Hotărârea Tribunalului (Camera a șasea extinsă) din 2 iulie 2025.#Brasserie Nationale (fostă Brasseries Funck-Bricher et Bofferding) și Munhowen SA împotriva Comisiei Europene.#Concurență – Concentrări – Piața distribuției angro de băuturi – Articolul 22 din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 – Solicitare de trimitere către Comisie care provine de la o autoritate de concurență dintr‑un stat membru care nu este competentă, în temeiul legislației naționale, să examineze operațiunea de concentrare – Decizie a Comisiei de examinare a operațiunii de concentrare – Termen de formulare a solicitării de trimitere – Noțiunea de «aducere la cunoștință» – Informarea întreprinderilor implicate cu privire la solicitarea de trimitere – Regim lingvistic – Termen de notificare a deciziei Comisiei de examinare a operațiunii de concentrare – Afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre – Amenințare de afectare semnificativă a concurenței – Caracterul adecvat al trimiterii.#Cauza T-289/24.

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamantele, Brasserie Nationale (fostă Brasseries Funck‑Bricher et Bofferding) și Munhowen SA, solicită anularea Deciziei C(2024) 1788 final a Comisiei Europene din 14 martie 2024, adoptată în temeiul articolului 22 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO 2004, L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201) și al articolului 57 din Acordul privind SEE (denumită în continuare „decizia atacată”), prin care aceasta a admis cererea Autorité de concurrence du Grand‑Duché de Luxembourg (Autoritatea de Concurență a Marelui Ducat al Luxemburgului, Luxemburg) (denumită în continuare „ACL”) de a examina dobândirea de către Brasserie Nationale a controlului exclusiv asupra Boissons Heintz Sàrl (cazul M.11485 – Brasserie Nationale/Boissons Heintz).

Brasserie Nationale este o societate de drept luxemburghez care își desfășoară activitatea în domeniul producției de bere și de apă minerală.

Munhowen, filială deținută în proporție de 100 % de Brasserie Nationale, este o întreprindere de drept luxemburghez care își desfășoară activitatea în domeniul distribuției angro de băuturi în Luxemburg și în regiunile învecinate din Franța și din Belgia.

Boissons Heintz, al cărei sediu social este situat în Luxemburg, își desfășoară activitatea în domeniul distribuției angro de băuturi în Luxemburg.

Printr‑un comunicat de presă din 31 ianuarie 2024, Brasserie Nationale a anunțat încheierea operațiunii de concentrare constând în preluarea de către aceasta a controlului exclusiv asupra Boissons Heintz prin achiziționarea tuturor părților sociale ale acesteia din urmă de către Munhowen (denumită în continuare „concentrarea în cauză”).

În lipsa cifrelor de afaceri relevante, concentrarea în cauză nu avea dimensiune europeană în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 139/2004 și, prin urmare, nu trebuia să fie notificată Comisiei în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat.

În lipsa unui regim de control al concentrărilor în Luxemburg, nu exista nicio obligație de notificare în acest sens în statul membru respectiv. Concentrarea în cauză nu necesita nici notificarea într‑un alt stat membru al Uniunii Europene sau în unul dintre statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European (SEE).

La 22 decembrie 2023, Brasserie Nationale a contactat ACL pentru a o informa că filiala sa Munhowen intenționa să achiziționeze Boissons Heintz.

La 10 ianuarie 2024, a avut loc o întrevedere între reclamante și ACL.

Începând de la 17 ianuarie 2024, unii terți au furnizat ACL informații cu privire la concentrarea în cauză.

La 25 ianuarie 2024, unul dintre acești terți a solicitat în mod formal ACL să formuleze o solicitare de trimitere a concentrării menționate către Comisie în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, furnizându‑i în același timp informații suplimentare cu privire la această concentrare.

La 7 februarie 2024, ACL a solicitat Comisiei, în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, să examineze concentrarea în cauză (denumită în continuare „solicitarea de trimitere”). Comisia a primit această solicitare în aceeași zi.

La 8 februarie 2024, în conformitate cu articolul 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 și cu articolul 6 alineatul (3) din Protocolul 24 la Acordul privind SEE, Comisia a informat autoritățile de concurență din celelalte state membre, precum și Autoritatea de Supraveghere a Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) cu privire la solicitarea de trimitere. Printr‑o scrisoare din aceeași zi, Comisia a informat Brasserie Nationale cu privire la solicitarea de trimitere și a invitat‑o să prezinte observații (denumită în continuare „scrisoarea de informare”). La 9 februarie 2024, după ce a obținut datele lor de contact, Comisia a transmis scrisoarea menționată reprezentanților legali ai reclamantelor prin e‑mail.

La 12 februarie 2024, a fost organizată o videoconferință între Comisie și reclamante.

La 14 februarie 2024, Comisia a trimis reclamantelor o traducere în limba franceză a scrisorii de informare.

La 22 februarie 2024, Brasserie Nationale a prezentat observații.

În cadrul unei conferințe telefonice cu Comisia din 26 februarie 2024, Brasserie Nationale a solicitat accesul la solicitarea de trimitere. În aceeași zi, Comisia i‑a trimis versiunea neconfidențială a acestei cereri și a anexelor sale. În urma unei invitații din partea Comisiei, Brasserie Nationale a prezentat observații suplimentare la 29 februarie 2024.

Până la expirarea termenului la 29 februarie 2024, niciun stat membru sau stat parte la Acordul privind SEE nu a solicitat să se alăture solicitării de trimitere.

La 14 martie 2024, prin decizia atacată, Comisia a admis solicitarea de trimitere. În aceeași zi, ea a informat Brasserie Nationale cu privire la acest aspect.

În primul rând, Comisia a considerat că solicitarea de trimitere din 7 februarie 2024 a fost formulată în termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. În această privință, Comisia a arătat că concentrarea în cauză a fost adusă la cunoștința ACL cel mai devreme la 17 ianuarie 2024, și anume la data la care ACL a primit pentru prima dată informații relevante cu privire la această concentrare și la efectele sale care îi permiteau să evalueze, în mod preliminar, dacă erau îndeplinite condițiile pentru o solicitare de trimitere, în temeiul articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat (punctele 20 și 28-30 din decizia atacată).

În al doilea rând, în ceea ce privește definirea piețelor relevante, în conformitate cu practica sa decizională anterioară, Comisia a identificat, pe de o parte, piața producției și furnizării de bere prin canalul de vânzare pentru consum direct (denumit în continuare „canalul CHR/on‑trade”) din Luxemburg și, pe de altă parte, piața distribuției angro de băuturi prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg. În plus, Comisia a arătat că nu se putea exclude faptul că distribuția angro de bere în Luxemburg prin canalul CHR/on‑trade constituia o piață distinctă (punctele 43, 52 și 56 din decizia atacată).

În al treilea rând, Comisia a apreciat că concentrarea în cauză putea afecta schimburile comerciale dintre statele membre întrucât ar priva de acces la piața luxemburgheză producătorii de bere și de băuturi stabiliți în celelalte state membre și care nu dispun de o rețea de distribuție prin canalul CHR/on‑trade în Luxemburg (punctele 63 și 69 din decizia atacată).

În al patrulea rând, în ceea ce privește amenințarea de afectare semnificativă a concurenței pe teritoriul Luxemburgului, Comisia a considerat că concentrarea în cauză amenința să determine efecte necoordonate rezultate din suprapuneri orizontale pe piețele luxemburgheze, pe de o parte, a distribuției angro de băuturi prin canalul CHR/on‑trade (punctul 73 din decizia atacată) și, pe de altă parte, a distribuției angro de bere prin același canal (punctul 80 din decizia atacată).

În plus, Comisia a apreciat că concentrarea în cauză amenința să prezinte un risc de blocare a accesului la clienți rezultat din suprapuneri neorizontale între, pe de o parte, piața luxemburgheză a producției și a furnizării de bere prin canalul CHR/on‑trade și, pe de altă parte, piețele luxemburgheze ale distribuției angro de băuturi (inclusiv bere) prin acest canal, precum și piața mai restrânsă și limitată la distribuția angro de bere în Luxemburg prin canalul menționat (punctul 84 din decizia atacată).

Comisia a concluzionat că concentrarea în cauză amenința să afecteze semnificativ concurența pe piața din amonte a producției și a furnizării de bere prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg, precum și pe piețele din aval ale distribuției angro a tuturor băuturilor prin același canal din Luxemburg (punctele 88 și 89 din decizia atacată).

În al cincilea rând, Comisia a considerat, subliniind puterea sa de apreciere în ceea ce privește acceptarea unei solicitări de trimitere, că concentrarea în cauză era adecvată pentru trimitere. Astfel, primo, concentrarea menționată ar risca să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și ar amenința să afecteze semnificativ concurența pe teritoriul luxemburghez (punctul 91 din decizia atacată), secundo, Luxemburg nu ar dispune de un regim de control al concentrărilor, iar această concentrare și efectele sale nu ar fi acoperite de niciun alt regim de control al concentrărilor (punctul 92 din decizia atacată), tertio, Comisia ar fi bine plasată pentru a evalua piețele relevante ținând seama de instrumentele și de experiența de care ar dispune în sectoarele producției și furnizării de băuturi (punctul 93 din decizia atacată) și, quarto, solicitarea de trimitere ar fi datată la numai câteva zile de la punerea în aplicare a aceleiași concentrări (punctul 94 din decizia atacată).

Reclamantele solicită în esență Tribunalului anularea deciziei atacate.

Comisia, susținută de Anheuser‑Busch InBev (denumită în continuare „AB InBev”) și de ACL, solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea acțiunii formulate, reclamantele invocă opt motive, întemeiate, primul, pe încălcarea regimului lingvistic aplicabil în temeiul Regulamentului nr. 1 al Consiliului din 15 aprilie 1958 de stabilire a regimului lingvistic al Comunității Economice Europene (JO 1958, 17, p. 385, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 3), al doilea, pe nerespectarea termenului de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, al treilea, pe încălcarea termenului prevăzut la articolul 22 alineatul (2) primul paragraf din regulamentul menționat, al patrulea, pe comunicarea tardivă a deciziei atacate, al cincilea, pe încălcarea dreptului la apărare, precum și a principiilor egalității armelor, loialității procedurii și încrederii legitime, al șaselea, pe lipsa afectării schimburilor comerciale dintre statele membre, al șaptelea, pe lipsa amenințării de afectare semnificativă a concurenței pe teritoriul Luxemburgului și, al optulea, pe lipsa de relevanță a considerațiilor referitoare la caracterul adecvat al trimiterii.

Trebuie amintit că problema reprezentării reclamantelor este de ordine publică și poate, în acest temei, să fie oricând examinată din oficiu de Tribunal [a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 septembrie 2013, ClientEarth/Consiliul, C‑573/11 P, nepublicată, EU:C:2013:564, punctul 20, și Ordonanța din 30 mai 2018, PJ/EUIPO – Erdmann & Rossi (Erdmann & Rossi), T‑664/16, EU:T:2018:517, punctul 47].

Articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în conformitate cu articolul 53 din acest statut, prevede că părțile care nu sunt prevăzute la primele două paragrafe ale articolului menționat trebuie să fie reprezentate de un avocat.

Obiectivul reprezentării de către un avocat a părților care nu sunt prevăzute la primele două paragrafe ale articolului 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene este, pe de o parte, să împiedice exercitarea unei acțiuni în justiție de către părțile private înseși fără a recurge la un intermediar și, pe de altă parte, să garanteze că persoanele juridice sunt apărate de un reprezentant care este suficient de detașat de persoana juridică pe care o reprezintă (Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 61, Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 63, și Hotărârea din 14 iulie 2022, Universität Bremen/REA, C‑110/21 P, EU:C:2022:555, punctul 46).

Concepția privind rolul avocatului în ordinea juridică a Uniunii, care emană din tradițiile juridice comune statelor membre și pe care se întemeiază articolul 19 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, este cea potrivit căreia acesta este un colaborator al justiției chemat să acorde, în deplină independență și în interesul superior al acesteia, asistența juridică de care clientul are nevoie (a se vedea Ordonanța din 3 iunie 2024, Trasta Komercbanka/BCE, C‑103/23 P, nepublicată, EU:C:2024:483, punctul 31 și jurisprudența citată).

În speță, Jean‑Louis Schiltz, care a semnat cererea introductivă, a confirmat în ședință, ca răspuns la o întrebare orală adresată de Tribunal, că prezidează consiliul de administrație al Brasserie Nationale, aspect de care s‑a luat act în procesul‑verbal al ședinței. Or, o asemenea poziție nu este compatibilă cu reprezentarea acestei societăți în fața instanțelor Uniunii (Ordonanța din 4 decembrie 2014, ADR Center/Comisia, C‑259/14 P, nepublicată, EU:C:2014:2417, punctul 27; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 65). Situația este aceeași și în cazul reprezentării Munhowen, care este o filială deținută în proporție de 100 % de Brasserie Nationale (a se vedea punctul 3 de mai sus) și ale cărei interese se suprapun, așadar, în mare măsură cu cele ale acesteia din urmă. Astfel, există un risc ca opinia profesională a acestui avocat să fie, cel puțin în parte, influențată de funcția sa de președinte al consiliului de administrație al Brasserie Nationale (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 6 septembrie 2012, Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej și Polonia/Comisia, C‑422/11 P și C‑423/11 P, EU:C:2012:553, punctul 25).

Prin urmare, întrucât nu îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență, Schiltz nu putea reprezenta reclamantele în fața Tribunalului. Această împrejurare nu are însă influență asupra prezentului litigiu, întrucât reclamantele au fost reprezentate, pe tot parcursul procedurii, și de un alt avocat care îndeplinește condițiile menționate.

Reclamantele critică faptul că scrisoarea de informare referitoare la solicitarea de trimitere a fost redactată în limba engleză, ceea ce ar fi contrar Regulamentului nr. 1 și ar vicia procedura ab initio. Reclamantele apreciază că împrejurarea că, începând cu un anumit moment, Comisia a acceptat ca procedura să se desfășoare în limba franceză și că aceasta a furnizat o traducere de curtoazie a scrisorii de informare menționate nu poate remedia această neregularitate, ci, dimpotrivă, o consolidează. Acest fapt ar fi cu atât mai adevărat cu cât Comisia ar fi utilizat din nou limba engleză la 14 mai 2024 pentru a confirma primirea unei procuri modificate a unui avocat. În plus, Curtea ar fi subliniat importanța chestiunii privind limba care trebuie utilizată în Hotărârea din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia (C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677, punctul 209).

Comisia răspunde că, în măsura în care ACL a acceptat limba engleză ca limbă de procedură, primele contacte cu reclamantele au avut loc în această limbă. Începând cu videoconferința din 12 februarie 2024, în cadrul căreia reclamantele au informat‑o cu privire la dorința lor ca comunicarea să aibă loc în limba franceză, procedura de trimitere s‑ar fi desfășurat în întregime în limba franceză. Astfel, la 14 februarie 2024, Comisia ar fi trimis reclamantelor o traducere în limba franceză a scrisorii de informare. Comisia subliniază că decizia atacată este redactată în limba franceză. Ea consideră că, chiar dacă s‑ar putea stabili o încălcare a articolului 3 din Regulamentul nr. 1, aceasta nu ar avea drept consecință vicierea procedurii.

Trebuie amintit că articolul 3 din Regulamentul nr. 1 prevede că „[t]extele adresate de către instituții unui stat membru sau unei persoane aflate sub jurisdicția unui stat membru se redactează în limba statului în cauză”.

În temeiul articolului 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, Comisia este obligată să informeze autoritățile competente ale statelor membre și întreprinderile implicate cu privire la orice solicitare de trimitere primită în temeiul alineatului (1) al acestui articol.

O astfel de informare, în formă scrisă, constituie un „text” în sensul articolului 3 din Regulamentul nr. 1. În consecință, ea trebuie adresată întreprinderilor implicate în limba statului membru sub jurisdicția căruia se află, chiar dacă autoritatea de concurență din acest stat membru a renunțat la dreptul său de a primi documentele procedurii în limba menționată.

Or, în speță, scrisoarea de informare prin care Comisia a informat Brasserie Nationale cu privire la solicitarea de trimitere (a se vedea punctul 13 de mai sus) era redactată în limba engleză, care nu este o limbă oficială a Marelui Ducat al Luxemburgului, în care are sediul social această întreprindere.

Prin urmare, Comisia a încălcat articolul 3 din Regulamentul nr. 1 prin trimiterea către Brasserie Nationale a scrisorii de informare în limba engleză.

Cu toate acestea, din jurisprudența Curții reiese că utilizarea limbii prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 1 nu constituie o normă fundamentală de procedură, în sensul articolului 263 TFUE, a cărei încălcare afectează în mod necesar legalitatea oricărui document adresat unei persoane într‑o altă limbă. Potrivit acestei jurisprudențe, dacă o instituție adresează unei persoane aflate sub jurisdicția unui stat membru un text care nu este redactat în limba acestui stat, un asemenea procedeu viciază procedura numai dacă din această împrejurare rezultă consecințe prejudiciabile pentru această persoană în cadrul procedurii administrative (Hotărârea din 9 iunie 2016, CEPSA/Comisia, C‑608/13 P, EU:C:2016:414, punctul 36).

În consecință și contrar celor susținute de reclamante, numai dacă utilizarea limbii engleze, în scrisoarea de informare, a avut consecințe prejudiciabile pentru acestea, legalitatea trimiterii acestei scrisori și, prin urmare, a procedurii administrative poate fi repusă în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iunie 2016, CEPSA/Comisia, C‑608/13 P, EU:C:2016:414, punctul 37).

În ceea ce privește aceste consecințe prejudiciabile, reclamantele s‑au limitat să susțină, în ședință, că prejudiciul lor consta în faptul că s‑au confruntat, în calitate de întreprinderi mici și mijlocii (IMM‑uri) care nu lucrează în limba engleză, cu o procedură care se desfășura în această limbă, ceea ce ar avea drept consecință nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004.

Totuși, din momentul în care reclamantele au informat Comisia cu privire la dorința lor ca comunicarea să aibă loc în limba franceză, această dorință a fost respectată pe parcursul aproape integral al procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate. În special, videoconferința din 12 februarie 2024, al cărei obiect era informarea reclamantelor cu privire la solicitarea de trimitere, s‑a desfășurat în limba franceză. La 14 februarie 2024, respectiv la mai puțin de o săptămână de la trimiterea scrisorii de informare și cu 15 zile înainte de expirarea termenului prevăzut la articolul 22 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, Comisia a trimis reclamantelor o traducere a acestei scrisori în limba franceză (a se vedea punctul 15 de mai sus). În plus, la 22 și la 29 februarie 2024, Brasserie Nationale a prezentat observații în limba franceză, ceea ce i‑a permis să își exprime în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative menționate. Singura excepție în această privință este confirmarea de primire din 14 mai 2024, care a fost redactată în limba engleză, dar aceasta nu conține, prin natura sa, nicio informație semnificativă.

În aceste împrejurări, reclamantele nu au dovedit că, în speță, utilizarea de către Comisie în cursul procedurii administrative a unei alte limbi decât cele ale statului membru sub jurisdicția căruia se află le‑ar fi cauzat un prejudiciu în sensul jurisprudenței citate la punctele 43 și 44 de mai sus.

Prin urmare, faptul că scrisoarea de informare și confirmarea de primire din 14 mai 2024 au fost redactate în limba engleză nu justifică anularea deciziei atacate.

În consecință, primul motiv trebuie respins.

Reclamantele arată că solicitarea de trimitere nu a fost formulată în termen de 15 zile lucrătoare de la aducerea la cunoștință a concentrării în cauză, cu încălcarea articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. În esență, ele susțin că, în primul rând, noțiunea de „aducere la cunoștință” este interpretată în mod prea larg de Comisie și de ACL, în al doilea rând, această din urmă autoritate a fost suficient informată cu privire la concentrarea în cauză înainte de data reținută în decizia atacată, în al treilea rând, Comisia nu a verificat, cu o diligență rezonabilă, respectarea acestui termen de către autoritatea menționată și, în al patrulea rând, acceptarea solicitării de trimitere aduce atingere principiilor încrederii legitime și securității juridice și este contrară voinței legiuitorului Uniunii.

Comisia, AB InBev și ACL resping aceste argumente.

Potrivit articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, „[o solicitare de trimitere] trebuie făcută în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data la care a fost notificată concentrarea sau, în cazul în care notificarea nu este necesară, de la aducerea acesteia în alt mod la cunoștința statului membru în cauză”.

Astfel, articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 stabilește ca moment de la care începe să curgă termenul de 15 zile lucrătoare data notificării concentrării care face obiectul solicitării de trimitere sau, în cazul în care o asemenea notificare nu este necesară, data „aducerii la cunoștința” statului membru în cauză a acestei concentrări.

Trebuie să se arate că, în lipsa unui regim de control al concentrărilor în Luxemburg, în acest stat membru nu era necesară o notificare a concentrării în discuție. Prin urmare, momentul de la care începe să curgă termenul de 15 zile lucrătoare este, în speță, data aducerii la cunoștința statului membru în cauză a concentrării în discuție.

Reclamantele afirmă că textul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 impune, în cazul în care notificarea nu este necesară, doar o „aducere la cunoștință” a concentrării, iar nu o „notificare” sau furnizarea unor informații suplimentare sau complementare. Interpretarea largă dată de Comisie și de ACL noțiunii de „aducere la cunoștință” ar echivala, în fond, cu un drept la pasivitate al autorității naționale de concurență.

În special, reclamantele contestă interpretarea potrivit căreia „aducerea la cunoștință” a unei concentrări în sensul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 presupune o transmitere activă de informații relevante pentru a permite autorității naționale de concurență să evalueze în mod preliminar dacă sunt îndeplinite condițiile pentru o solicitare de trimitere. Ele apreciază că această interpretare înseamnă că, chiar dacă notificarea nu este necesară în statul membru în discuție, întreprinderile implicate trebuie, din prudență, să întreprindă întotdeauna un demers activ pentru a permite autorității naționale să efectueze această analiză preliminară. Reclamantele consideră că este vorba despre echivalentul unei obligații de notificare care depășește cerințele articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Ar reveni autorității menționate sarcina de a efectua evaluarea preliminară. Aceasta din urmă, informată cu privire la o concentrare, nu ar putea rămâne inactivă și nu ar putea aștepta ca părțile să îi transmită toate elementele necesare și utile.

Comisia, AB InBev și ACL contestă această argumentație.

Pentru interpretarea noțiunii de „aducere la cunoștință” în sensul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 este necesar să se procedeze, conform unei jurisprudențe constante, la o interpretare literală, contextuală, teleologică și istorică a articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 [a se vedea Hotărârea din 25 iunie 2020, A ș.a. (Turbine eoliene la Aalter și la Nevele), C‑24/19, EU:C:2020:503, punctul 37 și jurisprudența citată]. În acest context, trebuie să se țină cont de faptul că textele de drept al Uniunii sunt redactate în mai multe limbi și că toate versiunile lingvistice sunt autentice, ceea ce poate necesita o comparare a acestor versiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2021, Hessischer Rundfunk, C‑422/19 și C‑423/19, EU:C:2021:63, punctul 65, și Hotărârea din 14 iulie 2016, Letonia/Comisia, T‑661/14, EU:T:2016:412, punctul 39 și jurisprudența citată).

În primul rând, în ceea ce privește interpretarea literală, diferitele versiuni lingvistice ale articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 nu coincid. Astfel, în timp ce din termenii utilizați în versiunile în limbile germană, engleză, croată, spaniolă, franceză, maghiară, italiană, neerlandeză și portugheză ale acestei dispoziții reiese în special că „aducerea la cunoștință” trebuie să constea într‑o „acțiune”, în special o „transmitere”, versiunea bulgară a acestei dispoziții sugerează că orice cunoaștere a concentrării în discuție este suficientă. Această divergență între diferitele versiuni lingvistice presupune că articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 trebuie să fie interpretat în funcție de contextul și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine ș.a., C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctul 90, și Hotărârea din 26 ianuarie 2021, Hessischer Rundfunk, C‑422/19 și C‑423/19, EU:C:2021:63, punctul 65 și jurisprudența citată).

În al doilea rând, în ceea ce privește interpretarea istorică, trebuie amintit că utilizarea sintagmei „aducere la cunoștință” la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 era necesară pentru a permite statelor membre care nu dispun de o reglementare națională în materia controlului concentrărilor să solicite Comisiei să controleze concentrările care pot avea efecte negative pe teritoriul lor, atunci când aceste concentrări afectează și schimburile comerciale dintre statele membre (Hotărârea din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia, C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677, punctul 164).

Dincolo de această perspectivă istorică, nici interpretarea menționată nu permite clarificarea modului de redactare a articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Astfel, pe de o parte, expresia „adusă la cunoștința statului membru”, așa cum este utilizată la articolul 22 alineatul (4) din versiunea inițială a Regulamentului (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului din 21 decembrie 1989 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO 1989, L 395, p. 1), corespunde sintagmei „aducere la cunoștință” care figurează la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Pe de altă parte, expresia „adusă la cunoștința unui stat membru”, așa cum a fost introdusă prin Regulamentul (CE) nr. 1310/97 al Consiliului din 30 iunie 1997 de modificare a Regulamentului nr. 4064/89 (JO 1997, L 180, p. 1) la articolul 22 alineatul (4) din Regulamentul nr. 4064/89, era la fel de imprecisă și ambiguă precum expresia „aducerea […] la cunoștința statului membru în cauză” utilizată la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. În plus, Comunicarea Comisiei privind trimiterea cazurilor în domeniul concentrărilor (JO 2005, C 56, p. 2, denumită în continuare „Comunicarea privind trimiterea”), a cărei notă de subsol 43 conține o interpretare a noțiunii de „aducere la cunoștință” care este contestată de reclamante, nu este relevantă în vederea unei interpretări istorice întrucât această comunicare a fost adoptată după adoptarea Regulamentului nr. 139/2004 și, prin urmare, nu putea fi luată în considerare de legiuitorul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia, C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677, punctul 144).

În al treilea rând, în ceea ce privește interpretarea contextuală, trebuie să se arate că articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 conține, în primul segment de frază, o referire la „solicitarea [de trimitere]”. Prin urmare, această dispoziție trebuie interpretată în lumina articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, care prevede condițiile în care poate fi formulată o astfel de solicitare. Aceasta implică faptul că „aducerea la cunoștință” a unei concentrări trebuie să permită statului membru în cauză să efectueze o evaluare preliminară a condițiilor menționate și să aprecieze oportunitatea de a formula o solicitare de trimitere. Faptul că notificarea și „aducerea la cunoștință” a concentrării constituie alternative care determină, în temeiul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, aceleași consecințe juridice, și anume declanșarea termenului de 15 zile lucrătoare (a se vedea punctul 53 de mai sus), confirmă această interpretare. Situația este aceeași și în cazul celorlalte mecanisme de trimitere care figurează la articolul 4 alineatele (4) și (5), precum și la articolul 9 din Regulamentul nr. 139/2004, care prevăd, pentru declanșarea termenelor lor respective, transmiterea fie a unei copii a notificării, fie a unei cereri motivate și, astfel, o transmitere activă de informații care să permită evaluarea condițiilor de aplicare a acestora. Interpretarea menționată este confirmată și de faptul că, pe de o parte, momentul de la care începe să curgă termenul de 15 zile lucrătoare pentru formularea unei solicitări de alăturare depinde de asemenea de transmiterea activă de informații către autoritățile competente ale statelor membre, în conformitate cu articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, și, pe de altă parte, regimul de control al concentrărilor din cadrul Uniunii este întemeiat în general pe principiul transmiterii active a informațiilor relevante, așa cum reiese în special din articolul 4 alineatele (1) și (2) și din articolul 10 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

Având în vedere aceste elemente, o „aducere la cunoștință” în sensul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 trebuie să constea într‑o transmitere activă de informații către autoritatea competentă a statului membru în cauză care să îi permită să efectueze o evaluare preliminară a condițiilor prevăzute la primul paragraf al acestui alineat.

În al patrulea rând, această apreciere este confirmată și de o interpretare teleologică a articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

Astfel, din considerentele (11) și (14) ale acestui regulament reiese că trimiterea concentrărilor trebuie să se realizeze în mod eficient, ceea ce exclude o interpretare a articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul menționat în sensul că autoritățile competente ale statelor membre sunt obligate să caute activ informații privind concentrări care pot fi examinate în temeiul acestui regim. S‑ar aduce de asemenea atingere acestui obiectiv de eficacitate dacă autoritățile menționate ar fi obligate, pentru a respecta termenul de 15 zile lucrătoare, să formuleze o solicitare de trimitere din precauție, chiar dacă nu ar fi cert că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din același regulament. Prin urmare, interpretarea reținută la punctul 63 de mai sus ține seama de faptul că legiuitorul Uniunii a dorit să asigure un control al concentrărilor în termene compatibile atât cu cerințele unei bune administrări, cât și cu cele ale activității comerciale (a se vedea Hotărârea din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia, C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677, punctul 204 și jurisprudența citată).

În al cincilea rând, interpretarea reținută la punctul 63 de mai sus se impune și în lumina principiului securității juridice, astfel cum a fost invocat de reclamante, care impune ca o reglementare să permită persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care le instituie în sarcina acestora și ca acestea să aibă posibilitatea să își cunoască în mod neechivoc drepturile și obligațiile și să acționeze în consecință (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2014, Ålands Vindkraft, C‑573/12, EU:C:2014:2037, punctele 127 și 128 și jurisprudența citată).

Astfel, această interpretare asigură că momentul de la care începe să curgă termenul prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 este definit în mod clar. Prin transmiterea către autoritățile competente a informațiilor care să le permită o evaluare preliminară a condițiilor prevăzute la primul paragraf al alineatului respectiv, părțile la o concentrare pot fi sigure că acest termen a fost declanșat și că depunerea unei solicitări de trimitere nu mai este posibilă după expirarea sa. Prin urmare, se garantează că termenul menționat nu depinde de împrejurări imprevizibile și incerte, precum informații publice disponibile cu privire la o anumită concentrare.

Contrar considerațiilor reclamantelor, autoritățile naționale, care nu sunt autorii, ci destinatarii aducerii la cunoștință prevăzute la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, nu au control asupra termenului prevăzut de această dispoziție. În schimb, părțile la concentrare pot, prin intermediul unei aduceri la cunoștință care îndeplinește cerințele expuse la punctul 63 de mai sus, să declanșeze acest termen. În cazul nerespectării termenului respectiv de către aceste autorități, părțile menționate pot invoca această împrejurare în cadrul observațiilor lor cu privire la solicitarea de trimitere în fața Comisiei și, în cazul în care aceasta din urmă acceptă solicitarea respectivă, în fața instanței Uniunii în cadrul unei acțiuni în anulare împotriva deciziei de acceptare a acestei solicitări. Prin urmare, autoritățile menționate nu pot stabili începutul termenului în mod discreționar, ci sunt supuse unor criterii obiective care fac obiectul unui control jurisdicțional.

Rezultă, în conformitate cu interpretarea reținută la punctul 63 de mai sus, că o „aducere la cunoștință” în sensul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 trebuie, în ceea ce privește forma sa, să constea într‑o transmitere activă de informații relevante autorității competente a statului membru în cauză și, în ceea ce privește conținutul său, să conțină informații suficiente pentru a permite acestei autorități să efectueze o evaluare preliminară a condițiilor prevăzute la primul paragraf al acestui alineat.

În consecință, așa cum susține în mod întemeiat Comisia, termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 începe să curgă din momentul în care au fost transmise toate aceste informații. În acest context, este lipsit de relevanță faptul că informațiile menționate au fost transmise de întreprinderile implicate sau de terți sau de orice altă sursă.

Astfel, contrar celor susținute de reclamante, informațiile privind simpla existență a concentrării nu pot declanșa termenul menționat întrucât simpla cunoaștere a unei concentrări nu permite autorității competente să efectueze o evaluare preliminară a condițiilor de aplicare a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

În plus, în măsura în care reclamantele solicită, criticând un pretins drept la pasivitate, demersuri pozitive din partea autorităților competente în cauză din momentul în care acestea din urmă au fost informate cu privire la existența concentrării, ele se referă, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 62 de mai sus, la un element care nu are legătură cu regimul de control al concentrărilor din cadrul Uniunii în general și cu mecanismele de trimitere ale acestuia în special, în care nici Comisia, nici autoritățile naționale nu sunt chemate să caute activ informații privind concentrări care pot fi examinate în temeiul acestui regim. De asemenea, prin sarcina sa administrativă considerabilă, o asemenea interpretare ar fi contrară obiectivului de eficacitate menționat la punctul 65 de mai sus și ar priva mecanismul de trimitere prevăzut la articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 de efectul său util.

În sfârșit, trebuie respins argumentul reclamantelor potrivit căruia interpretarea articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, așa cum a fost reținută la punctul 63 de mai sus, echivalează cu o obligație de notificare.

Astfel, contrar celor prevăzute la articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 139/2004 pentru o omisiune de notificare, lipsa aducerii la cunoștință nu este sancționată. În plus, după cum arată Comisia, nu există nicio cerință cu privire la forma pe care trebuie să o ia o asemenea aducere la cunoștință. Aceasta poate consta, de exemplu, într‑o simplă notă și se poate limita să indice pe scurt elementele care permit analiza condițiilor prevăzute la articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, precum concentrarea în cauză, părțile la această concentrare, piețele afectate, impactul asupra schimburilor comerciale dintre statele membre și impactul concurențial pe teritoriul statului membru în cauză.

Prin urmare, o aducere la cunoștință nu echivalează nici prin forma sa, nici prin conținutul său, nici prin obiectul său cu o notificare obligatorie, care impune, în conformitate cu articolul 4 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2023/914 al Comisiei din 20 aprilie 2023 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 802/2004 al Comisiei (JO 2023, L 119, p. 22), furnizarea de informații complete, astfel cum sunt prevăzute de formularul CO și de formularul simplificat CO care figurează în anexele I și II la regulamentul menționat, pentru a permite Comisiei să efectueze o apreciere definitivă a compatibilității concentrării cu piața internă.

Pe de altă parte, noțiunea de „aducere la cunoștință” prevăzută la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 vizează în principal concentrări care pot avea efecte negative pe teritoriul unui stat membru care nu dispune de o reglementare națională în materia controlului concentrărilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia, C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677, punctul 164), ceea ce, în prezent, este numai cazul Marelui Ducat al Luxemburgului. Prin urmare, trebuie să se constate că domeniul de aplicare al acestei noțiuni rămâne limitat.

Reclamantele consideră că ACL a fost suficient informată cu privire la concentrarea în cauză înainte de 17 ianuarie 2024, dată reținută în decizia atacată. Ele susțin că, în realitate, încă de la 10 ianuarie 2024, ACL era informată cu privire la concentrarea menționată și era în măsură să efectueze o apreciere preliminară.

Astfel, în primul rând, această concentrare ar fi de o mare simplitate. În al doilea rând, ACL, pe de o parte, ar fi investigat sectorul marii distribuții din Luxemburg începând din anul 2015, sectorul fabricilor de bere și al magazinelor de băuturi începând din anul 2017, precum și, începând din anul 2019, relațiile dintre fabricile de bere și profesioniștii din sectorul de activitate privind hotelurile, restaurantele și cafenelele (denumit în continuare „Horeca”), vizând în mod specific reclamantele și o filială a AB InBev și, pe de altă parte, ar fi primit numeroase informații utile din partea reclamantelor și a altor actori în cadrul investigațiilor efectuate începând din anul 2015. Aceste informații ar fi permis autorității respective să efectueze o apreciere preliminară a concentrării în cauză la începutul anului 2024. În al treilea rând, ACL ar recunoaște că a fost informată cu privire la concentrarea menționată încă de la 22 decembrie 2023. În al patrulea rând, încă de la 9 ianuarie 2024 ar fi fost publicate articole de presă. În al cincilea rând, în cadrul unei întrevederi organizate cu ACL la 10 ianuarie 2024, Brasserie Nationale ar fi informat‑o pe aceasta din urmă că filiala sa Munhowen era pe punctul de a achiziționa Boissons Heintz.

Reclamantele precizează că, în cadrul acestei reuniuni, ACL a fost informată că concentrarea în cauză urma să fie încheiată la sfârșitul lunii ianuarie 2024. Ele critică faptul că această autoritate nu a adresat deloc întrebări cu privire la concentrarea menționată și nu a anunțat nicio monitorizare concretă, ci s‑a limitat să răspundă că urma să „rămână în contact” cu avocații Munhowen. În lipsa unei reacții din partea autorității menționate, părțile la concentrarea în cauză ar fi procedat, trei săptămâni mai târziu, și anume la 31 ianuarie 2024, la realizarea acestei concentrări cu cesiunea părților sociale și plata prețului. Potrivit reclamantelor, ar fi fost simplu, judicios și conform cu principiile securității juridice și eficacității ca ACL să contacteze avocații Munhowen între 10 și 30 ianuarie 2024 pentru a continua comunicarea sau pentru a explica faptul că exista o problemă.

ACL ar fi rămas pasivă și nu ar fi realizat niciun demers pozitiv și nici nu ar fi formulat vreo cerere pentru a obține informații suplimentare în raport cu cele pe care le deținea deja, ci ar fi așteptat ca terții să se manifeste. Potrivit reclamantelor, din indicațiile ACL reiese că inițiativa unei întreprinderi concurente cu Brasserie Nationale a fost determinantă pentru solicitarea de trimitere. Prin urmare, ACL ar fi lăsat să treacă termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 fără a reacționa.

Comisia, AB InBev și ACL contestă această argumentație.

În primul rând, din cuprinsul punctului 22 din decizia atacată și din cuprinsul punctului 16 din solicitarea de trimitere reiese că Brasserie Nationale a informat ACL la 22 decembrie 2023 și ulterior la 10 ianuarie 2024 că filiala sa Munhowen intenționa să achiziționeze Boissons Heintz. Însă, reclamantele nu demonstrează că, la aceste date, informațiile aduse la cunoștința ACL de Brasserie Nationale cu privire la existența concentrării în cauză conțineau, în conformitate cu interpretarea reținută la punctul 69 de mai sus, elementele suficiente care să permită să se evalueze, în mod preliminar, dacă erau îndeplinite condițiile pentru formularea unei solicitări de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Dimpotrivă, din procesul‑verbal al reuniunii din 10 ianuarie 2024, prezentat în anexa B.8 la memoriul în apărare al Comisiei, reiese că reprezentantul reclamantelor nu a furnizat niciun detaliu cu privire la concentrarea în cauză și că ACL i‑a indicat că nu dispune de elemente suficiente pentru a se pronunța cu privire la o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 și nici cu privire la aplicarea articolului 102 TFUE.

În al doilea rând, reclamantele nu demonstrează nici că ACL a obținut, înainte de 17 ianuarie 2024, de la terți sau de la orice altă sursă, informații care să permită o evaluare preliminară a condițiilor care trebuie îndeplinite pentru formularea unei solicitări de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004. Argumentația reclamantelor se întemeiază mai degrabă pe premisa eronată că ACL trebuia să facă cercetări pentru a dispune de informațiile necesare pentru o asemenea evaluare preliminară. Or, astfel cum s‑a arătat la punctele 71 și 72 de mai sus, nu aceasta era situația.

Întrucât ACL a fost informată numai cu privire la existența concentrării și nu era obligată să caute în mod activ informații cu privire la concentrarea în cauză și la întreprinderile implicate, reclamantele nu pot reproșa acestei autorități lipsa unui „demers pozitiv”. În aceste condiții, articolele de presă invocate de reclamante și pretinsa simplitate a concentrării menționate sunt lipsite de relevanță.

Pe de altă parte, deși rapoartele anchetelor sectoriale ale ACL în sectorul marii distribuții și în sectoarele fabricilor de bere și ale magazinelor de băuturi puteau, desigur, să fie utile pentru aprecierea anumitor efecte potențiale ale concentrării în cauză asupra concurenței din Luxemburg, trebuie să se observe că aceste rapoarte, pe de o parte, datau din anul 2019 și prezentau, așadar, un caracter actual limitat și, pe de altă parte, nu acopereau toate piețele relevante, astfel cum se arată la punctul 21 de mai sus, printre care în special piața distribuției angro de băuturi prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg. Or, această din urmă piață era deosebit de relevantă pentru o analiză preliminară a concentrării menționate, dat fiind că atât Munhowen, cât și Boissons Heintz își desfășoară activitatea în domeniul distribuției angro de băuturi în Luxemburg (a se vedea punctele 3 și 4 de mai sus). De asemenea, informațiile obținute de ACL în cadrul altor investigații efectuate începând din anul 2015, precum cele privind relațiile dintre fabricile de bere și unitățile Horeca din Luxemburg, nu erau în întregime actualizate și nu priveau decât în mod limitat această piață. În orice caz, în măsura în care respectivele anchete sectoriale și investigații nu priveau această concentrare, ele nu ar fi fost, fără a căuta informații suplimentare, suficiente pentru o analiză preliminară a condițiilor care trebuie îndeplinite pentru a formula o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

Prin urmare, în lipsa unei dovezi privind transmiterea activă către ACL, înainte de 17 ianuarie 2024, a tuturor informațiilor relevante pentru o evaluare preliminară a condițiilor prevăzute la articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, nu se poate reproșa Comisiei că, la punctul 28 din decizia atacată, a reținut această dată ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de 15 zile lucrătoare, astfel cum este prevăzut la al doilea paragraf al alineatului menționat.

Reclamantele susțin că Comisia a acceptat solicitarea de trimitere fără a fi verificat, cu o diligență rezonabilă, respectarea de către ACL a termenului de 15 zile lucrătoare, astfel cum este prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

Comisia contestă această argumentație.

Trebuie să se arate că, la punctele 20-30 din decizia atacată, Comisia a examinat problema dacă solicitarea de trimitere a fost formulată în termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

Mai precis, Comisia a ținut seama de observațiile Brasserie Nationale (punctul 23 din decizia atacată) și a examinat dacă probele atestau că aceasta din urmă a transmis ACL, la 10 ianuarie 2024, informații relevante și suficiente care să îi permită o apreciere preliminară a condițiilor care trebuie îndeplinite pentru formularea unei solicitări de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 (punctul 24 din decizia atacată). De asemenea, Comisia a discutat cu această autoritate despre informațiile aduse la cunoștință de părțile la concentrarea în cauză. Ea a constatat că reclamantele nu au furnizat informații concrete care să permită aprecierea concentrării în cauză și a efectelor acesteia pe teritoriul Luxemburgului (punctul 25 și nota de subsol 23 din decizia atacată). Comisia a arătat că astfel de informații au fost furnizate de terți la 17 și la 25 ianuarie 2024 (punctul 27 din decizia atacată). Ea a concluzionat că această concentrare a fost adusă la cunoștința ACL cel mai devreme la 17 ianuarie 2024 (punctul 28 din decizia atacată), astfel încât solicitarea de trimitere din 7 februarie 2024 a fost formulată în termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 (punctul 29 din decizia atacată).

Prin urmare, în orice caz, contrar afirmațiilor reclamantelor, Comisia a verificat dacă ACL a formulat solicitarea de trimitere în termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, fără a fi necesar să se stabilească data exactă la care a început să curgă termenul.

Potrivit reclamantelor, acceptarea solicitării de trimitere aduce atingere principiilor încrederii legitime și securității juridice și este contrară voinței de celeritate a legiuitorului Uniunii care a prevăzut un termen scurt pentru formularea unei solicitări de trimitere. Trimiterea ar repune în discuție a posteriori validitatea concentrării în cauză. În conformitate cu Hotărârea din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia (C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677, punctele 206 și 207), orice interpretare a articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 ar trebui să fie conformă cu principiile eficacității, previzibilității și securității juridice, iar nerespectarea termenului prevăzut de această dispoziție ar încălca principiile eficacității și securității juridice.

Comisia contestă această argumentație.

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 permite, așa cum rezultă din primul paragraf al alineatului (4) al acestuia, trimiterea unei operațiuni de concentrare Comisiei după punerea sa în aplicare. Astfel, în lipsa unei excepții de nelegalitate îndreptate împotriva dispoziției menționate, reclamantele nu pot reproșa Comisiei aplicarea sa în privința concentrării în cauză pentru motivul că aceasta din urmă a fost deja pusă în aplicare și nu mai poate fi repusă în discuție în temeiul dreptului național.

În măsura în care reclamantele invocă principiul securității juridice și voința legiuitorului Uniunii, din cuprinsul punctelor 65-68 și 72 de mai sus reiese că interpretarea reținută în decizia atacată, precum și la punctul 69 de mai sus se impune, pe de o parte, în lumina principiului menționat, precum și a obiectivului de eficacitate și a efectului util al articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, și asigură, pe de altă parte, controlul operațiunilor de concentrare în termene compatibile atât cu cerințele unei bune administrări, cât și cu cele ale activității comerciale.

În ceea ce privește protecția încrederii legitime, este suficient să se amintească faptul că, pentru a se constata încălcarea acestui principiu, este necesar ca o instituție a Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise unui subiect de drept administrativ, să îl fi determinat să nutrească speranțe întemeiate. Constituie astfel de asigurări, indiferent de forma în care sunt comunicate, informațiile precise, necondiționate și concordante (a se vedea Hotărârea din 16 septembrie 2021, FVE Holýšov I ș.a./Comisia, C‑850/19 P, nepublicată, EU:C:2021:740, punctul 34 și jurisprudența citată). Or, reclamantele nu au dovedit existența vreunei asigurări care să le fi fost dată de Comisie. Acceptarea solicitării de trimitere de către aceasta din urmă prin decizia atacată nu poate încălca, așadar, principiul menționat.

Prin urmare, este necesar să se respingă argumentele întemeiate pe pretinsa încălcare a principiilor încrederii legitime și securității juridice, precum și pe voința legiuitorului Uniunii și pe controlul a posteriori al validității concentrării în cauză.

Având în vedere considerațiile care precedă, al doilea motiv trebuie respins în totalitate.

Reclamantele consideră că faptul că întreprinderile implicate au fost informate, în limba franceză, cu privire la solicitarea de trimitere abia la 14 februarie 2024 și că această solicitare le‑a fost comunicată abia la 26 februarie 2024 constituie o încălcare a articolului 22 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004. Ele apreciază că informarea cu privire la solicitarea menționată ar fi trebuit să intervină încă din 7 februarie 2024 sau din ziua următoare. Numai informarea în limba franceză cu privire la solicitarea de trimitere ar fi o comunicare utilă și valabilă.

Comisia contestă această argumentație.

Trebuie să se arate că, potrivit articolului 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, „Comisia informează fără întârziere autoritățile competente ale statelor membre și întreprinderile implicate cu privire la orice solicitare [de trimitere] primită în temeiul alineatului (1) [al articolului menționat]”.

Pentru a înțelege întinderea exactă a acestei obligații, este necesar să se ridice problema conținutului și a formei informării pe care Comisia trebuie să o adreseze autorităților competente ale statelor membre și întreprinderilor implicate, precum și a cerinței ca această informare să intervină „fără întârziere”.

În primul rând, în ceea ce privește conținutul informării, trebuie să se țină seama de contextul în care se înscrie obligația menționată, analizându‑se legătura dintre primul și al doilea paragraf ale alineatului (2) al articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004. Acest al doilea paragraf prevede că „[o]rice alt stat membru are dreptul de a se alătura solicitării inițiale pe parcursul unei perioade de 15 zile lucrătoare de la informarea sa de către Comisie cu privire la solicitarea inițială”. Informarea prevăzută la primul paragraf al alineatului menționat urmărește, așadar, să permită autorităților competente ale celorlalte state membre să formuleze o solicitare de alăturare. Pentru o asemenea solicitare, aceste autorități trebuie, la fel ca cele ale statului membru solicitant prin intermediul unei aduceri la cunoștință în temeiul articolului 22 alineatul (1) al doilea paragraf din acest regulament (a se vedea punctul 69 de mai sus), să fie în măsură să efectueze o evaluare preliminară a condițiilor de aplicare a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat, pentru care dispun, la fel ca autoritățile statului membru solicitant, de un termen de 15 zile lucrătoare. Rezultă că informarea menționată la articolul 22 alineatul (2) primul paragraf din același regulament trebuie să conțină toate elementele esențiale ale solicitării de trimitere pentru a permite autorităților competente ale celorlalte state membre să aprecieze oportunitatea formulării unei solicitări de alăturare.

În măsura în care articolul 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 plasează „întreprinderile implicate” pe același plan cu „autoritățile competente ale [celorlalte state] membre”, Comisia trebuie să comunice acestor întreprinderi aceleași informații pentru a le permite să își prezinte observațiile.

În al doilea rând, în ceea ce privește forma informării cu privire la o solicitare de trimitere, trebuie să se observe că articolul 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 nu prevede nicio cerință de formă specială pentru o asemenea informare. Astfel, așa cum arată Comisia, această dispoziție nu impune Comisiei să transmită autorităților naționale sau întreprinderilor implicate o copie a solicitării de trimitere, chiar dacă o asemenea transmitere îi poate permite să își îndeplinească obligația de informare în temeiul dispoziției menționate.

În al treilea rând, în ceea ce privește cerința temporală prevăzută la articolul 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, expresia „fără întârziere” înseamnă „imediat”, „rapid” și „fără amânare” (Hotărârea din 28 septembrie 2022, Grieger/Comisia, T‑517/21, nepublicată, EU:T:2022:588, punctul 39).

În speță, Comisia a trimis scrisoarea de informare către Brasserie Nationale la 8 februarie 2024, și anume în ziua următoare primirii solicitării de trimitere din 7 februarie 2024 (a se vedea punctele 12 și 13 de mai sus). Această scrisoare, prezentată ca anexa A.6 la cererea introductivă, conține un rezumat al motivelor pentru care ACL a considerat că concentrarea în cauză afecta schimburile comerciale dintre statele membre și amenința să afecteze semnificativ concurența pe teritoriul luxemburghez și, în consecință, îndeplinea condițiile de aplicare a articolului 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

Este vorba despre o informare trimisă fără întârziere cu privire la solicitarea de trimitere care îndeplinește, atât prin forma, cât și prin conținutul său, cerințele articolului 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, așa cum au fost prezentate la punctele 103-106 de mai sus.

Astfel, după cum afirmă Comisia, este lipsit de relevanță faptul că solicitarea de trimitere, a cărei transmitere nu este necesară pentru îndeplinirea acestor cerințe (a se vedea punctul 105 de mai sus), a fost trimisă către Brasserie Nationale abia la 26 februarie 2024. De asemenea, nu este necesar să se examineze dacă videoconferința din 12 februarie 2024 (a se vedea punctul 14 de mai sus), împreună cu contactele din 8 și din 9 februarie 2024 (a se vedea punctul 13 de mai sus), permite îndeplinirea cerințelor menționate.

Desigur, scrisoarea de informare a fost redactată în limba engleză, ceea ce constituie o încălcare a articolului 3 din Regulamentul nr. 1 (a se vedea punctele 39-42 de mai sus). Însă, potrivit jurisprudenței citate la punctele 43 și 44 de mai sus, numai dacă utilizarea limbii engleze în scrisoarea de informare a avut consecințe prejudiciabile pentru reclamante, legalitatea trimiterii acestei scrisori și, prin urmare, a procedurii administrative poate fi repusă în discuție. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 45-47 de mai sus, reclamantele nu au demonstrat că această utilizare a limbii engleze le‑a cauzat un prejudiciu în cadrul procedurii administrative.

Prin urmare, al treilea motiv trebuie respins.

Reclamantele susțin că comunicarea la 12 aprilie 2024 a deciziei atacate către Brasserie Nationale era tardivă.

Pe de o parte, această împrejurare nu ar satisface voința de celeritate care rezultă din articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 potrivit căruia o comunicare ar trebui să fie utilă pentru a permite întreprinderilor implicate să se poziționeze și să acționeze. Pe de altă parte, această comunicare, la aproape o lună de la ultima dată posibilă pentru adoptarea deciziei atacate, ar încălca dispoziția menționată, în special alineatul (3) al acesteia, care ar prevedea termene de 15 și, respectiv, de 10 zile lucrătoare. Potrivit reclamantelor, Comisia nu poate, prin comunicarea tardivă a deciziei atacate, să prelungească aceste termene cu 20 de zile lucrătoare suplimentare.

Comisia respinge această argumentație.

În primul rând, trebuie să se arate că articolul 22 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 prevede că „Comisia informează toate statele membre și întreprinderile implicate cu privire la decizia sa [privind solicitarea de trimitere]”. Potrivit dispoziției menționate, „[a]ceasta poate solicita depunerea unei notificări în conformitate cu articolul 4 [din regulamentul menționat]”.

Având în vedere această dispoziție, Comisia era obligată, astfel cum susține în mod întemeiat, numai să informeze părțile la concentrarea în cauză cu privire la adoptarea deciziei atacate. Potrivit punctului 79 din Comunicarea privind trimiterea, prin care Comisia se autolimitează în exercitarea puterii sale de apreciere (a se vedea Hotărârea din 16 februarie 2017, H&R ChemPharm/Comisia, C‑95/15 P, nepublicată, EU:C:2017:125, punctul 57), această informare „se face prin trimiterea unei scrisori către întreprinderile implicate”.

În speță, Comisia a informat reclamantele cu privire la decizia atacată prin scrisoarea din 14 martie 2024, și anume chiar în ziua adoptării acesteia (a se vedea punctul 19 de mai sus). Având în vedere această informare imediată, Comisia a respectat obligația care îi revenea în temeiul articolului 22 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004.

În al doilea rând, trebuie să se observe că decizia atacată este adresată ACL și că reclamantele nu sunt destinatarele deciziei respective.

Aceasta se explică prin faptul că procedura de trimitere în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 este o procedură între statele membre și Comisie. Astfel, contrar mecanismelor de trimitere prevăzute la articolul 4 alineatele (4) și (5) din regulamentul menționat, statele membre, iar nu întreprinderile implicate, sunt cele care declanșează, prin transmiterea unei solicitări de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (1) din acest regulament, procedura menționată care se încheie, dacă această solicitare este acceptată, printr‑o decizie în temeiul alineatului (3) al articolului menționat, care determină transferul competenței de examinare a concentrării care face obiectul solicitării menționate către Comisie.

În această privință, este necesar să se precizeze că noțiunea de solicitare a unui „stat membru” în sensul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 nu se limitează la solicitările care emană de la un guvern sau de la un minister, ci le include și pe cele care provin de la o autoritate națională de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctul 86).

În conformitate cu articolul 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, deciziile care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor și produc efecte prin această notificare.

În consecință, având în vedere faptul că decizia atacată se adresa exclusiv ACL, iar nu părților la concentrarea în cauză, Comisia nu era obligată să notifice decizia atacată acestora din urmă.

Prin urmare, întrucât reclamantele au fost informate imediat cu privire la adoptarea deciziei atacate și nu sunt destinatarele acestei decizii, ele nu pot pretinde că Comisia era obligată să le comunice decizia menționată înainte de 12 aprilie 2024.

Prin urmare, al patrulea motiv trebuie respins.

Reclamantele apreciază că elementele invocate în cadrul primelor patru motive caracterizează de asemenea o încălcare a dreptului la apărare, precum și a principiilor egalității armelor, loialității procedurii și încrederii legitime. În special, ele susțin, făcând trimitere la Concluziile avocatului general Emiliou prezentate în cauzele conexate Illumina și Grail/Comisia (C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:264, punctul 210), că ACL ar fi putut și ar fi trebuit, începând de la 10 ianuarie 2024, să le audieze din nou, în special după ce și‑a declarat, în cadrul întrevederii din acea zi, disponibilitatea în vederea unor comunicări viitoare. În plus, ACL ar fi putut, între 10 și 31 ianuarie 2024, să împiedice punerea în aplicare a concentrării în cauză sau să avertizeze Brasserie Nationale.

Comisia contestă această argumentație.

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că criticile prin care reclamantele reproșează ACL că nu le‑a contactat și nu le‑a audiat din nou și că nu a împiedicat punerea în aplicare a concentrării în cauză înainte de introducerea solicitării de trimitere sunt îndreptate împotriva comportamentului ACL în cadrul adoptării acestei solicitări, iar nu împotriva comportamentului Comisiei.

Or, în conformitate cu articolul 263 TFUE, instanța Uniunii nu este competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea unui act adoptat de o autoritate națională (Hotărârea din 3 decembrie 1992, Oleificio Borelli/Comisia, C‑97/91, EU:C:1992:491, punctul 9, și Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctul 83).

Trebuie amintit de asemenea că, atunci când Comisia este sesizată cu o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, acesteia îi revine doar sarcina de a verifica dacă această solicitare este, la prima vedere, o solicitare de trimitere în sensul acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctul 84). Prin urmare, Comisia trebuie să se limiteze la solicitarea de trimitere care emană de la un stat membru și nu îi revine sarcina de a verifica dacă această solicitare a fost efectuată în conformitate cu drepturile procedurale aplicabile, a căror încălcare trebuie contestată în fața instanțelor naționale.

În aceste împrejurări, eventualele nelegalități săvârșite de ACL în procedura care conduce la adoptarea solicitării de trimitere nu pot afecta legalitatea deciziei atacate. În consecință, argumentația reclamantelor este inoperantă în măsura în care privește asemenea nelegalități.

În plus, trebuie să se arate, asemenea Comisiei, că articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 nu obliga ACL nici să audieze, nici să informeze reclamantele înainte de introducerea solicitării de trimitere și că o asemenea obligație nu reiese nici din Concluziile avocatului general Emiliou prezentate în cauzele conexate Illumina și Grail/Comisia (C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:264, punctul 210), astfel cum au fost invocate de reclamante.

În schimb, întrucât întreprinderile implicate trebuie să fie informate, în conformitate cu articolul 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, cu privire la o solicitare de trimitere în temeiul alineatului (1) al acestui articol, ele dispun de dreptul de a fi audiate în cursul procedurii administrative care conduce la adoptarea unei decizii prin care se soluționează solicitarea menționată în temeiul articolului 22 alineatul (3) primul paragraf din regulamentul menționat.

În speță, este cert că Brasserie Nationale a fost informată cu privire la solicitarea de trimitere la 8 februarie 2024 (a se vedea punctul 13 de mai sus) și că a prezentat observații la 22 și la 29 februarie 2024 (a se vedea punctele 16 și 17 de mai sus). Prin urmare, Brasserie Nationale a fost informată înainte de adoptarea deciziei atacate, care a avut loc la 14 martie 2024, și a avut mai multe ocazii să își exprime punctul de vedere în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei menționate.

Referitor la critica potrivit căreia ACL ar fi putut împiedica punerea în aplicare a concentrării în cauză, trebuie amintit că această critică este inoperantă (a se vedea punctele 127-129 de mai sus). Totuși, dacă ar fi înțeleasă în sensul că, prin aceasta, reclamantele susțin că ACL ar fi trebuit să formuleze solicitarea de trimitere mai devreme pentru a declanșa, în conformitate cu articolul 22 alineatul (4) din Regulamentul nr. 139/2004, obligația de suspendare prevăzută la articolul 7 din regulamentul menționat, este suficient să se arate că termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004 a început să curgă cel mai devreme abia de la 17 ianuarie 2024 și că, prin urmare, ACL avea dreptul să introducă această solicitare la 7 februarie 2024 (a se vedea punctul 86 de mai sus).

În ceea ce privește principiul încrederii legitime, din cuprinsul punctului 96 de mai sus reiese că reclamantele nu au demonstrat că Comisia le‑a furnizat asigurări precise care să le determine să nutrească speranțe întemeiate. În ceea ce privește declarațiile ACL, acestea nu pot, în niciun caz, să afecteze legalitatea deciziei atacate (a se vedea punctul 129 de mai sus).

În ceea ce privește celelalte critici, reclamantele nu explică motivul pentru care argumentele invocate în cadrul primelor patru motive sunt relevante pentru al cincilea motiv. Având în vedere aceste afirmații vagi și nesusținute, criticile respective trebuie, așadar, să fie respinse.

Prin urmare, reclamantele nu au dovedit o încălcare a dreptului la apărare și nici a principiilor egalității armelor, loialității procedurii sau încrederii legitime.

În consecință, al cincilea motiv trebuie respins.

Reclamantele reproșează Comisiei că a omis să examineze dacă afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre poate rezulta din concentrarea în cauză. Comisia s‑ar fi întemeiat numai pe situația de concurență „ex ante”, iar nu pe impactul potențial negativ al acestei concentrări. Potrivit jurisprudenței, analiza acestor efecte ar trebui să fie plauzibilă și să se bazeze pe evoluția economică ce poate fi atribuită concentrării a cărei probabilitate este cea mai mare. O analiză a acestei cauzalități ar fi fost impusă și de Orientările Comisiei privind aplicarea mecanismului de trimitere prevăzut la articolul 22 din Regulamentul [nr. 139/2004] la anumite categorii de cazuri (JO 2021, C 113, p. 1, denumite în continuare „Orientările privind articolul 22”).

În special, reclamantele critică, în ceea ce privește printre altele punctele 58-61 din decizia atacată, faptul că nu se poate impune ca o concentrare să conducă la o îmbunătățire a unei situații de concurență nesatisfăcătoare. Punctul 60 din decizia atacată nu ar fi relevant întrucât nu ar face decât să relateze o statistică actuală, fără să se deducă o consecință din aceasta. În ceea ce privește punctul 62 din decizia atacată, reclamantele apreciază că, pe de o parte, cota importurilor înseamnă numai că piața geografică ce trebuie luată în considerare este „Marea Regiune” și, pe de altă parte, Comisia nu și‑a motivat afirmația referitoare la cota de piață prea ridicată a noii entități rezultate din concentrarea în cauză. Ele reproșează Comisiei că nu a făcut distincție, în decizia atacată, între trecut și viitor. La punctele 64-66 din decizia atacată, cota ridicată a importurilor ar fi repetată, fără a se deduce o consecință din aceasta. Afirmația cuprinsă la punctul 67 din decizia atacată, potrivit căreia producătorii internaționali depind în mare măsură de rețeaua și de activele locale ale distribuitorilor angro pentru a ajunge la fiecare punct de vânzare din canalul CHR/in‑trade din Luxemburg, nu ar fi exactă și ar fi fost contrazisă. Comisia nu ar fi răspuns la argumentul Brasserie Nationale potrivit căruia nu exista niciun obstacol în calea intrării producătorilor internaționali pe piața locală a Horeca din Luxemburg. Potrivit reclamantelor, această împrejurare este confirmată de faptul că, de la punerea în aplicare a concentrării menționate, AB InBev a putut rezilia acordurile comerciale încheiate cu Boissons Heintz pentru a avea fără dificultate acces efectiv pe această piață. Comisia, care s‑ar ocupa de mult timp de distribuția de băuturi și de bere, ar avea obligația de a răspunde la argumentele invocate de întreprinderile implicate. În sfârșit, reclamantele afirmă că punctele 68 și 69 din decizia atacată se referă numai la situația concurențială existentă.

Ca răspuns la întrebarea Tribunalului din 6 septembrie 2024, reclamantele susțin că Hotărârea din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia (C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677), evidențiază că, pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, o concentrare trebuie să aibă o dimensiune europeană.

Comisia și AB InBev contestă argumentele reclamantelor.

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, pentru ca unul sau mai multe state membre să poată trimite Comisiei o concentrare și pentru ca aceasta din urmă să poată accepta să o examineze, trebuie îndeplinite două condiții de fond. Astfel, în conformitate cu articolul 22 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 139/2004, concentrarea în cauză trebuie, pe de o parte, „[să afecteze] schimburile comerciale între statele membre” și, pe de altă parte, „[să amenințe] să afecteze semnificativ concurența pe teritoriul statului membru sau al statelor membre care formulează solicitarea [de trimitere]”.

În schimb, contrar considerațiilor reclamantelor, pentru a intra în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, o concentrare nu trebuie să aibă o dimensiune europeană. Astfel, în conformitate cu articolul 22 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, poate face obiectul unei solicitări de trimitere „orice concentrare astfel cum este definită la articolul 3 [din acest regulament], care nu are o dimensiune [europeană] în sensul articolului 1 [din regulamentul menționat]”.

În ceea ce privește prima condiție de fond menționată la punctul 143 de mai sus, a cărei aplicare de către Comisie în decizia atacată face obiectul prezentului motiv, este necesar să se dea acestei condiții o interpretare coerentă cu cea care îi este dată în cadrul articolelor 101 și 102 TFUE (Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctul 106).

Astfel, așa cum se indică la punctul 43 din Comunicarea privind trimiterea și așa cum s‑a indicat și la punctul 14 din Orientările privind articolul 22, retrase prin Comunicarea Comisiei din 2 decembrie 2024 (JO C, C/2024/7190, p. 1) în urma Hotărârii din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia (C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677), o concentrare îndeplinește condiția referitoare la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre dacă poate avea o influență perceptibilă asupra structurii schimburilor comerciale dintre statele membre.

Potrivit jurisprudenței, având în vedere natura controlului concentrărilor instituit prin Regulamentul nr. 139/2004, Comisia este obligată să efectueze o analiză prospectivă a efectelor concentrării în cauză și, prin urmare, în cadrul articolului 22 din regulamentul menționat, a efectelor viitoare asupra schimburilor comerciale dintre statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctul 107).

Mai precis, pentru a fi susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, o concentrare trebuie să permită să se considere, cu un grad de probabilitate suficient, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, că poate exercita o influență directă sau indirectă, reală sau potențială asupra structurii schimburilor comerciale dintre statele membre, într‑un mod care ar putea aduce atingere realizării obiectivelor unei piețe unice între state (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctul 103 și jurisprudența citată).

Potrivit jurisprudenței, o concentrare afectează printre altele schimburile comerciale dintre statele membre atunci când face mai dificilă acțiunea sau intrarea pe piața națională a producătorilor sau a vânzătorilor din alte state membre sau atunci când împiedică concurenții din alte state membre să se stabilească pe piața relevantă. Astfel, atunci când deținătorul unei poziții dominante blochează accesul pe piață al concurenților, este irelevant faptul că acest comportament are loc doar pe teritoriul unui singur stat membru, în măsura în care este susceptibil să aibă repercusiuni asupra structurii schimburilor comerciale și asupra concurenței pe piața internă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctele 104 și 105 și jurisprudența citată).

În cadrul exercitării acestui control ex ante al concentrărilor, Comisia dispune de o marjă de apreciere în materie economică în scopul aplicării normelor de fond ale Regulamentului nr. 139/2004, întrucât efectuează analize economice prospective prin care se urmărește să se stabilească probabilitatea anumitor evoluții ale pieței relevante într‑un interval de timp previzibil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, Comisia/CK Telecoms UK Investments, C‑376/20 P, EU:C:2023:561, punctul 82 și jurisprudența citată).

Această analiză prospectivă necesară în materia controlului concentrărilor ține de marja de apreciere în materie economică de care dispune Comisia în scopul aplicării normelor de fond ale Regulamentului nr. 139/2004, care justifică limitarea acestui control la verificarea exactității materiale a faptelor și la absența unei erori vădite de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, Comisia/CK Telecoms UK Investments, C‑376/20 P, EU:C:2023:561, punctul 84 și jurisprudența citată). În special, nu este de competența Tribunalului să substituie aprecierea economică a Comisiei cu propria sa apreciere (a se vedea Hotărârea din 23 mai 2019, KPN/Comisia, T‑370/17, EU:T:2019:354, punctul 107 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește analiza condițiilor de fond prevăzute la articolul 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, este necesar să se arate că expresia „în cazul în care consideră”, cuprinsă în această dispoziție, care nu figura încă la articolul 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 4064/89, indică de asemenea că Comisia dispune de o marjă de apreciere în cadrul analizei menționate, pe care trebuie să o efectueze într‑un termen limitat de 10 zile lucrătoare pe baza informațiilor disponibile. Astfel, pe de o parte, articolul 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 prevede că, în lipsa unei luări de poziție în acest termen, se consideră că Comisia a adoptat o decizie de acceptare a trimiterii. Pe de altă parte, întrucât nu este obligată să caute în mod activ informații privind concentrarea în cauză (a se vedea punctul 72 de mai sus), Comisia trebuie în principal să își întemeieze analiza pe elementele disponibile, și anume pe informațiile transmise în solicitarea de trimitere bazată, la rândul său, pe o evaluare preliminară efectuată de statul membru solicitant (a se vedea punctul 69 de mai sus) și, dacă este cazul, în solicitările de alăturare ale altor state membre întemeiate pe articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004, precum și în eventualele observații prezentate de întreprinderile implicate.

În lumina acestor considerații trebuie să se examineze argumentele invocate de reclamante și să se verifice dacă acestea demonstrează o eroare vădită de apreciere săvârșită de Comisie în cadrul analizei privind condiția referitoare la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre, astfel cum este prevăzută la articolul 22 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 139/2004.

În primul rând, în ceea ce privește argumentele întemeiate pe pretinsa lipsă a unei analize prospective a efectelor viitoare ale concentrării în cauză asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, trebuie să se arate că, după ce a expus, la punctele 57-62 din decizia atacată, constatările ACL și observațiile Brasserie Nationale privind condiția referitoare la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre, astfel cum este prevăzută la articolul 22 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 139/2004, Comisia a efectuat, la punctele 63-69 din decizia atacată, propria examinare a acestei condiții.

Mai întâi, Comisia a examinat structura și caracteristicile piețelor relevante. Pe de o parte, aceasta a considerat, la punctul 64 din decizia atacată, luând în considerare informațiile transmise de ACL, că importurile provenite din alte state membre reprezentau o parte semnificativă din distribuția angro de băuturi vândute în Luxemburg, printre altele prin canalul CHR/on‑trade și pentru bere. Pe de altă parte, ea a apreciat, la punctele 65 și 66 din decizia atacată, că importanța importurilor prin acest canal, cel puțin pentru bere, reieșea de asemenea din faptul că părțile la concentrarea în cauză distribuiau mărci internaționale și europene de bere în Luxemburg. În continuare, Comisia a analizat puterea de piață a părților menționate. Aceasta a observat, la punctul 67 din decizia atacată, că cota de piață cumulată a părților respective pe piața distribuției angro de băuturi prin canalul menționat se ridica la aproximativ 80 % și, în ceea ce privește în mod specific distribuția angro de bere prin același canal, depășea 70 %. Ea a adăugat, tot la același punct 67 din decizia atacată, că Brasserie Nationale era integrată vertical în amonte în producția și furnizarea de bere până la punctul de a deține o cotă de piață de aproximativ 40 %-50 %. Comisia a dedus de aici, tot la punctul 67 menționat din decizia atacată, că puterea de piață care rezulta din aceasta pe piața legată vertical ar putea suscita probleme de blocare, în special în ceea ce privește accesul producătorilor de băuturi stabiliți în afara Luxemburgului și fără capacitate de distribuție în acest stat membru, care depindeau de rețeaua și de activele locale ale distribuitorilor angro. În sfârșit, Comisia a concluzionat, la punctele 63 și 69 din decizia atacată, că concentrarea în cauză era susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre întrucât ar priva de acces pe piața luxemburgheză producătorii de băuturi, printre altele de bere, stabiliți în celelalte state membre și care nu dispuneau de o rețea de distribuție prin canalul CHR/on‑trade în Luxemburg.

Rezultă că Comisia a realizat o analiză prospectivă a efectelor potențiale viitoare ale concentrării în cauză asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 147 și 148 de mai sus. Aceste efecte sunt subliniate prin expresia „ar putea suscita” și prin termenul „susceptibilă”, astfel cum sunt utilizate la punctele 67 și 69 din decizia atacată. Ele privesc, așa cum s‑a arătat la punctele menționate, probleme de blocare, în special în ceea ce privește accesul pe piața luxemburgheză, caracterizată prin importanța importurilor, prin producători de băuturi din alte state membre fără capacitate de distribuție prin canalul CHR/on‑trade în Luxemburg, și rezultă din puterea de piață cumulată importantă a părților la concentrarea în cauză pe piața distribuției angro de băuturi prin acest canal, precum și din integrarea lor verticală în producția și furnizarea de bere.

În al doilea rând, trebuie să se examineze argumentele prin care reclamantele încearcă să repună în discuție temeinicia analizei realizate de Comisie referitoare la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre, astfel cum a fost expusă la punctul 155 de mai sus.

Primo, trebuie să se observe că, contrar celor susținute de reclamante, Comisia nu a impus, la punctele 58-61 din decizia atacată, ca concentrarea în cauză să îmbunătățească situația de concurență „ex ante”, ci s‑a limitat să expună constatările ACL cu privire la structura și la caracteristicile piețelor relevante.

Secundo, deși reclamantele reproșează Comisiei că nu a dedus nicio consecință din cota ridicată a importurilor, menționată la punctele 64-66 din decizia atacată, trebuie să se arate că această împrejurare, care privește structura și caracteristicile pieței distribuției angro de băuturi prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg, a fost luată în considerare în mod implicit, dar necesar, la fel ca puterea de piață cumulată a părților la concentrarea în cauză pe această piață și integrarea lor verticală, în cadrul constatării, la punctul 67 din decizia atacată, a problemelor de blocare a accesului pe piața respectivă pentru producătorii de băuturi din alte state membre care nu dispun de capacitate de distribuție prin acest canal. De asemenea, împrejurarea menționată a fost luată în considerare în cadrul aprecierii globale a Comisiei, la punctul 69 din decizia atacată, aspect confirmat de primul segment de frază al acestui din urmă punct, care este formulat „Ținând seama de ceea ce precedă”.

Tertio, contrar celor apreciate de reclamante, Comisia a făcut distincție între situația de concurență „ex ante” și viitor în măsura în care expresia „ar putea suscita” și termenul „susceptibilă”, astfel cum sunt utilizate la punctele 67 și 69 din decizia atacată, descriu efectele viitoare potențiale care rezultă, potrivit Comisiei, din concentrarea în cauză (a se vedea de asemenea punctul 156 de mai sus).

Quarto, deși reclamantele afirmă că constatarea care figurează la punctul 67 din decizia atacată, potrivit căreia producătorii internaționali depind în mare măsură de rețeaua și de activele locale ale distribuitorilor angro pentru a ajunge la fiecare punct de vânzare din canalul CHR/in‑trade din Luxemburg, este falsă și a fost contrazisă, este vorba despre o simplă afirmație nesusținută. În ceea ce privește scrisoarea din 22 februarie 2024, adresată Comisiei de Brasserie Nationale, la care fac referire reclamantele, această scrisoare se limitează să conteste, la punctul III.1, „orice posibilitate, chiar indirectă, [a] Munhowen sau a [grupului Brasserie Nationale] de a bloca piața”, fără a preciza însă motivele concrete pentru care Brasserie Nationale apreciază că riscul de blocare a pieței nu ar exista. Prin urmare, reclamantele nu pot reproșa Comisiei că nu a răspuns la toate argumentele Brasserie Nationale. În orice caz, Comisia nu era obligată să răspundă la fiecare argument invocat de aceasta din urmă în scrisoarea menționată întrucât un răspuns global poate fi suficient pentru a se conforma obligației sale de motivare în temeiul articolului 296 TFUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2022, Feralpi/Comisia, T‑657/19, EU:T:2022:691, punctul 533 (nepublicată) și jurisprudența citată].

Quinto, argumentul potrivit căruia AB InBev a putut înlocui relațiile sale comerciale cu Boissons Heintz după punerea în aplicare a concentrării în cauză nu spune nimic cu privire la dificultățile pe care concentrarea menționată le poate cauza altor producători care doresc să intre pe piața distribuției angro de băuturi prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg, în special pentru bere.

Sexto, în măsura în care Comisia a indicat, la punctul 67 din decizia atacată, că cota de piață combinată a părților la concentrarea în cauză în Luxemburg se ridica la aproximativ 80 % pe piața distribuției angro de băuturi prin canalul CHR/on‑trade și depășea 70 % din distribuția angro de bere prin același canal, reclamantele nu îi pot reproșa că nu și‑a motivat concluziile cu privire la puterea de piață a entității rezultate din această concentrare. Pe de altă parte, trebuie să se arate, asemenea Comisiei, că aceasta din urmă nu a afirmat că entitatea menționată ar dispune de cote de piață „prea ridicate”.

Septimo, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia cota ridicată a importurilor semnalează că piața geografică ce trebuie luată în considerare este „Marea Regiune”, și anume Luxemburg și regiunile germane, belgiene și franceze limitrofe, la punctul 42 din Comunicarea Comisiei privind definirea pieței relevante în sensul dreptului Uniunii în domeniul concurenței din 22 februarie 2024 (JO C, C/2024/1645, p. 1), astfel cum a fost invocată de Comisie, se arată că „simpla existență a importurilor sau posibilitatea de a se reorienta către importuri într‑o anumită zonă geografică nu conduce în mod necesar la o extindere a pieței geografice pentru a include zona din care mărfurile au fost sau ar fi putut fi exportate. Clienții situați în zona din care mărfurile au fost sau ar fi putut fi exportate se pot confrunta cu condiții de concurență diferite față de clienții situați în zona în care sunt livrate importurile. În aceste condiții, dacă piețele geografice ar fi definite în sens larg pentru a include zonele de export și de livrare a mărfurilor de import, acest lucru ar putea include în mod eronat în piața relevantă zonele în care clienții este posibil să fie afectați în mod diferit de comportamentul sau de concentrarea relevantă”.

Comisia a stabilit existența unor condiții de concurență diferite în măsura în care a constatat, la punctul 68 din decizia atacată, că structura ofertei din Luxemburg era diferită de țările limitrofe și că cererea prezenta caracteristici diferite în Luxemburg în raport cu țările vecine. Reclamantele nu pot repune în discuție această constatare limitându‑se să afirme, în mod nesusținut, că aceasta nu corespunde realității.

În măsura în care argumentația reclamantelor ar fi înțeleasă în sensul că ar urmări contestarea unei posibile afectări a schimburilor comerciale dintre statele membre în ipoteza în care piața geografică relevantă ar avea o dimensiune națională, astfel cum s‑a constatat în speță, este suficient să se amintească faptul că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 149 de mai sus, o concentrare poate chiar să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre atunci când face mai dificilă acțiunea sau intrarea, pe o astfel de piață națională, a producătorilor sau a vânzătorilor din alte state membre sau atunci când împiedică concurenții din alte state membre să se stabilească pe o astfel de piață.

Pe de altă parte, Brasserie Nationale admite ea însăși, la punctul III.2. din scrisoarea sa adresată Comisiei din 22 februarie 2024, că „schimburile comerciale dintre statele membre pot fi afectate [de concentrarea în cauză]” ca urmare a faptului că piața geografică relevantă este cea a Marii Regiuni. Prin urmare, astfel cum reiese din cuprinsul punctului III.1 din această scrisoare, Brasserie Nationale consideră numai că afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre se întemeiază pe alte motive decât cele reținute de ACL în solicitarea sa de trimitere.

Rezultă că argumentele invocate de reclamante nu sunt de natură să demonstreze o eroare vădită de apreciere în analiza Comisiei referitoare la afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre, astfel cum a fost expusă la punctul 155 de mai sus.

În special, reclamantele nu au reușit să repună în discuție constatările potrivit cărora, pe de o parte, importurile reprezentau o parte semnificativă din distribuția angro de băuturi vândute în Luxemburg, în special prin canalul CHR/on‑trade și, mai precis, în ceea ce privește berea (punctele 64-66 din decizia atacată), și, pe de altă parte, cota de piață cumulată în Luxemburg a părților la concentrarea în cauză, pe piața distribuției angro de băuturi prin acest canal, se ridica la aproximativ 80 % și, în ceea ce privește în mod specific distribuția angro de bere prin canalul menționat, depășea 70 %. În plus, reclamantele nu contestă că Brasserie Nationale era integrată vertical în amonte în producția și furnizarea de bere, unde deținea o cotă de piață de aproximativ 40 %-50 % (punctul 67 din decizia atacată).

Ținând seama de aceste împrejurări, în special de puterea de piață cumulată importantă a părților la concentrarea în cauză, precum și de integrarea lor verticală în producția și furnizarea de bere, Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat, la punctul 67 din decizia atacată, că concentrarea în cauză ar putea face mai dificil accesul pe piața distribuției angro de băuturi prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg, în special pentru bere, pentru producătorii din alte state membre care nu dispun de o rețea de distribuție prin acest canal în Luxemburg. În consecință, având în vedere jurisprudența menționată la punctul 149 de mai sus, tot fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, Comisia a concluzionat, la punctul 69 din decizia atacată, că respectiva concentrare era susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre.

Prin urmare, al șaselea motiv trebuie respins.

Reclamantele arată că analiza Comisiei referitoare la amenințarea de afectare semnificativă a concurenței pe teritoriul Luxemburgului nu este plauzibilă.

În primul rând, în ceea ce privește efectele orizontale privind piața distribuției angro de băuturi prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg, reclamantele, recunoscând aparenta cotă de piață importantă a noii entități rezultate din concentrarea în cauză, susțin că problema relevantă este aceea dacă această cotă de piață este susceptibilă să determine efecte necoordonate. Întrucât distribuitorii internaționali angro nu erau activi în Luxemburg, concentrarea în cauză nu ar schimba această situație având în vedere că nu ar crea nicio barieră nouă la intrarea pe piață. Deși există, desigur, exclusivități care leagă Horeca de producătorii de bere în ceea ce privește berea, potrivit reclamantelor, AB InBev a putut, de la punerea în aplicare a concentrării menționate, să eludeze fără dificultate această nouă entitate. Suprapunerea portofoliului de mărci al părților la concentrarea în cauză ar fi lipsită de relevanță întrucât, pentru a exista pe piață, orice alt distribuitor trebuie să fie în măsură să distribuie aceleași mărci. În ceea ce privește lipsa puterii de cumpărare compensatorii a Horeca, reclamantele apreciază că concentrarea în cauză nu agravează situația existentă. Acestea susțin că Comisia nu a dovedit că costul de 500000 de dolari americani (USD) (aproximativ 435248 de euro) pentru un depozit constituie o barieră la intrare pentru un distribuitor angro de băuturi. De asemenea, ea nu ar fi efectuat o analiză a rentabilității și nu ar fi ținut seama de posibilitatea livrării din depozite situate în Belgia sau în Franța.

În al doilea rând, în ceea ce privește efectele orizontale privind piața distribuției berii prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg, Brasserie Nationale contestă delimitarea pieței menționate, considerând în același timp că Comisia este a priori abilitată să rețină această delimitare în cadrul analizei sale preliminare. În continuarea criticilor lor precedente, reclamantele afirmă că, în cadrul controlului concentrărilor, problema relevantă nu este aceea dacă situația concurențială ar putea fi îmbunătățită, ci aceea dacă concentrarea în cauză afectează în mod defavorabil concurența în Luxemburg. Prin urmare, controlul menționat nu poate remedia situația concurențială care prevala pe piață înainte de această concentrare.

În al treilea rând, în ceea ce privește efectele neorizontale, reclamantele contestă constatarea Comisiei potrivit căreia concentrarea în cauză riscă să închidă un debușeu important pentru producători și pentru furnizori. Comisia nu ar fi ținut seama de alternativele existente, de posibilitatea unui nou distribuitor de a se stabili în Luxemburg și de capacitatea distribuitorilor din Marea Regiune de a livra direct în Luxemburg din depozite apropiate de frontieră. Această împrejurare ar fi confirmată de faptul că AB InBev a putut găsi un circuit de înlocuire după rezilierea acordurilor sale comerciale cu Boissons Heintz. Reclamantele afirmă că AB InBev este cel care deține puterea de piață și cel al cărui comportament poate influența în mod semnificativ concurența, iar nu creșterea ipotetică a producției de către Brasserie Nationale, care este un IMM. În opinia lor, nu este plauzibil ca aceasta din urmă să poată crește prețurile sale fără să țină seama de concurenții situați în amonte pe piața furnizării de bere, și anume de grupuri internaționale precum AB InBev, Heineken și Carlsberg Group. În plus, reclamantele susțin că AB InBev nu se poate plânge de dificultăți de acces la distribuitori având în vedere că, datorită dreptului său de preempțiune, ar fi putut prelua 100 % din părțile sociale ale Boissons Heintz la care a deținut 10 % din capital până la 7 februarie 2024.

Comisia și AB InBev contestă argumentele reclamantelor.

Prezentul motiv privește a doua condiție de fond prevăzută la articolul 22 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 139/2004, potrivit căreia concentrarea trebuie „[să amenințe] să afecteze semnificativ concurența pe teritoriul statului membru sau al statelor membre care formulează solicitarea [de trimitere]” (a se vedea punctul 143 de mai sus).

În această privință, trebuie să se observe că această condiție de fond se distinge, prin modul său de redactare, de criteriul relevant pentru declararea incompatibilității unei concentrări cu piața internă, astfel cum este prevăzut la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004. Mai precis, spre deosebire de această din urmă dispoziție, condiția de fond menționată nu se întemeiază pe un obstacol semnificativ în calea concurenței efective, ci numai pe o „amenințare” de afectare semnificativă a concurenței.

Această diferență se explică prin faptul că o decizie în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004 are ca obiect numai soluționarea, pe baza informațiilor disponibile și într‑un termen limitat de 10 zile lucrătoare, a trimiterii unei concentrări către Comisie (a se vedea de asemenea punctul 152 de mai sus). Prin urmare, aceasta nu este comparabilă cu o decizie prin care se soluționează, în temeiul articolului 2 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 139/2004, problema compatibilității unei concentrări cu piața internă și nici nu aduce atingere unei asemenea decizii.

Astfel, așa cum reiese din cuprinsul punctului 44 din Comunicarea privind trimiterea, o concentrare îndeplinește a doua condiție de fond prevăzută la articolul 22 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 139/2004, atunci când o analiză preliminară indică riscul real ca această concentrare să aibă un impact negativ semnificativ asupra concurenței pe teritoriul statului membru sau al statelor membre care formulează solicitarea de trimitere, motiv pentru care aceasta merită o examinare atentă. Așa cum se menționează de asemenea la punctul 44 respectiv, aceste indicații preliminare se pot baza pe dovezi prima facie care să indice un posibil impact negativ semnificativ asupra concurenței, dar nu aduc atingere rezultatului unei investigații complete.

Conform jurisprudenței menționate la punctele 150 și 151 de mai sus, Comisia dispune de o marjă de apreciere în materie economică în scopul aplicării normelor de fond ale Regulamentului nr. 139/2004, întrucât efectuează analize economice prospective prin care se urmărește să se stabilească probabilitatea anumitor evoluții ale pieței relevante într‑un interval de timp previzibil. Controlul efectuat de instanța Uniunii se limitează, așadar, la verificarea exactității materiale a faptelor și la absența unei erori vădite de apreciere. Nu este de competența Tribunalului să substituie aprecierea economică a Comisiei cu propria sa apreciere.

Astfel cum s‑a arătat la punctul 152 de mai sus, Comisia dispune de o marjă de apreciere în cadrul analizei condițiilor de fond prevăzute la articolul 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, având în vedere că trebuie să efectueze această analiză într‑un termen limitat de 10 zile lucrătoare pe baza informațiilor disponibile.

În lumina acestor considerații trebuie să se examineze argumentele prin care reclamantele încearcă să repună în discuție analiza Comisiei privind condiția referitoare la amenințarea de afectare semnificativă a concurenței și să se verifice dacă acestea demonstrează existența unei erori vădite de apreciere.

Cu titlu introductiv, din cuprinsul punctului 12 din Orientările privind evaluarea concentrărilor orizontale în temeiul Regulamentului Consiliului privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO 2004, C 31, p. 5, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 56, denumite în continuare „Orientările privind concentrările orizontale”), pe care Comisia trebuie să le respecte în măsura în care nu se îndepărtează de normele tratatului și ale Regulamentului nr. 139/2004 (a se vedea Hotărârea din 7 iunie 2013, Spar Österreichische Warenhandels/Comisia, T‑405/08, nepublicată, EU:T:2013:306, punctul 58 și jurisprudența citată), reiese că, în scopul evaluării impactului previzibil al unei concentrări pe piețele relevante, Comisia analizează posibilele efecte anticoncurențiale ale acesteia, cum ar fi efectele coordonate și necoordonate, precum și factorii compensatorii relevanți, cum ar fi puterea de cumpărare, importanța barierelor la intrare și posibilele creșteri în eficiență invocate de părți.

În primul rând, în ceea ce privește piața distribuției angro de băuturi prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg, Comisia a concluzionat, la punctul 73 din decizia atacată, că concentrarea în cauză amenința să provoace efecte necoordonate rezultate din suprapuneri orizontale pe această piață.

Primo, Comisia a arătat, la punctul 74 din decizia atacată, că concentrarea în cauză părea să genereze o cotă de piață combinată ridicată a părților la această concentrare care ar fi cuprinsă între 70 % și 80 %. Deși reclamantele admit că entitatea rezultată din concentrarea menționată deține o aparentă cotă de piață importantă, acestea apreciază că este necesar să se ridice problema dacă această cotă de piață este susceptibilă să determine efecte necoordonate. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 26 și 27 din Orientările privind concentrările orizontale, cotele de piață cumulate constituie un factor important pentru a stabili probabilitatea ca asemenea efecte să apară în urma unei concentrări. În plus, din cuprinsul punctului 17 din aceste orientări reiese că cotele de piață de 50 % sau mai mult pot constitui prin ele însele dovada existenței unei poziții dominante pe piață.

Secundo, reclamantele nu contestă constatarea, cuprinsă la punctul 75 din decizia atacată, potrivit căreia concurenții lor, care dețineau cote de piață limitate, mai mici de 5 % fiecare, nu păreau a fi în măsură să exercite o presiune concurențială asupra entității rezultate din concentrarea în cauză și ar părăsi probabil piața în mod succesiv. Reclamantele nu contestă nici că, astfel cum a arătat Comisia la punctul menționat, actorii internaționali nu erau activi în Luxemburg. Aceste constatări indică faptul că entitatea menționată dispune de o cotă de piață considerabil mai însemnată decât întreprinderea care este primul său concurent și că există un risc de eliminare a forțelor concurențiale. În conformitate cu punctul 25 din Orientările privind concentrările orizontale, este vorba despre factori care trebuie luați în considerare, care nu pot fi repuși în discuție de afirmația potrivit căreia lipsa de activitate a actorilor internaționali în Luxemburg constituie o situație care rămâne neschimbată după punerea în aplicare a acestei concentrări.

Tertio, în măsura în care Comisia a constatat, la punctele 76 și 77 din decizia atacată, că părțile la concentrarea în cauză erau concurenți apropiați care dețineau o putere de piață importantă și ale căror portofolii de mărci se suprapun considerabil, trebuie să se arate că este vorba despre un element care trebuie luat în considerare, în conformitate cu punctul 28 din Orientările privind concentrările orizontale. Desigur, astfel cum reiese de asemenea din cuprinsul punctului 28 menționat, este mai puțin probabil ca o concentrare să creeze obstacole semnificative în calea concurenței efective în cazul în care există un nivel ridicat de substituibilitate între produsele părților la concentrare și cele furnizate de producătorii concurenți. Cu toate acestea, afirmația vagă și nesusținută a reclamantelor potrivit căreia toți distribuitorii sunt în măsură să distribuie marile mărci internaționale de băuturi nu este suficientă pentru a demonstra un asemenea nivel ridicat de substituibilitate și nici pentru a repune în discuție suprapunerea dintre portofoliile Boissons Heintz și Munhowen, astfel cum este expusă la punctul 76 din decizia atacată, care privește 31 de mărci, printre altele mărcile luxemburgheze de bere și de apă minerală.

Quarto, Comisia a observat, la punctul 78 din decizia atacată, că clienții care constau în aproximativ 2700 de baruri, hoteluri și restaurante nu păreau să dispună de o putere de cumpărare compensatorie suficientă pentru a contracara puterea de piață a entității rezultate din concentrarea în cauză. Reclamantele nu pot repune în discuție această constatare susținând că această situație nu este nouă și nu va fi agravată de concentrarea menționată. Astfel, Comisia era obligată să examineze, în temeiul punctului 65 din Orientările privind concentrările orizontale, în ce măsură clienții acestei entități sunt capabili să contracareze creșterea puterii de piață pe care poate să o genereze această concentrare, creștere care, de altfel, nu este contestată de reclamante (a se vedea punctul 186 de mai sus). Potrivit acestui punct 65, acest tip de putere de cumpărare compensatorie va fi mai des întâlnit la clienții mari și complecși decât la întreprinderile mici, într‑o industrie dispersată. Punctul 67 din aceste orientări precizează că scade puterea de cumpărare prin concentrarea realizată între doi furnizori atunci când ea înlătură o alternativă credibilă. Aceasta ar putea fi situația în speță, având în vedere că din decizia atacată reiese că aceeași concentrare combină cotele de piață ale celor mai importanți doi distribuitori de pe piața relevantă (punctele 73 și 74 din decizia atacată) care erau anterior concurenți apropiați cu portofolii de mărci care se suprapun (punctele 76 și 77 din decizia atacată).

Quinto, Comisia a considerat, la punctul 79 din decizia atacată, că potențialii nou‑veniți păreau să se confrunte cu bariere importante la intrarea pe piața distribuției angro din Luxemburg ca urmare a necesității unor investiții importante, în special în ceea ce privește, pe de o parte, spațiile de depozitare care erau foarte limitate în Luxemburg și a căror construcție putea costa până la 500000 USD (aproximativ 435248 de euro) pe an pentru o capacitate de aproximativ 17000 de hectolitri și, pe de altă parte, flota de camioane necesară.

În această privință, Tribunalul observă că reclamantele admit că este imaginabil costul de 500000 USD (aproximativ 435248 de euro) pentru spațiile de depozitare. În măsura în care acestea consideră că Comisia ar fi trebuit să examineze dacă suma menționată constituia în sine o barieră, este suficient să se arate că ele nu contestă necesitatea altor investiții, printre care o flotă de camioane. Ca urmare a acestor costuri necesare, distribuitorii existenți în Luxemburg par să dispună de avantaje în raport cu concurenții lor potențiali, care, în conformitate cu punctul 70 din Orientările privind concentrările orizontale, pot constitui bariere la intrare.

Desigur, astfel cum susțin reclamantele, depozitele situate în Marea Regiune pot fi utilizate în mod potențial pentru o intrare pe piață. Cu toate acestea, așa cum a constatat Comisia la punctul 79 din decizia atacată, niciun concurent nou nu a intrat recent pe piață, ceea ce, potrivit punctului 70 menționat din aceste orientări, este de asemenea susceptibil să demonstreze existența unor bariere la intrare.

În orice caz, trebuie amintit că, în temeiul punctului 68 din orientările menționate, pentru ca intrarea noilor concurenți să fie considerată o constrângere concurențială suficientă asupra părților la concentrare, trebuie să se dovedească faptul că aceasta este probabilă, că s‑ar produce în timp util și că ar fi suficientă pentru descurajarea sau combaterea oricărui posibil efect anticoncurențial al concentrării. Or, reclamantele nu au furnizat astfel de elemente. Dimpotrivă, acestea admit chiar că există exclusivități care leagă Horeca de producătorii de bere în ceea ce privește berea, ceea ce poate face mai dificilă intrarea unui nou concurent, așa cum reiese din cuprinsul punctului 69 din aceleași orientări. Acest fapt nu este repus în discuție de împrejurarea că AB InBev a putut înlocui relațiile sale comerciale întrucât aceasta nu dovedește nici intrarea unor noi concurenți, nici existența unei constrângeri concurențiale suficiente pentru părțile la concentrarea în cauză.

În al doilea rând, în ceea ce privește piața distribuției angro de bere prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg, Comisia a concluzionat, la punctul 80 din decizia atacată, că concentrarea în cauză amenința să determine efecte necoordonate rezultate din suprapuneri orizontale pe piața menționată.

Mai precis, aceasta a considerat că concentrarea în cauză ar putea conduce la cote de piață combinate ridicate (punctul 81 din decizia atacată) și că considerațiile referitoare la distribuția angro a tuturor băuturilor prin canalul CHR/on‑trade în Luxemburg se aplicau mutatis mutandis pieței în discuție, în special cele referitoare la numărul limitat de concurenți care dispuneau doar de cote de piață marginale, la faptul că părțile la această concentrare sunt concurenți apropiați, la lipsa puterii de cumpărare compensatorii a clientelei și la existența unor bariere ridicate la intrare (punctul 83 din decizia atacată).

Pe de o parte, reclamantele critică delimitarea pieței distribuției de bere prin canalul CHR/on‑trade. În această privință, Comisia a arătat, la punctul 52 din decizia atacată, că nu putea exclude, în stadiul preliminar al procedurii, că această piață constituia o piață distinctă, observând în același timp că analiza sa nu aducea atingere rezultatului investigației aprofundate privind compatibilitatea concentrării în cauză cu piața internă pe care o va efectua după acceptarea solicitării de trimitere. În măsura în care înseși reclamantele admit că Comisia este a priori abilitată să rețină această definiție a pieței relevante într‑o analiză preliminară și ținând seama de faptul că ele nu invocă elemente în favoarea unei delimitări alternative a pieței menționate, critica lor nu poate fi admisă.

Pe de altă parte, reclamantele consideră că decizia atacată descrie numai situația care exista înainte de concentrarea în cauză și că nu analizează dacă aceasta din urmă afectează în mod defavorabil concurența în Luxemburg. Desigur, dacă una dintre părțile la această concentrare s‑ar afla deja în situație de poziție dominantă pe o piață relevantă anterior concentrării menționate, această situație poate să nu facă obiectul analizei efectelor concurențiale ale concentrării. Situația nu este însă aceeași atunci când starea de poziție dominantă pe o piață relevantă decurge din concentrare sau este consolidată de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 mai 2019, KPN/Comisia, T‑370/17, EU:T:2019:354, punctul 113 și jurisprudența citată). Tocmai această din urmă situație este cea pe care Comisia a avut‑o în vedere în speță. Efectele viitoare și potențiale ale concurenței menționate sunt subliniate de expresia „pare să dea naștere unor cote de piață combinate ridicate ale părților”, astfel cum este utilizată la punctul 81 din decizia atacată. În plus, așa cum s‑a arătat la punctul 186 de mai sus, cotele de piață cumulate constituie un factor important pentru probabilitatea ca o concentrare să poată determina efecte necoordonate.

Rezultă că argumentele invocate de reclamante nu sunt de natură să demonstreze existența unei erori vădite de apreciere a Comisiei în analiza efectelor orizontale ale concentrării în cauză.

În special, nu se contestă că, pe de o parte, concentrarea în cauză dă naștere unei cote de piață combinate ridicate a părților la această concentrare pe piețele luxemburgheze ale distribuției angro de băuturi și de bere prin canalul CHR/on‑trade (a se vedea punctele 186 și 195 de mai sus) și, pe de altă parte, concurenții acestor părți dețin cote de piață foarte limitate (a se vedea punctele 187 și 195 de mai sus). Or, existența unor cote de piață de mare amploare este foarte semnificativă, iar raportul dintre cotele de piață deținute de părțile la concentrare și de concurenții acestora, în special cei care le urmează imediat, constituie un indiciu valabil al existenței unei poziții dominante sau al unui obstacol semnificativ în calea concurenței efective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2023, Naturstrom/Comisia, T‑60/21, nepublicată, EU:T:2023:839, punctul 342).

În plus, părțile la concentrarea în cauză sunt concurenți apropiați ale căror portofolii de mărci se suprapun considerabil (a se vedea punctele 188 și 195 de mai sus), iar clienții lor nu dispun de o putere de cumpărare compensatorie suficientă (a se vedea punctele 189 și 195 de mai sus). De asemenea, nu s‑a demonstrat că intrarea unor noi concurenți pe piață este probabilă (punctele 190-193 și 195 de mai sus).

Ținând seama de aceste împrejurări, Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat, la punctele 73 și 80 din decizia atacată, că concentrarea în cauză amenința să determine efecte necoordonate rezultate din suprapunerile orizontale pe piețele luxemburgheze ale distribuției angro de băuturi și de bere prin canalul CHR/on‑trade.

Comisia a concluzionat, la punctul 84 din decizia atacată, că concentrarea în cauză amenința să genereze un risc de blocare a accesului la clienți care rezultă din suprapuneri neorizontale între, pe de o parte, piața producției și furnizării de bere prin canalul CHR/on‑trade și, pe de altă parte, piețele luxemburgheze ale distribuției angro de băuturi (inclusiv berea) și cea mai restrânsă și limitată numai la distribuția angro de bere prin același canal.

În conformitate cu punctul 59 din Orientările privind evaluarea concentrărilor neorizontale în conformitate cu regulamentul Consiliului privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO 2008, C 265, p. 6, denumite în continuare „Orientările privind concentrările neorizontale”), pe care Comisia este obligată să le respecte în temeiul jurisprudenței citate la punctul 184 de mai sus, în evaluarea probabilității unui scenariu de blocare de natură anticoncurențială a accesului la clienți, Comisia examinează, în primul rând, dacă entitatea rezultată ca urmare a concentrării ar putea avea capacitatea de a bloca accesul la piețele din aval, în al doilea rând, dacă aceasta ar avea motive pentru a face acest lucru, iar în al treilea rând, dacă o strategie de blocare a pieței ar avea un efect semnificativ și dăunător asupra clienților de pe piața din aval.

Din cuprinsul punctelor 85-87 din decizia atacată rezultă că Comisia a examinat aceste trei condiții cumulative în speță, fără ca această abordare să fie criticată de reclamante.

În primul rând, Comisia a considerat, la punctul 85 din decizia atacată, că entitatea rezultată din concentrarea în cauză ar putea avea capacitatea de a bloca accesul concurenților săi pe piața din amonte a producției și a furnizării de bere prin canalul CHR/on‑trade la o bază de clienți suficientă în Luxemburg. În această privință, reclamantele nu contestă faptul că cota de piață cumulată a părților la această concentrare se situează între 70 % și 80 % în ceea ce privește piețele din aval, și anume piețele luxemburgheze ale distribuției angro a tuturor băuturilor și ale distribuției angro a berii prin acest canal. Ele nu repun în discuție nici faptul că producătorii și furnizorii de bere cu sediul în Luxemburg și în alte state membre se bazează pe aceste părți în calitate de canal de distribuție. Acești factori sunt un indiciu că entitatea menționată dispune de o putere considerabilă pe piețele din aval, astfel cum este descrisă la punctul 61 din Orientările privind concentrările neorizontale, și constituie, astfel cum a arătat Comisia la punctul 85 din decizia atacată, un debușeu important pentru producătorii și furnizorii menționați.

În măsura în care reclamantele afirmă că Comisia a omis să țină seama de alternativele existente în Luxemburg, reiese de asemenea din cuprinsul punctului 85 din decizia atacată, fără ca acest fapt să fi fost repus în discuție de reclamante, că niciunul dintre distribuitorii și angrosiștii concurenți nu dispune de o cotă de piață mai mare de 5 % și că aceștia nu reprezintă, așadar, o alternativă credibilă din cauza dimensiunii lor relativ limitate. Pentru motivele indicate la punctele 192 și 193 de mai sus, distribuitorii din Marea Regiune nu pot, contrar celor apreciate de reclamante, să fie considerați o constrângere concurențială suficientă. Prin urmare, faptul că AB InBev a putut înlocui relațiile sale comerciale este lipsit de relevanță. Este de asemenea lipsit de relevanță faptul că AB InBev nu a achiziționat ea însăși Boissons Heintz prin exercitarea dreptului său de preempțiune, dat fiind că este vorba despre o decizie economică autonomă a acestei întreprinderi. Astfel, un operator economic de pe piața din amonte nu poate fi obligat să intre el însuși pe piața din aval pentru a îmbunătăți condițiile de acces la aceasta din urmă.

În al doilea rând, Comisia a apreciat, la punctul 86 din decizia atacată, că entitatea rezultată din concentrarea în cauză ar putea avea o motivație de a bloca accesul concurenților săi pe piața din amonte a producției și a furnizării de bere prin canalul CHR/on‑trade la o bază de clienți suficientă în Luxemburg. Ea a arătat la punctul menționat că Brasserie Nationale deținea o cotă de piață cuprinsă între 40 % și 50 % și că dispunea de o capacitate de producție anuală de 240000 de hectolitri, în timp ce producția sa de bere în 2022 era de numai 155000 de hectolitri. Reclamantele contestă această constatare, susținând că creșterea producției lor cu 100 % față de marile grupuri internaționale ar fi nerealistă și că o creștere a producției Brasserie Nationale nu ar fi defavorabilă concurenței. Acestea adaugă că Brasserie Nationale nu este decât un IMM și că AB InBev deține întreaga putere de piață.

În această privință, trebuie să se arate că Comisia nu a considerat că Brasserie Nationale și‑ar putea dubla producția, în măsura în care a comparat, la punctul 86 din decizia atacată, producția acestei întreprinderi în anul 2022, care se ridica la 155000 de hectolitri, cu capacitatea sa de producție anuală potențială de 240000 de hectolitri. Întrucât aceste cifre nu au fost contestate de reclamante, rezultă că Brasserie Nationale dispunea de o capacitate de producție suplimentară neutilizată de 85000 de hectolitri care îi permitea să își mărească producția cu această cantitate.

În plus, trebuie amintit, astfel cum se arată la punctul 68 din Orientările privind concentrările neorizontale, că motivația de a bloca piața depinde de gradul de profitabilitate a acestei acțiuni, având în vedere că entitatea rezultată ca urmare a concentrării trebuie să realizeze un compromis între costurile eventuale asociate blocării accesului pe piața din aval pentru concurenții săi din amonte și posibilele câștiguri obținute din realizarea acestui lucru. Or, celelalte argumente prin care reclamantele contestă concluziile Comisiei de la punctul 86 din decizia atacată, referitoare la motivația de a bloca accesul la piețele din aval, nu privesc profitabilitatea unei astfel de strategii de blocare, ci numai efectele sale asupra concurenței. Prin urmare, acestea vor fi examinate în cadrul evaluării impactului unei strategii de blocare asupra concurenței la punctele 211 și 212 de mai jos.

În aceste condiții, având în vedere capacitatea de producție suplimentară menționată la punctul 208 de mai sus și de cota de piață a Brasserie Nationale menționată la punctul 207, care nu este contestată de reclamante, acestea din urmă nu pot reproșa Comisiei că a apreciat, la punctul 86 din decizia atacată, că nu se putea exclude că entitatea rezultată din concentrarea în cauză ar avea o motivație de a favoriza distribuția propriei producții de bere și de a crește profitul obținut din creșterea cotei sale de piață din aval în detrimentul concurenților al căror acces pe piață este blocat.

În al treilea rând, Comisia a considerat, la punctul 87 din decizia atacată, că orice strategie de blocare a accesului la clienți risca să aibă un impact semnificativ asupra pieței din amonte a producției și a furnizării de bere prin canalul CHR/on‑trade și asupra sectorului berii în general. În special, ea a apreciat că, având în vedere poziția sa importantă pe această piață, nu se putea exclude posibilitatea ca Brasserie Nationale să acapareze volume suplimentare rezultate din blocarea accesului la clienți al concurenților din amonte și că orice strategie de blocare a accesului la clienți ar putea determina prețuri mai ridicate sau o alegere mai limitată pentru clientela finală, în special din cauza lipsei accesului concurenților din amonte pe piața din aval sau o creștere a costurilor pentru concurenții din aval. Reclamantele contestă acest raționament susținând că, în măsura în care concurenții de pe piața din amonte sunt mari grupuri internaționale, precum AB InBev, Carlsberg Group sau Heineken, nu este plauzibil ca Brasserie Nationale să își poată mări prețurile fără ca clienții săi să se orienteze către concurenți.

Or, nu se contestă că, pe de o parte, Brasserie Nationale deține, astfel cum a arătat Comisia la punctul 87 din decizia atacată, o cotă de piață estimată între 40 % și 50 % pe piața din amonte a producției și a furnizării de bere prin canal CHR/on‑trade din Luxemburg și, pe de altă parte, cota de piață cumulată a părților la concentrarea în cauză se situează aproximativ între 70 % și 80 % pe piețele luxemburgheze ale distribuției angro a tuturor băuturilor și ale distribuției angro a berii prin acest canal, așa cum reiese din cuprinsul punctului 85 din decizia atacată. Având în vedere poziția importantă a entității rezultate din această concentrare pe piețele menționate, nu este posibil să se constate, fără elemente de probă suplimentare, că concurența exercitată de grupurile internaționale poate constitui o constrângere suficientă pentru această entitate. Așa cum susține Comisia, chiar dacă s‑ar putea exclude ca o creștere a producției din partea Brasserie Nationale să aibă consecințe negative asupra acestor actori internaționali, situația ar fi diferită în cazul altor concurenți de mai mică anvergură pe piața din amonte.

Rezultă că argumentele invocate de reclamante nu sunt de natură să demonstreze existența unei erori vădite de apreciere în analiza efectelor neorizontale ale concentrării în cauză.

În special, ținând seama de puterea considerabilă și de rolul important, în calitate de canal de distribuție, al părților la concentrarea în cauză pe piața din aval, pe de o parte (a se vedea punctele 205 și 206 de mai sus), și de cota de piață ridicată a Brasserie Nationale pe piața din amonte, pe de altă parte (a se vedea punctele 207 și 208 de mai sus), fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, Comisia a considerat, la punctele 85 și 86 din decizia atacată, că entitatea rezultată din concentrarea în cauză ar avea atât capacitatea de a bloca accesul concurenților săi pe piața din amonte la o bază de clienți suficientă în Luxemburg, cât și interesul de a face aceasta. Tot fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, Comisia a apreciat, la punctul 87 din decizia atacată, că o astfel de strategie de blocare a accesului la clienți ar risca să afecteze semnificativ concurența efectivă pe piața din amonte și pe piața berii în general, în special din cauza consecințelor negative care rezultă din lipsa accesului concurenților din amonte pe piața din aval (a se vedea punctul 211 de mai sus).

În lumina considerațiilor care precedă, trebuie să se concluzioneze că reclamantele nu au reușit să repună în discuție analizele preliminare referitoare la efectele orizontale și neorizontale ale concentrării în cauză și că Comisia putea aprecia, la punctul 88 din decizia atacată, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că această concentrare amenința „să afecteze semnificativ concurența pe piața din amonte a producției și a furnizării de bere prin canalul CHR/on‑trade din Luxemburg, precum și pe piețele din aval ale distribuției angro a tuturor băuturilor prin acest canal în Luxemburg și ale distribuției angro a berii prin canalul menționat în Luxemburg”.

Prin urmare, al șaptelea motiv trebuie respins.

Reclamantele contestă considerația Comisiei potrivit căreia, în lipsa unui regim național de control al concentrărilor în Luxemburg, acceptarea solicitării de trimitere este adecvată și conformă cu puterea sa de apreciere. Ele subliniază că articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 constituie un regim legal ale cărui condiții de aplicare sunt prevăzute la alineatul (3) al acestui articol. Într‑un asemenea regim nu și‑ar avea locul considerații de oportunitate, astfel încât nu s‑ar pune problema caracterului adecvat al acceptării menționate. Acest fapt ar fi cu atât mai adevărat cu cât regimul respectiv ar fi un regim de excepție.

Reclamantele apreciază că, deși articolul menționat a putut compensa de‑a lungul timpului lipsa unui control al concentrărilor în anumite state membre precum Luxemburg, acest fapt nu mai poate fi admis din punct de vedere juridic la 20 de ani de la adoptarea Regulamentului nr. 139/2004. În opinia lor, dacă Consiliul Uniunii Europene, Comisia și Parlamentul European ar fi dorit să impună obligativitatea controlului concentrărilor în fiecare stat membru, acestea au avut 20 de ani pentru a face aceasta. Ca răspuns la o întrebare orală adresată de Tribunal în ședință, reclamantele au precizat că, prin argumentația lor, ele nu urmăreau să repună în discuție posibilitatea generală a Marelui Ducat al Luxemburgului de a introduce o solicitare de trimitere în temeiul articolului 22 alineatul (1) din regulamentul menționat ca atare.

Comisia și AB InBev resping argumentele reclamantelor.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 permite statelor membre care nu dispun de o reglementare națională în materia controlului concentrărilor să solicite Comisiei să controleze concentrările care pot avea efecte negative pe teritoriul lor, atunci când aceste concentrări afectează și schimburile comerciale dintre statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2024, Illumina și Grail/Comisia, C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:677, punctele 147, 164 și 199).

Astfel, articolul 22 din Regulamentul nr. 139/2004 permite Marelui Ducat al Luxemburgului să trimită examinarea unei concentrări Comisiei, în pofida faptului că acest stat membru nu dispune de o reglementare națională în materia controlului concentrărilor.

În conformitate cu articolul 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, Comisia „poate” decide să examineze o concentrare care face obiectul unei astfel de solicitări de trimitere dacă sunt îndeplinite condițiile de formă și de fond prevăzute de această dispoziție.

Deși rezultă că aceste condiții trebuie să fie îndeplinite pentru acceptarea unei solicitări de trimitere, termenul „poate” indică faptul că Comisia nu este obligată să o accepte, ci dispune de o marjă de apreciere în această privință. Astfel, după cum se arată la punctul 7 din Comunicarea privind trimiterea, Comisia păstrează o marjă de apreciere considerabilă pentru a decide dacă acceptă să examineze, în temeiul articolului 22 din Regulamentul nr. 139/2004, operațiunile de concentrare care nu intră în competența sa inițială în temeiul regulamentului menționat.

Prin urmare, Comisia era abilitată să aprecieze caracterul adecvat al trimiterii concentrării în discuție, luând în considerare elementele ce caracterizează situația din speță. Mai precis, reclamantele nu pot reproșa Comisiei că a ținut seama, la punctul 92 din decizia atacată, de faptul că Marele Ducat al Luxemburgului nu dispunea de un regim de control al concentrărilor și că, în lipsa acceptării solicitării de trimitere, concentrarea în cauză și efectele sale nu ar fi acoperite de niciun alt regim de control al concentrărilor.

Prin urmare, al optulea motiv trebuie respins.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune ca acestea să fie obligate să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia din urmă.

În temeiul articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, AB InBev și ACL vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)

2 iulie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul litigiului

Cu privire la entitățile în cauză

Cu privire la concentrarea în cauză

Cu privire la solicitarea de trimitere către Comisie

Cu privire la decizia atacată

Concluziile părților

În drept

Cu privire la reprezentarea reclamantelor de către un avocat independent

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea regimului lingvistic aplicabil în temeiul Regulamentului nr. 1

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe nerespectarea termenului de 15 zile lucrătoare prevăzut la articolul 22 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 139/2004

Cu privire la interpretarea noțiunii de „aducere la cunoștință”

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de 15 zile lucrătoare în speță

Cu privire la verificarea de către Comisie a respectării termenului de 15 zile lucrătoare

Cu privire la pretinsa încălcare a principiilor încrederii legitime și securității juridice

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea termenului prevăzut la articolul 22 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 139/2004

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe comunicarea tardivă a deciziei atacate

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, precum și a principiilor egalității armelor, loialității procedurii și încrederii legitime

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe lipsa afectării schimburilor comerciale dintre statele membre

Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe lipsa unei amenințări de afectare semnificativă a concurenței pe teritoriul Luxemburgului

Cu privire la analiza efectelor orizontale

Cu privire la analiza efectelor neorizontale

Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe lipsa de relevanță a considerațiilor referitoare la caracterul adecvat al trimiterii

Cu privire la cheltuielile de judecată

Cuprins