Ordonanța vicepreședintelui Curții din 4 februarie 2025.#Comisia Europeană împotriva lui Fabien Courtois ș.a.#Recurs – Măsuri provizorii – Articolul 278 TFUE – Cerere de suspendare a executării unei hotărâri a Tribunalului Uniunii Europene – Accesul la documentele Comisiei Europene – Declarații privind absența conflictului de interese întocmite de membrii echipei de negociere a Comisiei pentru achiziționarea de vaccinuri împotriva COVID-19 – Decizie a Comisiei prin care se refuză accesul la identitatea și la statutul profesional al acestor persoane.#Cauza C-632/24 P-R.

Prin cererea de măsuri provizorii formulată, Comisia Europeană solicită Curții, în temeiul articolului 278 TFUE, să dispună suspendarea executării punctului 2 din dispozitivul Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 17 iulie 2024, Courtois ș.a./Comisia (T‑761/21, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2024:477), în măsura în care anulează Decizia C(2022) 1359 final a Comisiei din 28 februarie 2022, adoptată în temeiul articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), prin care s‑a acordat domnului Fabien Courtois și celorlalte persoane fizice ale căror nume figurează în anexă un acces parțial la anumite documente privind achiziționarea de vaccinuri de către această instituție în cadrul pandemiei de COVID‑19 (denumită în continuare „decizia în litigiu”), precum și versiunea în limba franceză a acestei decizii care le‑a fost comunicată la 31 martie 2022, în ceea ce privește refuzul Comisiei de a acorda un acces mai larg la declarațiile privind absența unui conflict de interese semnate de membrii echipei de negociere pentru achiziționarea de vaccinuri împotriva COVID‑19 (denumită în continuare „echipa de negociere”), în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din acest regulament.

Această cerere a fost formulată în paralel cu introducerea de către Comisie, la 27 septembrie 2024, a unui recurs, în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, având ca obiect anularea, în aceeași măsură, a hotărârii atacate.

Istoricul litigiului este expus la punctele 2-17 din hotărârea atacată. În scopul prezentei proceduri, acesta poate fi rezumat după cum urmează.

La 17 iunie 2020, în contextul crizei provocate de pandemia de COVID‑19, Comisia a publicat comunicarea intitulată „Strategia UE privind vaccinurile împotriva COVID‑19” [COM(2020) 245 final]. Această strategie viza accelerarea dezvoltării, fabricării și introducerii vaccinurilor împotriva COVID‑19 și se baza pe doi piloni. Primul era acela de a asigura o producție suficientă de vaccinuri în Uniunea Europeană și astfel o aprovizionare suficientă a statelor membre prin intermediul unor contracte de achiziție anticipată încheiate cu producători de vaccinuri prin intermediul instrumentului de ajutor de urgență, astfel cum a fost activat prin Regulamentul (UE) 2020/521 al Consiliului din 14 aprilie 2020 de activare a sprijinului de urgență în temeiul Regulamentului (UE) 2016/369 și de modificare a dispozițiilor acestuia având în vedere epidemia de COVID‑19 (JO 2020, L 117, p. 3). Cel de al doilea a fost adaptarea cadrului de reglementare al Uniunii la urgența atunci actuală și utilizarea flexibilității în materie de reglementare existente la momentul respectiv pentru a accelera dezvoltarea, autorizarea și disponibilitatea vaccinurilor, cu respectarea standardelor de calitate, siguranță și eficacitate pentru vaccinuri.

Din această perspectivă, Comisia a indicat că statele membre vor fi implicate în procedură încă de la început și că toate statele membre participante vor fi reprezentate în cadrul unui comitet director care să o asiste cu privire la toate aspectele acordurilor prealabile de achiziție înainte de semnarea acestora. Comisia a precizat că echipa de negociere, compusă din ea însăși și din experți ai statelor membre, va fi însărcinată să negocieze contractele de achiziție anticipată de vaccinuri împotriva COVID‑19, aceste contracte trebuind să fie încheiate în numele tuturor statelor membre participante. De asemenea, Comisia a afirmat că va fi responsabilă pentru procesul de achiziții în numele statelor membre și pentru contractele de achiziție anticipată încheiate.

La 24 mai 2021, printr‑un e‑mail adresat președintei Comisiei, precum și printr‑un e‑mail din aceeași zi adresat Secretariatului General al Comisiei, doi avocați au solicitat, „în numele și pe seama primilor 86000 de petiționari de pe platforma https://dejavu/legal/” pe care îi reprezentau și printre care figurau reclamanții din primă instanță (denumiți în continuare „solicitanții”), accesul, în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, la documente privind achiziționarea de către Comisie și în numele statelor membre a unor vaccinuri în cadrul pandemiei de COVID‑19.

Această cerere inițială privea contractele de achiziție semnate de Comisie cu producătorii de vaccinuri, identitatea și rolul profesional sau instituțional al reprezentanților Uniunii care au participat la negocierile cu acești producători, precum și declarațiile privind interesele dintre acești reprezentanți și producătorii menționați.

La 30 iulie 2021, directoarea generală a Direcției Generale (DG) Sănătate și Siguranță Alimentară a Comisiei a răspuns că identificase 46 de documente corespunzătoare acestei cereri, dintre care 22 de declarații privind absența conflictelor de interese semnate de fiecare membru al echipei de negociere (denumite în continuare „declarațiile privind absența conflictului de interese”), și că se acorda un acces parțial la toate aceste documente, cu excepția a 17 documente denumite „Proiecte de protocol de acord”.

În ceea ce privește declarațiile privind absența conflictului de interese, identitatea semnatarului lor a fost ocultată în temeiul protecției vieții private și a integrității individului, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1049/2001. În plus, solicitanților li s‑a transmis un singur exemplar, pe motiv că celelalte declarații erau diferite numai în ceea ce privește identitatea semnatarului, semnătura acestuia și data semnării.

La 13 august 2021, solicitanții au prezentat, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001, o cerere de confirmare prin care solicitau Comisiei să își revizuiască poziția în ceea ce privește toate documentele la care le‑a fost refuzat accesul, în tot sau în parte.

La 24 septembrie 2021, lipsa unui răspuns la această cerere a dat naștere unei decizii implicite de respingere, în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001.

La 28 februarie 2022, după consultarea întreprinderilor farmaceutice în cauză în temeiul articolului 4 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1049/2001, Comisia a adoptat decizia în litigiu, care a fost notificată solicitanților în limba engleză la 1 martie 2022. În special, în această decizie, Comisia a adus modificări compunerii listei documentelor corespunzătoare cererii de acces la documente, dar și‑a menținut poziția referitoare la accesul parțial la declarațiile privind absența conflictului de interese.

La 31 martie 2022 a fost comunicată solicitanților versiunea în limba franceză a deciziei în litigiu.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 decembrie 2021, solicitanții au introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei implicite de respingere. Ulterior, aceștia și‑au adaptat concluziile pentru a viza și decizia în litigiu, precum și versiunea în limba franceză a acesteia.

La punctul 57 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții, datele cu caracter personal nu pot face obiectul unei transmiteri către un terț în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 decât atunci când această transmitere îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (a) sau (b) din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 și a Deciziei nr. 1247/2002/CE (JO 2018, L 295, p. 39) și constituie o prelucrare legală în conformitate cu cerințele articolului 5 din acest regulament.

În ceea ce privește condiția prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725, potrivit căreia persoana care solicită accesul la date cu caracter personal trebuie să demonstreze necesitatea divulgării acestora într‑un scop specific de interes public, Tribunalul a considerat, la punctele 68, 69, 79 și 85 din hotărârea atacată, că această condiție era îndeplinită în speță întrucât solicitanții au demonstrat necesitatea accesului la identitatea membrilor echipei de negociere care au semnat declarațiile privind absența unui conflict de interese în vederea verificării imparțialității lor. În schimb, la punctul 86 din această hotărâre, Tribunalul a apreciat că divulgarea datei semnării acestor declarații și a semnăturii olografe a membrilor echipei respective nu era necesară pentru atingerea acestui obiectiv.

La punctul 79 din hotărârea atacată, în ceea ce privește evaluarea comparativă a intereselor în cauză prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2018/1725, Tribunalul a considerat că, întrucât solicitanții care au demonstrat necesitatea transferului datelor cu caracter personal solicitate și Comisia a considerat în mod întemeiat că exista un risc de atingere adusă vieții private a membrilor în cauză ai echipei de negociere, îi revenea acesteia sarcina de a efectua această evaluare comparativă.

În această privință, la punctul 80 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, astfel cum reieșea din decizia în litigiu, Comisia luase în considerare, pe de o parte, rolul tehnic în procesul de atribuire a contractelor de achiziții publice al membrilor echipei de negociere și, pe de altă parte, împrejurarea că solicitanții avuseseră acces la informații grație divulgării parțiale a subiectului dezbătut în documentele contractuale și divulgării versiunii anonime a declarațiilor privind absența conflictului de interese și respectarea confidențialității.

La punctul 81 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că, procedând astfel, Comisia nu explicase suficient în ce mod faptul că rolul membrilor echipei de negociere era doar tehnic trebuia să prevaleze asupra obiectivului de a verifica absența unui conflict de interese. La punctul 82 din această hotărâre, Tribunalul a adăugat că decizia în litigiu nu indica în mod expres considerațiile suplimentare invocate în cadrul acțiunii cu care a fost sesizat, referitoare la evaluarea comparativă a diverselor interese concurente și în special a celor referitoare la eventuala poziție ierarhică a membrilor echipei de negociere.

La punctele 83 și 84 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, deși solicitanții au luat cunoștință printre altele de conținutul declarației privind absența unui conflict de interese semnate de fiecare membru al echipei de negociere, scopul specific de interes public urmărit de solicitanți, care constă în a permite cetățenilor Uniunii să se asigure de absența oricărui conflict de interese între membrii echipei de negociere și producătorii de vaccinuri, nu putea fi atins în lipsa divulgării identității persoanelor menționate întrucât simplul fapt că acestea din urmă au semnat o astfel de declarație nu permitea cetățeanului să se asigure el însuși că își îndepliniseră misiunea în deplină independență.

La punctul 85 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că Comisia nu a luat suficient în considerare diferitele împrejurări ale speței pentru a evalua în mod corect interesele în cauză.

Prin urmare, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate, Tribunalul a anulat decizia în litigiu și versiunea sa în limba franceză, în măsura în care, printre altele, Comisia le refuzase solicitanților un acces mai larg la declarațiile privind absența unui conflict de interese, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1049/2001.

Comisia solicită Curții: – dispunerea suspendării executării punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate, în măsura în care anulează decizia în litigiu și versiunea sa în limba franceză, în ceea ce privește refuzul Comisiei de a acorda un acces mai larg la declarațiile privind absența unui conflict de interese, până la pronunțarea hotărârii prin care se finalizează procedura de recurs introdus împotriva acestei hotărâri și – obligarea solicitanților la plata cheltuielilor de judecată.

Solicitanții solicită Curții: – respingerea cererii de măsuri provizorii; – cu titlu subsidiar, respingerea acestei cereri numai în ceea ce privește cererea de acces formulată de domnul Courtois; – respingerea oricărei alte solicitări a Comisiei și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată sau, cu titlu subsidiar, soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

Trebuie amintit că, deși, potrivit articolului 60 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, un recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului nu are în principiu efect suspensiv, Curtea poate, în temeiul articolului 278 TFUE, în cazul în care consideră că împrejurările o impun, să dispună suspendarea executării hotărârii vizate de recurs (Ordonanța vicepreședintelui Curții din 19 august 2024, Puigdemont i Casamajó și Comín i Oliveres/Parlamentul, C‑600/22 P‑R, EU:C:2024:673, punctul 52, precum și jurisprudența citată).

Conform articolului 160 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții, cererile de suspendare a executării unui act al unei instituții potrivit articolului 278 TFUE trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care demonstrează urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate.

Astfel, o măsură provizorie nu poate fi încuviințată de către judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii decât dacă s‑a stabilit că acordarea acesteia este justificată la prima vedere în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că este urgentă, în sensul în care, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, este necesar să fie dispusă și să își producă efectele anterior deciziei pe fond. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie de asemenea să evalueze comparativ interesele prezente în cauză. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererea de măsuri provizorii trebuie respinsă atunci când una dintre aceste condiții nu este îndeplinită [a se vedea în acest sens Ordonanța vicepreședintelui Curții din 11 aprilie 2024, Vivendi/Comisia, C‑90/24 P(R), EU:C:2024:318, punctul 56 și jurisprudența citată].

Comisia susține că condiția privind fumus boni iuris este îndeplinită.

Aceasta consideră că, în hotărârea atacată, Tribunalul a interpretat și a aplicat în mod eronat condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725.

În ceea ce privește condiția prevăzută de această dispoziție, potrivit căreia persoana care solicită accesul la documente trebuie să dovedească necesitatea transmiterii de date cu caracter personal într‑un scop specific de interes public, ea arată, mai întâi, că Tribunalul a denaturat cererea de acces inițială, precum și cererea de acces de confirmare atunci când a considerat, la punctul 68 din hotărârea atacată, că din aceste cereri se putea deduce că solicitanții urmăreau obiectivul de a verifica imparțialitatea membrilor echipei de negociere.

Ea susține, în continuare, că Tribunalul a apreciat, în orice caz, în mod eronat că acest obiectiv constituia un scop specific de interes public, în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725.

În sfârșit, aceasta pretinde că Tribunalul a apreciat în mod eronat, la punctul 73 din hotărârea atacată, că solicitanții demonstraseră necesitatea transmiterii datelor în cauză, și anume numele, prenumele și rolul profesional sau instituțional al membrilor echipei de negociere, pentru a atinge obiectivul urmărit.

În această privință, Comisia arată că din jurisprudența Curții, în special din Hotărârea din 21 martie 2024, Landeshauptstadt Wiesbaden (C‑61/22, EU:C:2024:251), rezultă că persoana care solicită accesul la date cu caracter personal trebuie să demonstreze că transmiterea lor constituie măsura cea mai adecvată, printre celelalte măsuri posibile, pentru atingerea obiectivului urmărit, ceea ce Tribunalul a amintit de altfel la punctul 60 din hotărârea atacată.

Or, la punctul 84 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑ar fi limitat să constate că divulgarea numelor și a prenumelor membrilor echipei de negociere către solicitanți era necesară pentru atingerea scopului urmărit, fără a preciza că era vorba despre singurul mijloc care putea fi avut în vedere.

Comisia adaugă că, în orice caz, transmiterea către solicitanți, într‑o formă anonimizată, a declarațiilor privind absența conflictului de interese a permis deja atingerea obiectivului urmărit chiar dacă identitatea semnatarilor acestor documente a fost ocultată. Astfel, datorită acestei transmiteri, solicitanții ar fi fost în măsură să verifice dacă membrii echipei de negociere, care sunt agenți publici, au respectat cerințele referitoare la transparență aplicabile în orice procedură privind contractele de achiziții publice ale Uniunii. A susține contrariul ar însemna să se repună în discuție însăși validitatea acestor declarații.

În ceea ce privește condiția, impusă tot la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725, potrivit căreia instituția solicitată trebuie să verifice dacă există motive să se considere că transmiterea datelor cu caracter personal ar putea aduce atingere intereselor legitime ale persoanei vizate și, într‑un astfel de caz, trebuie să evalueze comparativ, în mod verificabil, diversele interese concurente în vederea verificării proporționalității transmiterii datelor solicitate, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 85 din hotărârea atacată, că nu a efectuat în mod corect această evaluare comparativă.

Ea arată că această analiză implică, astfel cum a statuat Curtea cu privire la restrângerile care pot fi impuse drepturilor întemeiate pe articolele 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), măsurarea, pe de o parte, a gravității ingerinței pe care o implică divulgarea datelor cu caracter personal și, pe de altă parte, a importanței scopului specific de interes public urmărit. Aceasta se referă în special la Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers (C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912).

Or, în opinia sa, divulgarea identității membrilor echipei de negociere ar constitui o ingerință deosebit de gravă în viața lor privată, expunându‑i în special unor contacte externe nesolicitate din cauza caracterului sensibil al subiectului producerii vaccinurilor împotriva COVID‑19, pe care Tribunalul l‑ar fi recunoscut de altfel la punctul 77 din hotărârea atacată. Aceste persoane ar fi expuse de asemenea riscului de a fi desemnate în mod sistematic, în viitor, de o mare parte a opiniei publice ca fiind responsabile de apariția oricărei probleme eventuale privind vaccinurile împotriva COVID‑19. În plus, această atingere s‑ar concretiza rapid prin difuzarea identității acestor persoane pe internet.

Comisia adaugă că această situație ar afecta grav capacitatea sa, precum și pe cea a statelor membre de a recurge, în viitor, la personalul lor pentru negocierea și încheierea unor astfel de contracte.

În schimb, întrucât membrii acestei echipe nu ocupau o poziție ierarhică superioară în cadrul instituției și nu au avut decât un rol pur tehnic în procedura de negociere, obiectivul urmărit de a verifica imparțialitatea lor ar avea o importanță mai redusă decât dacă ar privi persoane care au avut o putere decizională reală în această procedură.

În plus, acest obiectiv nu poate justifica o ingerință atât de gravă în viața privată a acestor persoane precum cea care ar rezulta din divulgarea identității lor.

În sfârșit, obiectivul menționat ar fi fost deja atins în mare măsură prin divulgarea declarațiilor privind absența unui conflict de interese anonimizate.

Comisia adaugă, referindu‑se la principiile stabilite de Curte în Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers (C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctele 65 și 83), că Tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare faptul că controlul absenței unui conflict de interese al funcționarilor în exercitarea atribuțiilor lor trebuie să revină, în statele membre, numai autorităților competente supuse unor obligații specifice în materie. În plus, pentru a fi îndeplinită cerința proporționalității, ar fi necesar ca persoanele vizate să dispună de garanții suficiente care să permită protejarea în mod eficient a datelor lor cu caracter personal împotriva riscurilor de abuz, necesitatea de a dispune de astfel de garanții fiind cu atât mai importantă atunci când datele cu caracter personal sunt puse la dispoziția publicului larg și a unui număr potențial nelimitat de persoane.

În consecință, divulgarea identității membrilor echipei de negociere ar constitui o atingere disproporționată adusă protecției vieții lor private.

Prin urmare, Tribunalul ar fi statuat în mod eronat, la punctul 85 din hotărârea atacată, că Comisia nu a efectuat în mod corect evaluarea comparativă a intereselor în cauză.

Solicitanții susțin că condiția privind fumus boni iuris nu este îndeplinită întrucât Comisia nu se întemeiază pe niciun motiv serios pentru a contesta hotărârea atacată.

În ceea ce privește denaturarea probelor invocată de Comisie, ei amintesc, referindu‑se la Hotărârea din 16 februarie 2023, Comisia/Italia și Spania (C‑635/20 P, EU:C:2023:98, punctul 127), că o denaturare a elementelor de probă presupune că Tribunalul a depășit în mod vădit limitele unei aprecieri rezonabile a elementelor de probă și că nu este suficient să se arate că un document ar putea face obiectul unei interpretări diferite de cea reținută de Tribunal. În opinia acestora, Comisia nu ar fi demonstrat nicidecum că aceste condiții erau îndeplinite și ar dori în realitate să repună în discuție aprecierea faptelor reținută de Tribunal.

În ceea ce privește erorile de drept pretins săvârșite de Tribunal în interpretarea articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725, aceștia susțin, mai întâi, că Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat că obiectivul urmărit de a verifica imparțialitatea membrilor echipei de negociere constituie un scop specific de interes public, în sensul acestei dispoziții.

În această privință, ei arată că Comisia nu poate ca, în același timp, pe de o parte, să susțină că scopul în cauză nu este de „interes public” și, pe de altă parte, să recunoască faptul că verificarea imparțialității membrilor este „în interes public”. De asemenea, argumentația sa ar fi contradictorie atunci când invocă în același timp necesitatea de a nu divulga numele acestor persoane și faptul că acestea nu ar fi avut decât un rol pur tehnic în negociere. În orice caz, funcția unui negociator ar fi în esență de a influența conținutul deciziei finale.

Aceștia susțin, în continuare, că, contrar celor invocate de Comisie, divulgarea identității membrilor echipei de negociere care au semnat declarațiile privind absența conflictului de interese este necesară pentru a permite verificarea imparțialității lor și adaugă că numele a numeroase persoane care au intervenit cu titlu privat sau public în „același dosar” sunt de altfel deja disponibile public.

În sfârșit, aceștia susțin lipsa evidentă a unei erori de drept săvârșite de Tribunal atunci când a apreciat, la punctul 85 din hotărârea atacată, că Comisia nu a efectuat în mod corect evaluarea comparativă a intereselor prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725.

În această privință, solicitanții contestă analiza Comisiei potrivit căreia atingerea cauzată de divulgarea identității persoanelor în cauză ar fi gravă. Astfel, simpla posibilitate ca membrii echipei de negociere să fie expuși unor contacte externe nesolicitate nu le‑ar expune totuși unui risc de atingere adusă integrității lor fizice și psihice, după cum susține Comisia. Aceștia arată că, într‑o societate democratică, orice persoană, inclusiv cu titlu profesional, poate fi contactată fără să o fi solicitat.

Ei consideră că obiectivul urmărit, de a verifica imparțialitatea acestor persoane, este important întrucât negociatorii influențează procesul decizional. Aceștia subliniază, din nou, caracterul limitat al cererii lor, în măsura în care privește numai identitatea și rolul profesional al persoanelor în cauză, dar și faptul că, astfel cum a constatat Tribunalul la punctul 84 din hotărârea atacată, transmiterea unei declarații privind inexistența unui conflict de interese în care identitatea semnatarului a fost ocultată nu permite să se verifice imparțialitatea acestuia.

Potrivit unei jurisprudențe constante, condiția privind fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de partea care solicită măsurile provizorii în susținerea acțiunii pe fond nu este, la prima vedere, lipsit de un temei serios. Aceasta este situația în special atunci când unul dintre aceste motive evidențiază existența unor probleme juridice complexe a căror soluție nu se impune de la bun început și care necesită, așadar, o examinare aprofundată, care nu poate fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, ci trebuie să facă obiectul procedurii pe fond, sau atunci când dezbaterea purtată între părți denotă existența unei controverse juridice importante a cărei soluție nu se impune în mod evident [Ordonanța vicepreședintei Curții din 20 decembrie 2019, Puigdemont i Casamajó și Comín i Oliveres/Parlamentul, C‑646/19 P(R), EU:C:2019:1149, punctul 52, precum și Ordonanța din 8 aprilie 2020, Comisia/Polonia, C‑791/19 R, EU:C:2020:277, punctul 52].

Al doilea motiv invocat de Comisie în susținerea recursului este întemeiat pe erori de drept ale Tribunalului în interpretarea și în aplicarea articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725, erori care l‑ar fi condus la concluzia eronată potrivit căreia Comisia nu își putea întemeia refuzul de a acorda un acces mai larg la declarațiile privind absența unui conflict de interese în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1049/2001.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Regulamentul nr. 1049/2001 urmărește, astfel cum se arată în considerentul (4) și la articolul 1 din acesta, să confere publicului un drept de acces cât mai larg posibil la documentele instituțiilor (Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑404/10 P, EU:C:2012:393, punctul 111, Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Agrofert Holding, C‑477/10 P, EU:C:2012:394, punctul 53, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2013, LPN și Finlanda/Comisia, C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:738, punctul 40).

Principiul accesului cât mai larg posibil al publicului la documente este supus totuși anumitor limite, întemeiate pe motive de interes public sau privat. Astfel, Regulamentul nr. 1049/2001, în special în considerentul (11) și la articolul 4 din acesta, instituie un regim de excepții care impun instituțiilor și organismelor să nu divulge documente în cazul în care divulgarea ar aduce atingere unuia dintre aceste interese. (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑404/10 P, EU:C:2012:393, punctul 111, Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Agrofert Holding, C‑477/10 P, EU:C:2012:394, punctul 53, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2013, LPN și Finlanda/Comisia, C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:738, punctul 40).

În această privință, trebuie amintit că articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1049/2001 prevede că instituțiile Uniunii resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției vieții private și integrității individului, în special în conformitate cu legislația Uniunii privind protecția datelor cu caracter personal.

Astfel, atunci când o cerere urmărește obținerea accesului la date cu caracter personal, în sensul articolului 3 punctul 1 din Regulamentul 2018/1725, dispozițiile acestui regulament devin integral aplicabile (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2015, ClientEarth și PAN Europe/EFSA, C‑615/13 P, EU:C:2015:489, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

În speță, este cert că informațiile solicitate, și anume numele și prenumele membrilor echipei de negociere, care ar permite identificarea persoanelor ce au participat la negocierea contractelor de achiziție anticipată a vaccinurilor împotriva COVID‑19, constituie date cu caracter personal, în sensul articolului 3 punctul 1 din Regulamentul 2018/1725, care vizează orice informație referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă.

În consecință, astfel de date nu pot face obiectul unei transmiteri către un terț în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 decât atunci când această transmitere îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (a) sau (b) din Regulamentul 2018/1725 și constituie o prelucrare legală în conformitate cu cerințele articolului 5 din acest din urmă regulament (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 octombrie 2014, Strack/Comisia, C‑127/13 P, EU:C:2014:2250, punctul 104).

În recursul formulat, Comisia susține în special că Tribunalul a săvârșit în hotărârea atacată o eroare în interpretarea și aplicarea condiției prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725, potrivit căreia, odată ce destinatarul datelor cu caracter personal a stabilit că este necesar ca acestea să îi fie transmise într‑un scop specific de interes public și că există motive să se considere că această transmitere ar putea aduce atingere intereselor legitime ale persoanei vizate, operatorul acestor date trebuie să stabilească dacă este proporțional să le transmită în acest scop precis, după ce a evaluat comparativ, într‑un mod verificabil, diversele interese concurente. Astfel, potrivit Comisiei, Tribunalul ar fi apreciat în mod eronat, la punctul 85 din această hotărâre, că ea nu luase suficient în considerare diferitele circumstanțe ale speței pentru a evalua în mod corect interesele în cauză.

În această privință, rezultă că interesele în discuție în prezenta cauză sunt, pe de o parte, interesul membrilor echipei de negociere ca identitatea lor să nu fie divulgată pentru a le proteja viața privată și, pe de altă parte, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 66, 70, 71 și 84 din hotărârea atacată, interesul solicitanților ca procesul de negociere a contractelor de achiziție anticipată de vaccinuri împotriva COVID‑19, care a fost desfășurat de Comisie în numele statelor membre, să fie transparent pentru a permite cetățenilor Uniunii să verifice imparțialitatea membrilor acestei echipe și să se asigure în special de lipsa oricărui conflict de interese între aceste persoane și producătorii de vaccinuri.

În ceea ce privește importanța respectivă a acestor diferite interese, trebuie amintit, în ceea ce privește interesul membrilor echipei de negociere ca identitatea lor să nu fie divulgată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, punerea la dispoziție de date cu caracter personal unor terți constituie o ingerință în drepturile fundamentale consacrate la articolele 7 și 8 din cartă, indiferent de utilizarea ulterioară a informațiilor comunicate (Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers, C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctul 39, precum și jurisprudența citată).

Aprecierea gravității unei astfel de ingerințe presupune să se țină seama de natura datelor cu caracter personal vizate, în special de caracterul eventual sensibil al acestor date, precum și de natura și de modalitățile concrete de prelucrare a datelor, în special de numărul de persoane care au acces la aceste date și de modalitățile de acces la ele. Dacă este cazul, trebuie luată în considerare și existența unor măsuri de prevenire a riscului unor prelucrări abuzive a acestor date (Hotărârea din 21 martie 2024, Landeshauptstadt Wiesbaden, C‑61/22, EU:C:2024:251, punctul 106).

În speță, datele cu caracter personal a căror divulgare este solicitată se referă la identitatea și la activitatea profesională a agenților Comisiei și ai statelor membre, care au participat la negocierea contractelor de achiziție anticipată a vaccinurilor împotriva COVID‑19 desfășurată de Comisie în numele statelor membre.

În plus, este cert, astfel cum a arătat de altfel Tribunalul la punctul 77 din hotărârea atacată, că cererea de acces la aceste informații a intervenit într‑un context caracterizat de o puternică neîncredere a unei părți a cetățenilor Uniunii în privința strategiei vaccinale promovate de Comisie. La acest punct 77, Tribunalul a adăugat că, în aceste condiții, expunerea membrilor echipei de negociere la contacte externe nesolicitate ca urmare a divulgării identității lor nu era pur ipotetică. La punctul 78 din această hotărâre, Tribunalul a precizat că această concluzie nu era repusă în discuție de faptul că solicitanții nu au dorit să obțină adresa membrilor acestei echipe sau informații care intră sub incidența articolului 10 din Regulamentul 2018/1725, referitor la categorii speciale de date cu caracter personal, din moment ce divulgarea identității unei persoane oferă posibilitatea de a efectua cercetări cu privire la aceasta și, prin urmare, de a obține astfel de informații.

Sensibilitatea subiectului referitor la strategia de vaccinare împotriva COVID‑19 pare de altfel susținută de numărul foarte ridicat de particulari implicați în prezenta procedură jurisdicțională, acești particulari făcând, în plus, parte din grupul celor 86000 de petiționari în numele și pe seama cărora fusese prezentată Comisiei cererea inițială.

Prin urmare, aceste elemente permit să se considere, cu o probabilitate suficientă, că identitatea membrilor echipei de negociere care au semnat declarațiile privind absența conflictului de interese riscă, odată divulgată, să fie difuzată rapid pe internet și în special pe rețelele sociale.

Într‑un asemenea caz, aceste date ar fi accesibile unui număr potențial nelimitat de persoane, astfel încât persoanele care ar încerca să obțină aceste informații din motive străine de cele care au justificat divulgarea lor ar putea avea acces liber la ele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers, C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctul 42, precum și jurisprudența citată).

În plus, consecințele potențiale pentru persoanele vizate care rezultă dintr‑o eventuală utilizare abuzivă a datelor lor cu caracter personal ar fi agravate de faptul că, odată puse la dispoziția marelui public, aceste date ar putea nu numai să fie consultate în mod liber, ci și să fie păstrate și difuzate și ar deveni, în cazul unor asemenea prelucrări succesive, cu atât mai dificil sau chiar iluzoriu pentru aceste persoane să se apere în mod eficace împotriva abuzurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers (C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctul 43).

Un astfel de risc prezintă o probabilitate cu atât mai mare cu cât, în speță, datele în cauză nu privesc decât un număr foarte limitat de persoane fizice.

În consecință, nu pare, așadar, exclus, prima facie, ca divulgarea identității acestor persoane să poată fi considerată de Curte, în cadrul recursului formulat în fața sa, drept o ingerință gravă în drepturile consacrate la articolele 7 și 8 din cartă.

În ceea ce privește importanța obiectivului urmărit de solicitanți de a garanta transparența procesului de negociere care a fost desfășurat de Comisie pentru a permite cetățenilor Uniunii să verifice imparțialitatea membrilor echipei de negociere față de producătorii de vaccinuri, trebuie amintit că transparența permite să se confere instituțiilor Uniunii o mai mare legitimitate, eficacitate și responsabilitate față de cetățenii Uniunii într‑un sistem democratic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 ianuarie 2020, PTC Therapeutics International/EMA, C‑175/18 P, EU:C:2020:30, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, astfel cum a precizat Tribunalul la punctul 71 din hotărârea atacată, transparența procesului urmat de Comisie cu ocazia negocierilor cu producătorii de vaccinuri împotriva COVID‑19 și a încheierii contractelor de achiziție anticipată de vaccinuri poate contribui la creșterea încrederii cetățenilor Uniunii în strategia vaccinală promovată de această instituție și, prin urmare, în special la combaterea difuzării de informații false în ceea ce privește condițiile care însoțesc negocierea și încheierea contractelor menționate.

Nu este mai puțin adevărat că, astfel cum a arătat Comisia, verificarea respectării cerințelor deontologice ale agenților Comisiei și ale statelor membre care fac parte din echipa de negociere revine în mod prioritar autorităților publice competente (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers, C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctul 83).

În plus și mai ales, din jurisprudența Curții rezultă că, în cadrul evaluării comparative pe care o instituție trebuie să o efectueze înainte de a divulga informații privind o persoană fizică între interesul Uniunii de a garanta transparența acțiunilor sale și atingerea adusă drepturilor consacrate la articolele 7 și 8 din cartă, nu se poate recunoaște obiectivului transparenței nicio supremație automată față de dreptul la protecția datelor cu caracter personal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Volker und Markus Schecke și Eifert, C‑92/09 și C‑93/09, EU:C:2010:662, punctul 85, precum și jurisprudența citată).

Ținând seama de ceea ce precedă, nu se poate exclude, la prima vedere, posibilitatea Curții de a aprecia, cu ocazia analizei recursului cu care a fost sesizată, că, în cadrul evaluării comparative a intereselor concurente în cauză care trebuie efectuată în temeiul articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725, interesul membrilor echipei de negociere ca identitatea lor să nu fie divulgată prevalează asupra obiectivului urmărit de solicitanți de a permite verificarea imparțialității acestor membri.

În consecință, fără a fi necesară pronunțarea în cadrul prezentei proceduri cu privire la temeinicia celui de al doilea motiv al Comisiei referitor la aplicarea eronată de către Tribunal a articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2018/1725, ceea ce este de competența exclusivă a instanței de fond, trebuie să se constate că acesta nu este, la prima vedere, lipsit de un temei serios.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se concluzioneze că condiția privind fumus boni iuris este îndeplinită în speță.

Comisia susține că condiția privind urgența este îndeplinită ținând seama de prejudiciul grav și ireparabil pe care l‑ar suferi membrii echipei de negociere în cazul în care identitatea lor ar fi divulgată înainte ca Curtea să se pronunțe pe fond.

Ea amintește, făcând trimitere la punctul 81 din Ordonanța vicepreședintelui Curții din 11 aprilie 2024, Vivendi/Comisia [C‑90/24 P(R), EU:C:2024:318], că încălcarea drepturilor fundamentale consacrate la articolele 7 și 8 din cartă trebuie apreciată în raport cu ansamblul împrejurărilor în cauză pentru a stabili dacă amploarea și natura prejudiciului pe care îl implică această încălcare justifică considerarea acestuia ca fiind grav și ireparabil.

Comisia arată că în prezenta cauză, dacă cererea sa de suspendare a executării hotărârii atacate nu ar fi admisă, ea ar fi obligată, în scopul executării acesteia, să divulge identitatea membrilor echipei de negociere care au semnat declarațiile privind absența conflictului de interese.

În ceea ce privește realitatea prejudiciului care ar rezulta pentru aceste persoane, ea susține că acestea din urmă s‑ar confrunta foarte probabil cu contacte externe nesolicitate, inclusiv, dacă este cazul, cu atacuri împotriva integrității lor fizice, precum și cu acte de hărțuire. Astfel, ținând seama de sensibilitatea extremă a subiectului referitor la vaccinurile împotriva COVID‑19 și de opoziția puternică pe care aceste vaccinuri au putut să o suscite la numeroase persoane, divulgarea identității membrilor echipei de negociere ar risca să „le expună unor adevărate amenințări de agresiune” ca reacție la orice decizie adoptată pe această temă de instanțele europene sau naționale, dar și în cazul unor eventuale efecte secundare ale vaccinurilor împotriva COVID‑19.

Ea adaugă că un astfel de prejudiciu ar putea avea consecințe directe în privința sa, întrucât, în calitate de responsabil de gestionarea procedurii de negociere și de încheiere a contractelor de achiziție anticipată de vaccinuri împotriva COVID‑19, are obligația de a evita ca membrii echipei de negociere să sufere un prejudiciu ca urmare a exercitării funcțiilor lor.

În plus, în opinia sa, un astfel de prejudiciu ar trebui considerat grav nu numai pentru că privește o posibilă atingere adusă integrității fizice și sănătății psihice a persoanelor în cauză, ci și, având în vedere principiile rezultate din Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers (C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912), întrucât punerea la dispoziția marelui public a unor date cu caracter personal permite ca acestea să fie accesibile unui număr potențial nelimitat de persoane, eventual pentru motive străine de obiectivul urmărit prin publicarea lor.

Pe de altă parte, Comisia arată, referindu‑se la Ordonanța vicepreședintelui Curții din 11 aprilie 2024, Vivendi/Comisia [C‑90/24 P(R), EU:C:2024:318], că acest prejudiciu ar prezenta un caracter ireparabil.

În sfârșit, prejudiciul menționat s‑ar putea realiza cu atât mai rapid cu cât informațiile divulgate ar trebui să fie difuzate rapid pe internet și transmise pe rețelele sociale.

Solicitanții susțin, dimpotrivă, că nu este îndeplinită condiția privind urgența.

Aceștia se referă la Rezoluția Parlamentului European din 12 iulie 2023, intitulată „Pandemia de COVID‑19: lecții învățate și recomandări pentru viitor”, care solicită ca declarațiile privind absența unui conflict de interese ale negociatorilor contractelor de cumpărare a vaccinurilor împotriva COVID‑19 să fie făcute publice.

Aceștia arată că Comisia a ales să fie reprezentată, în ședința din cauza în care s‑a pronunțat hotărârea atacată, de mai mulți agenți a căror identitate putea fi astfel cunoscută.

Cu titlu subsidiar, aceștia solicită respingerea cererii de măsuri provizorii numai în ceea ce privește cererea de acces formulată de domnul Courtois, care se angajează să garanteze confidențialitatea informațiilor care i‑ar fi transmise de Comisie.

Potrivit unei jurisprudențe constante, scopul procedurii privind măsurile provizorii este de a garanta deplina eficacitate a hotărârii definitive viitoare pentru a evita o lacună în protecția juridică asigurată de Curte. Pentru realizarea acestui obiectiv, urgența trebuie apreciată în raport cu necesitatea de a se pronunța cu titlu provizoriu pentru a se evita ca un prejudiciu grav și ireparabil să fie ocazionat părții care solicită protecția provizorie. Revine acestei părți sarcina de a aduce dovada că nu poate aștepta soluționarea procedurii pe fond fără a suferi un prejudiciu de această natură. Pentru stabilirea existenței unui astfel de prejudiciu grav și ireparabil nu este necesar să se impună dovedirea cu certitudine absolută a survenirii prejudiciului. Este suficient ca acesta să fie previzibil cu un grad de probabilitate suficient (Ordonanța din 17 decembrie 2018, Comisia/Polonia, C‑619/18 R, EU:C:2018:1021, punctul 60 și jurisprudența citată).

În plus, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să rețină, în unicul scop al aprecierii urgenței și fără ca aceasta să implice o anumită luare de poziție din partea sa în ceea ce privește temeinicia motivelor invocate pe fond de solicitantul măsurilor provizorii, că aceste motive sunt susceptibile de a fi admise. Astfel, prejudiciul grav și ireparabil a cărui survenire probabilă trebuie stabilită este acela care ar rezulta eventual din refuzul de a dispune măsurile provizorii solicitate în ipoteza în care acțiunea pe fond ar fi admisă ulterior (Ordonanța din 17 decembrie 2018, Comisia/Polonia, C‑619/18 R, EU:C:2018:1021, punctul 61 și jurisprudența citată).

În speță, trebuie arătat, cu titlu prealabil, că prejudiciul invocat de Comisie în legătură cu dreptul la respectarea vieții private ar rezulta în mod direct din comportamentul pe care, în opinia sa, ar fi constrânsă să îl adopte în privința membrilor echipei de negociere pentru a se conforma hotărârii atacate [a se vedea prin analogie Ordonanța vicepreședintelui Curții din 11 aprilie 2024, Vivendi/Comisia, C‑90/24 P(R), EU:C:2024:318, punctul 74].

Rezultă că, prin cererea sa de măsuri provizorii, Comisia nu urmărește să acționeze în locul unor terți care ar fi, în mod autonom, afectați de efectele deciziei în litigiu, ci cu titlu personal, pentru a‑și proteja propriile interese, evitând să fie determinată să cauzeze ea însăși acestor persoane un prejudiciu grav și ireparabil, pentru care ar putea de altfel să fie eventual considerată răspunzătoare într‑un context în care acest prejudiciu ar fi cauzat acestora ca urmare a legăturilor lor cu Comisia, fără ca persoanele menționate să fie în măsură să obțină ele însele o protecție provizorie care să evite apariția prejudiciului respectiv [a se vedea prin analogie Ordonanța vicepreședintelui Curții din 11 aprilie 2024, Vivendi/Comisia, C‑90/24 P(R), EU:C:2024:318, punctul 75].

În aceste condiții, un asemenea prejudiciu poate fi invocat de Comisie pentru a demonstra că este îndeplinită condiția privind urgența [a se vedea în acest sens Ordonanța vicepreședintelui Curții din 11 aprilie 2024, Vivendi/Comisia, C‑90/24 P(R), EU:C:2024:318, punctul 76].

În ceea ce privește aspectul dacă executarea imediată a hotărârii atacate este susceptibilă să cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil, în sensul jurisprudenței menționate la punctele 93 și 94 din prezenta ordonanță, trebuie amintit mai întâi că, în temeiul articolului 266 TFUE, Comisia este obligată să ia măsurile pe care le presupune executarea hotărârii atacate. În speță, reiese că această instituție ar fi obligată, astfel cum indică, să divulge solicitanților identitatea persoanelor care au semnat declarațiile privind absența unui conflict de interese, care sunt membrii echipei de negociere.

În ceea ce privește, în continuare, prejudiciul care poate rezulta dintr‑o asemenea divulgare, din jurisprudența Curții rezultă că încălcarea anumitor drepturi fundamentale, precum dreptul la respectarea vieții private consacrat la articolul 7 din cartă, trebuie apreciată în raport cu ansamblul împrejurărilor în cauză pentru a stabili dacă amploarea și natura prejudiciului pe care îl implică această încălcare justifică considerarea prejudiciului respectiv ca fiind grav și ireparabil [a se vedea în acest sens Ordonanța vicepreședintelui Curții din 11 aprilie 2024, Vivendi/Comisia, C‑90/24 P(R), EU:C:2024:318, punctul 81 și jurisprudența citată].

În această privință, astfel cum s‑a constatat la punctul 73 din prezenta ordonanță, divulgarea identității membrilor echipei de negociere care au semnat declarațiile privind absența unui conflict de interese este susceptibilă, cu un grad de probabilitate suficient în scopul măsurilor provizorii, să cauzeze o ingerință gravă în drepturile acestor persoane consacrate la articolele 7 și 8 din cartă.

Trebuie adăugat că, în lipsa unor garanții specifice și precise, nu se poate considera că un astfel de prejudiciu ar putea, cu certitudine, să fie evitat prin transmiterea acestor date unei singure persoane, așa cum au solicitat, cu titlu subsidiar, solicitanții în memoriul lor în răspuns.

În plus, prejudiciul moral care rezultă dintr‑o astfel de atingere adusă dreptului la viață privată nu este susceptibil să fie reparat integral printr‑o despăgubire financiară sau nu ar putea fi eliminat a posteriori în cazul anulării hotărârii atacate, așa încât trebuie să se considere că acesta are un caracter ireparabil [a se vedea în acest sens Ordonanța vicepreședintelui Curții din 11 aprilie 2024, Vivendi/Comisia, C‑90/24 P(R), EU:C:2024:318, punctul 91].

În sfârșit, un asemenea prejudiciu ar prezenta a priori un caracter ireversibil, întrucât datele în cauză ar risca, odată divulgate, să fie difuzate rapid pe internet, ținând seama de sensibilitatea problemelor care afectează vaccinurile împotriva COVID‑19, astfel încât ar fi practic imposibil să se poată proceda ulterior la eliminarea lor în cazul în care hotărârea atacată ar fi anulată.

În orice caz, în lipsa admiterii prezentei cereri de măsuri provizorii, recursul formulat în fața Curții și‑ar pierde esența interesului său în ceea ce privește aspectul dacă Tribunalul a anulat în mod eronat, prin hotărârea atacată, refuzul Comisiei de a divulga identitatea membrilor echipei de negociere. Astfel, chiar dacă Curtea ar trebui să statueze că aceasta a fost situația, aceste date ar fi fost totuși deja divulgate în mod ireversibil.

În consecință, condiția privind urgența este îndeplinită în speță.

Comisia susține că evaluarea comparativă a intereselor înclină în favoarea menținerii temporare a efectelor deciziei în litigiu în ceea ce privește refuzul său de a divulga identitatea membrilor echipei de negociere care au întocmit declarații privind absența unui conflict de interese.

Ea arată că validitatea acestor declarații nu a fost repusă în discuție de solicitanți și că transmiterea uneia dintre aceste declarații într‑o formă anonimizată permite deja să se verifice imparțialitatea semnatarilor lor.

Ea adaugă că imparțialitatea semnatarilor declarațiilor menționate a fost confirmată de Curtea de Conturi Europeană în Raportul său special 19/2022, intitulat „Uniunea Europeană și achiziționarea de vaccinuri împotriva COVID‑19”. În sfârșit, Comisia specială a Parlamentului pentru pandemia de COVID‑19 ar fi ajuns la aceleași concluzii.

Solicitanții susțin, dimpotrivă, că evaluarea comparativă a intereselor înclină în favoarea executării imediate a hotărârii atacate în ceea ce privește anularea refuzului Comisiei de a divulga identitatea membrilor echipei de negociere care au întocmit declarațiile privind absența unui conflict de interese.

Ei consideră că declarația anonimizată care le‑a fost transmisă corespunde unui simplu model de document și nu permite verificarea imparțialității semnatarului său.

Aceștia adaugă că Comisia nu a prezentat raportul Curții de Conturi de care se prevalează și nici măcar extrase din acest document. În plus, ei susțin că, în Rezoluția sa din 12 iulie 2023 referitoare la pandemia de COVID‑19: lecții învățate și recomandări pentru viitor [2022/2076(INI)], Parlamentul a regretat „lipsa de transparență” în ceea ce privește contractarea anticipată a vaccinurilor împotriva COVID‑19 și a insistat asupra necesității de a permite verificarea imparțialității negociatorilor acestor contracte.

Dat fiind că, în majoritatea procedurilor privind măsurile provizorii, atât dispunerea suspendării solicitate a executării, cât și refuzul de a acorda această suspendare sunt susceptibile să producă, într‑o anumită măsură, efecte definitive, revine judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii sesizat cu o cerere de suspendare sarcina de a evalua comparativ riscurile legate de fiecare dintre soluțiile posibile. În mod concret, această sarcină implică în special să se examineze dacă interesul părții care solicită măsurile provizorii de a obține suspendarea executării actului atacat prevalează asupra interesului prezentat de aplicarea imediată a acestuia. În cadrul examinării respective, trebuie să se stabilească dacă eventuala anulare a acestui act de către instanța de fond ar permite răsturnarea situației care ar fi cauzată de executarea sa imediată și, invers, în ce măsură suspendarea ar fi de natură să se opună obiectivelor urmărite de actul atacat în cazul în care acțiunea pe fond ar fi respinsă [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 6 septembrie 2024, Aylo Freesites/Comisia, C‑511/24 P(R), EU:C:2024:719, punctul 18].

În speță, astfel cum s‑a constatat la punctul 103 din prezenta ordonanță, refuzul de a acorda suspendarea executării hotărârii atacate solicitată de Comisie nu ar permite răsturnarea situației pentru persoanele a căror identitate ar fi, pe cale de consecință, divulgată de Comisie, în cazul anulării acestei hotărâri de către Curte în procedura pe fond. Astfel, odată transmise, nu ar exista nicio garanție că aceste date nu sunt difuzate pe internet. În aceste condiții, ingerința în viața privată a persoanelor în cauză care rezultă din aceasta ar prezenta un caracter ireversibil.

În plus, nu s‑a dovedit și nici măcar nu s‑a susținut că dispunerea suspendării executării hotărârii atacate, solicitată de Comisie, ar fi de natură să împiedice efectul deplin al acestei hotărâri în cazul în care recursul introdus împotriva acesteia ar fi respins de Curte.

Prin urmare, în prezenta cauză, evaluarea comparativă a intereselor în discuție înclină în favoarea suspendării executării hotărârii atacate, solicitată de Comisie.

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se admită cererea Comisiei prin care se solicită suspendarea executării punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate, în ceea ce privește anularea refuzului de a acorda un acces extins la declarațiile privind absența unui conflict de interese, până la pronunțarea hotărârii prin care se finalizează procedura de recurs în cauza C‑632/24 P.

În conformitate cu articolul 137 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, în hotărârea sau în ordonanța prin care se finalizează judecata se va dispune cu privire la cheltuielile de judecată.

ORDONANȚA VICEPREȘEDINTELUI CURȚII

4 februarie 2025 ( *1 )

Ordonanță

Istoricul litigiului

Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

Concluziile părților

Cu privire la cererea de măsuri provizorii

Cu privire la fumus boni iuris

Argumentație

Apreciere

Cu privire la urgență

Argumentație

Apreciere

Cu privire la evaluarea comparativă a intereselor

Argumentație

Apreciere

Cu privire la cheltuielile de judecată