Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 29 octombrie 2025.#FU împotriva Parlamentului European.#Funcție publică – Funcționari – Asigurări sociale – Articolul 73 din statut – Accident – Respingerea declarației de accident – Declarație tardivă – Depășirea termenului de zece zile lucrătoare de la producerea accidentului – Noțiunea de «motiv legitim».#Cauza T-530/24.

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamanta, FU, solicită anularea deciziei din 30 noiembrie 2023 a Parlamentului European prin care acesta a respins, din cauza tardivității, declarația sa de accident din 27 noiembrie 2023 (denumită în continuare „decizia atacată”).

La 20 august 2023, cu ocazia unei călătorii în Grecia, reclamanta, funcționară a Parlamentului, a resimțit o durere la genunchiul drept la aterizarea după un salt.

La 21 august 2023, reclamanta s‑a adresat unui medic din Grecia, care i‑a recomandat printre altele să aștepte ca genunchiul să se dezinflameze, înainte de a efectua un examen de imagistică prin rezonanță magnetică (RMN).

La 12 septembrie 2023, având încă dureri la genunchi la întoarcerea sa din călătorie, reclamanta l‑a consultat pe medicul său curant, care i‑a solicitat să efectueze examene medicale, realizate de un alt medic.

La 12 octombrie 2023, reclamanta a realizat un RMN.

La 19 octombrie 2023, pe baza rezultatelor RMN‑ului, un medic specialist în ortopedie i‑a recomandat reclamantei să consulte un chirurg pentru a obține o a doua opinie și să aibă în vedere, dacă este cazul, o intervenție chirurgicală.

La 24 octombrie 2023, un chirurg a confirmat necesitatea unei intervenții chirurgicale.

La 15 noiembrie 2023, un alt medic specialist a recomandat de asemenea o intervenție chirurgicală.

La 27 noiembrie 2023, reclamanta a declarat accidentul său la Parlament (în continuare, „declarația de accident”). În declarația de accident, medicul curant al reclamantei a precizat că, în ziua examinării, nu era posibil să se estimeze gravitatea rănii.

La 30 noiembrie 2023, prin decizia atacată, autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) a informat‑o pe reclamantă cu privire la respingerea declarației sale de accident, considerată tardivă.

La 27 februarie 2024, reclamanta a introdus o reclamație împotriva deciziei atacate, care a fost respinsă prin decizia Parlamentului din 12 iulie 2024, notificată reclamantei în aceeași zi.

Reclamanta solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate; – obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

Parlamentul, susținut de Consiliul Uniunii Europene, solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia Europeană solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

[Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 13 noiembrie 2025] În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă trei motive, întemeiate, în primul rând, pe o încălcare a obligației de motivare, precum și a articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea comună privind acoperirea riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor Comunităților Europene (denumită în continuare „Reglementarea privind asigurarea”) și pe o eroare vădită de apreciere, în al doilea rând, pe o încălcare a principiilor egalității de tratament și proporționalității și, în al treilea rând, cu titlu subsidiar, pe o excepție de nelegalitate a articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea.

Fără a invoca în mod formal o excepție de inadmisibilitate, Parlamentul formulează două motive pentru a contesta admisibilitatea acțiunii.

Parlamentul arată că reclamanta nici nu și‑ar fi structurat cererea introductivă în jurul unor motive clar identificate, nici nu ar fi urmat ordinea indicată la începutul cererii sale introductive, nici nu și‑ar fi regrupat argumentele sub un titlu care să corespundă titlului acestor motive. În plus, reclamanta ar fi tras concluzii și pe baza unor motive care nu au fost dezvoltate corespunzător cerințelor legale, precum încălcarea articolelor 4 și 7 din Reglementarea privind asigurarea, încălcarea obligației de solicitudine și a dreptului la bună administrare, precum și nerespectarea obligației de motivare.

Reclamanta contestă această argumentație.

În această privință, trebuie amintit că articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că cererea introductivă trebuie să cuprindă „motivele și argumentele invocate, precum și o expunere sumară a motivelor menționate”. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, nu revine instanței Uniunii Europene sarcina de a răspunde la argumentele invocate de o parte care nu sunt suficient de clare și de precise, în măsura în care nu fac obiectul niciunei alte detalieri și nu sunt însoțite de o argumentație specifică în susținerea lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2024, FFPE secția Consiliu/Consiliul,T‑179/23, EU:T:2024:897, punctul 128 și jurisprudența citată).

În speță, deși reclamanta arată că invocă cele trei motive menționate la punctul 15 de mai sus, este adevărat că cererea introductivă nu se întemeiază pe invocarea succesivă a acestor motive și că ele nu sunt prezentate sub titluri distincte. Cu toate acestea, prezentarea argumentelor în cuprinsul cererii introductive permite identificarea într‑un mod suficient de comprehensibil a celor trei motive anunțate și a argumentelor formulate în susținerea lor.

În plus, în ceea ce privește argumentele referitoare la pretinsa încălcare a articolelor 4 și 7 din Reglementarea privind asigurarea, reclamanta arată că cazurile de declarare tardivă a unui accident nu constituie un caz de excludere de la asigurare sau de la prestații prevăzut la articolele menționate. În această privință, trebuie să se constate că, deși argumentația nu este susținută de considerații proprii, ea pare totuși să fie legată de pretinsa interpretare eronată a articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea, invocată în cadrul primului motiv, care privește o încălcare a articolului menționat și o eroare vădită de apreciere.

Situația este aceeași în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului solicitudinii și cea a dreptului la bună administrare. În această privință, reclamanta arată că o interpretare restrictivă a articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea ar fi contrară dreptului la bună administrare, care ar fi impus administrației să trateze în mod echitabil problematica oricărei persoane, precum și obligației de solicitudine a administrației față de agenții săi, care ar fi obligat‑o la o examinare aprofundată a tuturor împrejurărilor speței.

În sfârșit, în ceea ce privește încălcarea obligației de motivare, reclamanta arată că AIPN și‑a încălcat obligația de motivare prin faptul că nu a precizat noțiunea de „motiv legitim” și nici criteriile aplicabile în speță. În această privință, argumentația este strâns legată de cea privind noțiunea de „motiv legitim” prevăzută la articolul 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea, dezvoltată în cadrul primului motiv, astfel încât trebuie să se considere că are legătură cu aceasta.

În consecință, primul motiv de inadmisibilitate trebuie înlăturat.

Parlamentul arată că reclamanta nu s‑a conformat regulii concordanței dintre reclamație și cererea introductivă. În reclamația sa, reclamanta nu ar fi invocat niciun argument privind pretinsa încălcare a principiilor egalității de tratament și proporționalității, pretinsa încălcare a articolelor 4 și 7 din Reglementarea privind asigurarea și pretinsa încălcare a obligației de motivare, precum și excepția de nelegalitate a articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea.

Reclamanta contestă această argumentație.

În această privință, trebuie amintit că regula concordanței dintre reclamație și cererea introductivă impune, sub sancțiunea inadmisibilității, ca un motiv invocat în fața instanței Uniunii să fi fost deja invocat în cadrul procedurii precontencioase, pentru ca administrația să fi fost în măsură să cunoască criticile pe care persoana interesată le formulează împotriva deciziei contestate. Astfel, în acțiunile în materia funcției publice, concluziile prezentate în fața instanței Uniunii nu pot conține decât capete de cerere care se întemeiază pe același argument precum cel pe care se întemeiază capetele de cerere invocate în reclamație, acestea putând fi dezvoltate în fața instanței Uniunii prin prezentarea unor motive și argumente care nu figurează neapărat în reclamație, dar care se află în strânsă legătură cu aceasta. În plus, este important să se sublinieze, pe de o parte, că, întrucât procedura precontencioasă are un caracter informal și persoanele interesate acționează în general în această etapă fără asistența unui avocat, administrația nu trebuie să analizeze reclamațiile în mod restrictiv, ci, dimpotrivă, trebuie să le examineze într‑un spirit de deschidere, și, pe de altă parte, că articolul 91 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) nu are drept obiect să condiționeze, în mod riguros și definitiv, eventuala etapă contencioasă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2024, WS/EUIPO, T‑221/23, nepublicată, EU:T:2024:820, punctele 47-49 și jurisprudența citată).

Astfel cum s‑a precizat la punctele 21-23 de mai sus, argumentele referitoare la încălcarea articolelor 4 și 7 din Reglementarea privind asigurarea, la obligația de solicitudine și la dreptul la bună administrare, precum și la pretinsa încălcare a obligației de motivare sunt invocate de reclamantă în susținerea primului motiv. Acest motiv se întemeiază pe aceeași cauză precum cea pe care se întemeiază capetele de cerere invocate în reclamație. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiilor egalității de tratament și proporționalității, contestarea are legătură cu aceeași cauză precum cea pe care se întemeiază capetele de cerere invocate în reclamație. Prin urmare, nu este necesar să se considere că aceste argumente constituie motive noi în raport cu reclamația.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată în cadrul celui de al treilea motiv, reiese din jurisprudență că, în principiu, economia căii de atac incidente reprezentate de excepția de nelegalitate justifică declararea admisibilității unei asemenea excepții invocate pentru prima dată în fața instanței Uniunii, prin derogare de la regula concordanței dintre cererea introductivă și reclamație (Hotărârea din 16 decembrie 2020, RN/Comisia, T‑442/17 RENV, EU:T:2020:618, punctul 60).

În consecință, faptul că excepția de nelegalitate a articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea a fost invocată pentru prima dată în stadiul cererii introductive nu determină inadmisibilitatea acestei excepții.

Având în vedere considerațiile care precedă, motivul de inadmisibilitate întemeiat pe nerespectarea regulii concordanței trebuie înlăturat.

Pe de o parte, reclamanta susține că momentul de la care începe să curgă termenul în care trebuie făcută declarația de accident ar trebui stabilit în raport cu momentul în care asiguratul ia cunoștință de faptul că a fost victima unui accident. Or, ea ar fi luat cunoștință treptat de importanța rănii sale, ca urmare a caracterului minor al accidentului și a apariției tardive a simptomelor. Întârzierea declarației sale de accident ar fi fost, așadar, involuntară. Termenul pentru efectuarea declarației de accident ar fi fost rezonabil având în vedere necunoașterea atingerii aduse integrității sale fizice până la 15 noiembrie 2023.

Pe de altă parte, reclamanta susține că întârzierea la declarația de accident este justificată și de faptul că îi era imposibil să consulte un medic apt să efectueze constatările necesare. Or, conform articolului 15 alineatul (1) din Reglementarea privind asigurarea și potrivit chiar termenilor formularului de declarație de accident, declarația de accident trebuie însoțită de un raport medical în care se specifică natura leziunilor și urmările probabile ale accidentului.

Parlamentul, susținut de Consiliu și de Comisie, contestă această argumentație.

Reglementarea privind asigurarea a fost adoptată de instituțiile Uniunii în temeiul articolului 73 alineatul (1) din statut.

Articolul 2 alineatul (1) din Reglementarea privind asigurarea definește noțiunea de „accident” ca fiind „orice eveniment subit care aduce atingere integrității fizice sau psihice a persoanei asigurate și a cărui cauză sau una dintre cauze este externă organismului victimei”.

În plus, articolul 15 alineatul (1) din Reglementarea privind asigurarea, intitulat „Declararea unui accident”, prevede că „asiguratul victimă a unui accident sau avânzii‑cauză ai acestuia trebuie să declare accidentul administrației instituției de care aparține asiguratul”. Alineatul (2) din același articol prevede următoarele: „Declarația trebuie să fie efectuată în termen de zece zile lucrătoare de la data la care s‑a produs accidentul. Totuși, acest termen poate fi depășit în caz de forță majoră sau pentru orice alt motiv legitim, cu condiția ca persoana asigurată să facă dovada accidentului și să stabilească legătura de cauzalitate dintre acest accident și atingerile aduse integrității sale fizice și psihice.”

Din articolul 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea reiese că data la care s‑a produs accidentul este cea care determină curgerea termenului de zece zile lucrătoare în care trebuie făcută declarația, iar nu data la care asiguratul ia cunoștință de accidentul său. În plus, articolul 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea prevede că asiguratul poate depăși termenul de zece zile pentru a face declarația în caz de forță majoră sau pentru orice alt motiv legitim, cu condiția ca persoana asigurată să facă dovada accidentului și să stabilească legătura de cauzalitate dintre acest accident și atingerile aduse integrității sale fizice și psihice.

Noțiunea de „motiv legitim” pentru o declarație tardivă a unui accident nu este definită de Reglementarea privind asigurarea sau de jurisprudență. Această noțiune ar trebui să se aplice în mod strict din două motive: pe de o parte, întrucât constituie o excepție de la o obligație bine stabilită de a depune declarația de accident în termen de zece zile lucrătoare și, pe de altă parte, întrucât este vorba despre o noțiune referitoare la dispoziții de drept al Uniunii care dau dreptul la prestații financiare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2023, OP/Parlamentul,T‑143/22, EU:T:2023:313, punctul 99 și jurisprudența citată). Potrivit jurisprudenței privind o cerere de transfer al drepturilor de pensie dobândite, pentru a justifica nerespectarea termenului într‑o situație care nu poate fi considerată un caz de forță majoră, funcționarul trebuie să demonstreze că s‑a confruntat cu o situație excepțională care rezultă din cauze care nu îi sunt imputabile. Condițiile necesare pentru a justifica o astfel de situație sunt mai puțin exigente decât cele necesare pentru a justifica un caz de forță majoră și revine persoanei în cauză sarcina de a dovedi existența sau producerea unor evenimente externe care o împiedică să respecte o obligație, în timp ce, pentru a justifica existența unui caz de forță majoră, această persoană trebuie să demonstreze nu numai apariția unor evenimente anormale și străine de voința sa, ci și că a adoptat un comportament diligent pentru a se proteja de consecințele acestor evenimente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 octombrie 2024, CF/Comisia, T‑51/24, nepublicată, EU:T:2024:686, punctul 77).

În această privință, noțiunea de „motiv legitim” trebuie interpretată în sensul că asiguratul trebuie să demonstreze că s‑a confruntat cu o situație excepțională care rezultă din cauze care nu îi sunt imputabile și care țin de incapacitatea sa de a prezenta o declarație de accident în termen de zece zile lucrătoare de la accident.

În primul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe nemotivare, reclamanta susține că decizia atacată nu precizează noțiunea de „motiv legitim” și criteriile aplicabile. Totuși, din această decizie reiese că declarația de accident a fost respinsă pentru tardivitate și că termenul de declarare a unui accident face referire la ziua accidentului, iar nu la ziua în care asiguratul a resimțit o agravare a stării sale de sănătate și nici la data la care a fost obținut un diagnostic complet. S‑a constatat de asemenea că reclamanta a luat cunoștință de accident în aceeași zi și că nu a furnizat nicio dovadă a unui caz de forță majoră și nici a vreunui motiv legitim care să o împiedice să depună declarația de accident în termenul prevăzut. Prin urmare, decizia atacată cuprinde o explicație clară și neechivocă a rațiunilor pentru care motivele invocate de reclamantă nu constituie un motiv legitim pentru a justifica întârzierea în depunerea declarației de accident, ceea ce i‑a permis să ia cunoștință de justificările acestei decizii, iar Tribunalului să își exercite controlul asupra legalității acesteia. Rezultă că Parlamentul nu a încălcat obligația de motivare consacrată la articolul 296 al doilea paragraf TFUE și la articolul 41 alineatul (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2017, Icap ș.a./Comisia, T‑180/15, EU:T:2017:795, punctul 287 și jurisprudența citată).

În al doilea rând, având în vedere punctul 40 de mai sus, reclamanta consideră în mod eronat că simpla administrare a probei accidentului ar fi suficientă pentru a justifica întârzierea declarației de accident. Rezultă de asemenea că, în lipsa justificării unui caz de forță majoră sau a unui alt motiv legitim, tardivitatea unei declarații de accident determină refuzul asigurării pentru accident. Cu toate acestea, astfel cum precizează Parlamentul, Consiliul și Comisia, chiar dacă asiguratul nu poate beneficia de acoperirea suplimentară a asigurării pentru accident în lipsa dovezii unui caz de forță majoră sau a oricărui alt motiv legitim, el rămâne eligibil pentru rambursarea cheltuielilor sale medicale de către Sistemul comun de asigurări de sănătate.

În speță, în ceea ce privește aspectul dacă întârzierea declarației de accident putea fi justificată prin motive legitime, trebuie arătat că reclamanta, în declarația sa de accident, a descris simptomele, și anume genunchiul inflamat și o dificultate de a merge, pe care le‑a putut constata încă din ziua următoare accidentului. Ea a explicat că medicul pe care l‑a consultat la centrul medical în acea zi i‑a recomandat să facă un RMN la întoarcerea sa din călătorie. Reclamanta afirmă că durerile au persistat la întoarcerea sa. În aceste împrejurări, ea nu putea să nu aibă cunoștință înainte de expirarea termenului de zece zile lucrătoare de la data accidentului pe care îl suferise despre un accident în sensul articolului 2 alineatul (1) din Reglementarea privind asigurarea. Prin urmare, nu poate susține că a luat cunoștință tardiv de gravitatea rănilor sale pentru a demonstra că întârzierea declarației sale de accident era justificată de un motiv legitim.

Pe de altă parte, desigur, din formularul de declarație de accident reiese că aceasta din urmă trebuie să fie însoțită de un aviz medical emis de un medic. Totuși, nu este nicidecum necesar să se stabilească un diagnostic complet pentru a se putea declara un accident. Astfel, articolul 15 alineatul (1) din Reglementarea privind asigurarea nu prevede decât un certificat medical „care să specifice natura leziunilor și consecințele probabile ale accidentului”. Or, din declarația de accident reiese că reclamanta s‑a prezentat, în termenul de zece zile prevăzut la articolul 15 alineatul (1) din Reglementarea privind asigurarea, într‑un centru medical și nu demonstrează că medicul pe care l‑a consultat ar fi refuzat să îi furnizeze un certificat medical.

Având în vedere considerațiile care precedă, reclamanta nu a dovedit existența unui caz de forță majoră sau a unui motiv legitim care ar fi împiedicat‑o să respecte termenul de zece zile lucrătoare prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea. Considerând că aceasta nu a invocat un motiv legitim care să justifice întârzierea cu care a introdus declarația sa de accident, Parlamentul nu a săvârșit nici o eroare de apreciere și nici nu a făcut o aplicare inexactă a articolului 15 din Reglementarea privind asigurarea. În această privință, decizia atacată nu este afectată de o eroare.

O asemenea constatare nu poate fi repusă în discuție de argumentele suplimentare invocate de reclamantă.

Reclamanta susține că cazurile de declarare tardivă a unui accident nu constituie un caz de excludere de la asigurare sau de la prestații prevăzut la articolele 4 și 7 din Reglementarea privind asigurarea. În această privință, trebuie remarcat că articolele 4 și 7 din Reglementarea privind asigurarea stabilesc condiții de fond pentru acceptarea unui accident care sunt independente de termenul prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea.

În plus, potrivit reclamantei, interpretarea articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea care figurează în decizia atacată este contrară dreptului la bună administrare, care impune administrației să trateze în mod echitabil cauza oricărei persoane, precum și obligației de solicitudine a administrației față de agenții săi, care o constrânge la o examinare aprofundată a tuturor împrejurărilor speței. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 41 de mai sus, AIPN a efectuat o examinare aprofundată a împrejurărilor speței și, fără altă explicație dată de reclamantă, nu s‑a stabilit că interpretarea articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea era contrară principiului bunei administrări și obligației de solicitudine.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că primul motiv trebuie respins.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamanta susține că ar fi fost încălcate principiile egalității de tratament și proporționalității.

Parlamentul European, susținut de Consiliu, apreciază că al doilea motiv este inadmisibil.

În această privință, în susținerea prezentului motiv, reclamanta se limitează să afirme, pe de o parte, că Parlamentul a aplicat în mod arbitrar criteriul „motivului legitim” prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea și, pe de altă parte, că respingerea declarației sale de accident încalcă principiul proporționalității, din moment ce depășirea termenului nu rezultă dintr‑o neglijență, fără vreo altă explicație.

Prin urmare, în măsura în care reclamanta nu își dezvoltă argumentația, al doilea motiv trebuie respins ca inadmisibil, în temeiul jurisprudenței amintite la punctul 19 de mai sus.

Cu titlu subsidiar, reclamanta invocă o excepție de nelegalitate a articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea. Dacă acest articol ar trebui interpretat în sensul că impune în mod strict un termen de zece zile lucrătoare pentru declarația de accident, această dispoziție ar trebui declarată nelegală în raport cu atingerea nejustificată și disproporționată adusă dreptului statutar la asigurare împotriva riscului de accident, prevăzut la articolul 73 din statut. Formularea acestei dispoziții s‑ar opune unei interpretări restrictive în ceea ce privește motivele care pot fi luate în considerare pentru examinarea caracterului justificat al depășirii termenului de declarare. Clauza, interpretată astfel cum procedează AIPN, s‑ar asemăna cu o clauză abuzivă care ar determina un dezechilibru între drepturile respective ale asiguraților și ale asigurătorului și ar încălca dreptul la securitate socială prevăzut la articolul 73 din statut.

Parlamentul, susținut de Consiliu și de Comisie, contestă această argumentație.

Excepția de nelegalitate invocată de reclamantă vizează inaplicabilitatea articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea din cauza lipsei de conformitate a articolului menționat cu articolul 73 din statut, în măsura în care prevede că declarația de accident trebuie prezentată în termen de zece zile lucrătoare de la data la care s‑a produs accidentul.

În această privință, mai întâi, reiese cu claritate din articolul 73 alineatul (1) din statut că funcționarul este asigurat împotriva riscurilor de accident „[î] n condițiile stabilite printr‑o reglementare adoptată de comun acord de către autoritățile împuternicite să facă numiri ale instituțiilor”. Acest articol a servit drept temei juridic pentru adoptarea Reglementării privind asigurarea, iar stabilirea condițiilor de rambursare a cheltuielilor efectuate ține, așadar, de competența acordată instituțiilor prin articolul 73 din statut.

În continuare, termenul prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea cunoaște excepții, și anume cazurile de forță majoră și existența unor motive legitime.

În plus, după cum susțin Parlamentul, Comisia și Consiliul, stabilirea unei condiții temporale pentru prezentarea unei declarații de accident constituie o măsură necesară pentru prevenirea abuzurilor de drept și a fraudelor. Astfel, o asemenea condiție urmărește să permită instituțiilor să verifice, cu suficientă certitudine, caracterul real al accidentului declarat, precum și existența unei legături de cauzalitate între acesta și leziuni.

În sfârșit, în măsura în care asigurații pot anexa un certificat medical de primă constatare la declarația lor de accident, care poate fi completată ulterior, un termen de zece zile nu este nerezonabil.

Prin urmare, termenul stabilit la articolul 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea și în care, cu excepția cazurilor de forță majoră sau a unui motiv legitim, trebuie să se declare un accident pentru a beneficia de rambursarea cheltuielilor suportate nu poate fi contrar articolului 73 alineatul (1) din statut.

În consecință, este necesar să se înlăture excepția de nelegalitate ca nefondată, astfel încât acțiunea este respinsă în totalitate.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Parlament, conform concluziilor acestuia din urmă.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Consiliul și Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

29 octombrie 2025 ( *1 )

[Text îndreptat prin Ordonanța din 13 noiembrie 2025]

Hotărâre

Istoricul cauzei

Concluziile părților

În drept

Cu privire la admisibilitatea acțiunii

Cu privire la primul motiv de inadmisibilitate, întemeiat pe lipsa de claritate a cererii introductive

Cu privire la al doilea motiv de inadmisibilitate, întemeiat pe nerespectarea regulii concordanței

Cu privire la fond

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, precum și a articolului 15 alineatul (2) din Reglementarea privind asigurarea și pe o eroare vădită de apreciere

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament și proporționalității

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o excepție de nelegalitate a articolului 15 din Reglementarea privind asigurarea

Cu privire la cheltuielile de judecată