Hotărârea Curții (Camera a noua) din 16 aprilie 2026.#mBank S.A. împotriva TK și DJ et JJ.#Cererea de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy w Warszawie.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Articolul 7 alineatul (1) – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze – Nulitatea contractului – Acțiuni în restituire – Termenul de prescripție a acțiunii profesionistului – Întreruperea termenului de prescripție – Recunoașterea de către un consumator a unei datorii față de o instituție de credit – Principiul efectivității – Principiul securității juridice – Principiul proporționalității – Dreptul de acces la o instanță – Îmbogățire fără justă cauză.#Cauza C-901/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a principiilor efectivității, proporționalității, securității juridice și dreptului de acces la o instanță.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între mBank S.A., o instituție bancară, pe de o parte, și TK, DJ și JJ, trei consumatori, pe de altă parte, în legătură cu recuperarea unei creanțe rezultate din nevaliditatea unui contract de împrumut ipotecar ca urmare a unor clauze abuzive care figurează în acesta.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE prevede: „Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

Articolul 7 alineatul (1) din această directivă prevede: „Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către profesioniști»].”

Articolul 58 alineatul 1 din ustawa- Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. din 2024, poziția 1061), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”), prevede: „Un act juridic contrar legii sau prin care se urmărește eludarea legii este nul și neavenit, cu excepția cazului în care o dispoziție relevantă prevede altfel, în special în cazul în care aceasta prevede că dispozițiile nevalide ale actului juridic sunt înlocuite de dispozițiile relevante ale legii.”

Articolul 117 alineatele 1 și 21 din acest cod prevede: „1. Sub rezerva excepțiilor prevăzute de lege, creanțele patrimoniale sunt prescriptibile. […] 21. După expirarea termenului de prescripție, nu mai este posibilă invocarea unei creanțe împotriva unui consumator.”

Potrivit articolului 1171 alineatele 1 și 2 din codul menționat: „1. În cazuri excepționale, instanța poate, după evaluarea comparativă a intereselor părților, să nu țină seama de expirarea termenului de prescripție a unei creanțe împotriva unui consumator, în cazul în care acest lucru este impus de considerente de echitate. 2. În exercitarea competenței menționate la alineatul 1, instanța trebuie să ia în considerare în special: 1) durata termenului de prescripție; 2) durata intervalului dintre expirarea termenului de prescripție și revendicarea creanței, 3) natura împrejurărilor care au cauzat nerevendicarea creanței de către creditor, inclusiv efectul comportamentului debitorului asupra întârzierii creditorului în revendicarea creanței sale.”

Articolul 118 din același cod prevede: „Sub rezerva unor dispoziții speciale contrare, termenul de prescripție este de șase ani, iar pentru creanțele referitoare la prestații periodice și creanțele legate de desfășurarea de activități comerciale este de trei ani. Cu toate acestea, termenul de prescripție expiră în ultima zi a anului calendaristic, cu excepția situației în care termenul de prescripție este mai scurt de doi ani.”

Articolul 120 alineatul 1 din Codul civil prevede: „Termenul de prescripție începe să curgă din ziua în care creanța a devenit exigibilă. În cazul în care exigibilitatea creanței depinde de efectuarea unei acțiuni specifice de către titularul dreptului, termenul începe să curgă de la data la care creanța ar fi devenit exigibilă dacă titularul ar fi efectuat acțiunea în cel mai scurt termen posibil.”

În temeiul articolului 123 alineatul 1 punctele 1 și 2 din acest cod: „Prescripția este întreruptă: 1. de orice act în fața unei instanțe judecătorești sau a unei alte instanțe chemate să soluționeze cauze sau să asigure executarea creanțelor de un tip sau de arbitraj, care este direct destinat valorificării, constatării sau admiterii unei creanțe. 2. dacă persoana împotriva căreia este deținută o creanță recunoaște această creanță”.

Potrivit articolului 124 alineatul 1 din codul menționat: „După fiecare întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.”

Articolul 3851 alineatul 1 din același cod prevede: „Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru acesta dacă îi stabilesc drepturile și obligațiile într‑un mod care contravine bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauze contractuale ilicite). Prezenta dispoziție nu se aplică clauzelor care definesc obligațiile principale ale părților, printre care prețul sau remunerația, atunci când sunt formulate în mod neechivoc.”

Articolul 405 din Codul civil prevede: „Orice persoană care, fără temei juridic, a obținut un avantaj patrimonial pe cheltuiala altei persoane este obligată să furnizeze avantajul în natură și, în cazul în care acest lucru nu este posibil, să restituie valoarea sa.”

Potrivit articolului 410 alineatele 1 și 2 din acest cod: „1. Dispozițiile articolelor precedente se aplică în special în cazul unei prestații nedatorate. 2. O prestație este nedatorată dacă persoana care a executat‑o nu avea nicio obligație să o execute sau nu era obligată să o execute în favoarea persoanei pentru care a executat‑o sau dacă temeiul prestației a dispărut sau scopul vizat de prestație nu a fost atins sau dacă actul juridic care obliga la executarea prestației era nul și nu a devenit valid după executarea acesteia.”

În 2007, mBank a încheiat cu TK, DJ și JJ un contract de credit ipotecar, indexat în franci elvețieni (CHF), pentru suma de 1958800 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 460700 de euro), care a fost virată către TK, angajamentul contractual al lui DJ și JJ fiind destinat exclusiv garantării solvabilității lui TK în scopul acordării împrumutului.

Printr‑o cerere introdusă la Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) și notificată mBank la 15 ianuarie 2018, cei trei consumatori au solicitat declararea nulității contractului de împrumut.

În cursul procedurii judiciare, la 9 ianuarie 2019 și la 3 octombrie 2019, TK a declarat în fața acestei instanțe și a arătat că era conștientă de consecințele invalidării contractului, și anume restituirea către bancă a valorii totale a creditului pe care îl primise, că acceptă aceste consecințe și că consimte la constatarea nulității contractului (denumite în continuare „declarațiile făcute de TK”). Prin hotărârea din 5 noiembrie 2019, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a constatat nulitatea contractului de împrumut ca urmare a prezenței unor clauze abuzive, fără de care era imposibilă menținerea acestui contract.

La 2 decembrie 2022, mBank a introdus o acțiune împotriva lui TK, a lui DJ și a lui JJ în fața Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia), care este instanța de trimitere, având ca obiect recuperarea sumei principale a creditului acordat lui TK, majorată cu dobânzile de întârziere la rata legală.

La 16 decembrie 2024, instanța de trimitere a pronunțat o hotărâre parțială prin care a respins cererea mBank în măsura în care aceasta era îndreptată împotriva lui DJ și a lui JJ.

TK solicită respingerea acestei cereri, invocând în special o excepție întemeiată pe prescripția creanței mBank.

În special, aceasta arată că cererea lui TK, a lui DJ și a lui JJ având ca obiect invalidarea contractului de împrumut fusese notificată mBank la 15 ianuarie 2018 și că, potrivit articolului 118 și articolului 120 alineatul 1 din Codul civil, termenul de prescripție începuse să curgă de la această dată și expirase la 31 decembrie 2021.

Instanța de trimitere observă în prealabil că existența creanței mBank în sine nu ridică nicio îndoială, dar că, pentru a soluționa litigiul principal, trebuie să se stabilească dacă cursul termenului de prescripție a acestei creanțe a fost întrerupt în mod valabil de declarațiile făcute de TK în cadrul procedurii inițiate de cei trei consumatori.

În această privință, instanța menționată explică faptul că, în temeiul articolului 118 din Codul civil, termenul de prescripție a creanței unui profesionist este de trei ani, care expiră la sfârșitul anului calendaristic, și că, potrivit unei decizii adoptate de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) în anul 2024, acest termen începe să curgă din momentul în care consumatorul a contestat pentru prima dată în fața profesionistului caracterul obligatoriu al clauzelor contractuale, în speță la 15 ianuarie 2018.

În acest context, instanța menționată consideră că există două abordări posibile în ceea ce privește întrebarea dacă creanța băncii este prescrisă.

Pe de o parte, s‑ar putea considera că declarațiile date de TK în cadrul procedurii inițiate în special de aceasta constituie o recunoaștere a datoriei sale, ceea ce ar conduce la o întrerupere a termenului de prescripție a acestei creanțe în temeiul articolului 123 alineatul 1 punctul 2 din Codul civil. În această ipoteză, termenul ar fi început să curgă din nou de la 3 octombrie 2019, iar creanța băncii nu ar fi prescrisă, astfel încât instanța de trimitere ar trebui să dea curs acțiunii principale.

Instanța menționează că această recunoaștere ar fi putut determina mBank să creadă că TK urma să își plătească datoria în mod voluntar, ceea ce a determinat decizia băncii de a nu introduce o acțiune în plată. În aceste împrejurări, respingerea cererii sale ca urmare a prescripției creanței ar putea constitui o limitare a dreptului mBank de acces la o instanță, precum și o încălcare a principiilor securității juridice și proporționalității.

Pe de altă parte, instanța menționată arată că s‑ar putea considera că, prin declarațiile lui TK efectuate în scopul obținerii deciziei de invalidare a contractului de împrumut, TK ar fi acționat involuntar în detrimentul său, recunoscându‑și datoria. Astfel, întreruperea termenului de prescripție a creanței băncii prin aceste declarații ar putea fi contrară articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 și principiului efectivității, întrucât ar fi mai ușor pentru profesioniști să își valorifice drepturile datorită întreruperii termenului de prescripție ca urmare a unei asemenea recunoașteri.

În cazul în care Curtea ar considera că declarațiile făcute de TK nu au întrerupt cursul prescripției, potrivit instanței de trimitere, ar rămâne de examinat dacă aceste declarații pot fi considerate ca un comportament al debitorului care a avut o incidență asupra întârzierii creditorului în a‑și invoca creanța, ceea ce ar justifica, în temeiul articolului 1171 alineatul 2 punctul 3 din Codul civil, să nu se țină seama de expirarea termenului de prescripție a creanței mBank.

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 7 alineatul (1) din Directiva [93/13] și principiile efectivității, proporționalității, securității juridice și dreptului de acces la o instanță trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări judiciare a unei reglementări naționale potrivit căreia: – termenul de prescripție a creanței comerciantului împotriva consumatorului privind rambursarea prestației nedatorate în temeiul unui contract care a devenit nul ca urmare a includerii în acesta a unor clauze contractuale abuzive este întrerupt de declarația consumatorului potrivit căreia acesta este conștient de faptul că, ca urmare a nulității contractului, este obligat să ramburseze prestația primită de la comerciant în temeiul contractului nul, – prezentarea de către consumator a declarației de mai sus poate justifica neluarea în considerare a expirării termenului de prescripție a creanței a cărei executare comerciantul o poate pretinde de la consumator?”

Prin intermediul primei părți a întrebării, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 și principiul efectivității, ținând seama de dreptul de acces la o instanță, precum și de principiile proporționalității și securității juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a legislației naționale în temeiul căreia termenul de prescripție a creanței profesionistului este întrerupt de o declarație făcută de un consumator în cadrul unei proceduri prealabile având ca obiect o cerere de constatare a nevalidității unui contract de împrumut care cuprinde clauze abuzive, potrivit căreia acest consumator este conștient că, din cauza acestei constatări a nevalidității, ar fi obligat să restituie prestația pe care a primit‑o de la profesionist.

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune statelor membre obligația de a se asigura că, în ordinile lor juridice naționale, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști.

În lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia, C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 52 și jurisprudența citată).

În primul rând, trebuie reamintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, este necesar să se considere în principiu că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie în principiu să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa acestei clauze, mai concret prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionist în temeiul respectivei clauze abuzive [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 65 și jurisprudența citată]. Situația este aceeași atunci când caracterul abuziv al clauzelor unui contract încheiat între un consumator și un profesionist determină nu numai nulitatea acestor clauze, ci și nevaliditatea acestui contract în totalitate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 66 și jurisprudența citată].

Cu toate acestea, obiectivul restabilirii în drept și în fapt a situației în care s‑ar afla consumatorul în lipsa clauzei abuzive trebuie urmărit cu respectarea principiului proporționalității, care constituie un principiu general de drept al Uniunii, ce impune ca reglementarea națională care pune în aplicare acest drept să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit (Hotărârea din 23 noiembrie 2023, Provident Polska, C‑321/22, EU:C:2023:911, punctul 85).

Or, acest principiu al proporționalității ar fi încălcat dacă restitutio in integrum ar trebui exclusă în privința profesionistului. Astfel, obligația de restituire, ca urmare a invalidării unui contract de împrumut care conține clauze abuzive, trebuie să fie reciprocă, banca neputând totuși să solicite consumatorului o compensație care să depășească rambursarea capitalului pus la dispoziție în executarea acestui contract, precum și plata dobânzilor de întârziere la rata legală începând de la data punerii în întârziere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2023, mBank (Declarație a consumatorului), C‑140/22, EU:C:2023:965, punctul 62].

Pe de altă parte, efectul restitutoriu al invalidării unui contract de împrumut care conține clauze abuzive, efect care justifică de asemenea cererea de restituire a instituției bancare, permite să se asigure că protecția drepturilor garantate de ordinea juridică a Uniunii nu determină o îmbogățire fără justă cauză a consumatorului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi ș.a., C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 94).

În acest context, trebuie arătat, în al doilea rând, că întreruperea termenului de prescripție a creanței de restituire a profesionistului ca urmare a recunoașterii de către consumator a datoriei sale nu aduce atingere în principiu exercitării de către acest consumator a dreptului său la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat de profesionist în temeiul unor clauze abuzive, exercitare care va conduce la restabilirea situației în drept și în fapt în care consumatorul menționat s‑ar fi aflat în lipsa acestor clauze.

În al treilea rând, reiese din jurisprudență că, în raport cu obligația instanței naționale de a înlătura, la nevoie din oficiu, clauzele abuzive, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, această instanță nu are obligația să înlăture aplicarea clauzei în discuție în cazul în care consumatorul, după ce a fost informat de instanța respectivă, înțelege să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu al clauzei, dându‑și astfel consimțământul liber și în cunoștință de cauză cu privire la clauza în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18, EU:C:2019:819, punctul 53 și jurisprudența citată).

În această privință, pentru ca consumatorul să își poată da consimțământul liber și în cunoștință de cauză pentru eliminarea sau pentru aplicarea unei clauze abuzive, revine instanței naționale sarcina de a indica părților, în cadrul normelor naționale de procedură și având în vedere principiul echității în procedurile civile, în mod obiectiv și exhaustiv, consecințele juridice pe care le poate determina eliminarea clauzei abuzive [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 48]. O astfel de informare este cu atât mai importantă atunci când neaplicarea clauzei abuzive poate conduce la invalidarea întregului contract, expunând eventual consumatorul la cereri de restituire [Hotărârea din 16 martie 2023, M. B. ș.a. (Efectele invalidării unui contract), C‑6/22, EU:C:2023:216, punctul 40].

În acest sens, reiese din decizia de trimitere că, fiind întrebată de două ori de către instanța sesizată cu cererea de constatare a nevalidității contractului de împrumut, pe de o parte, TK a indicat că înțelege și acceptă faptul că nevaliditatea contractului însemna că este obligată să restituie mBank suma creditului primit și, pe de altă parte, și‑a menținut totuși cererea.

În acest context, trebuie precizat că indicațiile pe care judecătorul național este obligat să le dea consumatorului în sensul jurisprudenței citate la punctul 39 din prezenta hotărâre nu pot genera pentru acesta o obligație de a explica în detaliu toate normele juridice susceptibile de a se aplica unei cereri de restituire formulată de profesionist, precum cele referitoare la întreruperea termenului de prescripție a creanței profesionistului. Într‑adevăr, faptul de a fi informat cu privire la obligația sa de a restitui capitalul împrumutat, precum și dobânzile de întârziere este suficient pentru a permite acestui consumator să înțeleagă și să aprecieze consecințele juridice care decurg din constatarea nevalidității contractului de împrumut ca urmare a clauzelor abuzive conținute în acesta și să își dea astfel consimțământul liber și în cunoștință de cauză cu privire la o astfel de constatare. În aceste circumstanțe, faptul că declarațiile făcute de respectivul consumator aveau probabil ca obiectiv obținerea constatării nevalidității contractului, iar nu întreruperea termenului de prescripție a creanței acestui profesionist este irelevant.

În al patrulea și ultimul rând, trebuie amintit că principiul securității juridice din dreptul Uniunii, menționat de asemenea de instanța de trimitere, urmărește să garanteze, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, previzibilitatea situațiilor și a raporturilor juridice (Hotărârea din 16 octombrie 2019, Agrárminiszter, C‑490/18, EU:C:2019:863, punctul 35 și jurisprudența citată). Prin urmare, acest principiu nu se opune unei norme de drept național care prevede că termenul de prescripție aplicabil creanței profesionistului este întrerupt prin recunoașterea datoriei consumatorului față de acesta, cu atât mai mult cu cât, astfel cum indică instanța de trimitere, în urma unei astfel de recunoașteri, acest profesionist putea să se aștepte ca respectivul consumator să își achite voluntar datoria și, în consecință, să amâne acțiunea în justiție având ca obiect recuperarea creanței sale.

O astfel de normă de drept național este de asemenea de natură să garanteze dreptul de acces la o instanță al profesionistului, în măsura în care, în urma recunoașterii datoriei de către consumator, acest profesionist putea să prevadă că, în temeiul dreptului național, termenul de prescripție aplicabil creanței sale începe să curgă din nou și, după caz, să își exercite dreptul de acces la o instanță ținând seama de acest termen.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima parte a întrebării că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 și principiul efectivității, ținând seama de dreptul de acces la o instanță, precum și de principiile proporționalității și securității juridice, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei interpretări jurisprudențiale a legislației naționale în temeiul căreia termenul de prescripție a creanței profesionistului este întrerupt printr‑o declarație făcută de un consumator în cadrul unei proceduri prealabile având ca obiect o cerere de constatare a nevalidității unui contract de împrumut care conține clauze abuzive, potrivit căreia acest consumator este conștient că, în urma acestei constatări a nevalidității, va fi obligat să restituie prestația pe care a primit‑o de la profesionist.

Având în vedere răspunsul dat la prima parte a întrebării, nu este necesar să se răspundă la a doua parte a acesteia, care se bazează pe ipoteza incompatibilității întreruperii curgerii termenului de prescripție a creanței deținute de profesionist cu dreptul Uniunii.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

16 aprilie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată