Hotărârea Tribunalului (Camera a doua) din 10 septembrie 2025.#Berliner Verkehrsbetriebe (BVG) împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Marcă a Uniunii Europene – Cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene constând în sunetul unei melodii – Motiv absolut de refuz – Caracter distinctiv – Articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001.#Cauza T-288/24.

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamanta Berliner Verkehrsbetriebe (BVG) solicită anularea Deciziei Camerei a cincea de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 2 aprilie 2024 (cauza R 2220/2023‑5) (denumită în continuare „decizia atacată”).

La 15 martie 2023, reclamanta a depus la EUIPO o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene pentru semnul sonor constând într‑un sunet al unei melodii care poate fi ascultat prin intermediul hiperlinkului următor: < fișier audio al mărcii solicitate>

Marca solicitată desemna serviciile care fac parte din clasa 39 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și care corespund descrierii următoare: „Transporturi; transport de pasageri; ambalaje și servicii de împachetare; depozitare; organizare de transport în cadrul circuitelor turistice”.

Prin decizia din 3 octombrie 2023, examinatoarea a respins cererea de înregistrare a mărcii menționate, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1).

La 6 noiembrie 2023, reclamanta a formulat o cale de atac la EUIPO împotriva deciziei examinatoarei.

Prin decizia atacată, camera de recurs a respins calea de atac în totalitate în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001. În esență, camera de recurs a considerat că marca solicitată era atât de scurtă și banală încât nu avea nicio pregnanță și nici capacitatea de a fi recunoscută de consumatori ca fiind o indicație a originii comerciale a serviciilor pe care le desemna.

Reclamanta solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate; – obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

EUIPO solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în cazul organizării unei ședințe.

Reclamanta invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001. În esență, aceasta arată că camera de recurs nu a apreciat în mod corect caracteristicile mărcii solicitate, deși ele ar fi tipice și ar corespunde indicațiilor furnizate de practica decizională și de Orientările privind examinarea în fața EUIPO în materie de mărci sonore.

EUIPO contestă argumentația reclamantei susținând că camera de recurs a constatat în mod corect în decizia atacată că marca solicitată era lipsită de caracter distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001.

Potrivit articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001, se respinge înregistrarea mărcilor care sunt lipsite de caracter distinctiv.

Caracterul distinctiv al unei mărci în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 înseamnă că această marcă permite să se identifice produsul sau serviciul a cărui înregistrare a fost solicitată ca provenind de la o anumită întreprindere și, prin urmare, să se distingă acel produs sau serviciu de cele ale altor întreprinderi [Hotărârea din 13 septembrie 2016, Globo Comunicação e Participações/EUIPO (Marcă sonoră),T‑408/15, EU:T:2016:468, punctul 37, și Hotărârea din 7 iulie 2021, Ardagh Metal Beverage Holdings/EUIPO (Combinație de sunete la deschiderea unei cutii de băutură carbogazoasă), T‑668/19, EU:T:2021:420, punctul 17].

Mărcile lipsite de caracter distinctiv vizate la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 sunt cele care sunt considerate incapabile să îndeplinească funcția esențială a mărcii, și anume aceea care constă în identificarea originii comerciale a produsului sau a serviciului în cauză pentru a permite consumatorului care achiziționează produsul sau serviciul desemnat de marcă să facă aceeași alegere, cu ocazia unei achiziții ulterioare, dacă experiența se dovedește pozitivă sau o altă alegere dacă aceasta se dovedește negativă (Hotărârea din 13 septembrie 2016, Marcă sonoră, T‑408/15, EU:T:2016:468, punctul 38, și Hotărârea din 7 iulie 2021, Combinație de sunete la deschiderea unei cutii de băutură carbogazoasă, T‑668/19, EU:T:2021:420, punctul 18).

Caracterul distinctiv al unei mărci trebuie apreciat, pe de o parte, în raport cu produsele sau cu serviciile pentru care se solicită înregistrarea și, pe de altă parte, în raport cu percepția publicului relevant asupra acesteia (Hotărârea din 13 septembrie 2016, Marcă sonoră, T‑408/15, EU:T:2016:468, punctul 39, și Hotărârea din 7 iulie 2021, Combinație de sunete la deschiderea unei cutii de băutură carbogazoasă, T‑668/19, EU:T:2021:420, punctul 19).

Un caracter distinctiv minim este însă suficient pentru ca motivul absolut de refuz care figurează la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 să nu fie aplicabil (Hotărârea din 13 septembrie 2016, Marcă sonoră, T‑408/15, EU:T:2016:468, punctul 40).

Pe de altă parte, trebuie amintit că criteriile de apreciere a caracterului distinctiv sunt aceleași pentru toate categoriile de mărci, întrucât articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 nu face distincție între aceste diverse categorii. Criteriile de apreciere a caracterului distinctiv al mărcilor sonore nu diferă deci de cele aplicabile altor categorii de mărci (a se vedea Hotărârea din 7 iulie 2021, Combinație de sunete la deschiderea unei cutii de băutură carbogazoasă, T‑668/19, EU:T:2021:420, punctul 23 și jurisprudența citată).

Reiese de asemenea din jurisprudență că este necesar ca semnul sonor a cărui înregistrare se solicită să aibă o anumită pregnanță care să permită consumatorului vizat să îl perceapă și să îl considere ca fiind o marcă, iar nu ca fiind un element de natură funcțională sau un indicator fără o caracteristică intrinsecă proprie. Respectivul consumator trebuie, așadar, să considere că semnul sonor posedă o capacitate de identificare, în sensul că acesta va fi identificabil ca marcă (a se vedea Hotărârea din 7 iulie 2021, Combinație de sunete la deschiderea unei cutii de băutură carbogazoasă, T‑668/19, EU:T:2021:420, punctul 24 și jurisprudența citată).

Deși este cert că publicul are obiceiul de a percepe mărci verbale sau figurative ca semne care identifică originea comercială a produselor sau a serviciilor, situația nu este în mod necesar aceeași atunci când semnul este constituit numai dintr‑un element sonor. Cu toate acestea, trebuie să se considere că, în ceea ce privește anumite produse și servicii, nu este neobișnuit ca acestea să fie identificate de consumator printr‑un element sonor. În această privință, trebuie să se considere de asemenea că uzanțele dintr‑un sector economic nu sunt rigide, ci se pot schimba în timp, în anumite împrejurări, chiar într‑un mod foarte dinamic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2016, Marcă sonoră, T‑408/15, EU:T:2016:468, punctele 42-44, și Hotărârea din 7 iulie 2021, Combinație de sunete la deschiderea unei cutii de băutură carbogazoasă, T‑668/19, EU:T:2021:420, punctele 25 și 26).

Acestea sunt considerațiile în lumina cărora trebuie examinate argumentele reclamantei.

În speță, reclamanta nu contestă aprecierea camerei de recurs potrivit căreia serviciile vizate de marca solicitată se adresează publicului larg din Uniunea Europeană. Nu este necesar să se repună în discuție această apreciere.

În ceea ce privește aprecierea caracterului distinctiv al mărcii solicitate, camera de recurs a arătat că marca solicitată „[era] un semn sonor de două secunde, care consta într‑o simplă succesiune de patru sunete perceptibile diferite”. Prin urmare, camera de recurs a considerat că marca solicitată „[era] atât de scurtă[ă] și banal[ă] încât nu [avea] nicio pregnanță, și nici o anumită capacitate de a fi recunoscută[ă], care ar permite consumatorilor vizați să [o] considere ca o indicație a originii, iar nu doar ca un element funcțional sau ca o indicație care nu este purtătoare a unui mesaj”. În această privință, camera de recurs a indicat că, deși marca solicitată „[era] diferită de celelalte jingle‑uri utilizate în sectorul transporturilor”, această diferență „nu [era] suficientă, în sine, să [îi] confere un caracter distinctiv”, în măsura în care „caracterul distinctiv al unei mărci sonore trebui[a] să fie determinat doar de capacitatea mărcii de a identifica produsul sau serviciul pentru care se solicit[a] înregistrarea ca provenind de la o anumită întreprindere și, prin urmare, de a distinge acest produs sau serviciu de cele ale altor întreprinderi”.

Astfel, pentru a concluziona în sensul lipsei caracterului distinctiv, camera de recurs a considerat în esență că marca solicitată „[era] extrem de scurt[ă] ([…] două secunde) și simplă ([…] patru sunete perceptibile)” și că, pe cale de consecință, marca respectivă „nu [era] în măsură să transmită ca atare un mesaj de care consumatorii [ar putea] să își amintească”, din moment ce „[ar] fi perceput[ă] pur și simplu ca un element sonor funcțional destinat să atragă atenția auditorului asupra anunțului care urmează sau asupra altor aspecte ale serviciilor vizate”.

Trebuie arătat, în această privință, că s‑a considerat deja că un semn sonor care se caracteriza printr‑o simplitate excesivă și care se limita la simpla repetare a două note identice – în speță un sunet care s‑ar asemăna cu o sonerie de telefon – nu este susceptibil, ca atare, să transmită un mesaj de care consumatorii și‑ar putea aminti, astfel încât aceștia din urmă nu l‑ar considera o marcă, cu excepția cazului în care a dobândit un caracter distinctiv prin utilizare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2016, Marca sonoră, T‑408/15, EU:T:2016:468, punctul 51 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, astfel cum arată în mod întemeiat reclamanta, mai multe elemente permit să se considere că caracteristicile mărcii solicitate în ceea ce privește durata și pregnanța permit să se stabilească mai degrabă existența decât lipsa unui caracter distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 și al jurisprudenței citate la punctele 12-18 de mai sus.

Astfel, în primul rând, în ceea ce privește uzanțele sectorului economic în discuție în speță, este de notorietate faptul că operatorii prezenți în sectorul transporturilor recurg din ce în ce mai mult la „jingle‑uri”, cu alte cuvinte la motive sonore scurte, pentru a modela o identitate sonoră care poate fi recunoscută de public, echivalentă audio a identității vizuale a unei mărci, pentru produsele și serviciile asociate acesteia. Astfel de mărci sonore permit de asemenea introducerea sau însoțirea de mesaje destinate publicului vizat, fie în holurile aeroporturilor, fie pe peroanele gărilor feroviare și rutiere, în scopuri publicitare sau în legătură cu servicii conexe. Aceste jingle‑uri, din care reclamanta a furnizat mai multe exemple (a se vedea punctul 5 a șaptea liniuță din decizia atacată), permit atragerea atenției auditorilor într‑un mediu care poate fi uneori zgomotos.

În al doilea rând, trebuie arătat că marca solicitată constă într‑un sunet al unei melodii în care se succed patru sunete perceptibile diferite (a se vedea punctul 2 de mai sus).

Sunetul melodiei care compune marca solicitată nu prezintă o legătură directă cu serviciile vizate de această marcă și nu pare să fie dictat de considerații tehnice sau funcționale. Astfel, sunetul nu constă într‑un zgomot care se produce în mod obișnuit cu ocazia utilizării unor servicii de transport, cum ar fi, de exemplu, un zgomot produs de trecerea metroului sau a trenului sau un zgomot de decolare a avionului. De asemenea nu s‑a dovedit că sunetul melodiei care compune marca solicitată este deja cunoscut de public, ceea ce permite să se prezume că este vorba despre o operă originală.

În acest context, se poate considera că sunetul melodiei care compune marca solicitată are mai degrabă ca obiect să servească drept jingle, cu alte cuvinte, astfel cum subliniază în mod întemeiat reclamanta, drept secvență sonoră scurtă, percutantă și susceptibilă ca atare să fie memorată. De asemenea este necesar să se considere că, în pofida conciziei sale, care este o caracteristică proprie jingle‑urilor și urmărește tocmai să faciliteze memorarea sa, sunetul melodiei care compune marca solicitată urmărește să atragă atenția publicului asupra originii comerciale a serviciilor vizate de această marcă, în conformitate cu uzanțele din sectorul transporturilor.

O asemenea apreciere este de altfel confirmată, astfel cum arată reclamanta, de practica decizională și de Orientările privind examinarea în fața EUIPO în materie de mărci sonore.

Astfel, sunetul melodiei care compune marca solicitată are o durată similară cu cel care compune marca Uniunii Europene sonoră a întreprinderii feroviare germane, Deutsche Bahn AG, înregistrată sub numărul 18800487 și care poate fi ascultată prin intermediul hiperlinkului următor (<EUIPO- eSearch>), iar această melodie, precum cea care compune marca Uniunii Europene sonoră a Deutsche Bahn, nu are nicio legătură cu serviciile de transport vizate. Aceleași observații pot fi făcute cu ocazia comparării mărcii solicitate cu cea a întreprinderii care exploatează aeroportul din München, Flughafen München GmbH, înregistrată sub numărul 17396102 și care poate fi ascultată prin intermediul hiperlinkului următor (<EUIPO- eSearch>).

De asemenea, două „[e]xemple de mărci acceptate”, expuse în partea B secțiunea 4 capitolul 3 punctul 15 din Orientările privind examinarea în fața EUIPO, care, deși nu au valoare obligatorie, pot totuși să constituie o sursă de referință în ceea ce privește practica EUIPO în materie de mărci [a se vedea Hotărârea din 8 iunie 2022, Muschaweck/EUIPO – Conze (UM), T‑293/21, EU:T:2022:345, punctul 38 și jurisprudența citată] sunt relevante pentru aprecierea caracteristicilor mărcii solicitate. Astfel, aceste exemple indică faptul că au fost acceptate două mărci sonore, care erau compuse dintr‑o „[s]ecvență de patru tonalități diferite cu accent inițial pe a patra tonalitate înainte de a urca și de a termina pe mediantă” și, respectiv, din „două prime note mai scurte «la»[,] mai puțin puternice decât nota următoare, mai lungă și mai înaltă «do» […]”. Astfel de secvențe sonore pot fi apropiate de cea care compune marca solicitată, care, potrivit camerei de recurs, cuprinde patru sunete perceptibile.

Prin urmare, ținând seama de caracteristicile mărcii solicitate în ceea ce privește durata, melodia utilizată și sunetele perceptibile, precum și diferitele indicații furnizate de EUIPO în trecut cu privire la rolul jucat de aceste caracteristici în aprecierea caracterului distinctiv al unei mărci sonore a cărei înregistrare se solicită, camera de recurs a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a concluzionat în sensul lipsei caracterului distinctiv al mărcii solicitate pentru motivul că aceasta era „extrem de scurt[ă] ([…] două secunde) și simplă ([…] patru sunete perceptibile)”.

O astfel de apreciere se dovedește eronată atât în raport cu uzanțele sectorului în cauză, pentru care este important să se poată utiliza sunetul pentru a permite publicului vizat să identifice produsele și serviciile unei întreprinderi și pentru a modela astfel o identitate sonoră care poate fi recunoscută, cât și în ceea ce privește elementele care caracterizează marca solicitată, care intenționează să acționeze tocmai în rândul publicului menționat ca jingle scurt și percutant, susceptibil să fie memorat și să indice astfel originea comercială a serviciilor în cauză, care vor fi asociate exclusiv cu reclamanta. Din acest punct de vedere, nici durata mărcii solicitate, nici pretinsa „simplitate” sau „banalitate” a acesteia, care nu împiedică în sine recunoașterea melodiei corespunzătoare, nu sunt obstacole suficiente, în sine, pentru a justifica lipsa oricărui caracter distinctiv.

În al treilea rând, camera de recurs săvârșește o altă eroare atunci când, pentru a‑și susține aprecierea potrivit căreia marca solicitată nu avea caracter distinctiv, a considerat că aceasta avea „doar un rol funcțional”.

Astfel, în ceea ce privește serviciile de transport sau serviciile de transport de pasageri, camera de recurs a arătat că „[era] obișnuit să se difuzeze o scurtă secvență de sunete înaintea anunțurilor[,] prin difuzor[, de] informații cu privire la mijloacele de transport, pentru a atrage atenția călătorilor asupra anunțului care urm[a] jingle‑ul” și că, întrucât aceste anunțuri sunt difuzate în general în medii cu zgomote diferite, „nu [era] ușor pentru auditor să distingă anunțul de celelalte zgomote de fond” și să îl asocieze cu o anumită întreprindere înainte de a fi obișnuit cu acesta.

Cu toate acestea, în speță, se dovedește, astfel cum observă reclamanta, că, presupunând chiar că este necesar să se aibă în vedere una dintre utilizările potențiale ale mărcii solicitate, astfel cum procedează camera de recurs, și anume să evoce utilizarea sa într‑o gară pentru a anunța serviciul de transport asociat, o astfel de utilizare, chiar dacă are un rol funcțional, nu ar împiedica nicidecum marca solicitată să își exercite funcția de indicare a originii comerciale a serviciului respectiv. Acesta ar fi chiar rolul mărcii solicitate într‑un astfel de context, din moment ce sunetul melodiei care caracterizează această marcă are ca obiect tocmai să permită publicului vizat să distingă acest serviciu și întreprinderea în cauză de celelalte servicii susceptibile să îi fie propuse de alți operatori care intervin în sectorul transporturilor.

În al patrulea rând, în ceea ce privește celelalte servicii vizate de marca solicitată, care nu priveau în mod direct transportul, ci aspecte care i‑ar putea fi asociate, camera de recurs a considerat că această marcă nu era nici în măsură să își îndeplinească funcția esențială de indicare a originii lor comerciale, în măsura în care „publicul relevant[,] expus acestei succesiuni de sunete foarte scurte și simple în cadrul acestor servicii […], [ar] presupune cel mult că sunetul [era] legat de anumite aspecte ale serviciului (de exemplu începutul unui anunț) sau [că era] utilizat pentru a face publicitate acestor servicii”. Or, considerațiile prezentate la punctele 27-36 de mai sus sunt valabile, mutatis mutandis, în ceea ce privește aprecierea făcută de camera de recurs cu privire la aceste alte servicii. În special, astfel cum arată în mod întemeiat reclamanta, este dificil de înțeles, pe de o parte, de care aspecte ale serviciilor vizate de marca solicitată poate fi legat sunetul melodiei care o compune și, pe de altă parte, în ce măsură faptul că semnul sonor solicitat poate fi utilizat în cadrul unei publicități pentru aceste servicii ar pleda în defavoarea înregistrării sale ca marcă.

În consecință, rezultă din cele ce precedă că camera de recurs nu a apreciat în mod corect caracterul distinctiv al mărcii solicitate în raport cu articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001.

Prin urmare, se impune admiterea motivului unic și anularea deciziei atacate, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea documentelor prezentate de reclamantă pentru prima dată în fața Tribunalului pentru a stabili utilizările publicitare ale diferitelor mărci ale Uniunii Europene sonore referitoare la sectorul transporturilor înregistrate anterior.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât EUIPO a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

10 septembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul litigiului

Concluziile părților

În drept

Cu privire la cheltuielile de judecată