Hotărârea Tribunalului (Camera de trimiteri preliminare) din 11 februarie 2026.#Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți (Credidam) împotriva Cristian General Serv SRL.#Cererea de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Bucureşti.#Trimitere preliminară – Fiscalitate – Sistemul comun al TVA‑ului – Operațiuni taxabile – Noțiunea de „prestare de servicii efectuată cu titlu oneros” – Articolul 2 alineatul (1) litera (c), articolul 24 alineatul (1) și articolul 25 literele (a) și (c) din Directiva 2006/112/CE – Bază de impozitare – Noțiunea de „contrapartidă” – Articolul 73 și articolul 78 primul paragraf litera (a) din Directiva 2006/112 – Titulari de drepturi conexe – Comunicare de fonograme și programe audiovizuale fără licență – Remunerație plătită organismului de gestiune colectivă – Majorare.#Cauza T-643/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 alineatul (1) litera (c), a articolului 24 alineatul (1) și a articolului 25 litera (a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți (Credidam), a cărui activitate constă în asigurarea gestiunii colective a dreptului de autor și a drepturilor conexe în România, pe de o parte, și Cristian General Serv SRL, o societate de drept român care exploatează o pensiune turistică, pe de altă parte, în legătură cu aplicarea taxei pe valoarea adăugată (TVA) în privința întregii sume sau a unei părți din suma pe care această societate o datorează Credidam pentru punerea la dispoziția clienților săi, fără licență, a unor fonograme și programe audiovizuale.

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2006/112 prevede: „Următoarele operațiuni sunt supuse TVA: […] (c) prestarea de servicii efectuată cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare; […]”

Articolul 24 din Directiva 2006/112 prevede: „(1) «Prestare de servicii» înseamnă orice operațiune care nu constituie o livrare de bunuri. […]”

Articolul 25 din Directiva 2006/112 are următorul cuprins: „O prestare de servicii poate consta, între altele, în una dintre următoarele operațiuni: (a) cesiunea de bunuri necorporale, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unui drept de proprietate; (b) obligația […] de a tolera o acțiune sau o situație; (c) prestarea de servicii […] potrivit legii.”

Articolul 73 din Directiva 2006/112 prevede: „Pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, altele decât cele prevăzute la articolele 74-77, baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizor sau prestator, în schimbul livrării sau al prestării, de la client sau de la un terț, inclusiv subvenții direct legate de prețul livrării sau al prestării.”

Potrivit articolului 78 din Directiva 2006/112: „Baza de impozitare include următoarele elemente: (a) impozite, drepturi, prelevări și taxe, cu excepția TVA în sine; […]”

Articolele 268 și 271 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal din 8 septembrie 2015 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015), în versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală (denumită în continuare „Codul fiscal”), vizează transpunerea în dreptul român a articolelor 2, 24 și 25 din Directiva 2006/112.

Potrivit articolului 286 din Codul fiscal: „[…] (4) Baza de impozitare nu cuprinde următoarele: […] b) sumele reprezentând daune interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă/definitivă și irevocabilă, după caz, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate; […]”

Articolul 112 din Legea nr. 8/1996 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 26 martie 1996), în versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală (denumită în continuare „Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”), prevede: „(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. (2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la articolele 163-165. (3) Colectarea remunerației unice se efectuează în condițiile prevăzute la articolul 168. […] (5) În sensul prezentei legi, o fonogramă se consideră publicată în scop comercial atunci când este pusă la dispoziția publicului prin vânzare sau prin mijloace cu fir sau fără fir, în așa fel încât oricine să poată avea acces la ea în locul și la momentul ales în mod individual.”

Articolul 145 din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe prevede: „(1) Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: […] d) dreptul la remunerație echitabilă unică recunoscut artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora; […] (2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alineatul (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le‑au acordat mandat.”

Articolul 146 din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe prevede: „(1) Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: […] b) dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepția operelor muzicale, și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual; […] (2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alineatul (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le‑au acordat mandat și elaborează metodologii […] sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licență. […]”

Metodologia adoptată de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, vizată în special la articolul 112 alineatul (2) din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe (denumită în continuare „metodologia”), a intrat în vigoare în temeiul Deciziei nr. 120/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei civile nr. 784A din 26 octombrie 2016 a Curții de Apel București – Secția a IV‑a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 2.013/2/2016 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 952 din 25 noiembrie 2016).

Punctul 3.12 din metodologie prevede că, atunci când se utilizează opere protejate fără acordarea prealabilă a unei licențe în acest scop, cuantumul remunerației datorate de utilizator artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme reprezintă triplul remunerației pe care acest utilizator ar fi fost obligat să o plătească dacă ar fi deținut o licență.

Reclamantul din litigiul principal, Credidam, în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe în România, colectează și repartizează remunerațiile cuvenite, corespunzătoare acestor drepturi. Acesta asigură dreptul artiștilor interpreți sau executanți și al producătorilor de fonograme la o „remunerație echitabilă”, în sensul articolului 145 alineatul (1) litera d) din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe, pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestor fonograme. Acesta gestionează de asemenea remunerația titularilor de drepturi care i‑au acordat mandat pentru comunicarea prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, în temeiul articolului 146 alineatul (1) litera b) din această lege.

Credidam a considerat că Cristian General Serv îi datora, pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie 2019 și 31 decembrie 2022 (denumită în continuare „perioada în cauză”), suma de 4166,19 lei românești (RON) (aproximativ 845 de euro), inclusiv TVA, pentru că a comunicat public, în pensiunea pe care o exploata, fonograme sau reproduceri ale acestora și prestații artistice în domeniul audiovizual (denumite în continuare „operele protejate în cauză”) fără să îi fi fost acordată în prealabil o licență în acest scop.

Pentru stabilirea sumei menționate la punctul 16 de mai sus, Credidam a triplat, în temeiul metodologiei, remunerația pe care Cristian General Serv ar fi fost obligat să o plătească dacă ar fi dispus de licență. Acesta a apreciat că era supusă TVA‑ului întreaga valoare a remunerației respective.

La 25 noiembrie 2022, Credidam a sesizat Tribunalul București (România) cu o acțiune având ca obiect, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea Cristian General Serv, pe de o parte, la plata sumei menționate la punctul 16 de mai sus și, pe de altă parte, la încheierea unui contract având ca obiect acordarea de licențe pentru comunicarea publică a unor opere de natura celor menționate la punctul 15 de mai sus.

Acțiunea introdusă de Credidam a fost respinsă printr‑o sentință din 19 aprilie 2023, Tribunalul București arătând, în ceea ce privește cererea de plată, că Cristian General Serv nu desfășurase nicio activitate comercială în perioada în cauză, astfel încât, deși a deținut un spațiu în acest scop, nu comunicase operele protejate în cauză. În ceea ce privește cererea care viza obligarea la încheierea unei licențe neexclusive, această instanță a considerat că Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe nu derogă de la principiul libertății contractuale și că, în orice caz, radierea în luna februarie 2023 a spațiului exploatat de această societate împiedica încheierea unei licențe neexclusive de tipul celei solicitate de Credidam.

Credidam a declarat apel împotriva sentinței din 19 aprilie 2023 la instanța de trimitere, Curtea de Apel București (România). El își menține cererile în integralitate și apreciază în această privință, în esență, că a făcut dovada că Cristian General Serv comunicase public operele protejate în cauză.

În cadrul examinării cererilor formulate de Credidam, instanța de trimitere ridică problema dacă suma solicitată de acesta trebuia, în tot sau în parte, să fie supusă TVA‑ului. Ea precizează că împrejurările cauzei principale diferă de cele din cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea din 18 ianuarie 2017, SAWP (C‑37/16, EU:C:2017:22), Hotărârea din 21 ianuarie 2021, UCMR – ADA (C‑501/19, EU:C:2021:50), și Hotărârea din 4 iulie 2024, Credidam (C‑179/23, EU:C:2024:571).

În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) În interpretarea prevederilor articolului 2 alineatul (1) litera (c), articolului 24 alineatul (1) și articolului 25 litera (a) din Directiva [2006/112], titularii de drepturi conexe realizează o prestare de servicii cu titlu oneros atunci când utilizatorul face comunicarea publică a operelor protejate în lipsa unei licențe în acest sens? 2) Răspunsul la prima întrebare depinde de împrejurarea că, potrivit dreptului intern, titularul unui astfel de drept conex nu are posibilitatea de a se opune utilizărilor, având dreptul doar la remunerația unică echitabilă, sau de modul de calcul utilizat în determinarea sumelor cuvenite?”

Astfel cum a arătat Comisia Europeană în observațiile sale, instanța de trimitere nu precizează în cererea de decizie preliminară dacă consideră dovedită existența unei comunicări publice a operelor protejate în cauză.

În această privință, trebuie amintit că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii Europene adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Tribunalul nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Tribunal a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Tribunalul nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade, C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 20 și jurisprudența citată).

În speță, reiese, într‑adevăr, din cuprinsul punctului 2 din cererea de decizie preliminară, al cărui conținut a fost redat la punctul 19 de mai sus, că instanța de prim grad de jurisdicție, Tribunalul București, a statuat că Cristian General Serv nu desfășurase o activitate comercială în perioada în cauză, ceea ce ar ridica problema existenței înseși a prestărilor de servicii cu privire la care instanța de trimitere îi solicită Tribunalului să se pronunțe.

Trebuie arătat însă că instanța de trimitere nu exprimă îndoieli cu privire la existența acestor prestări de servicii în cererea de decizie preliminară.

Prin urmare, atrăgându‑se totodată atenția instanței de trimitere asupra faptului că este singura competentă să se pronunțe cu privire la exactitatea și la calificarea juridică a faptelor din cauza principală, trebuie să se considere că, întrucât această instanță arată că nu dispune de elemente suficiente, având în vedere jurisprudența citată la punctul 21 de mai sus, pentru a soluționa litigiul cu care este sesizată și ținând seama de prezumția de pertinență de care beneficiază întrebările preliminare, nu este evident că interpretarea Directivei 2006/112 solicitată de instanța menționată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal și nici că problema ridicată de această instanță este de natură ipotetică (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 septembrie 2024, NARE‑BG, C‑429/23, EU:C:2024:742, punctul 42).

Prin urmare, întrebările adresate sunt admisibile.

Din cererea de decizie preliminară rezultă, în primul rând, că remunerația titularilor de drepturi conexe în dreptul român decurge din lege și din metodologia care o detaliază și, în al doilea rând, că instanța de trimitere ridică problema, în ipoteza în care ar exista o prestare de servicii cu titlu oneros, dacă, în împrejurări precum cele din cauza principală, TVA‑ul trebuie să se aplice doar în privința remunerației pe care ar fi obligat să o plătească un utilizator care deține o licență sau în privința triplului acestei remunerații, datorat ca urmare a comunicării fără licență a operelor protejate.

În consecință, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, trebuie de asemenea interpretat articolul 25 litera (c) din Directiva 2006/112, referitor la prestarea de servicii potrivit legii, precum și articolul 73 și articolul 78 primul paragraf litera (a) din această directivă, referitoare la baza de impozitare în scopuri de TVA.

Trebuie, așadar, să se considere că, prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) litera (c), articolul 24 alineatul (1), articolul 25 literele (a) și (c), articolul 73 și articolul 78 primul paragraf litera (a) din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că: – titularii de drepturi conexe efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros atunci când operele lor protejate fac obiectul unei comunicări publice din partea unui utilizator care nu dispune de o licență în acest scop, în pofida faptului că, pe de o parte, nu se pot opune acestei comunicări și, pe de altă parte, remunerația lor rezultă din legea națională, precum și din dispozițiile administrative la care face trimitere această lege; – TVA‑ul se aplică în privința întregii remunerații cuvenite titularilor de drepturi conexe pentru această prestare de servicii, inclusiv părții din respectiva remunerație care depășește remunerația pe care acest utilizator ar fi fost obligat să o plătească dacă ar fi fost titularul unei licențe.

În primul rând, în ceea ce privește aspectul dacă o prestare de servicii precum cea în discuție în cauza principală intră sub incidența definiției unei prestări de servicii cu titlu oneros, trebuie amintit că o prestare de servicii nu este efectuată cu titlu oneros, în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112, decât în cazul în care între prestator și beneficiar există un raport juridic în cadrul căruia au loc prestații reciproce, plata primită de prestator constituind contravaloarea efectivă a serviciului individualizabil furnizat beneficiarului. Această situație se regăsește atunci când există o legătură directă între serviciul prestat și contravaloarea primită (a se vedea Hotărârea din 24 februarie 2022, Suzlon Wind Energy Portugal, C‑605/20, EU:C:2022:116, punctul 62 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit mai întâi, așa cum a procedat domnul avocat general la punctele 38 și 48 din concluzii, că noțiunea de „raport juridic în cadrul căruia au loc prestații reciproce” trebuie să aibă o accepțiune largă. Astfel, reiese din jurisprudență că simpla utilizare a unui serviciu reglementat, precum parcarea vehiculului într‑o parcare cu plată (Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Apcoa Parking Danmark, C‑90/20, EU:C:2022:37) sau consumul de energie electrică la locul de reședință (Hotărârea din 27 aprilie 2023, Fluvius Antwerpen, C‑677/21, EU:C:2023:348), poate da naștere unui raport juridic între persoana care deține drepturile care permit punerea la dispoziție a acestui serviciu și cea care l‑a utilizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Apcoa Parking Danmark, C‑90/20, EU:C:2022:37, punctele 28 și 29, și Hotărârea din 27 aprilie 2023, Fluvius Antwerpen, C‑677/21, EU:C:2023:348, punctele 30-32).

În continuare, în ceea ce privește noțiunea de „plată”, trebuie arătat că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 33 de mai sus, neplata sumelor datorate nu împiedică constatarea caracterului reciproc al drepturilor și al obligațiilor care rezultă din operațiunea economică în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Apcoa Parking Danmark, C‑90/20, EU:C:2022:37, punctele 39-43, și Hotărârea din 27 aprilie 2023, Fluvius Antwerpen, C‑677/21, EU:C:2023:348, punctele 30 și 32).

În sfârșit, în ceea ce privește noțiunea de „legătură directă”, așa cum a arătat chiar instanța de trimitere, Curtea a avut deja ocazia să statueze că faptul că remunerația este percepută de un organism de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe nu împiedică existența unei legături directe în sensul jurisprudenței citate la punctul 32 de mai sus, din moment ce acest organism acționează în numele titularilor unor asemenea drepturi, și că existenței unei astfel de legături nu i se opune nici faptul că gestiunea colectivă a remunerației rezultă dintr‑o obligație legală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2021, UCMR – ADA, C‑501/19, EU:C:2021:50, punctul 37). Ea a precizat de asemenea că tocmai cadrul legislativ este cel care stabilește o legătură directă între prestarea de servicii și obligația de achitare a contravalorii, amintindu‑se că rezultă în mod expres din articolul 25 litera (c) din Directiva 2006/112 că o prestare de servicii poate consta printre altele în prestarea de servicii potrivit legii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2024, Credidam, C‑179/23, EU:C:2024:571, punctul 40).

Astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctul 31 din concluzii, împrejurarea că, în speță, comunicarea unor opere protejate a avut loc fără ca o licență să fi fost acordată în prealabil de Credidam pentru o asemenea comunicare a determinat instanța de trimitere să ridice problema posibilității de a aplica în cadrul situației de fapt din cauza principală jurisprudența rezultată din Hotărârea din 21 ianuarie 2021, UCMR – ADA (C‑501/19, EU:C:2021:50).

În această privință, trebuie subliniat că principiul neutralității fiscale se opune, în materie de percepere a TVA‑ului, unei diferențieri generalizate între operațiunile ilicite și operațiunile licite, sistemul TVA‑ului vizând grevarea consumatorului final de bunuri sau de servicii atunci când acestea au fost livrate sau furnizate în cadrul unor operațiuni taxabile în temeiul Directivei 2006/112 (a se vedea Hotărârea din 27 aprilie 2023, Fluvius Antwerpen, C‑677/21, EU:C:2023:348, punctul 28 și jurisprudența citată).

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că se reproșează Cristian General Serv că a comunicat public opere protejate fără să i se fi acordat în prealabil o autorizație sau o licență.

Comunicarea operelor protejate în cauză dă dreptul artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme care au contribuit la aceste opere la o remunerație unică echitabilă pentru utilizarea directă sau indirectă a acestora din urmă, fără ca, pe de altă parte, acești artiști interpreți sau executanți ori acești producători de fonograme să se poată opune respectivei utilizări.

Modalitățile remunerației unice echitabile, care rezultă în special din cuprinsul punctului 3.12 din metodologie, fac ca această remunerație să varieze de la simplu la triplu după cum comunicarea operelor protejate a fost sau nu autorizată de Credidam, care asigură reprezentarea ex lege a titularilor de drepturi conexe, în temeiul articolelor 145 și 146 din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe (a se vedea punctele 11 și 12 de mai sus). Prin urmare, chiar dacă comunicarea operelor protejate în cauză a fost efectuată fără licență, nu este mai puțin adevărat că neacordarea unei licențe de către organismul de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe nu împiedica aplicarea cadrului legal și administrativ care reglementează comunicarea publică a unor astfel de opere fără licență, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Faptul că utilizatorul operelor protejate nu a achitat sumele pe care ar fi trebuit să le plătească nu se opune, având în vedere jurisprudența citată la punctul 34 de mai sus, ca acestea să fie calificate drept contravaloare a serviciului furnizat de un organism de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe, în numele titularilor de drepturi conexe, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Nici faptul că sumele datorate de utilizatorul operelor protejate sunt solicitate de un organism de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe, iar nu de înșiși titularii de drepturi conexe, nu împiedică, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 35 de mai sus, existența unei legături directe între serviciul prestat și contravaloarea primită.

Având în vedere cele ce precedă, rezultă, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că o prestare de servicii precum cea identificată de această instanță îndeplinește criteriile jurisprudențiale amintite la punctul 32 de mai sus.

În al doilea rând, referitor la aspectul dacă TVA‑ul trebuie să se aplice numai în privința remunerației care ar fi fost datorată organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, în numele titularilor de drepturi conexe, dacă utilizatorul operelor protejate ar fi dispus de licență sau dacă este necesar să se aplice în privința unei sume care reprezintă triplul acestei remunerații, trebuie reținute următoarele considerații.

Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că baza de impozitare pentru prestarea de servicii efectuată cu titlu oneros este constituită de contrapartida obținută efectiv în acest sens de persoana impozabilă. Această contrapartidă reprezintă valoarea subiectivă, și anume obținută în mod real, iar nu valoarea estimată conform unor criterii obiective. În plus, contrapartida menționată trebuie să poată fi exprimată în bani (a se vedea Hotărârea din 7 martie 2013, Efir, C‑19/12, nepublicată, EU:C:2013:148, punctul 41 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, din articolul 78 primul paragraf litera (a) din Directiva 2006/112 reiese că TVA‑ul în sine nu este inclus în baza de impozitare, ceea ce are drept corolar faptul că TVA‑ul este întotdeauna inclus, de plin drept, în prețul convenit [Hotărârea din 21 martie 2024, Dyrektor Izby Administracji Skarbowej w Bydgoszczy (Posibilitate de corectare în cazul unei cote eronate), C‑606/22, EU:C:2024:255, punctul 27].

Or, această noțiune de „preț convenit”, respectiv de „contrapartidă” pentru prestarea de servicii, este interpretată de instanța Uniunii în sensul că include majorările sau cheltuielile suplimentare, atunci când acestea rezultă din aplicarea cadrului juridic în privința raporturilor dintre prestatorul de servicii și cel care a beneficiat de acestea din urmă, fie și în mod nelegal sau necuvenit, cu alte cuvinte, atunci când aceste majorări sau aceste cheltuieli suplimentare reflectă legătura directă dintre prestarea de servicii și contrapartida acesteia. Curtea a statuat astfel că taxele de control pentru parcarea neregulamentară pe care le datorează automobiliștii care au beneficiat de un loc de parcare sunt supuse TVA‑ului, în pofida faptului că asemenea cheltuieli sunt calificate în dreptul național drept penalitate (Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Apcoa Parking Danmark, C‑90/20, EU:C:2022:37, punctele 30-34 și 46). Ea a statuat de asemenea că compensația care reprezintă avantajul obținut în mod ilicit de un consumator clandestin de energie electrică este supusă TVA‑ului (Hotărârea din 27 aprilie 2023, Fluvius Antwerpen, C‑677/21, EU:C:2023:348, punctul 32).

În speță, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, reiese în mod expres din cuprinsul punctului 3.12 din metodologie, care este vizată în mod specific de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe, că majorarea remunerației datorate de utilizatorul unor opere protejate care nu dispune de licență este consecința directă a comunicării fără licență a acestor opere, cu alte cuvinte, a unei prestări de servicii de tipul celei în discuție în cauza principală.

Prin urmare, prețul care trebuie luat în considerare și care este supus TVA‑ului, în împrejurări precum cele din cauza principală, este prețul stabilit prin lege în cazul comunicării fără licență a unor opere precum operele protejate în cauză, și anume triplul celui pe care utilizatorul ar fi fost obligat să îl plătească în cazul comunicării publice cu licență.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 2 alineatul (1) litera (c), articolul 24 alineatul (1), articolul 25 literele (a) și (c), articolul 73 și articolul 78 primul paragraf litera (a) din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că: – titularii de drepturi conexe efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros atunci când operele lor protejate fac obiectul unei comunicări publice din partea unui utilizator care nu dispune de o licență în acest scop, în pofida faptului că, pe de o parte, nu se pot opune acestei comunicări și, pe de altă parte, remunerația lor rezultă din legea națională, precum și din dispozițiile administrative la care face trimitere această lege; – TVA‑ul se aplică în privința întregii remunerații cuvenite titularilor de drepturi conexe pentru această prestare de servicii, inclusiv în privința părții din această remunerație care depășește remunerația pe care acest utilizator ar fi fost obligat să o plătească dacă ar fi fost titularul unei licențe.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de trimiteri preliminare)

11 februarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul național

Codul fiscal

Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe

Metodologia

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată