Ordonanța Curții (Camera a șasea) din 11 septembrie 2025.#RC împotriva VertretungsNetz.#Cererea de decizie preliminară formulată de Bezirksgericht Linz.#Trimitere preliminară – Principii de drept al Uniunii – Procedură națională având ca obiect numirea unui reprezentant pentru o persoană cu un handicap mental – Dificultate de a găsi un reprezentant adecvat – Îndoieli cu privire la caracterul jurisdicțional al procedurii în fața organismului de trimitere.#Cauza C-406/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 3-5, 12, 19 și 28 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap, încheiată la New York la 13 decembrie 2006 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2010/48/CE a Consiliului din 26 noiembrie 2009 (JO 2010, L 23, p. 35, denumită în continuare „Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap”), a articolelor 1, 20, 21 și 26 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a principiilor generale ale dreptului Uniunii prevăzute la articolul 6 alineatul (3) TUE, în special a principiilor egalității și nediscriminării, efectului util și protecției jurisdicționale efective.

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate din oficiu de Bezirksgericht Linz (Tribunalul Districtual din Linz, Austria), referitoare la desemnarea unui curator judiciar pentru RC.

Conform articolului 1 din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap, aceasta urmărește „să promoveze, să protejeze și să garanteze că toate persoanele cu handicap se bucură de toate drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și să promoveze respectul pentru demnitatea lor inerentă”.

Articolul 2 din această convenție, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei convenții: […] «Discriminarea pe bază de handicap» reprezintă orice tip de diferențiere, excludere sau restricție pe baza handicapului, care are scopul sau efectul de a reduce sau de a anula recunoașterea, accesul sau exercitarea tuturor drepturilor omului și libertăților fundamentale, în condiții egale cu ceilalți, în domeniile politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu. Ea include toate formele de discriminare, inclusiv refuzul unor adaptări rezonabile. «Adaptări rezonabile» sunt acele modificări și adaptări adecvate și necesare care nu determină un cost disproporționat sau nejustificat, necesare, într‑un caz particular, pentru a garanta că persoanele cu handicap au acces și pot exercita toate drepturile omului și libertățile fundamentale, în condiții egale cu ceilalți. […]”

Articolul 3 din convenția menționată, intitulat „Principii generale”, prevede: „Principiile prezentei convenții sunt: […] (b) nediscriminarea; (c) o participare și o integrare în societate depline și efective; […] (e) egalitatea șanselor; (f) accesibilitatea; […]”

Articolul 4 alineatul (1) din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap, intitulat „Obligații generale”, are următorul cuprins: „Statele părți se angajează să garanteze și să promoveze exercitarea deplină a tuturor drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toate persoanele cu handicap, fără niciun fel de discriminare pe bază de handicap. În acest scop, statele părți se angajează: (a) să adopte toate măsurile legislative, administrative sau orice alt fel de măsuri adecvate pentru punerea în aplicare a drepturilor recunoscute de prezenta convenție; (b) să adopte toate măsurile adecvate, inclusiv cele de natură legislativă, pentru a modifica sau anula actele cu putere de lege, obiceiurile și practicile existente care discriminează persoanele cu handicap; […]”

Articolul 5 din această convenție, intitulat „Egalitate și nediscriminare”, prevede la alineatele (1)-(3): „(1) Statele părți recunosc că toate persoanele sunt egale în fața legii și în temeiul acesteia, având dreptul la o protecție și la beneficii egale din partea legii, fără nicio discriminare. (2) Statele părți interzic orice discriminare pe bază de handicap și garantează persoanelor cu handicap o protecție juridică egală și efectivă împotriva discriminărilor pe orice fel de criterii. (3) Pentru a sprijini egalitatea și a elimina discriminarea, statele părți adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura realizarea adaptărilor rezonabile.”

Articolul 12 din aceeași convenție, intitulat „Recunoașterea personalității în fața legii în condiții de egalitate”, prevede la alineatele (2) și (3): „(2) Statele părți recunosc că persoanele cu handicap se bucură de capacitate juridică în toate domeniile, în condiții egale cu celelalte persoane. (3) Statele părți adoptă măsurile adecvate pentru a garanta accesul persoanelor cu handicap la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea capacității juridice.”

În conformitate cu articolul 19 din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap, intitulat „Viață independentă și integrare în comunitate”, părțile contractante „recunosc dreptul egal al tuturor persoanelor cu handicap de a trăi în comunitate, având o libertate de alegere egală cu a celorlalte persoane, și iau măsuri eficiente și adecvate pentru a facilita accesul lor deplin la acest drept, precum și integrarea și participarea lor în cadrul comunității […]”.

Articolul 28 din această convenție, intitulat „Nivelul de trai adecvat și protecția socială”, prevede la alineatul (1): „Statele părți recunosc dreptul persoanelor cu handicap la un nivel de trai adecvat pentru ele și pentru familiile lor, acesta incluzând hrană, îmbrăcăminte și o locuință corespunzătoare, precum și îmbunătățirea continuă a condițiilor de viață; statele părți adoptă măsurile adecvate pentru a proteja și a promova exercitarea acestui drept, fără discriminări pe bază de handicap.”

Articolul 271 din Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „ABGB”) are următorul cuprins: „Un curator judiciar este desemnat de o instanță pentru o persoană majoră, la cererea acesteia sau din oficiu, în măsura în care 1. nu se poate ocupa de anumite cazuri fără a risca să își producă prejudicii din cauza unei boli mintale sau a unei deteriorări comparabile a capacității sale de decizie; 2. nu are un reprezentant în acest scop, 3. nu poate sau nu dorește să își aleagă unul și 4. o curatelă legală nu este posibilă.”

În conformitate cu articolul 272 alineatul 1 din ABGB, „[u]n curator judiciar nu poate fi desemnat decât pentru cauze individuale sau pentru anumite categorii de cauze care urmează să fie în prezent soluționate și să fie identificate în mod precis”.

Articolul 274 din ABGB prevede: „(1) Este desemnată curator cu prioritate, cu consimțământul său, persoana desemnată în temeiul unei împuterniciri, al unui acord de curatelă sau al unei instrucțiuni de curatelă. (2) În cazul în care o astfel de persoană nu este disponibilă sau adecvată, se desemnează, cu consimțământul său, o persoană apropiată de persoana majoră, care să poată îndeplini această sarcină. (3) În cazul în care desemnarea unei astfel de persoane nu este posibilă, o asociație de protecție a adulților este desemnată, cu consimțământul acesteia. (4) În cazul în care nu este posibilă nici desemnarea unei asociații de protecție a adulților, trebuie să se desemneze – în conformitate cu articolul 275 – un notar (notar stagiar) sau un avocat (avocat stagiar) sau o altă persoană adecvată, cu consimțământul ei. (5) Un notar (notar stagiar) sau un avocat (avocat stagiar) este desemnat cu precădere atunci când administrarea afacerilor necesită în principal cunoștințe juridice, iar o asociație de protecție a adulților […] cu precădere atunci când curatela este asociată, pe de altă parte, cu unele cerințe speciale.”

În conformitate cu articolul 275 punctul 1 din ABGB, un notar sau un avocat care nu este înscris în mod legal în lista avocaților sau a notarilor special calificați pentru a exercita curatela în temeiul unei procuri de asigurare și curatela judiciară poate refuza să exercite curatela judiciară, îndeosebi în cazul în care administrarea afacerilor nu necesită în principal cunoștințe juridice.

Prin decizia din 18 iulie 2022, Bezirksgericht Linz (Tribunalul Districtual din Linz), organismul de trimitere în prezenta cauză, a inițiat din oficiu o procedură având ca obiect examinarea necesității de a desemna un curator judiciar pentru RC.

Organismul de trimitere are în vedere pentru RC numirea și a unui curator judiciar pentru gestionarea unor probleme ale acestei persoane care nu necesită în principal cunoștințe juridice în sensul legislației naționale în discuție în litigiul principal. În procedura principală, RC a solicitat la rândul său un astfel de sprijin.

Potrivit indicațiilor care se regăsesc în cererea de decizie preliminară, cauza este în stare de soluționare din luna octombrie 2022 și trebuie desemnat un curator judiciar pentru RC. Cu toate acestea, organismul de trimitere nu a putut desemna în calitate de curator judiciar pentru RC niciuna dintre persoanele fizice și asociațiile de protecție a adulților prevăzute la articolul 274 alineatele 1-3 din ABGB, în lipsa consimțământului acestor persoane și asociații, impus în acest sens de dispozițiile menționate. În conformitate cu articolul 274 alineatul 4 din ABGB, acest organism s‑a adresat ulterior notarilor și avocaților. Or, niciunul dintre aceștia din urmă nu a acceptat să exercite curatela pentru motivul că administrarea afacerilor lui RC nu necesita în principal cunoștințe juridice, în sensul articolului 275 punctul 1 din ABGB.

Organismul de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea legislației naționale în discuție în litigiul principal cu articolele 3-5, 12, 19 și 28 din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap, cu drepturile fundamentale consacrate la articolele 1, 20, 21 și 26 din cartă, precum și cu principiile egalității și nediscriminării, efectului util și protecției jurisdicționale.

Acesta apreciază că, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii, Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap și celelalte drepturi și principii ale dreptului Uniunii menționate la punctul anterior primează în raport cu dreptul statelor membre, care nu trebuie aplicat în caz de conflict.

În aceste condiții, Bezirksgericht Linz (Tribunalul Districtual din Linz) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) O reglementare națională (articolele 274 și 275 din ABGB) care nu prevede drept consecință juridică cine trebuie să fie desemnat de instanță în calitate de reprezentant al unei persoane vulnerabile, în cazul în care [membrii] categoriilor profesionale de notari sau de avocați, inclusiv persoanele care aspiră la exercitarea acestor profesii, chemați ultimii în ordinea stabilită de această reglementare pentru a fi desemnați, pot invoca drept motiv de refuz faptul că «administrarea afacerilor nu necesită în principal cunoștințe juridice» este compatibilă cu «principiile generale» ale [Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu handicap], consacrate la articolul 3 din această convenție, și mai precis cu principiile nediscriminării, participării și integrării în societate depline și efective, respectării diferențelor și acceptării persoanelor cu handicap ca făcând parte din diversitatea umană și din umanitate, al egalității de șanse și al accesibilității pe care le prevede acest articol? 2) O reglementare națională (articolele 274 și 275 din ABGB) care nu prevede drept consecință juridică cine trebuie să fie desemnat de instanță în calitate de reprezentant al unei persoane vulnerabile, în cazul în care [membrii] categoriilor profesionale de notari sau de avocați, inclusiv persoanele care aspiră la exercitarea acestor profesii, chemați ultimii în ordinea stabilită de această reglementare pentru a fi desemnați, pot invoca drept motiv de refuz faptul că «administrarea afacerilor nu necesită în principal cunoștințe juridice» este compatibilă cu «obligațiile generale» ale [Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu handicap], consacrate la articolul 4 din această convenție, și mai precis cu principiile prevăzute de acest articol potrivit cărora statele părți se angajează să adopte toate măsurile legislative, administrative sau de altă natură corespunzătoare pentru a pune în aplicare drepturile recunoscute de această convenție și să ia toate măsurile corespunzătoare, inclusiv legislative, pentru a modifica, a abroga sau a elimina actele cu putere de lege, normele administrative, cutumele și practicile care sunt o sursă de discriminare față de persoanele cu handicap? 3) O reglementare națională (articolele 274 și 275 din ABGB) care nu prevede drept consecință juridică cine trebuie să fie desemnat de instanță în calitate de reprezentant al unei persoane vulnerabile, în cazul în care [membrii] categoriilor profesionale de notari sau de avocați, inclusiv persoanele care aspiră la exercitarea acestor profesii, chemați ultimii în ordinea stabilită de această reglementare pentru a fi desemnați, pot invoca drept motiv de refuz faptul că «administrarea afacerilor nu necesită în principal cunoștințe juridice» este compatibilă cu principiul nediscriminării, consacrat la articolul 5 din [Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap], și mai precis cu obligația prevăzută la acest articol ca [statele părți să recunoască faptul că] toți oamenii sunt egali în fața legii și că, în temeiul acesteia, au dreptul nediscriminatoriu să fie protejați în mod egal de lege și să beneficieze în mod egal de lege și ca aceste state să interzică orice discriminare pe motiv de handicap și să garanteze persoanelor cu handicap o protecție juridică egală și efectivă împotriva oricărei forme de discriminare, indiferent de temeiul acesteia? 4) O reglementare națională (articolele 274 și 275 din ABGB) care nu prevede drept consecință juridică cine trebuie să fie desemnat de instanță în calitate de reprezentant al unei persoane vulnerabile, în cazul în care [membrii] categoriilor profesionale de notari sau de avocați, inclusiv persoanele care aspiră la exercitarea acestor profesii, chemați ultimii în ordinea stabilită de această reglementare pentru a fi desemnați, pot invoca drept motiv de refuz faptul că «administrarea afacerilor nu necesită în principal cunoștințe juridice» este compatibilă cu principiul egalității de tratament, consacrat la articolul 12 din [Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap], și mai precis cu recunoașterea de către statele părți a faptului că persoanele cu handicap se bucură de capacitate juridică în toate domeniile în condiții egale cu ceilalți și că aceste state iau măsuri corespunzătoare pentru a oferi persoanelor cu handicap acces la asistența de care pot avea nevoie pentru a‑și exercita capacitatea juridică la care face referire acest articol? 5) O reglementare națională (articolele 274 și 275 din ABGB) care nu prevede drept consecință juridică cine trebuie să fie desemnat de instanță în calitate de reprezentant al unei persoane vulnerabile, în cazul în care [membrii] categoriilor profesionale de notari sau de avocați, inclusiv persoanele care aspiră la exercitarea acestor profesii, chemați ultimii în ordinea stabilită de această reglementare pentru a fi desemnați, pot invoca drept motiv de refuz faptul că «administrarea afacerilor nu necesită în principal cunoștințe juridice» este compatibilă cu obligația de integrare [în societate] consacrată la articolul 19 din [Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap], care prevede că statele părți la această convenție recunosc tuturor persoanelor cu handicap dreptul de a trăi în societate, cu aceeași libertate de a alege pe care o au celelalte persoane, și iau măsuri eficiente și adecvate pentru a facilita accesul deplin la acest drept al persoanelor cu handicap, precum și integrarea și participarea lor deplină în societate? 6) O reglementare națională (articolele 274 și 275 din ABGB) care nu prevede drept consecință juridică cine trebuie să fie desemnat de instanță în calitate de reprezentant al unei persoane vulnerabile, în cazul în care [membrii] categoriilor profesionale de notari sau de avocați, inclusiv persoanele care aspiră la exercitarea acestor profesii, chemați ultimii în ordinea stabilită de această reglementare pentru a fi desemnați, pot invoca drept motiv de refuz faptul că «administrarea afacerilor nu necesită în principal cunoștințe juridice» este compatibilă cu obligația consacrată la articolul 2[8] din [Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap], potrivit căreia statele părți recunosc dreptul persoanelor cu handicap la un nivel de trai adecvat pentru ele însele și pentru familiile lor, inclusiv dreptul la alimentație, la îmbrăcăminte și la o locuință adecvate, precum și la o îmbunătățire constantă a condițiilor lor de viață și iau măsurile corespunzătoare pentru a proteja și a promova exercitarea acestui drept fără discriminare pe motiv de handicap? 7) O reglementare națională (articolele 274 și 275 din ABGB) care nu prevede drept consecință juridică cine trebuie să fie desemnat de instanță în calitate de reprezentant al unei persoane vulnerabile, în cazul în care [membrii] categoriilor profesionale de notari sau de avocați, inclusiv persoanele care aspiră la exercitarea acestor profesii, chemați ultimii în ordinea stabilită de această reglementare pentru a fi desemnați, pot invoca drept motiv de refuz faptul că «administrarea afacerilor nu necesită în principal cunoștințe juridice» este compatibilă cu drepturile fundamentale prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora demnitatea umană este inviolabilă și trebuie respectată și protejată (articolul 1), toate persoanele sunt egale în fața legii (articolul 20), se interzice discriminarea de orice fel bazată, printre altele, pe un handicap (articolul 21), iar [Uniunea recunoaște] dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității (articolul 26)? 8) O reglementare națională (articolele 274 și 275 din ABGB) care nu prevede drept consecință juridică cine trebuie să fie desemnat de instanță în calitate de reprezentant al unei persoane vulnerabile, în cazul în care [membrii] categoriilor profesionale de notari sau de avocați, inclusiv persoanele care aspiră la exercitarea acestor profesii, chemați ultimii în ordinea stabilită de această reglementare pentru a fi desemnați, pot invoca drept motiv de refuz faptul că «administrarea afacerilor nu necesită în principal cunoștințe juridice» este compatibilă cu principiile generale ale dreptului Uniunii în sensul articolului 6 alineatul (3) TUE, în special cu principiul egalității și cu principiul nediscriminării, cu obligația de a conferi dreptului Uniunii un efect util și de a proteja drepturile pe care le conferă («principiul efectivității»), precum și cu obligația unei protecții jurisdicționale efective?”

În cererea sa de decizie preliminară, organismul de trimitere a solicitat Curții judecarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

Având în vedere decizia Curții de a se pronunța prin ordonanță în temeiul articolului 53 alineatul (2) din acest regulament de procedură, nu mai este necesară pronunțarea cu privire la această cerere.

Potrivit articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când o cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezenta cauză.

Cu titlu introductiv, prin indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară se ridică problema dacă, atunci când este sesizat cu o procedură având ca obiect desemnarea unui curator judiciar, Bezirksgericht Linz (Tribunalul Districtual din Linz) poate fi considerat o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, care se pronunță în cadrul unei proceduri destinate adoptării unei decizii cu caracter jurisdicțional. Nu este însă necesară pronunțarea cu privire la acest aspect de drept în prezenta cauză întrucât toate întrebările preliminare sunt inadmisibile pentru alte motive.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării instituite prin articolul 267 TFUE între Curte și instanțele naționale, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 7 septembrie 2023, Groenland Poultry, C‑169/22, EU:C:2023:638, punctul 32 și jurisprudența citată).

În această privință, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale presupune ca aceasta să respecte cu strictețe cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară, care figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, pe care instanța de trimitere se prezumă că îl cunoaște (Hotărârea din 17 octombrie 2024, FA.RO. di YK & C., C‑16/23, EU:C:2024:886, punctul 35, precum și jurisprudența citată). În plus, acestea sunt amintite la punctele 13, 15 și 16 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1), care figurează în prezent la punctele 13, 15 și 16 din noua versiunea a Recomandărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO C, C/2024/6008).

Astfel, în conformitate cu articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, este indispensabil ca decizia de trimitere să cuprindă atât expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal (Hotărârea din 8 mai 2024, Instituto da Segurança Social ș.a., C‑20/23, EU:C:2024:389, punctul 49).

În acest context, trebuie subliniat de asemenea că informațiile cuprinse în decizia de trimitere trebuie să permită, pe de o parte, Curții să dea răspunsuri utile la întrebările adresate de instanța națională și, pe de altă parte, guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate să își exercite dreptul care le este conferit de articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene de a prezenta observații. Revine Curții obligația de a veghea ca acest drept să fie asigurat, ținând cont de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere sunt notificate persoanelor interesate (Hotărârea din 19 decembrie 2024, SISTEM LUX, C‑717/22 și C‑372/23, EU:C:2024:1041, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

În speță, prin intermediul primelor șase întrebări, organismul de trimitere solicită Curții în esență să se pronunțe cu privire la aspectul dacă articolele 3-5, 12, 19 și 28 din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care reglementează reprezentarea persoanelor cu handicap.

În această privință, trebuie amintit că, deși reprezentarea persoanelor cu handicap este de competența fiecărui stat membru, această competență trebuie exercitată cu respectarea dreptului Uniunii [a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 octombrie 2024, KUBERA, C‑144/23, EU:C:2024:881, punctul 31 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2025, Comisia/Malta (Cetățenie prin investiții), C‑181/23, EU:C:2025:283, punctul 81 și jurisprudența citată].

Desigur, întrucât Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap a fost aprobată în numele Uniunii prin Decizia 2010/48, dispozițiile acestei convenții fac parte integrantă, de la intrarea în vigoare a deciziei menționate, din ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2019, Nobel Plastiques Ibérica, C‑397/18, EU:C:2019:703, punctul 39 și jurisprudența citată).

Totuși, această convenție constituie un acord mixt încheiat de Uniune și de statele sale membre în temeiul unei competențe partajate. Or, în ceea ce privește astfel de acorduri, Curtea, sesizată în conformitate cu dispozițiile articolului 267 TFUE, este competentă pentru a stabili linia de demarcație dintre obligațiile pe care și le asumă Uniunea și cele care rămân numai în sarcina statelor membre, precum și pentru a interpreta în acest sens dispozițiile unui astfel de acord. Ulterior, ea este competentă să interpreteze dispozițiile unui acord mixt atunci când acestea intră sub incidența unui domeniu în care Uniunea și‑a exercitat competența și a adoptat dispoziții privind executarea obligațiilor care decurg din acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2011, Lesoochranárske zoskupenie, C‑240/09, EU:C:2011:125, punctele 31, 32 și 34, precum și Hotărârea din 14 iulie 2022, ÖBB‑Infrastruktur Aktiengesellschaft, C‑500/20, EU:C:2022:563, punctele 40 și 41).

În plus, Curtea a statuat că o chestiune specifică reglementată prin acordurile încheiate de Uniune și de statele sale membre intră sub incidența dreptului Uniunii, deși nu a făcut încă obiectul unei reglementări a Uniunii, atunci când această chestiune privește un domeniu acoperit în mare parte de acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2011, Lesoochranárske zoskupenie, C‑240/09, EU:C:2011:125, punctul 36 și jurisprudența citată).

Tot dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, atunci când o dispoziție a unui acord internațional se poate aplica atât unor situații care intră sub incidența dreptului național, cât și unor situații care intră sub incidența dreptului Uniunii, există un interes cert ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, această dispoziție să primească o interpretare uniformă, indiferent de condițiile în care ea urmează să fie aplicată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2022, ÖBB‑Infrastruktur Aktiengesellschaft, C‑500/20, EU:C:2022:563, punctele 42 și 43, precum și jurisprudența citată).

Or, trebuie să se constate că cererea de decizie preliminară nu conține în mod vădit informațiile necesare care să permită Curții să își verifice competența de a interpreta dispozițiile Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu handicap, conform jurisprudenței amintite la punctele 33-35 din prezenta ordonanță. În special, organismul de trimitere nu a stabilit existența unei legături între dispozițiile acestei convenții a căror interpretare este solicitată și reglementarea Uniunii, astfel cum impune aceeași jurisprudență.

Astfel, deși organismul de trimitere solicită Curții, prin intermediul primelor șase întrebări, să se pronunțe cu privire la eventualele obligații privind reprezentarea persoanelor cu handicap care decurg eventual din convenția menționată, el se referă în cererea de decizie preliminară doar la articolele 3-5, 12, 19 și 28 din aceeași convenție, fără a preciza însă în ce mod chestiunile astfel ridicate fac obiectul fie al unei dispoziții specifice adoptate de Uniune în exercitarea competențelor sale, fie al unui domeniu reglementat în mare măsură de dreptul Uniunii.

Cererea de decizie preliminară nu conține de altfel nicio indicație cu privire la aspectul dacă dispozițiile Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu handicap a căror interpretare este solicitată sunt aplicabile atât în situațiile reglementate de dreptul național, cât și în situațiile reglementate de dreptul Uniunii.

Rezultă că, în ceea ce privește primele șase întrebări, cererea de decizie preliminară nu respectă în mod vădit cerințele amintite de jurisprudența citată la punctele 27 și 28 din prezenta ordonanță.

Prin intermediul celei de a șaptea și al celei de a opta întrebări, organismul de trimitere solicită Curții în esență să se pronunțe cu privire la aspectul dacă drepturile fundamentale consacrate la articolele 1, 20, 21 și 26 din cartă, precum și anumite principii generale ale dreptului Uniunii, în special principiul egalității și nediscriminării, principiul efectului util și principiul protecției jurisdicționale efective, se opun legislației naționale în discuție în litigiul principal.

Trebuie însă reamintit că domeniul de aplicare al cartei este definit, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, potrivit căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, respectiva dispoziție confirmând jurisprudența constantă a Curții referitoare la principiile generale ale dreptului Uniunii potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații. Atunci când, în schimb, o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei, precum și principiile generale ale dreptului Uniunii nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competențe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2014, Julián Hernández ș.a., C‑198/13, EU:C:2014:2055, punctul 33, Hotărârea din 13 ianuarie 2022, Marcas MC, C‑363/20, EU:C:2022:21, punctele 33-36, precum și Hotărârea din 25 ianuarie 2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, C‑58/22, EU:C:2024:70, punctul 40 și jurisprudența citată).

În speță, deși organismul de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea drepturilor fundamentale, precum și a principiilor generale ale dreptului Uniunii menționate la punctul 40 din prezenta ordonanță, acesta nu explică legătura pe care o stabilește între legislația națională aplicabilă în procedura principală și o altă normă de drept al Uniunii decât cele care figurează în cartă sau decât principiile generale menționate.

Așadar, în ceea ce privește a șaptea și a opta întrebare, cererea de decizie preliminară nu respectă în mod vădit cerințele care decurg din articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură coroborat cu articolul 51 alineatul (1) din cartă.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, prezenta cerere de decizie preliminară este, potrivit articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, vădit inadmisibilă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la organismul de trimitere, este de competența acestuia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

11 septembrie 2025 ( *1 )

Ordonanță

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Dreptul austriac

Procedura principală și întrebările preliminare

Procedura în fața Curții

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată