Hotărârea Tribunalului (Camera întâi) din 1 iulie 2026.#Driss El Hakmaoui Attilah împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Marcă a Uniunii Europene – Procedură de declarare a nulității – Marca Uniunii Europene figurativă 4011 B552 – Cauză de nulitate absolută – Rea‑credință – Articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009.#Cauza T-654/24.

Prin acțiunea sa întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamantul, domnul Driss El Hakmaoui Attilah, solicită anularea și, în esență, modificarea Deciziei Camerei a doua de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 23 octombrie 2024 (cauza R 403/2024‑2) (denumită în continuare „decizia atacată”).

La 31 martie 2022, intervenientele, Bella Tawziaa II, SLU, și Groupe Bellakhdar CO, Sarl, au formulat la EUIPO o cerere de declarare a nulității mărcii Uniunii Europene care a fost înregistrată sub numărul 11674413 în urma unei cereri prezentate la 21 martie 2013, pentru următorul semn figurativ:

Produsele acoperite de marca contestată pentru care se solicita declararea nulității făceau parte din clasa 30 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespundeau următoarei descrieri: „Cafea, ceai, cacao și înlocuitori de cafea; orez; tapioca și sago; făină și preparate din cereale, pâine, produse de patiserie și produse de cofetărie; înghețată; zahăr, miere, melasă; drojdie, praf de copt; sare; muștar; oțet, sosuri (condimente); mirodenii; gheață”.

Cauza invocată în susținerea cererii de declarare a nulității era cea prevăzută la articolul 59 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1).

În susținerea argumentației lor întemeiate pe reaua‑credință a reclamantului, intervenientele s‑au întemeiat printre altele pe următoarele drepturi anterioare (denumite în continuare, împreună, „drepturile anterioare”): – înregistrarea internațională care desemnează Germania, Spania, Franța și Italia pentru marca figurativă reprodusă mai jos, a cărei înregistrare fusese solicitată de Groupe Bellakhdar la 15 martie 2012 și înregistrată cu numărul 1117381, care desemnează produse și servicii din clasele 29, 30 32 și 43: – înregistrarea internațională care desemnează Germania, Spania, Franța și Italia pentru marca figurativă reprodusă mai jos, a cărei înregistrare fusese solicitată de Groupe Bellakhdar în aceeași zi și înregistrată cu numărul 1117382, care desemnează produse și servicii din clasele 29, 30, 32 și 43: – marca Uniunii Europene figurativă reprodusă mai jos, înregistrată la 19 septembrie 2012 sub numărul 10865038, care desemnează produse și servicii din clasele 29, 30 și 32: – marca Uniunii Europene figurativă reprodusă în continuare, înregistrată la 20 martie 2013 sub numărul 11320694, pentru produse și servicii din clasele 29, 30 și 32:

Prin decizia din 21 decembrie 2023, divizia de anulare a admis cererea de declarare a nulității în temeiul articolului 59 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001.

La 16 februarie 2024, reclamantul a formulat o cale de atac la EUIPO împotriva deciziei diviziei de anulare.

Prin decizia atacată, camera de recurs a respins calea de atac a reclamantului și a confirmat decizia diviziei de anulare pentru motivul că intervenientele demonstraseră că reclamantul acționase cu rea‑credință la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate, în sensul articolului 59 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001. În esență, camera de recurs a considerat, mai întâi, că exista încă o relație comercială strânsă între reclamant și interveniente la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate, dat fiind că reclamantul era singurul director al societății Bella Tawziaa II. În continuare, aceasta a considerat că marca contestată avea un anumit grad de similitudine cu drepturile anterioare ale intervenientelor pentru produse similare sau identice. În sfârșit, aceasta a concluzionat că reclamantul avea o intenție neloială la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate, dat fiind că urmărea, în realitate, să exploateze în mod parazitar drepturile anterioare ale intervenientelor și să obțină profit din renumele acestora.

Reclamantul solicită în esență Tribunalului: – anularea și modificarea deciziei atacate; – obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

EUIPO solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cazul convocării la o ședință.

Intervenientele solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Este necesar să se arate că cererea de înregistrare a mărcii contestate a fost introdusă la 21 martie 2013.

Din moment ce data introducerii cererii de înregistrare a mărcii contestate este determinantă pentru identificarea dreptului material aplicabil, situația de fapt din speță este reglementată de dispozițiile materiale ale Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO 2009, L 78, p. 1) (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 octombrie 2004, Alcon/OAPI, C‑192/03 P, EU:C:2004:587, punctele 39 și 40, și Hotărârea din 23 aprilie 2020, Gugler France/Gugler și EUIPO, C‑736/18 P, nepublicată, EU:C:2020:308, punctul 3 și jurisprudența citată).

Prin urmare, în speță, în ceea ce privește normele de fond, trebuie ca trimiterile la articolul 59 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001, făcute de camera de recurs în decizia atacată și de părți, să fie înțelese ca vizând articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, care are un conținut identic.

În schimb, în măsura în care, potrivit unei jurisprudențe constante, se consideră în general că normele de procedură se aplică de la data intrării lor în vigoare (a se vedea Hotărârea din 11 decembrie 2012, Comisia/Spania,C‑610/10, EU:C:2012:781, punctul 45 și jurisprudența citată), litigiul este guvernat, în speță, de dispozițiile procedurale ale Regulamentului 2017/1001, în special cele ale articolului 72 alineatele (2) și (5) din acesta, precum și de cele ale Regulamentului delegat (UE) 2018/625 al Comisiei din 5 martie 2018 de completare a Regulamentului 2017/1001 și de abrogare a regulamentului delegat (UE) 2017/1430 (JO 2018, L 104, p. 1).

EUIPO susține că paginile 1-3 și 9-12 din anexa A.4, precum și anexele A.7-A.11 la cererea introductivă sunt inadmisibile pentru motivul că au fost prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului. Intervenientele arată de asemenea că anexele A.4-A.11 au fost prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului și sunt, prin urmare, inadmisibile.

Reclamantul a anexat unsprezece anexe la cererea introductivă, printre care anexa A.4, care se compune din mai multe extrase de pe site‑uri internet care conțin exemple de cutii de ceai care includ lei sau alte animale; anexele A.5 și A.6, care enumeră diferite mărci extrase din registrul mărcilor Uniunii Europene care conțin reprezentări ale leilor, precum și anumite mărci din această listă care includ reprezentarea lor grafică; anexa A.7, care conține un e‑mail, datat 20 septembrie 2012, schimbat între directorul comercial al Groupe Bellakhdar și reclamant, la care este anexat un fișier reprezentând marca contestată, reprodusă în anexa A.8, și, în sfârșit, anexele A.9-A.11, care se referă la un alt e‑mail care a urmat schimbului prezentat în anexa A.7.

Potrivit unei jurisprudențe constante, o acțiune introdusă la Tribunal în temeiul articolului 72 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 vizează controlul legalității deciziilor camerelor de recurs, care trebuie exercitat, în temeiul articolului 95 din regulamentul menționat, cu privire la cadrul factual și juridic al litigiului, astfel cum a fost prezentat în fața camerei de recurs [a se vedea Hotărârea din 1 februarie 2005, SPAG/OAPI – Dann și Backer (HOOLIGAN), T‑57/03, EU:T:2005:29, punctul 17 și jurisprudența citată]. Rezultă că Tribunalul nu poate anula sau modifica decizia care face obiectul acțiunii pentru motive care ar apărea ulterior pronunțării sale (Hotărârea din 11 mai 2006, Sunrider/OAPI, C‑416/04 P, EU:C:2006:310, punctul 55, și Hotărârea din 13 martie 2007, OAPI/Kaul, C‑29/05 P, EU:C:2007:162, punctul 53).

În consecință, rolul Tribunalului nu este de a reexamina împrejurările de fapt în lumina probelor prezentate pentru prima dată în fața sa. Astfel, examinarea acestor probe este contrară articolului 188 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, conform căruia memoriile părților nu pot modifica obiectul litigiului care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs. Prin urmare, probele prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului trebuie declarate inadmisibile, fără a fi necesară examinarea acestora [a se vedea Hotărârea din 14 mai 2009, Fiorucci/OAPI – Edwin (ELIO FIORUCCI), T‑165/06, EU:T:2009:157, punctul 22 și jurisprudența citată].

Mai întâi, în ceea ce privește admisibilitatea anexelor A.5 și A.6, trebuie arătat că, deși au fost prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului, acestea nu trebuie înlăturate. Astfel, reiese din jurisprudență că extrasele din registrul mărcilor Uniunii Europene nu sunt probe propriu‑zise, ci se referă la practica decizională a EUIPO, în măsura în care ele reflectă parțial punerea în aplicare a acestei practici. Or, o parte are dreptul de a se referi la practica EUIPO pentru a susține un motiv întemeiat pe încălcarea de către camera de recurs a unei dispoziții din Regulamentul nr. 207/2009 [a se vedea Hotărârea din 29 mai 2018, Sata/EUIPO – Zhejiang Rongpeng Air Tools (5000), T‑304/17, nepublicată, EU:T:2018:306, punctul 20 și jurisprudența citată].

În continuare, în ceea ce privește paginile 1-3 și 9-12 din anexa A.4 și anexele A.7-A.11 la cererea introductivă, este necesar să se constate, asemenea EUIPO și intervenientelor, că acestea au fost prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului și că nu pot fi luate în considerare. Prin urmare, înscrisurile menționate mai sus trebuie înlăturate fără a fi necesar să se examineze forța lor probantă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2005, Sadas/OAPI – LTJ Diffusion (ARTHUR ET FELICIE), T‑346/04, EU:T:2005:420, punctul 19 și jurisprudența citată].

În consecință, anexele A.5 și A.6 sunt admisibile. În schimb, paginile 1-3 și 9-12 din anexa A.4, precum și anexele A.7-A.11 sunt inadmisibile, întrucât au fost prezentate pentru prima dată în fața Tribunalului.

În susținerea acțiunii formulate, reclamantul invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009. În opinia sa, camera de recurs a considerat în mod eronat că a acționat cu rea‑credință la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate.

În primul rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, se declară nulitatea unei mărci a Uniunii Europene, ca urmare a unei cereri depuse la EUIPO sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere, atunci când solicitantul a fost de rea‑credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a acestei mărci. În speță, este necesar, așadar, să se ia în considerare faptele care au avut loc până la data de 21 martie 2013, la care a fost cerută înregistrarea mărcii contestate, pentru a defini contextul cererii de înregistrare a mărcii menționate.

În aceste condiții, reiese din jurisprudență că este posibil să se țină seama de împrejurări intervenite ulterior datei de depunere a mărcii contestate, în măsura în care aceste împrejurări sunt de natură să lămurească EUIPO cu privire la intențiile titularului acestei mărci la momentul depunerii menționate [Hotărârea din 19 iunie 2025, CeramTec,C‑17/24, EU:C:2025:455, punctul 71; a se vedea de asemenea Hotărârea din 23 mai 2019, Holzer y Cia/EUIPO – Annco (ANN TAYLOR și AT ANN TAYLOR), T‑3/18 și T‑4/18, EU:T:2019:357, punctul 126 și jurisprudența citată].

În această privință, trebuie să se observe că noțiunea de „rea‑credință” de la articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 nu este nici definită, nici delimitată, nici chiar descrisă în vreun fel în legislație [a se vedea Hotărârea din 29 iunie 2017, Cipriani/EUIPO – Hotel Cipriani (CIPRIANI), T‑343/14, EU:T:2017:458, punctul 25 și jurisprudența citată]. Cu toate acestea, trebuie să se observe că Curtea și Tribunalul au adus mai multe precizări cu privire la modul în care trebuia interpretată noțiunea de „rea‑credință” și să fie apreciată existența acesteia din urmă.

Astfel, Curtea a avut ocazia să precizeze că, pe lângă faptul că, în conformitate cu sensul său obișnuit în limbajul curent, noțiunea de „rea‑credință” presupune prezența unei stări de spirit sau a unei intenții necinstite, este necesar, în vederea interpretării sale, să se ia în considerare contextul special al dreptului mărcilor, care este cel al comerțului. În acest sens, normele Uniunii Europene în materie de mărci urmăresc în special să contribuie la sistemul de concurență nedenaturată în Uniune, în care fiecare întreprindere trebuie, pentru a‑și fideliza clientela prin calitatea produselor sau serviciilor sale, să fie în măsură să își înregistreze ca mărci semne care permit consumatorului să distingă, fără nicio posibilitate de confuzie, aceste produse sau aceste servicii de cele care au o altă proveniență (a se vedea Hotărârea din 12 septembrie 2019, Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret/EUIPO,C‑104/18 P, EU:C:2019:724, punctul 45, și Hotărârea din 29 ianuarie 2020, Sky ș.a.,C‑371/18, EU:C:2020:45, punctul 74 și jurisprudența citată).

În consecință, cauza de nulitate absolută prevăzută la articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 se aplică atunci când reiese din indicii pertinente și concordante că titularul unei mărci a Uniunii Europene a introdus cererea de înregistrare a acestei mărci nu în scopul de a participa în mod loial la concurență, ci cu intenția de a aduce atingere intereselor unor terți într‑un mod neconform cu uzanțele loiale sau cu intenția de a obține, chiar fără să vizeze îndeosebi un terț, un drept exclusiv în alte scopuri decât cele care țin de funcțiile unei mărci, în special de funcția esențială de indicare a originii (a se vedea Hotărârea din 29 ianuarie 2020, Sky ș.a.,C‑371/18, EU:C:2020:45, punctul 75 și jurisprudența citată).

În al doilea rând, intenția solicitantului unei mărci este un element subiectiv care trebuie însă determinat în mod obiectiv de autoritățile administrative și judiciare competente. În consecință, orice afirmație privind reaua‑credință trebuie apreciată global, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de fapt pertinente în speță. Numai în acest mod afirmația privind reaua‑credință poate fi apreciată în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 12 septembrie 2019, Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret/EUIPO,C‑104/18 P, EU:C:2019:724, punctul 47 și jurisprudența citată).

În acest scop, trebuie în special să se ia în considerare, primo, faptul că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într‑un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs ori serviciu identic sau similar care poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se solicită, secundo, intenția solicitantului de a‑l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și, tertio, nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită (Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli, C‑529/07, EU:C:2009:361, punctul 53).

Pot fi luați în considerare alți factori pentru a statua cu privire la eventuala rea‑credință a unui solicitant al înregistrării cu ocazia depunerii cererii de înregistrare a mărcii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2024, ChiCom Marketing/EUIPO – China Faw Group (Hongqi), T‑533/23, nepublicată, EU:T:2024:786, punctul 21 și jurisprudența citată], precum existența unor raporturi contractuale directe între părți [a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2019, Café del Mar ș.a./EUIPO – Guiral Broto (Café del Mar), T‑772/17, nepublicată, EU:T:2019:538, punctul 34 și jurisprudența citată], oricare ar fi natura exactă a acordurilor încheiate [a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2016, Foodcare/EUIPO – Michalczewski (T.G.R. ENERGY DRINK), T‑456/15, EU:T:2016:597, punctul 55 și jurisprudența citată].

În aceste condiții, reiese din formularea reținută de Curte în Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli (C‑529/07, EU:C:2009:361), că factorii enumerați în cuprinsul său nu sunt decât ilustrări ale unui set de elemente care ar putea fi luate în considerare pentru a concluziona cu privire la eventuala rea‑credință a unui solicitant al unei înregistrări la momentul depunerii cererii de înregistrare a unei mărci [Hotărârea din 14 februarie 2012, Peeters Landbouwines/OAPI – Fors MW (BIGAB), T‑33/11, EU:T:2012:77, punctul 20, și Hotărârea din 26 februarie 2015, Pangyrus/OAPI – RSVP Design (COLOURBLIND), T‑257/11, nepublicată, EU:T:2015:115, punctul 67].

Pe de altă parte, în cadrul analizei globale efectuate în temeiul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, se poate ține cont și de originea semnului în cauză și de utilizarea sa de la crearea acestuia, de logica comercială în care se înscrie depunerea cererii de înregistrare a semnului ca marcă a Uniunii Europene, precum și de cronologia evenimentelor care au caracterizat momentul depunerii cererii [a se vedea Hotărârea din 7 iulie 2016, Copernicus‑Trademarks/EUIPO – Maquet (LUCEO), T‑82/14, EU:T:2016:396, punctul 32 și jurisprudența citată].

De asemenea, este posibil să se ia în considerare gradul de notorietate de care se bucura semnul în cauză în momentul în care a fost solicitată înregistrarea acestuia (Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli, C‑529/07, EU:C:2009:361, punctul 51), în special atunci când acest semn a fost anterior înregistrat sau utilizat ca marcă de un terț [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2014, Europe/OAPI – PSA Peugeot Citroën (Simca), T‑327/12, EU:T:2014:240, punctul 40]. Astfel, împrejurarea că utilizarea unui semn a cărui înregistrare se solicită ar permite solicitantului să obțină un profit necuvenit din renumele unei mărci sau al unui semn anterior ori chiar din numele unei persoane celebre este de natură să demonstreze reaua‑credință a solicitantului [Hotărârea din 6 iulie 2022, Zdút/EUIPO – Nehera ș.a. (nehera), T‑250/21, EU:T:2022:430, punctul 32].

În al treilea rând, trebuie amintit că revine persoanei care solicită declararea nulității sarcina de a dovedi împrejurările care permit să se concluzioneze că titularul unei mărci a Uniunii Europene a fost de rea‑credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a acesteia din urmă, buna‑credință fiind prezumată până la proba contrară (a se vedea Hotărârea din 6 iulie 2022, nehera,T‑250/21, EU:T:2022:430, punctul 34 și jurisprudența citată).

Atunci când EUIPO constată că circumstanțele obiective ale speței invocate de persoana care solicită declararea nulității sunt susceptibile să conducă la răsturnarea prezumției de bună‑credință de care beneficiază titularul mărcii în cauză în momentul depunerii cererii de înregistrare a acesteia, revine acestuia din urmă sarcina de a furniza explicații plauzibile privind obiectivele și logica comercială urmărite prin cererea de înregistrare a mărcii menționate [Hotărârea din 23 mai 2019, ANN TAYLOR și AT ANN TAYLOR, T‑3/18 și T‑4/18, EU:T:2019:357, punctul 36, și Hotărârea din 21 aprilie 2021, Hasbro/EUIPO – Kreativni Dogadaji (MONOPOLY), T‑663/19, EU:T:2021:211, punctul 43].

Controlul legalității deciziei atacate în ceea ce privește constatarea camerei de recurs privind reaua‑credință a reclamantului în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate trebuie să se efectueze în lumina acestor considerații introductive.

În primul rând, reclamantul arată că camera de recurs a săvârșit o eroare în ceea ce privește natura relației dintre părți la momentul depunerii cererii de înregistrare. Astfel, în opinia sa, societatea spaniolă Bella Tawziaa II este o întreprindere independentă de Groupe Bellakhdar, o societate marocană cu care a avut o relație comercială punctuală pentru distribuirea de ceaiuri, fără ca aceasta să implice obligația sa de a supune societății menționate toate deciziile sale comerciale, această relație punctuală neimplicând nimic altceva decât faptul că se cunoșteau.

EUIPO și intervenienta contestă argumentele reclamantului.

Camera de recurs a considerat că exista deja o relație comercială strânsă între părți la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate, așa încât reclamantul avea în mod necesar cunoștință de utilizarea drepturilor anterioare. Astfel, aceasta arată că reclamantul a înființat societatea de drept spaniol Grand Lion 4011, SL, la 29 martie 2012, înainte de a iniția, câteva luni mai târziu, discuții cu o persoană afiliată Groupe Bellakhdar în vederea creării unui parteneriat cu acesta. În acest context, denumirea societății a fost modificată la 4 septembrie 2012, devenind Bella Tawziaa II, iar ulterior capitalul acesteia a fost majorat la 23 octombrie 2012, determinând intrarea respectivei persoane afiliate Groupe Bellakhdar în calitate de asociat și pierderea caracterului unipersonal al societății. În plus, camera de recurs precizează că reclamantul arată că a suportat toate cheltuielile de constituire și de funcționare ale societății sale, inclusiv cele aferente cererii de înregistrare a mai multor mărci anterioare înregistrării mărcii contestate.

În speță, trebuie să se arate, cu titlu de context factual, următoarele elemente cronologice. Primo, la 29 martie 2012, a fost constituită Grand Lion 4011, reclamantul fiind asociatul și administratorul unic. Secundo, la 4 septembrie 2012, societatea menționată a fost redenumită Bella Tawziaa II și, tertio, la 18 ianuarie 2016, transferul proprietății asupra mărcii contestate în favoarea reclamantului a fost înscris în registrul EUIPO.

Existența unor relații contractuale directe între părți, indiferent de natura exactă a acordurilor încheiate între ele, este unul dintre factorii care permit caracterizarea eventualei existențe a relei‑credințe a titularului mărcii contestate la momentul depunerii cererii de înregistrare.

În această privință, mai întâi, trebuie arătat, asemenea EUIPO și intervenientelor, că în mod întemeiat camera de recurs a considerat că din ansamblul probelor prezentate în cadrul cererii de declarare a nulității reieșea că, la momentul depunerii mărcii contestate, și anume la 21 martie 2013, exista o relație comercială între părți.

În continuare, contrar celor susținute de reclamant, camera de recurs nu a considerat că Bella Tawziaa II era o filială a Groupe Bellakhdar, ci că aceasta fusese înființată în scopul asigurării unui parteneriat între cele două societăți (a se vedea punctele 47-50 din decizia atacată). Astfel cum reiese din decizia atacată, reclamantul este cel care a fondat Grand Lion 4011 la 29 martie 2012, iar discuțiile au fost inițiate câteva luni mai târziu cu persoana afiliată Groupe Bellakhdar, cu intenția de a stabili un parteneriat între cele două societăți. În acest cadru, denumirea societății a fost ulterior modificată la 4 septembrie 2012, devenind Bella Tawziaa II, iar la 23 octombrie 2012, capitalul a fost majorat odată cu intrarea acestei persoane afiliate Groupe Bellakhdar în calitate de asociat alături de reclamant.

În sfârșit, este necesar, prin urmare, să se constate că respectiva cameră de recurs a ținut seama de relația comercială dintre reclamant și Groupe Bellakhdar la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate și că este vorba, astfel cum a considerat în mod întemeiat camera de recurs, despre o împrejurare care indică faptul că reclamantul avea cunoștință de utilizarea drepturilor anterioare la momentul cererii de înregistrare menționate. Prin urmare, factorul referitor la existența unui raport contractual anterior cererii de înregistrare a mărcii contestate, care permite aprecierea relei‑credințe a reclamantului, trebuie considerat dovedit.

Reclamantul arată că camera de recurs a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a considerat că marca contestată și drepturile anterioare prezentau similitudini importante. În opinia sa, faptul că mărcile în cauză încorporează reprezentarea aceluiași animal, și anume leul, nu este suficient pentru a concluziona în sensul existenței unei similitudini între marca contestată și drepturile anterioare. Astfel, acesta susține că este obișnuit să se utilizeze figurile de animale, mai precis lei, pe cutii de ceai, astfel cum demonstrează anexele A.4-A.6 la cererea introductivă, care se compun în esență din reprezentări ale mai multor cutii de ceai pe care figurează animale sau lei și care coexistă pe piață.

EUIPO și intervenienta contestă argumentele reclamantului.

Camera de recurs a considerat, mai întâi, că, la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate, mai multe drepturi anterioare fuseseră înregistrate de Groupe Bellakhdar sau de Bella Tawziaa II, care acopereau produse similare din clasele 29, 30, 32 și 43. În continuare, ea a considerat că aceste drepturi anterioare prezentau similitudini semnificative cu marca contestată, în special ca urmare a prezenței elementelor comune constituite din cifrele sau codurile „4011” și „B552”, a prezentării produselor în ambalaje similare și a prezenței unor elemente verbale arabe sau orientale, precum și a reprezentărilor de lei. Pe de altă parte, ea a precizat că similitudinea dintre semnele în cauză rezulta înainte de toate din referirea comună la conceptul și la figura leului, element distinctiv și dominant fără legătură cu produsele vizate. În sfârșit, camera de recurs a arătat că, atât pentru elementele verbale care înseamnă „leu”, cât și pentru reprezentările figurative ale acestui animal, există suprapuneri evidente între mărci, făcând inevitabilă constatarea unui anumit grad de similitudine. În plus, camera de recurs a adăugat că, deși o parte a publicului relevant ar putea percepe caracterele arabe ca un simplu element figurativ, consumatorii arabofoni prezenți în Uniune ar înțelege imediat semnificația acestora.

Mai întâi, este necesar să se constate, astfel cum a arătat în mod întemeiat camera de recurs, că, în cadrul aprecierii relei‑credințe în sensul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, nu este vorba despre stabilirea unui grad specific de similitudine între mărcile în conflict din punctul de vedere al consumatorilor, cum este cazul în cadrul aplicării articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, ci despre înțelegerea intenției reclamantului la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate.

În continuare, trebuie arătat, asemenea EUIPO și intervenientelor, că marca contestată prezintă similitudini cu drepturile anterioare ale intervenientelor. Astfel, elementele „4011” și „B552” care figurează în mărcile care trebuie comparate trebuie considerate identice în ceea ce privește reprezentarea lor grafică, poziția lor deasupra celeilalte, precum și referirea lor la același concept. În ceea ce privește argumentul întemeiat de reclamant pe caracterul lor descriptiv, chiar dacă este posibil ca o parte semnificativă a publicului relevant să perceapă numărul „4011” și elementul alfanumeric „B552” al semnelor în cauză ca indicații descriptive ale calității ceaiului, nu este mai puțin adevărat că o parte substanțială a acestui public nu va percepe aceste elemente decât ca o literă și niște cifre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2025, Laura Food/EUIPO – Morghati Abderrahim (THE VERT DE CHINE 4011 ALJAMAL 4011 B 552), T‑95/24, nepublicată, EU:T:2025:418, punctul 49].

În sfârșit, asemenea EUIPO și intervenientelor, este necesar să se constate că mărcile în conflict sunt similare prin conceptul leului pe care îl au în comun. Astfel, fie prin utilizarea imaginilor care reprezintă animalul ca atare, fie prin elementele verbale în arabă, referirea la leu este foarte prezentă în mărcile care trebuie comparate și implică în mod necesar un anumit nivel de similitudine între ele. În această privință, în ceea ce privește consumatorii arabofoni prezenți în Uniune, trebuie să se constate că, chiar dacă produsele în cauză sunt ceaiuri care nu sunt în mod necesar destinate acestor consumatori, nu se poate exclude ca aceștia să facă parte din publicul relevant [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2024, Laura Food/EUIPO – Bella Tawziaa II (Thé Vert de Chine AL ASSAD HBOUB R3505 Chaara 4011), T‑541/23, nepublicată,EU:T:2024:457, punctul 32]. Prin urmare, trebuie să se constate că, astfel cum a considerat în mod întemeiat camera de recurs, o parte a publicului Uniunii va înțelege și va atribui o semnificație elementelor în limba arabă prezente în semnele în conflict, în timp ce reprezentările grafice ale leului vor fi înțelese de întregul public din Uniune. În plus, în ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia leii apar în mod regulat pe cutiile de ceai, deși anexele A.5 și A.6 sunt admisibile în măsura în care se raportează la practica decizională a EUIPO, acestea nu prezintă decât un domeniu de aplicare limitat în vederea aprecierii caracterului distinctiv al conceptului și a reprezentării unui leu în domeniul ceaiului. Astfel, simpla enumerare a mărcilor Uniunii Europene care conțin un leu nu permite să se stabilească faptul că aceste mărci au fost sau sunt efectiv utilizate pe piață și a fortiori să se demonstreze că acest element este utilizat în mod curent în sectorul vizat și că publicul relevant este obișnuit să îl perceapă ca pe un motiv banal.

Această apreciere nu este repusă în discuție de argumentul reclamantului, invocat în ședință și întemeiat pe punctul 79 din Hotărârea din 10 iulie 2024, Thé Vert de Chine AL ASSAD HBOUB R3505 Chaara 4011 (T‑541/23, nepublicată, EU:T:2024:457), potrivit căruia Tribunalul a constatat că, pentru marca Uniunii Europene nr. 013237268, care este una dintre mărcile anterioare în speță, era puțin probabil ca publicul relevant căruia i se adresează produsul „ceai” să perceapă conceptul de leu în marca menționată. În această privință, este necesar să se precizeze că punctul 79 din hotărârea menționată a fost formulat în contextul special al mărcii în discuție în această cauză. Astfel, Tribunalul a arătat în cuprinsul acesteia că, în această marcă, astfel cum fusese înregistrată, reprezentarea leului era dificil perceptibilă din cauza dimensiunii sale mici și că elementele verbale „grand lion”, precum și termenul „لسبعا”, care înseamnă „leu”, nu puteau fi înțelese fără dificultate de publicul relevant. În aceste condiții specifice, Tribunalul considerase că era improbabil ca publicul relevant să perceapă marca anterioară ca făcând trimitere la conceptul de leu. Cu toate acestea, cauza în care s‑a pronunțat hotărârea invocată de reclamant privea o procedură de opoziție, întemeiată pe articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009. Or, trebuie amintit că, în speță, nu este vorba despre stabilirea unui grad specific de similitudine între mărcile în conflict din punctul de vedere al consumatorilor, cum este cazul în cadrul aplicării acestei dispoziții, ci despre înțelegerea intenției reclamantului la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate (a se vedea punctul 49 de mai sus). Prin urmare, aprecierea care figurează la punctul 79 din hotărârea invocată de recurent, care are legătură cu împrejurările proprii cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, intervenită în cadrul unei proceduri de opoziție întemeiate pe articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, nu poate fi transpusă în speță.

Prin urmare, factorul referitor la cunoașterea faptului că un terț utiliza un semn identic sau similar în cel puțin un stat membru al Uniunii, care trebuie luat în considerare pentru a aprecia reaua‑credință a reclamantului, trebuie considerat ca fiind dovedit.

Reclamantul arată că camera de recurs a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a constatat o intenție neloială din partea sa la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate. Astfel, în primul rând, el susține că a informat Groupe Bellakhdar cu privire la intenția sa de a depune marca contestată, ceea ce ar fi demonstrat de anexele A.7-A.11 la cererea introductivă, în care se regăsesc două e‑mailuri din aceeași zi și capturi de ecran aferente, schimbate între directorul comercial al grupului Bellakhdar și el însuși, la care a fost anexată o reprezentare a mărcii contestate. În al doilea rând, acesta arată că exista încă o relație între Bella Tawziaa II și Groupe Bellakhdar după data cererii de înregistrare a mărcii contestate. În această privință, el susține, pe de o parte, că, la9 septembrie 2014, Bella Tawziaa II a depus o marcă ce corespundea unei mărci a întreprinderii Groupe Bellakhdar și, pe de altă parte, că, dacă ar fi dorit să profite de această marcă, nu ar fi continuat relația cu respectiva întreprindere, iar marca menționată nu ar fi fost înregistrată. În al treilea rând, acesta arată, pe de o parte, că nu a fost dovedit pretinsul renume în Maroc al drepturilor anterioare înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii contestate și, pe de altă parte, că nu se poate concluziona în sensul existenței unei intenții de a profita de astfel de renume, din moment ce aceasta nu exista la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate.

În sfârșit, reclamantul susține că, prin adoptarea articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, legiuitorul Uniunii nu a intenționat să vizeze situații, precum în speță, în care solicitantul înregistrării unei mărci a Uniunii introduce ulterior o cerere de declarare a nulității aceleiași mărci invocând reaua‑credință.

EUIPO și intervenienta contestă argumentele reclamantului.

Mai întâi, camera de recurs a arătat că cererea de înregistrare a mărcii contestate nu fusese introdusă în numele reclamantului, ci în numele societății Bella Tawziaa II, în cadrul căreia primul exercita funcția de director la momentul înregistrării menționate.

În continuare, camera menționată a considerat că, având în vedere cronologia evenimentelor și condițiile de depunere a drepturilor anterioare, era plauzibil ca Bella Tawziaa II să fi încercat inițial să asigure o „exploatare pașnică” a mărcilor întreprinderii Groupe Bellakhdar pe piața europeană. Cu toate acestea, ea a arătat că, contrar depunerii cererilor de înregistrare a unor mărci efectuate anterior cu acordul întreprinderii Groupe Bellakhdar, înregistrarea mărcii contestate fusese efectuată fără consimțământul acestuia din urmă. Pe de altă parte, aceasta a observat că reclamantul știa sau, cel puțin, trebuia să știe că valoarea distinctivă și renumele drepturilor anterioare se întemeiau pe figura și pe conceptul leului. În consecință, camera de recurs a considerat că titularul încercase să înregistreze o marcă alternativă susceptibilă să fie asociată cu drepturile anterioare ale partenerilor săi comerciali, și anume intervenientele, în scopul de a profita de aceasta și de a beneficia de renumele dobândit de aceștia în domeniul ceaiului, astfel cum s‑a demonstrat prin elementele de probă prezentate de interveniente.

În sfârșit, camera de recurs a considerat că anumite evenimente ulterioare cererii de înregistrare a mărcii contestate puteau fi luate în considerare pentru a aprecia intenția reclamantului la momentul cererii menționate. În special, aceasta a arătat că, la 28 decembrie 2015, marca contestată fusese cedată integral la cererea reclamantului însuși, care acționa în temeiul unei împuterniciri generale, ceea ce determinase transferul proprietății asupra mărcii contestate de la Bella Tawziaa II în favoarea sa. Acesta din urmă a justificat cesiunea prin voința de a recupera o parte din investiția realizată și de a‑și continua activitatea, recunoscând în același timp că marca în cauză nu avea nicio legătură cu drepturile anterioare exploatate deja de Groupe Bellakhdar.

În primul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia legiuitorul Uniunii nu a dorit în niciun caz să vizeze o situație în care persoana juridică ce a depus o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene poate ulterior să introducă o procedură de declarare a nulității aceleiași mărci, trebuie să se constate că situația în discuție în speță ridică problema dacă o persoană fizică ce a înregistrat o marcă pe seama și în numele unei persoane juridice al cărei administrator principal era atunci a acționat cu rea‑credință la momentul depunerii. Cu toate acestea, astfel cum a arătat camera de recurs, împrejurarea că persoana juridică în numele căreia a fost înregistrată marca va solicita ulterior declararea nulității nu este de natură să excludă aplicarea articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, din moment ce această dispoziție urmărește să protejeze interesul general și poate fi invocată de orice persoană fizică sau juridică.

Astfel, întrucât noțiunea de „rea‑credință” prevăzută la articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 nu a fost definită de legiuitorul Uniunii (a se vedea punctul 26 de mai sus), nimic nu se opune ca aceasta să se aplice atunci când reiese din indicii pertinente și concordante că titularul mărcii contestate a acționat cu o intenție neloială la momentul depunerii cererii de înregistrare. În această privință, faptul că reclamantul a depus marca contestată în numele unei societăți al cărei administrator principal era atunci și că această societate, sub o altă conducere și după plecarea reclamantului, a introdus ulterior o cerere de declarare a nulității acestei mărci nu are incidență asupra intenției urmărite de reclamant la momentul depunerii cererii de înregistrare.

În al doilea rând, trebuie să se constate că s‑a stabilit deja la punctele 43-45 de mai sus că reclamantul și intervenientele, în special Groupe Bellakhdar, aveau o relație comercială și contractuală înainte și la momentul depunerii mărcii contestate, reclamantul fiind asociat al societății Bella Tawziaa II, astfel încât exista o relație de încredere între aceste părți. În aceste condiții, faptul de a fi depus marca contestată pentru produse identice, și anume ceaiul, fără a informa Groupe Bellakhdar cu privire la aceasta poate constitui o încălcare a practicilor loiale în relațiile comerciale.

Elementele de probă prezentate de reclamant în anexa la cererea introductivă nu pot repune în discuție această apreciere. Astfel, după cum s‑a analizat la punctele 18-22 de mai sus, anexele A.7-A.11 la cererea introductivă trebuie declarate inadmisibile.

Prin urmare, camera de recurs a ținut seama în mod întemeiat de faptul că reclamantul, în calitatea sa de director al societății Bella Tawziaa II, care era atunci afiliată Groupe Bellakhdar, nu îl informase pe acesta din urmă cu privire la intenția sa de a depune marca contestată. Astfel, având în vedere considerațiile care precedă, nu reiese din niciun element de probă că reclamantul a comunicat această intenție întreprinderii Groupe Bellakhdar.

În al treilea rând, trebuie amintit că, spre deosebire de articolul 53 din Regulamentul nr. 207/2009, care enumeră cauzele de nulitate relativă a unei mărci a Uniunii Europene și care urmărește astfel să protejeze interesele private ale titularilor anumitor drepturi anterioare care intră în conflict cu marca în cauză, articolul 52 alineatul (1) din același regulament, care prevede printre altele că reaua‑credință a solicitantului la momentul depunerii unei cereri de înregistrare a unei mărci constituie o cauză de nulitate absolută, urmărește să protejeze interesul general și poate fi invocat de orice persoană fizică sau juridică, nu numai de titularii de drepturi anterioare. În consecință, deși renumele unui semn anterior poate, în funcție de circumstanțele speței, să constituie un element pertinent în vederea aprecierii relei‑credințe, nu se poate cere persoanei ce solicită declararea nulității care invocă această rea‑credință să stabilească în mod sistematic un asemenea renume [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2024, Dendiki/EUIPO – D‑Market (hepsiburada), T‑172/23, nepublicată, EU:T:2024:105, punctul 38 și jurisprudența citată].

Pe de altă parte, este necesar să se arate că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 25 de mai sus, este posibil să se țină seama de fapte ulterioare cererii de înregistrare a mărcii contestate, întrucât acestea pot fi de asemenea susceptibile să confirme intenția necinstită a reclamantului la data cererii de înregistrare.

În speță, pe de o parte, astfel cum s‑a arătat la punctul 71 din decizia atacată, din documentele prezentate de interveniente în cursul procedurii administrative în fața EUIPO reiese că în Maroc exista un anumit grad de renume sau de notorietate a drepturilor anterioare pentru produse pe bază de ceai. Astfel, acestea au prezentat fotografii, dosare de presă, bannere și cataloage care indicau printre altele că două dintre drepturile anterioare au fost utilizate între 2012 și 2017 în principal în Maroc. Astfel cum arată EUIPO, o parte substanțială a acestor elemente de probă se raportează la o perioadă anterioară cererii de înregistrare a mărcii contestate, dar se poate ține seama și de elemente ulterioare respectivei cereri, în măsura în care permit să se tragă concluzii cu privire la situația existentă la data acesteia.

Prin urmare, chiar dacă intervenientele nu erau obligate să dovedească renumele de care beneficiau mărcile lor anterioare, acest renume în Maroc poate fi luat în considerare în vederea aprecierii relei‑credințe. În schimb, lipsa unui astfel de renume în Uniune nu este pertinentă pentru o astfel de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2024, hepsiburada, T‑172/23, nepublicată, EU:T:2024:105, punctul 40 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, este necesar să se arate că, în speță, astfel cum au arătat în mod întemeiat EUIPO și intervenientele, trebuie să se țină seama de faptul că, primo, reclamantul a numit‑o pe sora sa ca unică directoare a societății Bella Tawziaa II după ce i‑a cedat părțile sale, la 25 martie 2014, apoi aceasta i‑a acordat o împuternicire generală în temeiul căreia el acționa în calitate de mandatar autorizat, secundo, reclamantul a obținut, la 19 mai 2015, înscrierea cesiunii în favoarea sa a trei mărci ale Uniunii Europene, a căror titulară era societatea Bella Tawziaa II, tertio, la 23 noiembrie 2015, a cedat aceste mărci unui terț și, quarto, la 28 decembrie 2015, a solicitat cesiunea totală în favoarea sa a mărcii contestate.

Aceste elemente constituie fapte ulterioare cererii de înregistrare care permit să se constate, asemenea camerei de recurs, că reclamantul a solicitat înregistrarea mărcii contestate în scopul de a și‑o însuși ulterior pentru a recupera pretinse investiții. Astfel, marca menționată a fost cedată reclamantului de el însuși, acesta acționând în calitate de mandatar autorizat în temeiul unei împuterniciri generale care îi fusese acordată de sora sa, căreia îi cesionase, la 25 martie 2014, părțile sale sociale în societatea Bella Tawziaa II (a se vedea punctul 69 de mai sus).

În sfârșit, astfel cum s‑a constatat la punctul 51 de mai sus, mărcile în conflict sunt similare cu conceptul leului pe care îl au în comun. Or, având în vedere cunoașterea drepturilor anterioare ale intervenientelor pe care le avea reclamantul, această asemănare nu poate fi rodul întâmplării [a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2024, İlbay/EUIPO – Pella‑eu (PELLA), T‑514/23, nepublicată, EU:T:2024:727, punctul 31]. Astfel, după cum a arătat în mod întemeiat camera de recurs în decizia atacată, chiar dacă reclamantul nu era obligat să comercializeze numai produsele societății Groupe Bellakhdar, acest lucru nu îi conferea competența de a depune mărci care cuprind elemente susceptibile să fie asociate mărcilor acestei interveniente. În această privință, reclamantul ar fi putut, astfel cum arată în mod întemeiat camera de recurs, să solicite înregistrarea unei mărci asociate sau care reprezintă orice alt animal. Totuși, el a ales o marcă ce reprezenta un leu, singurul animal cu care erau asociate mărcile societății Groupe Bellakhdar, și care reproducea chiar și elementele verbale arabe ale drepturilor anterioare ale intervenientelor.

Astfel, ținând seama de ansamblul împrejurărilor speței, camera de recurs a concluzionat în mod întemeiat că, la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate, reclamantul era de rea‑credință în sensul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.

Rezultă că motivul unic invocat de reclamant trebuie respins și, prin urmare, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât a avut loc o ședință și reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile EUIPO și ale intervenientelor.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

1 iulie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul cauzei

Concluziile părților

În drept

Cu privire la dreptul aplicabil ratione temporis

Cu privire la admisibilitatea înscrisurilor depuse pentru prima dată la Tribunal

Cu privire la fond

Cu privire la relația dintre reclamant și interveniente la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate

Cu privire la similitudinea dintre marca contestată și drepturile anterioare

Cu privire la existența unei intenții neloiale din partea reclamantului

Cu privire la cheltuielile de judecată