni largi de la regula autorității de lucru judecat. Curtea a explicat în esență că, în lipsa acestei excepții, protecția respectivă ar fi „incompletă și insuficientă” în cazul în care instanțele nu au examinat caracterul eventual abuziv al clauzelor contractuale relevante(50).

69. Având în vedere că, în special, pasagerii care sunt victime ale accidentelor rutiere sunt considerați părți vulnerabile(51), se ridică problema dacă protecția de care trebuie să beneficieze în temeiul legislației Uniunii în materie de asigurare de răspundere civilă auto trebuie să conducă la aplicarea aceleiași excepții de la autoritatea de lucru judecat.

70. Cattolica, precum și guvernele italian și finlandez pledează în favoarea unui răspuns negativ. Comisia recunoaște argumentele în favoarea și împotriva unei astfel de extinderi a aplicării, exprimându‑și totodată, în ședință, preferința pentru extinderea excepției de la autoritatea de lucru judecat în materia protecției consumatorilor astfel încât aceasta să acopere domeniul avut în vedere în prezenta cauză.

71. Observăm că, într‑o primă etapă, problema de mai sus poate fi abordată în raport cu analiza tradițională a limitelor pe care Uniunea Europeană le poate impune autonomiei procedurale a statelor membre (astfel cum s‑a arătat la punctul 58 de mai sus). Din această perspectivă, observăm că nu există nicio indicație în decizia de trimitere cu privire la vreo normă restrictivă de drept național care ar face excesiv de dificilă sau imposibilă exercitarea drepturilor victimelor accidentelor rutiere (sau ale moștenitorilor acestora)(52).

72. Cu toate acestea, am explicat deja că elementul esențial care decurge din jurisprudența Curții referitoare la autoritatea de lucru judecat în contextul Directivei 93/13 este clarificarea faptului că, în cazul în care o instanță națională nu a examinat în mod adecvat clauzele contractuale(53), se consideră că s‑a adus atingere eficacității protecției care trebuie acordată consumatorului. Cu alte cuvinte, concluzia potrivit căreia principiul efectivității a fost încălcat (ceea ce impune înlăturarea efectelor autorității de lucru judecat) nu depinde de identificarea unei norme procedurale deosebit de restrictive care să fie „responsabilă” pentru dificultățile întâmpinate de consumator în protejarea drepturilor sale. Simpla omisiune din partea unei instanțe naționale de a examina, din oficiu atunci când este necesar, eventualul caracter abuziv al clauzei contractuale relevante este suficientă pentru a conduce la această concluzie, indiferent dacă consumatorul s‑a confruntat sau nu cu obstacole procedurale specifice (precum un termen de prescripție extrem de scurt pentru introducerea unei acțiuni sau formularea unei apărări) de natură să facă „excesiv de dificilă” susținerea cauzei sale, exercitarea corespunzătoare a dreptului la apărare și invocarea caracterului abuziv al clauzei în discuție. Amintim că această concluzie se impune indiferent dacă procedurile în cauză se caracterizau, prin natura lor, printr‑un grad ridicat de celeritate (emiterea sau executarea ordonanțelor de plată, procedurile ipotecare) sau dacă erau proceduri ordinare(54).

73. Amintim de asemenea că ambele obligații (de a efectua o examinare din oficiu și, în lipsa unui astfel de control, de a înlătura efectele autorității de lucru judecat) au apărut progresiv într‑un cadru juridic care reflectă preocupări de ordine publică sau de interes public(55), în care cele două obligații sunt strâns legate.Astfel, Curtea a arătat că „obligația unei […] examinări din oficiu este justificată de natura și de importanța interesului public care stă la baza protecției pe care Directiva 93/13 o conferă consumatorilor, așa încât un control eficient al caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum îl impune această directivă, nu poate fi garantat dacă autoritatea de lucru judecat ar avea legătură cu hotărârile judecătorești care nu menționează un asemenea control”(56).

74. Este adevărat că existența unei obligații de examinare din oficiu a caracterului opozabil al clauzei de excludere în cauză nu este repusă în discuție în litigiul principal, întrucât recurenții au ridicat ei înșiși această problemă în fața instanței de trimitere(57). În aceste condiții, rezultă din cele de mai sus că, pentru a concluziona că o excepție privind autoritatea de lucru judecat se aplică în contextul celei de A doua directive, trebuie să se stabilească, mai întâi, că interesul general care stă la baza acestei directive este de natură să impună instanțelor naționale obligația de a examina din oficiu caracterul opozabil al unei anumite clauze contractuale incluse într‑o poliță de asigurare (aspect care, astfel cum a arătat Comisia, nu a fost încă analizat în jurisprudența Curții). Cu alte cuvinte, nu se poate ajunge la o concluzie cu privire la obligația de a înlătura efectele autorității de lucru judecat fără a identifica în același timp o obligație a instanțelor naționale de a invoca din oficiu aspectul de drept relevant.

75. Prin urmare, vom examina dacă rațiunea protecției care trebuie acordată victimelor accidentelor rutiere determină existența unei obligații a instanțelor naționale de a examina din oficiu dacă un asigurător poate invoca față de asemenea victime o clauză care exclude de la acoperirea prin asigurare daunele cauzate în anumite situații (precum în cazul transportului ilegal). Această precizare ne va permite să răspundem la întrebarea dacă, în plus, în acest cadru legislativ, apare de asemenea o obligație excepțională de a înlătura efectele autorității de lucru judecat.

b) Dubla rațiune în domeniul asigurării de răspundere civilă auto

76. Cu titlu introductiv, amintim că dreptul Uniunii nu impune instanțelor naționale nicio obligație generală de a invoca din oficiu o încălcare a unei norme de drept al Uniunii, independent de importanța normei respective pentru ordinea juridică a Uniunii, din moment ce părțile au o posibilitate reală de a invoca o astfel de încălcare în fața unei instanțe naționale(58). Această poziție poate fi explicată prin faptul că, în special în litigiile civile, inițiativa aparține în mod obișnuit părților, instanțele nefiind obligate să invoce din oficiu un anumit motiv atunci când aceasta ar însemna depășirea obiectului acțiunii. În consecință, Curtea a impus instanțelor naționale obligația de a acționa din oficiu, din perspectiva dreptului Uniunii, numai în cazuri excepționale, atunci când interesul general justifică acest lucru(59).

77. Am explicat deja că această situație se regăsește în special în domeniul protecției consumatorilor, mai precis în situațiile care intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13. În plus, Curtea a extins această obligație la situații care intră în domeniul de aplicare al altor acte ale dreptului Uniunii în materie de protecție a consumatorilor(60). Domeniul protecției consumatorilor este de altfel, din câte știm, singurul domeniu din sfera mai largă a materiei civile reglementate de dreptul Uniunii în care Curtea a constatat existența unei asemenea obligații (în cazurile în care o astfel de obligație nu este prevăzută în mod explicit de legislația relevantă a Uniunii).

78. Alte excepții au fost stabilite în domeniul dreptului imigrației și al azilului, în care Curtea a justificat această abordare prin caracterul absolut al dreptului de a fi protejat (interzicerea torturii sau a pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante în contextul adoptării unei decizii de returnare)(61), prin importanța sa în combinație cu regimul legislativ specific (dreptul la libertate în contextul luării în custodie publică în materie de imigrație și azil)(62), precum și prin definiția legislativă a întinderii armonizate a controlului jurisdicțional (cereri de protecție internațională respinse pe baza conceptului de „țară de origine sigură”)(63).

79. În schimb, Curtea a refuzat să ajungă la aceeași concluzie în Hotărârea K.B. și F.S. în contextul unei proceduri penale în care suspecții nu au fost informați în mod corespunzător cu privire la drepturile lor procedurale (în special cu privire la dreptul de a nu se autoincrimina)(64). Curtea a refuzat în mod explicit să transpună în acest domeniu de drept principiile dezvoltate în contextul Directivei 93/13, explicând în același timp „că raporturile juridice care fac obiectul unui sistem prin care se urmărește protecția consumatorilor se disting atât de mult de cele în discuție în cadrul unor proceduri penale […] încât nu se poate face o simplă aplicare, în domeniul garanțiilor procedurale în procedurile penale, a principiilor dezvoltate în materia clauzelor abuzive”(65).

80. În lumina considerațiilor de mai sus, unde trebuie situat domeniul de drept în discuție în prezenta cauză?

81. Pentru a răspunde la această întrebare, este util să amintim că specificitatea „principiilor dezvoltate în materia clauzelor abuzive”, evocată în Hotărârea K.B. și F.S., se întemeiază pe necesitatea identificată de Curte de a înlocui echilibrul dintre părți, astfel cum a fost stabilit prin contract, cu o egalitate reală, această necesitate decurgând din poziția de inferioritate a consumatorilor în ceea ce privește atât nivelul de informare, cât și puterea de negociere în raport cu profesionistul.

82. În acest context, pentru ca excepția privind autoritatea de lucru judecat în discuție să fie „transpusă” în domeniul asigurării de răspundere civilă auto, ar trebui, așadar, să se identifice aceeași rațiune a protecției sau o rațiune a protecției similară.

83. Așa cum a susținut Comisia, în principiu, nu există nicio îndoială că norma prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă constituie expresia unei politici legislative solide care promovează protecția victimelor accidentelor rutiere. Acesta este, astfel cum s‑a arătat deja, unul dintre cele două obiective principale ale reglementării menționate(66), care „a fost urmărit și consolidat în mod constant”(67). Deși elemente specifice ale acestei protecții au fost adăugate în perioada ulterioară faptelor din litigiul principal, această abordare exista în mod clar în perioada relevantă, după cum reiese, de exemplu, din al cincilea considerent al celei de A treia directive, care identifică pasagerii ca fiind o „categorie deosebit de vulnerabilă de victime potențiale”(68).

84. Desigur, acest obiectiv poate fi considerat ca reflectând, prin analogie cu considerațiile Curții privind natura politicii de protecție a consumatorilor, o politică publică deosebit de importantă (a se vedea punctul 63 de mai sus).

85. Dacă se acceptă această premisă, s‑ar putea susține în continuare că, în ceea ce privește criteriile referitoare la inferioritatea în materie de „informare și putere de negociere”, invocate în contextul Directivei 93/13, victimele accidentelor rutiere se află, în realitate, într‑o situație chiar mai dificilă decât consumatorii. Astfel, atunci când victimele sunt veritabile părți terțe în raport cu vehiculul implicat în accident (ceea ce constituie, în opinia noastră, situația tipică), acestea nu cunosc identitatea asigurătorului (și cu atât mai puțin conținutul poliței de asigurare)(69). Aceasta ar putea conduce, în continuare, la concluzia că, în lipsa unei examinări jurisdicționale din oficiu a opozabilității clauzelor respectivei polițe, protecția la care aceste persoane au dreptul s‑ar dovedi „incompletă și insuficientă”(70) (prin analogie cu constatările efectuate în legătură cu aspectele care intră în special în domeniul de aplicare al Directivei 93/13).

86. Acestea fiind spuse, pentru motivele evocate în continuare, nu am recomanda adoptarea acestei poziții.

87. În această privință, în primul rând, nu există nicio îndoială că victimele accidentelor rutiere se pot confrunta cu situații dificile și tragice asupra cărora nu au, în principiu, niciun control(71). Această situație de vulnerabilitate este tocmai motivul pentru care legiuitorul Uniunii a consolidat progresiv diferite aspecte ale protecției lor. Cu toate acestea, necesitatea identificată de a proteja o persoană aflată într‑o situație de vulnerabilitate este insuficientă în sine pentru a declanșa obligația instanțelor naționale de a invoca din oficiu o chestiune de drept. În opinia noastră, acest lucru rezultă în mod clar din Hotărârea K.B. și F.S., menționată mai sus, care, pe scurt, privea o persoană suspectată de o activitate infracțională ale cărei drepturi procedurale fuseseră încălcate de autoritățile de aplicare a legii. Nu există nicio îndoială că o persoană aflată în fața unor astfel de autorități se va afla într‑o situație de vulnerabilitate relativă, în timp ce consecințele pentru această persoană ale comportamentului nelegal al autorităților statului pot fi deosebit de grave. Cu toate acestea, obligația de a efectua o examinare din oficiu a viciului de procedură în cauză nu putea fi impusă pe baza principiilor care decurg din Directiva 93/13, având în vedere, în esență, specificitatea contextului în care au fost dezvoltate aceste principii, astfel cum s‑a arătat mai sus.

88. În această privință, spre deosebire de Directiva 93/13 și astfel cum a susținut în esență guvernul italian în ședință, normele din domeniul asigurării de răspundere civilă auto nu urmăresc să mențină un echilibru între drepturile și obligațiile contractuale ale părților și să prevină utilizarea unor clauze contractuale, ca urmare a faptului că acestea creează, „în contradicție cu cerința de bună‑credință, […] un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”(72).

89. Astfel, deși articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă prevede nulitatea relativă (inopozabilitatea față de victime) a anumitor clauze incluse într‑o poliță de asigurare, acesta nu urmărește să corecteze un dezechilibru contractual între asigurător și terțul victimă (întrucât, într‑o situație tipică, nu există pur și simplu un contract între aceste două părți(73)), ci să protejeze victima împotriva efectelor juridice ale acestor clauze (care ar împiedica despăgubirea victimei pentru prejudiciile cauzate), independent de orice raport contractual între aceste două părți. Această logică specifică a protecției este deosebit de evidentă atunci când se are în vedere partea din articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă care impune nulitatea relativă (inopozabilitatea) a dispozițiilor legale cu efectele de excludere descrise în acest articol (și la punctul 52 de mai sus) – dispoziții legale care există, prin însăși natura lor, independent de voința părților.

90. Având în vedere cele de mai sus, protecția terților victime nu înseamnă că clauzele (sau dispozițiile legale) care exclud în special transportul ilegal de la acoperirea prin asigurare trebuie considerate nelegale în sine. Dimpotrivă, faptul că un accident a rezultat dintr‑un transport ilegal rămâne, în opinia noastră, un factor relevant în relația dintre asigurător și deținătorul poliței de asigurare (întrucât efectele juridice trebuie excluse numai în ceea ce privește victima)(74).

91. Din această perspectivă, logica ce stă la baza articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 este destul de diferită de cea care stă la baza articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă în ceea ce privește „sancțiunea” impusă în raport cu clauzele contractuale „problematice”. În timp ce prima dispoziție impune nulitatea clauzei contractuale abuzive și, eventual (atunci când este necesar), a întregului contract (ca urmare a nelegalității sale intrinseci), acesta nu este rezultatul urmărit de articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă, care impune doar ca anumite clauze să fie lipsite de efecte juridice față de victimele accidentelor rutiere.

92. Din nou, această diferență dintre logica ce stă la baza articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și cea care stă la baza articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă nu este, în termeni absoluți, incompatibilă cu ideea că, pentru a se asigura o protecție adecvată a victimei, ar trebui impusă o examinare jurisdicțională din oficiu. Există, astfel cum am arătat deja, aceeași asimetrie legată de nivelul de informare în raportul dintre victimă și asigurător ca în situațiile reglementate de Directiva 93/13 (dacă nu chiar una mai accentuată). Totuși, această diferență este, în opinia noastră, suficientă pentru a susține argumentul potrivit căruia logica protecției proprie Directivei 93/13, cu implicațiile sale juridice specifice, pur și simplu nu se regăsește în cadrul normelor Uniunii privind asigurarea de răspundere civilă auto.

93. În al doilea rând, independent de cele de mai sus, amintim că cerința de a înlătura efectele autorității de lucru judecat a fost corelată de Curte cu obligația stabilită în sarcina statelor membre la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13. Această dispoziție impune statelor membre să se asigure că „există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori” (sublinierea noastră). O astfel de obligație nu se impune în ceea ce privește clauzele de excludere precum cea în discuție în speță, așa cum au arătat guvernele italian și finlandez și după cum a recunoscut Comisia.

94. Astfel, articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă impune luarea „[măsurilor] necesare pentru ca orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într‑o poliță de asigurare” care exclude în special transportul ilegal de la acoperirea prin asigurare „să fie lipsită de efect în ceea ce privește pretențiile terților victime ale accidentului” (sublinierea noastră). Această formulare este în mod clar mai apropiată de cea utilizată la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13(75), în sensul că ambele urmăresc să garanteze că clauza în discuție nu produce efecte obligatorii (cel puțin) față de partea vulnerabilă respectivă (într‑un anumit caz).

95. În schimb, articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă nu prezintă dimensiunea mai sistemică și disuasivă a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, care impune statelor membre să asigure prevenirea utilizării clauzelor abuzive (în general). Din această perspectivă, excepția privind autoritatea de lucru judecat poate fi interpretată în sensul că îndeplinește funcția de a descuraja profesioniștii să includă clauze abuzive în contracte, refuzând să le acorde beneficiul securității juridice care ar rezulta în caz contrar din caracterul definitiv al unei hotărâri judecătorești în favoarea lor (o hotărâre pronunțată fără examinarea caracterului abuziv al clauzei relevante în sensul Directivei 93/13). Această dimensiune nu este prezentă la articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă, întrucât, astfel cum am observat deja, obiectivul pe care îl urmărește este de a asigura că terțul victimă, care nu are (în general) niciun raport contractual cu asigurătorul, este despăgubit de acesta din urmă, independent de orice clauză de excludere. În schimb, această dispoziție nu urmărește să interzică în totalitate clauzele de excludere.

96. Având în vedere că jurisprudența Curții referitoare la necesitatea de a reveni asupra efectelor autorității de lucru judecat este legată de acest aspect specific preventiv și sistemic al regimului instituit prin Directiva 93/13 (pentru a asigura că clauzele abuzive nu sunt utilizate în general, pe lângă lipsirea lor de efecte juridice într‑o anumită speță) și că această poziție constituie o excepție de la norma principală potrivit căreia caracterul definitiv al unei hotărâri judecătorești trebuie respectat, considerăm că revenirea asupra efectelor autorității de lucru judecat nu poate fi pretinsă în împrejurările din litigiul principal, în care nu este urmărit niciun obiectiv sistemic similar(76).

97. În al treilea și ultimul rând, considerăm că, atunci când Curtea a impus un demers atât de amplu precum examinarea din oficiu (și, în lipsa acesteia, revenirea asupra efectelor autorității de lucru judecat) într‑o situație care, în principiu, intră în sfera autonomiei procedurale a statelor membre (în lipsa oricărei dispoziții legislative în materie), aceasta s‑a bazat în mod necesar pe rolul specific al consumatorilor în funcționarea pieței interne (atunci când achiziționează bunuri și servicii)(77), precum și pe premisa că necunoașterea de către aceștia a normelor aplicabile îi poate descuraja să achiziționeze bunuri sau servicii într‑un alt stat membru(78). În același timp, existența unor norme armonizate privind clauzele abuzive a fost identificată ca fiind un instrument important pentru menținerea unei concurențe nedenaturate(79) și pentru consolidarea concurenței între furnizori, sporind astfel opțiunile disponibile pentru consumatori(80).

98. Legislația din domeniul asigurării de răspundere civilă auto este, desigur, și un instrument care contribuie la funcționarea pieței interne și în special la libera circulație a vehiculelor și a persoanelor, astfel cum se recunoaște în directivele respective(81). Cu toate acestea, s‑a recunoscut de asemenea că această armonizare, deși urmărește dublul obiectiv amintit la punctul 49 de mai sus (asigurarea liberei circulații a vehiculelor și a persoanelor care călătoresc cu acestea, precum și garantarea unui tratament comparabil pentru victimele accidentelor), este axată în principal pe protecția victimelor accidentelor rutiere, acesta fiind totodată scopul declarat al controalelor la frontieră (existente anterior) privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru utilizarea autovehiculelor(82). În același sens, Comisia a arătat în ședință că obligația de acoperire obligatorie prin asigurare (asigurarea de răspundere civilă a tuturor vehiculelor care se află în mod obișnuit pe teritoriul unui anumit stat membru)(83) și dreptul la acțiune directă al victimelor împotriva asigurătorului persoanei responsabile (cerință care a fost adăugată ulterior faptelor din litigiul principal)(84) constituie elementele centrale ale legislației în cauză.

99. Fără a aduce atingere importanței acestui obiectiv și dificultăților personale pe care accidentele rutiere le provoacă victimelor, considerăm că această rațiune, deși este, din nou, legată de piața internă, nu este la fel de profund integrată în realizarea obiectivului pieței interne precum în cazul armonizării urmărite prin adoptarea Directivei 93/13 (care, astfel cum am explicat, favorizează în mod direct și imediat tranzacțiile comerciale). În orice caz și din nou, această rațiune este pur și simplu diferită prin ceea ce urmărește să realizeze. Acest aspect, împreună cu derogarea excepțională menționată mai sus pe care atât obligația de examinare din oficiu, cât și cea de înlăturare a efectelor autorității de lucru judecat o reprezintă în raport cu aplicarea obișnuită a legii, oferă o justificare suplimentară pentru care aceste derogări dezvoltate în special în contextul Directivei 93/13 nu ar trebui extinse la domeniul asigurării de răspundere civilă auto.

100. Pentru toate aceste motive și având în vedere că legiuitorul nu a ales să includă în acest din urmă cadru legislativ o dispoziție privind întinderea controlului jurisdicțional, considerăm că aspectul legat de existența unei obligații de examinare din oficiu trebuie abordat mai degrabă din perspectiva principiului efectivității (și al echivalenței), astfel cum este consacrat în mod tradițional și amintit la punctul 58 din prezentele concluzii. În conformitate cu această abordare, obligația instanței de a invoca din oficiu acest aspect ar apărea numai atunci când examinarea normei de procedură aplicabile conduce la concluzia că victimei în cauză nu i s‑a oferit o posibilitate reală de a invoca un astfel de motiv în fața unei instanțe naționale. Aceleași considerații ar trebui să se aplice în acest caz mutatis mutandis în ceea ce privește aspectul dacă efectele autorității de lucru judecat trebuie înlăturate atunci când nulitatea relativă a unei clauze precum cea în discuție în litigiul principal nu a fost examinată, deoarece, astfel cum s‑a explicat mai sus, cele două aspecte sunt strâns legate.

101. În lumina considerațiilor care precedă și ca răspuns la prima întrebare preliminară, considerăm că articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, ca urmare a faptului că o hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat, împiedică o parte să invoce pentru prima dată, într‑o etapă ulterioară a aceleiași proceduri jurisdicționale, un motiv întemeiat pe faptul că o clauză inclusă într‑o poliță de asigurare de răspundere civilă auto este fără efect (inopozabilă) în sensul dispoziției menționate, cu condiția ca nicio normă procedurală națională să nu fi făcut excesiv de dificilă sau imposibilă invocarea acelui motiv de către partea respectivă într‑o etapă anterioară a procedurii, în care această chestiune ar fi putut fi examinată de instanțele naționale.

c) Scenariul „pasivității totale” a unei părți

102. Din motive de exhaustivitate și în ipoteza în care Curtea nu ar fi de acord cu analiza noastră de mai sus, vom examina în continuare a doua întrebare preliminară, prin care instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă aprecierea obligației de a înlătura efectele autorității de lucru judecat prevăzute de dreptul național – în cazul în care existența unei asemenea obligații ar fi recunoscută – este influențată de faptul că, potrivit instanței de trimitere, recurenții din litigiul principal „au avut un comportament complet pasiv” întrucât nu au contestat aplicabilitatea clauzei de excludere într‑un stadiu anterior al procedurii jurisdicționale.

103. Răspunsul la această întrebare este, în opinia noastră, destul de simplu.

104. În primul rând, noțiunea de „inerție totală” (sau de „pasivitate totală”) a fost dezvoltată în Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones și în jurisprudența ulterioară în contextul obligației excepționale de a înlătura efectele naționale ale autorității de lucru judecat(85). Astfel cum observă instanța de trimitere, aceasta desemnează, mai precis, „o excepție de la această excepție”. Mai exact, atunci când obligația excepțională a unei instanțe de a înlătura efectele autorității de lucru judecat pentru a proteja un consumator există în principiu, dar consumatorul respectiv a rămas complet pasiv în procedura în cauză, obligația de a înlătura autoritatea de lucru judecat nu se aplică, revenindu‑se la situația standard în care efectele autorității de lucru judecat rămân intacte.

105. Cu toate acestea, în al doilea rând, nu ne este pe deplin clar care sunt împrejurările care ar putea conduce la „restabilirea” efectivă a unei astfel de situații standard, având în vedere că obligația de a invoca din oficiu eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale pare să se aplice în orice etapă a procedurii jurisdicționale, ceea ce face ca „pasivitatea” consumatorului să fie, în principiu, irelevantă, cel puțin în cadrul procedurilor jurisdicționale care sunt încă pendinte (precum în litigiul principal).

106. Cu toate acestea, nu este necesar să analizăm mai în detaliu acest aspect în împrejurările din prezenta cauză deoarece, în al treilea rând, în mod vădit nu ne aflăm într‑o situație de „pasivitate totală” în sensul jurisprudenței relevante.

107. Astfel, această noțiune se referă la un consumator care nu participă literalmente la procedură și care nu își susține cauza. Ea nu se referă la un consumator care participă în mod activ la procedură, însă fără să invoce chestiunea de drept în litigiu. Cu alte cuvinte, ea nu se referă la omisiunea părții în cauză de a invoca un motiv specific în cadrul procedurii, ci mai degrabă la neînfățișarea sa în procedură. De altfel, dacă această noțiune s‑ar referi la neinvocarea unui anumit motiv, obligația instanțelor naționale de a‑l invoca din oficiu ar deveni redundantă(86).

108. În această privință, din decizia de trimitere reiese că recurenții din litigiul principal au participat în mod activ la etapele anterioare ale procedurii respective, deși nu au invocat pretinsa nelegalitate a clauzei de excludere. În aceste condiții, nu se poate considera că ei au rămas „complet pasivi” în sensul menționat mai sus.

d) Post‑scriptum: posibilă suprapunere între cele două domenii în discuție

109. Înainte de a încheia analiza noastră, trebuie abordat un ultim aspect sistemic sau contextual care privește, astfel cum s‑a arătat mai sus, posibila corelație dintre legislația în domeniul asigurării de răspundere civilă auto și Directiva 93/13.

110. În opinia noastră, nu există nicio îndoială că polițele de asigurare din acest domeniu pot, în general, să fie calificate drept contracte încheiate cu consumatorii în sensul Directivei 93/13, atunci când sunt îndeplinite condițiile aplicabile pentru o astfel de calificare, astfel cum au arătat, în principiu, Comisia în înscrisurile sale și guvernul italian în ședință.

111. În plus, din situația de fapt din litigiul principal reiese că pot exista situații în care terțul victimă este de asemenea parte la contractul de asigurare relevant, ceea ce, dacă sunt îndeplinite condițiile aplicabile, face ca acest contract să fie „eligibil” pentru a intra în domeniul de aplicare al Directivei 93/13(87).

112. În acest context, poate apărea o anumită discrepanță în ceea ce privește posibilitățile procedurale de care va beneficia o astfel de parte în comparație cu alte victime ale accidentelor rutiere. Astfel, o victimă care este totodată titularul poliței va avea în mod automat posibilitatea de a invoca evoluțiile jurisprudențiale referitoare la examinarea din oficiu sau la revenirea asupra efectelor autorității de lucru judecat dezvoltate în contextul Directivei 93/13, cu condiția, din nou, ca polița de asigurare în discuție să îndeplinească cerințele pentru a fi calificată drept contract încheiat între un consumator și un vânzător sau furnizor (în sensul directivei menționate). În schimb, această posibilitate nu va exista pentru alte victime atunci când aceste condiții nu sunt îndeplinite sau atunci când victima nu este titularul poliței(88).

113. Nu considerăm că aceasta afectează rezultatul analizei anterioare.

114. Mai întâi, orice motiv care ar putea fi invocat în temeiul Directivei 93/13 ar trebui, din motive evidente, să fie formulat din perspectiva caracterului abuziv în sensul directivei respective. Acest aspect al examinării unei anumite clauze contractuale este de asemenea în mod clar diferit de aspectele reglementate în special de articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă(89).

115. Cu toate acestea, faptul că o victimă a unui accident rutier care este titularul poliței și consumator în sensul Directivei 93/13 ar putea, teoretic, să invoce această directivă pentru a declanșa consecințele procedurale specifice care decurg din aceasta (în vederea obținerii unei noi examinări a unei anumite clauze dintr‑o poliță de asigurare) – în timp ce o asemenea posibilitate procedurală nu există pentru alte victime – nu constituie, în sine, un motiv pentru a „transpune” excepția de la autoritatea de lucru judecat din domeniul reglementat de Directiva 93/13 în domeniul avut în vedere în prezenta cauză (pentru a evita o posibilă inegalitate de tratament procedural între victimele accidentelor rutiere). O astfel de discrepanță procedurală este mai degrabă o situație neprevăzută care rezultă din suprapunerea a două regimuri de reglementare în împrejurările specifice ale unei anumite spețe. În schimb, ea nu constituie un motiv pentru a extinde principii dezvoltate într‑un anumit domeniu de drept, prin raportare la caracteristicile specifice ale acestuia, la un alt domeniu de drept în care aceste caracteristici nu există.

V. Concluzie

116. Propunem Curții să răspundă Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia) după cum urmează:

Articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune unei reglementări naționale care, ca urmare a faptului că o hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat, împiedică o parte să invoce pentru prima dată, într‑o etapă ulterioară a aceleiași proceduri jurisdicționale, un motiv întemeiat pe faptul că o clauză inclusă într‑o poliță de asigurare de răspundere civilă auto este fără efect (inopozabilă) în sensul dispoziției menționate, cu condiția ca nicio normă procedurală națională să nu fi făcut excesiv de dificilă sau imposibilă invocarea acelui motiv de către partea respectivă într‑o etapă anterioară a procedurii, în care această chestiune ar fi putut fi examinată de instanțele naționale.

1 Limba originală: engleza.

2 A doua directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 104, denumită în continuare „A doua directivă”).

3 Versiunea în limba engleză a acestei dispoziții se referă la obligația de a asigura că clauzele în cauză sunt „deemed to be void in respect of claims by third parties who have been victims of an accident”; versiunea în limba franceză se referă la orice dispoziție sau clauză care trebuie să fie „réputée sans effet en ce qui concerne le recours des tiers victimes d’un sinistre”. Astfel cum vom explica în continuare, această obligație nu urmărește, așadar, să determine nulitatea (în sens absolut) a dispoziției sau a clauzei în discuție, ci mai degrabă să asigure că aceasta nu produce efecte juridice față de o anumită categorie de persoane. Considerăm că, în anumite ordini juridice, această situație poate fi calificată drept „nulitate relativă” sau „inopozabilitate”.

4 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 2009, L 263, p. 11), în special articolul 13 alineatul (1) litera (c).

5 Directiva 2009/103 a codificat un regim fragmentat care evoluase progresiv prin intermediul mai multor directive, enumerate în considerentul (1) al acesteia. Aceste directive anterioare reglementau diferite aspecte ale sistemului de asigurare de răspundere civilă auto și, în funcție de data unui accident, puteau să se aplice în paralel într‑o anumită speță. A se vedea de exemplu Hotărârea din 14 septembrie 2017, Delgado Mendes (C‑503/16, EU:C:2017:681, punctul 31).

6 Adăugăm că, având în vedere data accidentului, A doua directivă se aplică împreună cu Prima și cu A treia directivă, menționate la punctele 5 și 12 de mai jos.

7 A se vedea Hotărârea din 9 aprilie 2024, Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă) [C‑582/21, denumită în continuare „Hotărârea Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă)”, EU:C:2024:282], și Hotărârea din 18 decembrie 2025, Soledil (C‑320/24, denumită în continuare „Hotărârea Soledil”, EU:C:2025:993).

8 Directiva Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 1972, L 103, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 10, denumită în continuare „Prima directivă”).

9 A treia directivă a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO 1990, L 129, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 240, denumită în continuare „A treia directivă”).

10 Din câte înțelegem, acțiunea formulată de Cattolica privește, așadar, atât restituirea de către rudele lui PA a sumelor care le‑au fost efectiv plătite, cât și constatarea faptului că societatea Cattolica nu era obligată să le plătească eventualele sume restante. Calificarea juridică exactă a acestor două aspecte ale acțiunii pare, în orice caz, lipsită de relevanță pentru examinarea prezentei cereri de decizie preliminară.

11 Ordonanța președintelui Curții din 8 aprilie 2025, Società Cattolica di Assicurazione (C‑17/25, EU:C:2025:276, punctele 6 și 7).

12 Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

13 Hotărârea din 16 iulie 2020, Governo della Repubblica italiana (Statutul judecătorilor de pace italieni) (C‑658/18, EU:C:2020:572, punctul 61 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 29 iulie 2024, Valančius (C‑119/23, EU:C:2024:653, punctul 39 și jurisprudența citată).

14 A se vedea de exemplu Hotărârea din 18 decembrie 2025, Procura della Repubblica presso il Tribunale di Firenze (C‑325/24, EU:C:2025:989, punctul 36 și jurisprudența citată).

15 Sau în cazul în care problema este ipotetică ori în cazul în care Curtea nu dispune de informațiile de fapt și de drept necesare pentru a oferi un răspuns util; a se vedea de exemplu, ibidem, punctul 37 și jurisprudența citată.

16 A se vedea de exemplu Concluziile noastre prezentate în cauza Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă) (C‑582/21, denumite în continuare „Concluziile noastre prezentate în cauza Profi Credit Polska”, EU:C:2023:674, punctele 85-87 și jurisprudența citată).

17 Hotărârea din 7 august 2018, Smith (C‑122/17, EU:C:2018:631, punctul 44 și jurisprudența citată), cu privire la A treia directivă.

18 Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513, punctele 50-53), și Hotărârea din 19 aprilie 2007, Farrell (C‑356/05, denumită în continuare „Hotărârea Farrell”, EU:C:2007:229, punctele 40-43); a se vedea de asemenea Concluziile noastre prezentate în cauza Soledil (C‑320/24, EU:C:2025:469, punctul 83) și în cauza Centro Petroli Roma – II (C‑386/24, EU:C:2025:775, punctele 44-48).

19 A se vedea punctul 39 și nota de subsol 17 de mai sus.

20 A se vedea secțiunea 3 litera (d) din prezenta subsecțiune a prezentelor concluzii.

21 A se vedea de exemplu Hotărârea din 30 aprilie 2025, Nastolo (C‑370/24, denumită în continuare „Hotărârea Nastolo”, EU:C:2025:300, punctul 37 și jurisprudența citată).

22 Hotărârea din 12 februarie 2026, Stichting Koskea (C‑490/24, EU:C:2026:89, punctele 33 și 36, precum și jurisprudența citată). A se vedea articolul 1 din A treia directivă [devenit articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2009/103].

23 A se vedea de exemplu Hotărârea din 19 septembrie 2024, Matmut (C‑236/23, denumită în continuare „Hotărârea Matmut”, EU:C:2024:761, punctul 37 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Churchill Insurance Company și Evans (C‑442/10, denumite în continuare „Concluziile prezentate în cauza Churchill Insurance Company”, EU:C:2011:548, punctul 23).

24 A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Matmut (C‑236/23, EU:C:2024:560, punctele 47-53).

25 Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company și Evans (C‑442/10, denumită în continuare „Hotărârea Churchill Insurance Company”, EU:C:2011:799, punctul 33 și jurisprudența citată).

26 Ibidem, punctul 34 și jurisprudența citată.

27 A se vedea de exemplu Hotărârea Matmut, punctul 34.

28 Hotărârea Churchill Insurance Company, punctul 35 și jurisprudența citată, și Hotărârea Matmut, punctele 36 și 46 și jurisprudența citată.

29 În scopul prezentei cauze, nu este necesar să se formuleze observații cu privire la dificultățile pe care această distincție le generează, astfel cum a fost cazul, de exemplu, în Concluziile avocatului general Biondi prezentate în cauza Stichting Koskea (C‑490/24, denumite în continuare „Concluziile prezentate în cauza Stichting Koskea”, EU:C:2025:735, punctele 14-16) și în Concluziile prezentate în cauza Churchill Insurance Company, punctele 15-17.

30 A se vedea de exemplu Hotărârea Matmut, punctul 64 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida (C‑300/10, EU:C:2012:656, punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată).

31 Hotărârea Farrell, punctul 36. Cauza respectivă privea un pasager care era într‑adevăr o victimă terță (dar nu era totodată asiguratul).

32 Hotărârea din 30 iunie 2005, Candolin ș.a. (C‑537/03, EU:C:2005:417, punctul 35 coroborat cu punctele 11 și 12). Curtea nu a precizat în mod explicit dacă proprietarul (victimă și pasager) era de asemenea persoana asigurată, dar această împrejurare nu părea să fie relevantă pentru concluzia la care s‑a ajuns în hotărârea respectivă.

33 Hotărârea Churchill Insurance Company, punctele 32-36 și 44.

34 Potrivit căreia, în ipoteza în care o atare nulitate este inopozabilă, asigurătorul poate obține rambursarea tuturor sumelor plătite unui astfel de pasager victimă a unui accident rutier. Acest răspuns era condiționat de identificarea unui eventual abuz de drept. A se vedea Hotărârea Matmut, în special punctele 61 și 66.

35 Hotărârea Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă), punctul 38 și jurisprudența citată.

36 A se vedea de exemplu Hotărârea Soledil, punctul 32, și Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC ș.a. (C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 52 și jurisprudența citată).

37 Hotărârea Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă), punctul 39 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 ianuarie 2025, BALTIC CONTAINER TERMINAL (C‑376/23, EU:C:2025:20, punctul 73 și jurisprudența citată).

38 În ceea ce privește excepțiile dezvoltate pe baza principiului echivalenței, a se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă), punctele 42-50.

39 Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, EU:C:2007:434, punctul 63). Curtea a subliniat caracterul excepțional al acestei constatări în Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti (C‑213/13, EU:C:2014:2067, punctul 61).

40 A se vedea, în domeniul taxei pe valoarea adăugată, Hotărârea din 16 iulie 2020, UR (Supunerea avocaților la plata TVA‑ului) (C‑424/19, EU:C:2020:581, punctele 32-34 și jurisprudența citată), în domeniul ajutoarelor de stat, Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Klausner Holz Niedersachsen (C‑505/14, EU:C:2015:742, punctele 43-46), și în domeniul politicii agricole comune Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos (C‑116/20, EU:C:2022:273, punctele 102-105).

41 Hotărârea Soledil, punctul 22 și jurisprudența citată.

42 Ibidem, punctul 23 și jurisprudența citată.

43 A se vedea de exemplu Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo ș.a. (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctele 54 și 55, precum și jurisprudența citată).

44 Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco (C‑600/19, denumită în continuare „Hotărârea Ibercaja Banco”, EU:C:2022:394, punctul 50).

45 „De îndată ce [dispun] de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop”; Hotărârea Soledil, punctul 24 și jurisprudența citată. Pentru situațiile în care instanțele naționale nu dispun de aceste elemente relevante, a se vedea Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska (C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, punctul 77).

46 A se vedea Hotărârea Ibercaja Banco, punctele 57-59, și Hotărârea Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă), punctul 83.

47 Hotărârea Soledil, punctul 29, și Hotărârea din 17 mai 2022, Unicaja Banco (C‑869/19, denumită în continuare „Hotărârea Unicaja Banco”, EU:C:2022:397, punctul 29). Curtea a făcut adesea referire la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al acestei directive, care enunță aceeași idee.

48 Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC (C‑49/14, EU:C:2016:98), Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), Hotărârea din 17 mai 2022, SPV Project 1503 ș.a. (C‑693/19 și C‑831/19, EU:C:2022:395), Hotărârea Ibercaja Banco, Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Getin Noble Bank ș.a. (Examinare din oficiu de către o instanță națională a caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale) (C‑531/22, EU:C:2024:58), și Hotărârea din 29 februarie 2024, Investcapital (C‑724/22, EU:C:2024:182). Spre deosebire de aceste cauze, Hotărârea Unicaja Banco nu privea executarea silită a obligațiilor consumatorilor, ci acțiunea unui consumator având ca obiect constatarea nulității unei clauze dintr‑un contract de credit ipotecar și restituirea sumelor plătite în mod nejustificat în temeiul acesteia.

49 Hotărârea Soledil, în special punctele 36-39 coroborate cu punctele 11-17 din aceasta.

50 Hotărârea Soledil, punctul 33 și jurisprudența citată.

51 A se vedea al cincilea considerent al celei de A treia directive.

52 De asemenea, astfel cum s‑a arătat deja, niciun element din dosar nu indică faptul că necesitatea de a înlătura efectele autorității de lucru judecat ar putea fi justificată de principiul echivalenței.

53 Amintim că nu orice formă de control jurisdicțional poate împiedica un control jurisdicțional ulterior, ci numai una care îndeplinește anumite condiții, astfel cum s‑a explicat în special în Hotărârea din 29 februarie 2024, Investcapital (C‑724/22, EU:C:2024:182, punctul 45), și cum s‑a amintit în Hotărârea Soledil, punctul 35.

54 Astfel cum s‑a precizat în special în Hotărârea Soledil; a se vedea de asemenea Hotărârea Unicaja Banco (cu privire la acest din urmă aspect, a se vedea nota de subsol 48 de mai sus).

55 A se vedea notele de subsol 43 și 44 de mai sus, precum și Concluziile avocatului general Richard de la Tour prezentate în cauza Ararat (C‑156/23, EU:C:2024:413, punctul 44).

56 Hotărârea din 3 iulie 2025, C. ș.a. (C‑582/23, EU:C:2025:518, punctul 55 și jurisprudența citată).

57 Guvernul italian a observat în ședință că, în temeiul dreptului național aplicabil, instanțele naționale sunt obligate să ridice din oficiu problema nulității (sau, repetăm, după cum o înțelegem noi, a inopozabilității) clauzei de excludere în discuție și că această obligație a fost încălcată în etapele anterioare ale procedurii principale.

58 A se vedea în special Hotărârea din 14 decembrie 1995, van Schijndel și van Veen (C‑430/93 și C‑431/93, EU:C:1995:441, punctele 16-22), Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd ș.a. (C‑222/05-C‑225/05, EU:C:2007:318, punctul 41), și Hotărârea din 22 iunie 2023, K.B. și F.S. (Invocarea din oficiu a unei încălcări în cadrul unei proceduri penale) (C‑660/21, denumită în continuare „Hotărârea K.B. și F.S.”, EU:C:2023:498, punctul 53).

59 A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Richard de la Tour prezentate în cauza Ararat (C‑156/23, EU:C:2024:413, punctul 44).

60 În ceea ce privește Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66), a se vedea Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, EU:C:2016:283, punctele 62-74), și Hotărârea din 5 martie 2020, OPR‑Finance (C‑679/18, EU:C:2020:167, punctele 17-24).

61 Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat (C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 50).

62 Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică) (C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctele 85-90 și 94).

63 Hotărârea din 4 octombrie 2024, Ministerstvo vnitra České republiky, Odbor azylové a migrační politiky (C‑406/22, EU:C:2024:841, punctele 93-98).

64 Hotărârea K.B. și F.S., punctele 44-53 și în special punctul 19.

65 Ibidem, punctul 52.

66 A se vedea punctul 49 din prezentele concluzii. A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza Ubezpieczeniowy Fundusz Gwarancyjny z siedzibą (C‑383/19, EU:C:2020:1003, punctul 41).

67 A se vedea de exemplu Hotărârea Nastolo, punctul 39 și jurisprudența citată.

68 A se vedea de exemplu Hotărârea Farrell, punctul 24, și Concluziile prezentate în cauza Stichting Koskea, punctul 35.

69 Amintim că, în temeiul articolului 5 din A treia directivă, statele membre aveau obligația de a „adopt[a] măsurile necesare pentru a veghea ca părțile implicate într‑un accident de circulație să poată stabili prompt identitatea societății de asigurare care asigură răspunderea civilă din utilizarea oricărui autovehicul implicat în accidentul respectiv”. A se vedea de asemenea articolul 23 din Directiva 2009/103.

70 A se vedea punctul 68 din prezentele concluzii.

71 A se vedea de asemenea Concluziile prezentate în cauza Stichting Koskea, punctele 35 și 42.

72 Amintim că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, „o clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”.

73 Atunci când există totuși un asemenea contract, precum în litigiul principal, această situație constituie o simplă eventualitate, astfel cum a arătat guvernul italian în ședință.

74 Amintim că al șaptelea considerent al celei de A doua directive prevede că „[e]ste în interesul victimelor ca efectele anumitor clauze de excludere să fie limitate la relațiile între asigurător și persoana care poartă răspunderea pentru accident”.

75 Amintim că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că „[s]tatele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «să angajeze părțile potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.

76 Nu prezintă relevanță împrejurarea că hotărârea definitivă în procedura principală a fost pronunțată în pofida faptului că respectiva procedură este încă pendinte. După cum am arătat cu altă ocazie, este bine cunoscut faptul că noțiunea de hotărâre definitivă (căreia i se recunoaște autoritatea de lucru judecat) nu se limitează la decizia formală unică prin care o procedură este, în fapt, încheiată (fie ca urmare a deciziei părților de a nu o continua, fie ca urmare a epuizării tuturor căilor de atac disponibile). Efectele autorității de lucru judecat pot apărea în cadrul procedurii pendinte, în diferite etape ale acesteia și cu privire la diverse aspecte ale litigiului, ca urmare a faptului că părțile fie nu au invocat aspectul în cauză, fie nu au contestat modul în care acesta a fost soluționat. A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Soledil (C‑320/24, EU:C:2025:469, punctul 77).

77 Potrivit celui de al șaselea considerent al Directivei 93/13: „[…] pentru a facilita instituirea pieței interne și pentru a proteja cetățeanul, în rolul său de consumator, la achiziționarea de bunuri și servicii în temeiul unor contracte care sunt reglementate de legislația unui alt stat membru decât statul său membru, este esențial să se elimine clauzele abuzive în aceste contracte”.

78 Potrivit celui de al cincilea considerent al Directivei 93/13, „această necunoaștere îi poate descuraja să încheie tranzacții directe pentru achiziționarea de bunuri sau de servicii în alt stat membru”.

79 A se vedea al doilea considerent al Directivei 93/13, potrivit căruia „legislația statelor membre privind clauzele contractelor încheiate între vânzătorul de bunuri sau furnizorul de servicii, pe de o parte, și consumatorul acestora, pe de altă parte, prezintă multe diferențe, rezultatul acestei situații fiind faptul că piețele naționale pentru vânzarea de bunuri și servicii către consumatori sunt diferite unele de altele și că poate apărea o denaturare a concurenței dintre vânzători și furnizori, mai ales atunci când aceștia vând bunuri sau furnizează servicii în alte state membre”.

80 Potrivit celui de al șaptelea considerent al Directivei 93/13, „întrucât vânzătorii de bunuri și furnizorii de servicii vor fi astfel sprijiniți în sarcina lor de a vinde bunuri și de a furniza servicii, atât în statul lor, cât și pe tot cuprinsul pieței interne; întrucât se va stimula astfel concurența, ceea ce va contribui la creșterea posibilității de alegere a cetățenilor Comunității, în calitatea lor de consumatori”.

81 A se vedea în special al treilea, al cincilea și al șaselea considerent ale Primei directive, al treilea considerent al celei de A doua directive și al treisprezecelea considerent al celei de A treia directive.

82 A se vedea al doilea considerent al Primei directive.

83 Astfel cum s‑a prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă și, ulterior, la articolul 3 din Directiva 2009/103.

84 Articolul 3 din Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE ale Consiliului (A patra directivă privind asigurarea auto) (JO 2000, L 181, p. 65, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 3). A se vedea articolul 18 din Directiva 2009/103.

85 A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones (C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 47), Hotărârea Unicaja Banco, punctul 28 și jurisprudența citată, Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Getin Noble Bank ș.a. (Examinare din oficiu de către o instanță națională a caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale) (C‑531/22, EU:C:2024:58, punctul 45 și jurisprudența citată), și Hotărârea Soledil, punctul 41.

86 A se vedea de asemenea Hotărârea Soledil, punctul 41, în care Curtea a răspuns la o întrebare similară adresată în împrejurări similare, în care, astfel cum s‑a arătat deja, consumatorii în cauză au participat la procedură, dar nu au invocat în timp util un motiv întemeiat pe caracterul abuziv al clauzei contractuale în cauză.

87 Cu condiția ca Directiva 93/13 să se aplice ratione temporis în speță.

88 Acest scenariu ar impune să se stabilească dacă o victimă terță (veritabilă) ar putea invoca protecția consumatorilor în temeiul Directivei 93/13 în cazul în care s‑ar constata că titularul poliței a acționat în calitate de consumator la încheierea contractului de asigurare.

89 Amintim încă o dată că, pentru ca o clauză să poată fi considerată „abuzivă” în sensul Directivei 93/13, ea trebuie, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, să creeze, „în contradicție cu cerința de bună‑credință, […] un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”. Nu este clar modul în care o clauză care exclude transportul ilegal de la acoperirea prin asigurare ar putea cauza un astfel de „dezechilibru”. Alte îndoieli pot apărea cu privire la modul în care cele două tipuri de nulitate avute în vedere de articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și, respectiv, de articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă ar putea fi conciliate, dat fiind că prima pare să fie „absolută”, în timp ce a doua este doar „relativă”, astfel cum s‑a discutat în ședință.